Viețuirile lui Ioan, începând de la capitolul treisprezece, se referă la planul devachanic. Aceasta arată Ioan prin faptul că este înviat din morți: Lazăr cel înviat din morți este Ioan. De aceea se poate înțelege faptul că numai începând de aici este vorba despre ucenicul pe care Domnul îl iubea. Acesta este secretul central al Evangheliei lui Ioan, faptul că autorul este Lazăr cel înviat din morți.
Ioan parcurge acum în lumea spirituală viețuirile cu Christos. Și anume, partea a doua nu este doar o povestire a ceea ce s-a petrecut într-un colț oarecare al lumii, ci este descris ce poate viețui oricine în lăuntrul său. Felul și modul cum simte cineva că se află pe treapta pe care o descrie Ioan, este următorul: Începând de la un anumit punct al evoluției, omul nu se mai simte separat de toate lucrurile. El se cufundă în lucrurile din jurul lui. Asta înseamnă că sinea sa proprie se extinde în tot Universul. Ioan se simte ca un membru al întregii lumi înconjurătoare. Asta se exprimă prin imaginea devachanică a spălării picioarelor. Aceasta o viețuiește Ioan în lumea spirituală, când spălarea picioarelor este în același timp și un eveniment istoric.
Întotdeauna un regn superior al naturii se ridică pe seama unui regn inferior. Dacă nu ar exista regnul mineral, regnul vegetal nu și-ar putea lua hrana din el. Regnul vegetal este împins în jos, prin aceasta un regn superior se poate dezvolta, și așa mai departe. Regnul uman are și el nevoie de celelalte regnuri. Ceea ce este superior dezvoltat are nevoie de ceva mai puțin evoluat. Dacă nu s-ar constitui o castă socială subordonată, atunci nu ar putea exista nici o castă socială superioară. Așa cum regnul vegetal presupune existența regnului mineral, tot așa Iisus Christos presupune existența apostolilor. Nici un sfânt nu ar putea evolua dacă un altul nu ar fi împins în jos. În capitolul 13, versetul 16 scrie: „Sluga nu este mai presus decât stăpânul ei”. Christos a crescut pe temelia apostolilor, de aceea El poate să-i numească stăpâni, din a căror comunitate a crescut el. El le spală picioarele pentru a indica faptul că se află sub ei în măsura în care le datorează existența sa. Acest sentiment trebuie să-l parcurgă fiecare în propriul trup. Cine nu a viețuit niciodată acest sentiment, acela nu cunoaște calea mistic-creștină.
Mai departe, Iisus spune: „Cine mănâncă pâinea mea, acela mă calcă cu picioarele” [Nota 18]. El se simte ca fiind în comuniune cu întregul Pământ. El simte întreaga omenire ca apăsând asupra lui, călcându-l cu picioarele.
După ce Ioan a viețuit toate acestea în planul devachanic, el poate înțelege ce apare în parabola despre vie și lăstarii de viță [Nota 19]. Aici este exprimată comunitatea întregii obști creștine.
Noi trăim în a cincea rasă-rădăcină a existenței noastre pământești. Această rasă-rădăcină are șapte subrase, cea hindusă, cea persană, cea caldeeană, cea greco-romano-semitică, cea germanică, cea slavă și cea de a șaptea subrasă. Ultimele trei subrase ale celei de-a patra rase-rădăcină, cea atlanteană, sunt importante în mod special. Din antepenultima subrasă, subrasa protosemitică, a provenit a cincea rasă-rădăcină. Această a cincea subrasă se afla în regiunea unde este astăzi Irlanda. Ea a migrat de acolo și s-a lăsat condusă în deșertul Gobi sau Schamo. De aici a pornit rasa de origine pentru rasa-rădăcină actuală, a cincea. Așadar există trei subrase ale atlanteenilor, șapte subrase ale rasei-rădăcină indo-europene și două ale celei de-a șasea rase-rădăcină, care se află într-o anumită relație. Apoi, când omenirea va fi parcurs toate aceste rase, atunci ea va fi ajuns atât de departe încât o mare parte a omenirii va fi atins menirea pentru care era destinată.
Cei doisprezece apostoli sunt simbolul pentru cele douăsprezece subrase. Iisus a crescut dintre cei doisprezece apostoli. Iisus se apleacă prin spălarea picioarelor spre rasele cărora el are să le aducă mântuirea.
În parabola despre vița-de-vie, Christos se simte drept cel care se află în legătură cu toate rasele; El le întreține cu ceea ce constituie sângele spiritual al vieții.
Aici mai apar diferite imagini din lumea spirituală. Ne este înfățișată trădarea lui Iuda Iscarioteanul. El este reprezentantul uneia dintre rase, și anume a rasei care aduce totul jos, pe planul material, subrasa noastră actuală a cincea, cea materialistă. Evoluția datorită căreia oamenii trăiseră înainte într-o concepție spirituală, iar acum trebuia să fie conduși în lumea fizică, a făcut de la sine înțeles faptul că reprezentantul acestei a cincea subrase a devenit chiar trădătorul. Iuda Iscarioteanul era reprezentantul rasei care coboară cel mai jos. Prin faptul că este concepută simbolic, Evanghelia după Ioan atinge posibilitatea de a-și menține valoarea sa în afara spațiului și a timpului. Fapta lui Iuda se încadrează organic în misiunea lui Christos. Iuda trece printr-un fel de martiriu. El este trădătorul și, într-un anumit sens, martirul. El pricinuiește jertfirea lui Christos.
Prin seria de parabole, apostolii trebuie să fie conduși în natura lăuntrică a creștinismului. La jertfirea vieții lui Christos s-a manifestat în planul lumii, în planul istoriei, tot ceea ce se petrecuse mai înainte în cultul misteriilor, în timp ce discipolul trecea prin aceasta, așa cum în Evanghelie, Lazăr trecea prin moartea simbolică de trei zile. Prin Christos, aceasta trebuia să pășească în afară, pe marele plan al istoriei. Omul trebuia de acum înainte să poată fi mântuit și prin faptul că doar credea, fără a mai trebui să privească el însuși în misterii. Oricine trebuia să viețuiască aceasta, după ce a venit Spiritul adevărului. El propovăduia ceea ce este așezat prin evenimentele creștine ca o putere în istoria lumii. „Ceea ce este în viitor, el vă va propovădui” [Nota 20].
Din acest Spirit al adevărului propovăduiește Ioan: Trădarea istorică a lui Christos se petrece în viitor în rasa care îi corespunde lui Iuda.
Apoi urmează evenimentele care sunt exemplare pentru viețuirea lăuntrică proprie a misticului creștin. Christos primește o palmă. Acesta este al doilea eveniment important, după spălarea picioarelor. Aceasta trebuie să o simtă oricine vrea să parcurgă în sufletul său viața lui Christos. Omul trebuie să suporte cu liniște sufletească deplină faptul de a nu găsi prețuire la cei în fața cărora el prezintă ceea ce are mai bun. Tot ca al doilea eveniment, urmează și biciuirea. Aceasta înseamnă că, din punct de vedere moral-sufletesc, noi suportăm în liniște suferința care ne vine de la lume. Aceasta este, împreună cu palma, a doua treaptă prin care trebuie să treacă misticul creștin.
Prin acestea trec de atunci, efectiv, discipolii misticii creștine. Faptul că este apt să suporte suferințele în liniște, se exprimă pe trupul discipolului. El are într-adevăr senzația că ar fi înțepat cu ace.
Următoarea treaptă, a cincea, este purtarea coroanei cu spini. Aceasta înseamnă: a suporta liniștit umilirea. Ceea ce este oprimat, este tocmai Eul uman. Partea din față a creierului, care a fost formată în ultima perioadă a Atlantidei, este cea care simte coroana cu spini. Se produc efectiv fenomene dureroase ale acestor stări mistic-sufletești, pe care omul trebuie să le învingă.
Apoi apare, drept a patra treaptă, crucificarea. Aceasta este viețuirea mistică ce înseamnă că omului i-a devenit străin propriul corp, ca ceva exterior. Omul poartă atunci povara crucii. Sufletul său a devenit acum independent. Sufletul mai este atunci încătușat de corp, numai așa cum era pironit trupul lui Christos pe cruce. Acesta este un proces pe care misticul îl simte lăuntric. Omul știe acum, într-adevăr, că el viețuiește într-un trup spiritual. Fenomenul însoțitor al acestui proces este proba sângelui. Atunci apar efectiv la mâini și la picioare stigmatele lui Christos, dacă misticul creștin a parcurs această treaptă. Pentru tot ce este spiritual, există un fenomen însoțitor fizic.
Dacă omul a ajuns atât de departe, atunci intervine moartea pre cruce. Aceasta este o viețuire spirituală. În maxima lui Goethe ea este exprimată astfel:
Și Jakob Böhme [Nota 22] spune: „Cine moare înainte de a muri, acela piere când moare”. Misticul creștin trebuie să parcurgă pe deplin moartea. Altfel el nu poate intra într-o viață superioară.
Apoi intervine, drept al șaselea eveniment, punerea în mormânt. Aceasta este realizarea mistică a comuniunii cu organismul Pământului. Discipolul se unește atunci cu planeta Pământului, el devine un spirit planetar. Totul de jur-împrejurul lui este atunci pentru el, corpul său.
A șaptea treaptă este viața superioară, învierea, la care participă omul.
Acestea sunt cele șapte trepte ale evoluției mistic-creștine: spălarea picioarelor, pălmuirea și biciuirea, încoronarea cu spini, crucificarea, moartea, punerea în mormânt și învierea. Este o cale lăuntrică cu simboluri exterioare.
Ioan înfățișează toate acestea în așa fel încât el a dat o carte mistică de bază. În timp ce sunt citite, frazele trebuie să fie folosite drept motiv meditativ. Atunci omul are meditația necesară pentru a parcurge aceste evenimente. Evanghelia după Ioan este o carte miraculoasă pentru că ea acționează în suflet în mod miraculos. Ea este scrisă pentru toți oamenii, și toți pot viețui în sine Evanghelia după Ioan.
Să privim încă o dată capitolul al doilea al acestei Evanghelii din acest punct de vedere. Omul de dinainte de spălarea picioarelor este cel care l-a născut pe omul cel nou. Apoi a trecut prin cele șapte trepte. El devine astfel omul nou. Omul nou se raportează la cel vechi așa cum se raportează un copil la mama sa. Omul vechi l-a conceput, omul vechi l-a purtat în sine. Așa trebuie să înțelegem imaginea despre mama lui Iisus. Orice om vechi are predispoziția să devină un om nou.
Oamenii vechi sunt de diverse tipuri. Când omul nou este născut în ei, atunci toți vor naște pe același Christos din sine. Omul vechi, mama, poate fi, în acest caz, în diverse feluri. Când Christos se află pe cruce, el privește înapoi la mama sa, și anume la trei femei drept mame ale sale, drept reprezentante a trei configurații umane diferite, din care poate crește misticul. Mama lui Iisus nu poate fi denumită cu un nume propriu. Totuși, ea este numită Maria. Maria este același cuvânt ca Maya, învelișul, din care a provenit omul nou.
La darea jos de pe cruce a lui Christos nu trebuia să fie zdrobit nici un os. Aceasta are legătură cu evoluția întregii noastre culturi. În Atlantida, omul mai avea încă aptitudinea de a acționa asupra puterilor eterice plăsmuitoare. Astfel el putea folosi puterea germinativă a gramineelor, pentru a pune în mișcare aeronave. Misiunea celor douăsprezece subrase, începând cu subrasa a cincea atlanteană, este de a dezvolta puterile și aptitudinile care se referă la regnul mineral, aptitudinile combinatorii. Cele douăsprezece rase trebuie să ducă Pământul atât de departe încât regnul mineral să fie în esență cucerit. Perioada pentru care creștinismul se află în centru, este perioada în care omul transformă regnul mineral. Omul va pune magnetismul terestru în slujba sa, dacă el acționează prin puterile sale morale pe Pământ. Pentru toate celelalte lucruri, omul este încă mai mult sau mai puțin inconștient.
Evanghelia după Ioan este una dintre scrierile care poartă în sine infinitul ca pe un izvor.
