Mulți oameni din prezent nu mai au nici o altă relație cu sărbătoarea Crăciunului în afară de împodobirea pomului de Crăciun. Însă acest pom de Crăciun este simbolul cel mai recent al sărbătorii de Crăciun. Chiar în regiunile în care a apărut mai întâi, este cunoscut doar de circa o sută de ani. El nu este, așa cum cred mulți, o tradiție păgână străveche. Pe cât este de nou obiceiul pomului de Crăciun, pe atât este de veche, de străveche, în schimb, marea sărbătoare a omenirii, care se află acum înaintea noastră. Cât timp omul a simțit, a presimțit și a știut pe Pământ ceea ce conduce în sus, dincolo de omenesc, înspre omenescul divin, ceea ce îi înalță pe oameni deasupra lor înșiși, atât timp a cunoscut el această sărbătoare grandioasă de Crăciun. În Evanghelia după Ioan se găsește o expresie care poate fi valabilă drept laitmotiv pentru ideea sărbătorii de Crăciun: „trebuie ca El să crească, iar eu trebuie să mă micșorez” [Nota 40]. În aceasta, noi găsim schițată relația dintre două sărbători anuale importante. Ioan mărturisește chiar despre sine că el trebuie să se micșoreze, în timp ce Christos crește. Când este ziua cea mai lungă din an, este sărbătoarea lui Ioan. Dar dincolo de aparența exterioară materială, din efemeritatea ei se înalță ceea ce este exprimat frumos în Evanghelia după Ioan prin cuvintele: „Și Lumina strălucește în întuneric” [Nota 41], în ziua care începe să se micșoreze, a sărbătorii lui Ioan. În interiorul întunericului trăiește lumina, care este mai luminoasă, mai vie decât toate aparențele materiale ale luminii – lumina spirituală. Iar viața marii lumini din întuneric este conținutul sărbătorii creștine de Crăciun, care a fost sărbătorită în timpurile vechi în toate religiile, și care a indicat în mod profetic spre marele Erou Solar spiritual, spre Iisus Christos.
Astăzi noi înțelegem sărbătoarea creștină de Crăciun, prin concepția spiritual-științifică despre lume, drept sărbătoare care a fost percepută timp de două milenii ca sărbătoare a marelui ideal. Când, în noaptea de Crăciun, în întunericul de la miezul nopții începe serviciul divin și sunt aprinse lumânările, atunci ele luminează în întuneric. Asta înseamnă că, atunci când totul pe Pământ va cădea cândva pradă morții exterioare – așa cum, de asemenea, absolut tot ceea ce este pur omenesc va cădea pradă morții –, atunci, așa cum a fost realizat de Christos într-adevăr, în corp trăiește sufletul triumfător, care se înalță din vălul corporal la o viață luminoasă, chiar dacă Pământul, în calitate de corp material, este sfărâmat în nenumărați atomi. Din acest întuneric, din acest declin al Pământului, sufletul întregului Pământ se va înălța cu toate sufletele omenești care vor fi preluate în acest suflet al Pământului. Și pentru faptul că nu numai sufletul Pământului atinge aceasta, ci și pentru că, de asemenea, toți oamenii de pe Pământ au aceeași certitudine, pentru aceasta a fost Iisus Christos modelul, idealul.
Și astfel nu numai Soarele fizic este imaginea ființei lui Christos, ci și Soarele spiritual în creștere. Când toate puterile vor fi transformate, iar trupul Pământului va fi incandescent de iubire, atunci Pământul va fi străbătut în întregime de principiul-Christos. Lumina de Crăciun este simbolul pentru aceasta.
Cei trei regi sunt simboluri, la fel ca și darurile lor: aurul, simbolul adevărului și al puterii regale, smirna, simbolul învingerii morții, tămâia, simbol pentru substanțele eterice spiritualizate, în care se împlinește Dumnezeul care a învins moartea. Prin cele trei simboluri, Christos se arată a fi rege, învingător al morții, împlinire a întregii evoluții pământești. Orice inițiat în esoterism percepe astfel nașterea copilului divin, presimțit în misterii deja înainte de vremea lui Christos și viețuit chiar și după aceea. Misteriile nu erau instituții bisericești și școli în sens exterior, ci locuri de educare și în același timp lăcașe de cult, în care omul învăța înțelepciunea, răbdarea și credința care este în același timp știință și cunoaștere. Au existat misterii mari și mici. Cel care era admis după felurite încercări în misteriile mici, vedea reprezentații dramatice ale adevărurilor eterne, pe care inițiatul superior le viețuiește în sine însuși. Cele mai importante momente ale evoluției omenirii se pot compara, la scară mică, cu experiențele de viață pe care le face un om născut orb, când este operat: înaintea lui se ridică o lume complet nouă. Inițiatului i se deschid ochii spirituali. Lui i se deschide o lume a spiritului în lumină și culoare, o lume complet nouă, mult mai mare decât cea fizică, cu toate ființele și locuitorii ei. Toate lucrurile îi apar vivifiate. În acel moment inițiații viețuiesc nașterea Sinei lor superioare. Aceasta se numea sărbătoarea lăuntrică a lui Christos. Ceea ce puteau viețui acești aleși, și ceea ce mai pot viețui și astăzi inițiații era, pentru cei din misteriile mici, un ideal pe care ei puteau spera să-l atingă, unul mai curând, altul mai târziu. Cine știe că fiecare om trebuie să treacă prin multe vieți, acela poate fi sigur că și în el trezirea sa, acea inițiere, va deveni cândva realitate; că se va realiza în el trezirea lui Christos, Noaptea sfântă*, Crăciunul, când lumina va lumina în lăuntricul său. Atunci se va inversa acel verset din Evanghelia lui Ioan: Și lumina va fi cuprinsă în întuneric.
* În limba germană Crăciunul este „Noaptea sfântă”: Weihnacht (n. tr.).
Așadar astfel de lucruri erau înfățișate în misterii. Ceea ce a avut loc drept marele eveniment creștin, a fost o repetare pe planul fizic a ceea ce s-a petrecut în misterii pentru fiecare inițiat, în micile misterii în imagini, iar în misteriile mari în lăuntrul omului. În misteriile mici, importanta viețuire a Christosului lăuntric era înfățișată într-un moment foarte precis al anului, în care Soarele trimitea în lume cea mai puțină lumină, în noaptea cea mai lungă a iernii – ca și astăzi la sărbătoarea Crăciunului. Să ne aducem în fața ochilor imaginea care simboliza, în misteriile mici, sensul evoluției umane. Oamenii care urmau să vadă aceasta de Crăciun erau adunați, în întunericul deplin de la miezul nopții, într-o atmosferă sărbătorească sfântă. Atunci răsuna un vuiet tunător, înăbușit, straniu, care se transforma treptat în sunete ritmice minunate, în sunete armonioase – muzica sferelor. Iar în întuneric devenea vizibil un corp luminat slab, un glob luminat slab care simboliza Pământul. Din discul slab luminat al Pământului se iveau treptat cercuri care curgeau unul în altul, cu nuanțe de culoarea curcubeului, care se răspândeau în toate părțile – divina Iris. Așa i-a luminat Soarele pe oameni prin ceață în vechea Atlantidă, Nifleheim, țara negurilor din mitologia germană. Imaginea devenea tot mai luminoasă și cele șapte culori treceau treptat în auriu slab și violet slab. Iar plăsmuirea lumina tot mai intens, și lumina devenea tot mai puternică, până când se transforma în cel mai luminos corp ceresc, Soarele. În mijlocul acestui Soare apărea – în limba corespunzătoare poporului respectiv – numele lui Christos. Pentru omul care participa la această sărbătoare, erau valabile următoarele cuvinte: „Am văzut Soarele la miezul nopții”. Asta înseamnă că i-a apărut un simbol al vederii spirituale. Omul al cărui ochi spiritual este deschis viețuiește că întreaga materie devine transparentă; el vede prin Pământ, el vede într-adevăr Soarele la miezul nopții, el învinge materia. La miezul nopții, Soarele îi apare în culoarea complementară, în culoarea violet-roșiatică. Ceea ce apare la scară cosmică în marele simbol universal, este transpus printre creștini la scară umană în apariția lui Iisus Christos pe Pământ. Noi toți vom vedea Soarele la miezul nopții. Iar aceasta nu este în contradicție cu Noul Testament.
Christos este astfel entitatea care va transfigura ceea ce acum mai are legătură cu cele inferioare, va îndumnezei ceea ce mai are legătură cu cele lumești. El este Soarele în sfera spirituală. Așa îl percepe esotericianul creștin sau creștinul teosof pe Christos. Trezirea spirituală are loc în timpul când frigul și întunericul sunt cele mai mari pe Pământ, și inițiații știu că atunci anumite puteri străbat spațiul cosmic și atunci este constelația cea mai favorabilă pentru trezirea spirituală. Discipolii au fost instruiți că nu trebuiau să se mulțumească doar cu știința omenească obișnuită, ci trebuia să învețe să cuprindă cu privirea întreaga omenire, întreaga istorie a Pământului. Priviți către timpul – li se spunea discipolilor – când Pământul mai era unit cu Soarele și Luna. Omenirea de atunci trăia în lumina Soarelui. Ceea ce trebuia să devină Pământul mai târziu, era umplut cu putere spirituală care strălucea simultan în fiecare ființă. Apoi a venit momentul când Soarele s-a desprins de Pământ, când lumina a strălucit din afară, de sus în jos, asupra Pământului, când în lăuntrul omului s-a făcut întuneric. Acest moment este începutul evoluției sale către acel viitor îndepărtat, când el va purta din nou în sine lumina Soarelui. Atunci se dezvoltă în el omul superior, omul solar, care poartă în sine lumina și are puterea iluminării.
Așa a luat naștere Pământul din lumină; el trece prin întuneric și va ajunge din nou la lumina solară. Așa cum spre toamnă și în timpul iernii scade forța razelor solare, tot așa spiritualul se retrage complet în perioada în care omul trebuie să învețe să cunoască lucrurile exterioare ale Pământului, materia. Dar puterea spirituală crește din nou, iar la Crăciun are loc ceea ce este exprimat de către apostolul Pavel prin parabola bobului de grâu [Nota 42]. Dacă bobuțul semănat în pământ nu este distrus, nu poate lua naștere un rod nou. În perioada Crăciunului, vechea viață se stinge, iar în locul ei ia naștere noua viață. Sevele copacilor urcă începând din această zi, noua viață se trezește, lumina începe să crească din nou în întunericul aflat până acum în creștere. Iar pe toate acestea creștinul le înțelege transpuse în spiritual. Toată coborârea în materie trebuie să dispară pentru a face loc încolțirii. Christos a venit în lume ca să nască oarecum din ceea ce este inferior, ceea ce trebuie condus în sus, spre înalturi. În staulul povestirii din Evanghelie vedem o transformare, o variantă a ceea ce numea vechea înțelepciune: peșteră. Sărbătoarea era ținută în peșteri din stânci, în mod diferit, potrivit popoarelor. În ziua următoare avea loc o a doua sărbătoare, prin care se arăta cum viața ce răsare pe Pământ provine din spirit. Aceasta era, de asemenea, un simbol al creșterii spiritului din pământescul muribund.
Pretutindeni, în sanctuarele Egiptului, în misteriile eleusine și în cultul orfic în Grecia, în Asia de sud-vest, la babilonieni și caldeeni, în cultul persan al lui Mithra și în misteriile indiene, pretutindeni Crăciunul era sărbătorit în același mod: participanții la misteriile mici vedeau o imagine sensibilă a ceea ce viețuiau inițiații. Ceea ce era înfățișat era o indicație profetică asupra nașterii lui Christos în om. Inițiații care au atins deja aceasta, au ajuns, așa cum se spune, pe treapta a șasea. Existau șapte astfel de trepte: Pe prima treaptă era Corbul, care media relația dintre spiritual și lumea exterioară. Se vorbește astfel în Biblie despre corbii lui Ilie, legenda povestește despre corbii lui Wotan sau, de asemenea, despre corbii împăratului Barbarosa din Kyffhäuser.
Pe treapta a doua se afla Ocultistul. Acesta era deja primit în sanctuar, el se afla în interiorul acestuia.
Al treilea grad era acela al Războinicului sau al Luptătorului. Cine îl obținuse, avea voie să intervină în exterior pentru adevărurile spirituale.
Cel care atinsese al patrulea grad, era numit Leul. Conștiența sa se extinsese peste individualitatea sa, în afară, asupra conștienței întregii sale seminții. Să ne gândim de exemplu la Leul din seminția lui Iuda.
Inițiatul de gradul al cincilea nu avea numai conștiența seminției, ci el primea în sine și conștiența spiritului poporului. El primea, de aceea, numele poporului său; la persani de pildă se numea „Persanul”. Pe Natanael, Iisus îl numește un „adevărat israelit” [Nota 43]; Iisus recunoaște în el pe inițiatul de gradul al cincilea.
Desemnarea celui care atingea a șasea treaptă se referă la o însușire importantă. Când privim în jur în natură, vedem că ființele naturii evoluează de la ființa cea mai simplă și până la om, și de la omul obișnuit până la cel care lasă pe Christos să se nască în sine. La ființele inferioare vedem pretutindeni ritmul în viață, un ritm care le este impus ființelor de către Soare. Plantele înfloresc mereu în același anotimp, potrivit speciei lor, și își deschid florile, fiecare specie în același timp al zilei. Și animalele prezintă în funcțiile lor vitale, ritmurile anuale. Doar omul pierde tot mai mult această regularitate. El se eliberează de necesitatea ritmului impus și lui la început. Însă când se trezește în el iubirea față de toate ființele și îl inundă, atunci se naște din el un ritm nou, propriu. Acesta este atunci la fel de regulat ca și ritmul Soarelui, care nu se abate niciodată, câtuși de puțin, de la orbita lui – consecința unei abateri cu greu ne-am putea-o imagina. În inițiatul de gradul al șaselea se vede o imagine a drumului Soarelui binecuvântător în spațiul cosmic, imaginea lui Christos în om și în lumea spiritului. De aceea, al șaselea grad a fost numit Eroul Solar.
Un fior trecea prin sufletul discipolului care zărea un astfel de Erou Solar. În acesta, Christos era născut lăuntric. Asta reprezenta un eveniment care era perceput drept naștere pe plan spiritual. Nașterea lui Iisus istoric a fost fixată, de către inițiații primului secol, în timpul cel mai întunecat moment al anului din punct de vedere exterior, fiindcă prin aceasta răsărise Soarele spiritual. De aceea a fost introdus la primii creștini, de asemenea, slujba religioasă de la miezul nopții, un cult pentru ora întunecată de la miezul nopții, când apărea deodată o revărsare de lumină la altar. Cel mai înalt grad de inițiere era cel de Tată.
Astfel, ceea ce se petrecuse adesea în mod individual în misterii, departe de orice evenimente exterioare, s-a petrecut în mod public în istoria lumii prin Iisus Christos. Sufletul omenesc nu poate viețui ceva mai înalt decât ceea ce a fost adus în mod exterior în lumea fizică în învingătorul morții, aducătorul zălogului pentru o viață eternă a sufletului. Ceea ce a crescut din lumea muribundă drept rod nou al vieții, a fost perceput în lumea spirituală de către inițiați drept nașterea copilului Christos. Cine nu gândește spiritualul separat de lumea fizică, simte o legătură profundă între Soarele din noaptea de Crăciun și cel din viața spiritului, care se dezvoltă din viața pământească. În noaptea de Crăciun este așezată nașterea celui mai mare ideal care există pentru lume, care se realizează când Pământul își atinge țelul. Ceea ce este anunțat acum în mod profetic, devine cândva realitate. Așa cum se înviorează iubirea învingătoare de moarte în pomul de Crăciun, tot așa se va înviora ea însăși în viitor, în toți oamenii. Ea există acum ca perspectivă.
Noi simțim astfel, în sensul sărbătorii de Crăciun, ceea ce vine la noi de la mare depărtare, ceva ce a fost sărbătorit însă mereu, din timpuri străvechi. Când această sărbătoare va fi recunoscută în mod just, ea va dobândi pentru noi din nou o mult mai mare importanță. Și pomul va deveni pentru noi mai important decât simbolul acelui pom din Paradis, pe care-l cunoașteți toți din Geneză. Paradisul este, desigur, o imagine pentru natura superioară a omului, de care nu se atașează nici un rău. Cunoașterea a putut fi cucerită doar în contul vieții. Felul cum a fost considerată aceasta de către cei care știau atunci, trebuie să-l explice o legendă: Pe când Set voia să intre din nou în Paradis, l-a lăsat înăuntru un Heruvim cu sabia învăpăiată. Acolo el a aflat că Pomul Vieții și Pomul Cunoașterii se împletiseră unul într-altul. La indicația Heruvimului, el trebuia să ia trei semințe din acest pom unit. Pomul reprezintă ce trebuie să devină cândva omul și ce a ajuns deja inițiatul. După ce Adam a murit, Set a luat cele trei semințe și le-a pus în gura lui Adam. Din ele a răsărit un tufiș arzând, pe care se aflau cuvintele: „Ejeh Asher ejeh” – „Eu sunt cel care este, a fost și va fi”. Mai departe, legenda povestește că Moise și-ar fi făcut din el toiagul miraculos. Mai târziu, poarta templului lui Solomon ar fi fost construită din același lemn. Apoi, o bucată din el ar fi căzut în lacul Betesda și i-a conferit putere miraculoasă. Și, în final, crucea lui Christos ar fi fost făcută din acesta. Este o imagine pentru viața muribundă, care se scurge în moarte, care are în sine puterea de a crea viață nouă.
În fața noastră se află un mare simbol: viața care a învins moartea, lemnul din semințele din Paradis. Această viață care se stinge și ia naștere din nou, ne-o înfățișează crucea cu trandafiri. Nu fără temei spunea marele Goethe, așadar:
Ce legătură minunată între pomul Paradisului, lemnul crucii și viața care țâșnește din acesta! Simțirea nașterii omului etern în viața trecătoare trebuie să fie pentru noi prin ideea de Christos, Crăciunul. Omul trebuie să aplice chiar acum asupra sa aceasta: „Lumina strălucește în întuneric”, și treptat întunericul trebuie să fie cuprins de lumină. Toate sufletele în care Crăciunul stimulează scânteile juste, vor simți în mod viu ce lasă Crăciunul să se nască în ei, capacitatea care li se va dezvolta în puterea care-i va pune în starea de a vedea, de a simți, de a voi, astfel încât versetul se întoarce și se spune: Lumina strălucește în întuneric, iar întunericul, treptat, a cuprins-o cu înțelegerea.
