Taina care se află în spatele Misteriului de pe Golgota ține de cele mai profunde taine ale evoluției lumii. Pentru a o înțelege va trebui să luminăm, prin intermediul științei oculte, milenii în urmă din trecutul evoluției Pământului. Față de această pătrundere profundă în Misteriul de pe Golgota nu este o obiecție faptul că ceea ce a făcut Iisus Christos trebuie să fie inteligibil pentru orice suflet simplu. Aceasta este situația. Dar o înțelegere deplină a celui mai mare eveniment de pe Pământ trebuie să fie extrasă din profunzimile înțelepciunii misteriilor.
În această oră va fi deci vorba pentru noi de a dobândi, din profunzimea deplină a înțelepciunii misteriilor, înțelegerea pentru modul cum a putut fi posibil Misteriul de pe Golgota. Trebuie să reținem însă că, o dată cu apariția lui Iisus Christos pe Pământ, s-a produs ceva ce semnifică efectiv o cotitură adâncă în istoria omenirii. Vom înțelege cel mai bine aceasta dacă răspundem la întrebarea: Cine a fost de fapt Iisus Christos? Această întrebare se împarte în două, pentru ocultiști. Noi trebuie să facem distincție între personalitatea care a trăit pe atunci în Palestina și a ajuns la vârsta de treizeci de ani, și ceea ce a devenit apoi din ea.
Iisus a devenit Christos în al treizecilea an al vieții sale. La omul obișnuit sunt transformate doar părți neînsemnate din trupul astral, trupul eteric și trupul fizic, în Manas, Buddhi și Atma sau Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit. Iisus din Nazaret era un Chela de gradul trei. Prin aceasta, trupurile sale erau într-o stare de purificare superioară. La el a existat o curățire, o sfințire și o purificare deplină în trupul astral, trupul eteric și trupul fizic. Când un Chela a absolvit această purificare a celor trei trupuri ale sale, atunci el devine capabil de a-și jertfi Eul, într-un anumit moment al vieții sale. Eul lui Iisus a părăsit cele trei trupuri și a trecut dincolo, în lumea astrală, astfel încât pe Pământ au rămas pe loc cele trei trupuri sfințite, oarecum golite de Eu, astfel încât în ele era loc pentru o individualitate superioară. Deci Eul lui Iisus din Nazaret a adus, în al treizecilea an al vieții sale, jertfa cea mare de a pune la dispoziția individualității lui Christos trupurile sale purificate. Christos a umplut aceste trei trupuri. După acest moment, noi vorbim despre Iisus Christos care a umblat pe Pământ în trupul lui Iisus și a realizat marile înfăptuiri.
Pentru a înțelege cine era Christos, trebuie să ne întoarcem mult în urmă în istoria evoluției Pământului și a omenirii. Pământul era, înainte de a deveni Pământ, vechea Lună, care nu este aceeași cu Luna actuală, care este doar o bucată desprinsă din Pământ. Înainte ca Pământul să devină vechea Lună, el a fost vechiul Soare, și mai înainte vechiul Saturn. Trebuie să ne fie deci limpede faptul că, înainte cu miliarde de ani, a existat în spațiul cosmic un corp, vechiul Saturn. Și o planetă evoluează prin diferitele întrupări. Înainte ca Pământul nostru să devină Pământ, el a existat ca Saturn, Soare și Lună. Acum vrem să ne transpunem mai întâi pe vechiul Soare. Atunci, așa-numitele Spirite ale Focului aveau același rang cu cel pe care îl au astăzi oamenii pe Pământ. Însă ele nu arătau pe vechiul Soare ca oamenii actuali. Aceste individualități înalte și-au parcurs pe vechiul Soare stadiul de oameni în cu totul alte împrejurări decât o face astăzi omul pe Pământ. Și pe vechea Lună își parcurgea treapta de om un grup de ființe care au venit apoi pe Pământ ca ființe superioare: Pitris lunari, Spiritele Lunii, care acum au atins deja o treaptă mai înaltă decât omul, numiți în esoterismul creștin Angeloi, Îngeri. Abia pe Pământ a devenit omul, „om”. Ca treaptă următoare se află deasupra lui Pitris lunari. Iar deasupra lor se află Spiritele Focului, pe o treaptă foarte înaltă a devenirii.
Ne întoarcem acum pe Pământ, și anume la starea rasei lemuriane, care a trăit pe un continent situat între Asia actuală, Africa și Australia. Pe Pământ existau pe atunci ființe fizice superioare animalelor actuale, dar mai puțin perfecționate decât omul actual. Aceste entități fizice plăsmuiau un fel de cochilie, o locuință. Ele ar fi trebuit să intre în decadență dacă nu ar fi fost fecundate de entități superioare. Abia atunci au intrat pentru prima dată sufletele în trupurile fizice ale oamenilor. Aceste suflete au pregătit pe atunci, pentru prima dată, trupurile umane ulterioare. Mai înainte, sufletul uman era o parte din entitatea spirituală superioară. Pe Pământ existau cochiliile fizice ale trupurilor umane, în care entități superioare din lumile spirituale revărsau de sus substanță sufletească. Această substanță sufletească era încă legată cu lumile spirituale. Era ca apa care este turnată prin picături într-un șir de recipiente. Ființele care revărsau acest sufletesc, erau acele entități care își împliniseră pe vechea Lună stadiul de om, Spiritele Lunii, care acum se aflau pe o treaptă mai înaltă decât oamenii și puteau revărsa în omenire o parte a ființei lor, pentru ca aceasta să se poată dezvolta mai departe. Prin aceasta, omul a devenit capabil să-și transforme tot mai mult organismul. Omul se putea ridica de la pământ, putea sta în picioare, putea merge, putea să învețe să vorbească, putea deveni autonom.
Exista o înrudire între toate aceste suflete, fiindcă ele proveneau din spirite comune. Toate cele care primiseră la momentul respectiv o picătură dintr-o entitate comună, manifestau o mare asemănare. Mai înainte, cei care aveau astfel de suflete asemănătoare, erau membrii unei seminții. Ulterior au fost popoarele, de exemplu întregul popor egiptean, întregul popor iudaic. Ele dețineau suflete care proveneau dintr-o origine comună.
Ceea ce dăduseră omului Spiritele Lunii, era Sinea spirituală din om. Prin aceasta, omul a devenit o entitate conștientă de sine, un Eu. Însă ceea ce nu-i putuseră da Spiritele Lunii, îi putea da omului doar o entitate comună și mai înaltă, care își parcursese starea de om deja pe vechiul Soare, un Spirit al Focului. Multe astfel de Spirite ale Focului se formaseră pe vechiul Soare și erau spirite înalte pe Pământ. Un asemenea Spirit al Focului era chemat să-și reverse ființa peste întreaga omenire. Pentru întregul Pământ exista un spirit comun, care putea revărsa peste întreaga omenire, în toți membrii ei, elementul Spiritului Solar sau al Spiritului Focului, Buddhi sau Spiritul vieții. Dar în rasa lemuriană și în perioada atlanteană, oamenii nu erau încă maturi pentru a primi ceva din acest Spirit al Soarelui. În cronica Akasha se poate vedea aspectul cel mai straniu din acel timp, și anume că oamenii constau din trup fizic, trup eteric, trup astral și Sine spirituală. Dar Sinea spirituală exista în oameni doar într-un mod foarte slab. Buddhi sau Spiritul vieții plana în jurul fiecăruia; desigur că acesta se putea observa doar în spațiul astral. Fiecare avea o astfel de ambianță – Buddhi în spațiul astral; dar acest Buddhi, care plana în exteriorul omului, nu era încă matur pentru a pătrunde în om. El era o parte a unui mare Spirit al Focului, care își turnase picăturile sale asupra oamenilor; numai că acestea încă nu puteau pătrunde în oameni. Prin fapta lui Christos pe Pământ, au fost formate în oameni predispozițiile ca ei să poată primi în Manas ceea ce numim noi Buddhi.
Ceea ce a făcut Christos pe Pământ a fost pregătit prin alți mari Învățători spirituali care l-au precedat; Buddha, ultimul Zarathustra, Pitagora, care au trăit cu aproximativ șase sute de ani înainte de Christos; aceștia erau spirite care își însușiseră deja mult din ceea ce, la ceilalți oameni, plana doar în jurul lor. Ei primiseră aceste scântei ale lui Christos, în omul-Eu. Și Moise aparținea acestor spirite. Dar ceilalți oameni încă nu primiseră aceste scântei în omul-Eu.
În trupurile fizic, eteric și astral ale lui Iisus din Nazaret, a intrat întreg acest Spirit al Focului, sursa comună a tuturor acestor scântei spirituale pentru oameni. Acesta este Christos, unica ființă divină care nu exista ca atare pe Pământ în nici o altă formă. Ea a intrat în Iisus din Nazaret, pentru ca cei care se simțeau uniți cu Iisus Christos să primească puterea de a asimila în sine Buddhi. O dată cu apariția lui Iisus Christos se deschide posibilitatea de a asimila principiul Buddhi. Pe acesta Ioan îl numea Cuvântul divin creator. Cuvântul divin creator este acest Spirit al Focului care și-a revărsat în oameni scânteile sale.
Prin aceasta se petrecea următorul lucru: Spiritele Lunii puteau determina prin influența lor asupra oamenilor existența semințiilor; dar Christos a fost un Spirit unic pentru întregul Pământ, astfel încât prin aceasta oamenii de pe întreg Pământul au fost uniți într-o familie cuprinzătoare. Dacă diferențele dintre oameni au fost produse prin faptul că diferite Spirite ale Lunii turnaseră picăturile lor asupra Pământului, atunci, dimpotrivă, unitatea omenirii a fost realizată prin ceea ce se revărsa din Iisus Christos. Ceea ce îi unește pe oameni a venit pe Pământ prin Iisus Christos.
Atunci când Christos vorbește despre Judecata de Apoi, el spune în profeția sa: „Când Fiul Omului va veni în măreția Sa [Nota 32] – prin aceasta el vrea să spună: Când picăturile lui Christos vor fi pătruns total în oameni, când toți oamenii vor deveni frați – atunci El va spune celor de la dreapta Sa: Veniți încoace, binecuvântații Tatălui meu, să moșteniți Împărăția care vă este pregătită de la începutul lumii! Căci eu am fost înfometat, și voi mi-ați dat să mănânc. Am fost însetat și voi mi-ați dat să beau”. Atunci nu va mai exista nici o altă diferență între oameni, decât aceea dintre cel bun și cel rău.
El spune ucenicilor săi: „Ceea ce ați făcut unuia dintre cei mai neînsemnați frați ai mei, mie mi-ați făcut” [Nota 33]. Aceasta înseamnă că Iisus Christos indică asupra timpului când picăturile pe care El le-a turnat, au fost primite de oameni, astfel încât un om, când stă față în față cu un alt om, știe că în amândoi stă aceeași substanță. Puterea ca principiul Buddhi să fi fost trezit în general în oameni, această putere provine din viața lui Christos pe Pământ. Așa trebuie noi să-l înțelegem pe Christos, drept Spiritul comun al Pământului.
Dacă am putea privi în jos spre Pământ de pe o stea îndepărtată timp de mai multe milenii, atunci am afla un moment în care Christos acționează pe Pământ astfel încât întreaga materie astrală este pătrunsă de Christos. Christos este Spiritul Pământului, iar Pământ este trupul Său. El este în toate semințele, în toți copacii și în tot ceea ce crește și încolțește pe Pământ. De aceea trebuia Christos să indice pâinea și să spună: „Acesta este trupul meu” [Nota 34]. Și despre sucul strugurilor – la Cina cea de taină încă nu era vorba despre vin – trebuia să spună: „Acesta este sângele meu”, întrucât sucul roadelor pământului este sângele Său. De aceea trebuie să-i apară și omenirea, drept entități care merg pe trupul Său încoace și încolo. De aceea vorbea El, de asemenea, ucenicilor Săi, după spălarea picioarelor, astfel: „Cine mănâncă pâinea mea, acela mă calcă cu picioarele”. Această exprimare trebuie luată textual, în sensul că Pământul este trupul lui Christos. Tocmai prin faptul că El se face purtătorul evoluției Pământului, un spirit îndepărtat ar putea vedea cum tot mai mult din spiritul Său se revarsă în oameni – intrarea substanței lui Iisus Christos înlăuntrul fiecărui om. În final, acel spirit îndepărtat ar vedea întreg Pământul transformat, purtând oameni christificați, oameni îndumnezeiți prin Christos. Numai cine nu a participat la această îndumnezeire, numai acela este pus de o parte ca om rău. Acela trebuie să aștepte un moment ulterior pentru evoluția sa spre Bine.
Toate popoarele aveau centre de misterii înaintea apariției lui Christos. În centrele de misterii a fost înfățișat ceea ce trebuia să se întâmple în viitor. Discipolii erau pregătiți prin exerciții îndelungate să poată parcurge treapta punerii în mormânt. Hierofantul putea aduce apoi discipolul într-o stare de conștiență superioară, în care era ca într-un fel de somn adânc. În timpurile vechi, conștiența trebuia întotdeauna înăbușită dacă era ca divinul să iasă la iveală în om. Atunci sufletul era condus prin regiunile lumii spirituale, și după trei zile omul era reînsuflețit de către hierofant. Apoi el se simțea un om nou. El primea un nume nou. Era numit atunci „Fiu al lui Dumnezeu”.
Acest întreg procedeu s-a petrecut în Misteriul de pe Golgota, exterior, pe planul fizic. Mai înainte, discipolii erau vivifiați printr-o scânteie spirituală a lui Christos, și li se spunea: Va veni o dată Unul, care va face posibil tuturor oamenilor să se christifice. Acela va fi efectiv Cuvântul în carne. Voi puteți avea parte de aceasta doar timp de trei zile, atunci străbateți Împărăția Cerurilor. Dar va veni Unul care străbate mereu Împărăția Cerurilor, și care va aduce Împărăția Cerurilor în lumea fizică.
Ceea ce viețuia inițiatul pe planul astral trebuia să înfățișeze Christos pe planul fizic: faptul că a existat de la început un Cuvânt divin care și-a revărsat picăturile asupra oamenilor, pe care însă oamenii-Eu nu le-au putut prelua. Aceasta ne-o spune Ioan, vestitorul omului-Eu, care este christificat, care l-a primit pe Christos; aceasta semnifică de fapt cuvântul Ioan. El vorbește despre Cuvântul care a fost de la început pe Pământ:
„La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Totul a fost făcut prin el și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.
În el era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.
Iar Lumina a luminat în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o.
A fost un om trimis de Dumnezeu, și numele său era Ioan.
El a venit ca martor, pentru a depune mărturie despre Lumină, și pentru ca toți să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci el era un martor al Luminii.
Căci Cuvântul care era Lumina cea adevărată, care luminează pe toți oamenii, trebuia să vină în lume.
El era în lume, și lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu l-a recunoscut.
El a venit la fiecare om în parte (el a venit până la oamenii-Eu), dar oamenii (oamenii-Eu) nu l-au primit.
Însă cei care l-au primit, s-au putut manifesta prin el drept copii ai lui Dumnezeu.
Cei care au avut încredere în numele Lui, nu sunt născuți din sânge, nici din voia cărnii, nici din voința umană, ci din Dumnezeu.
Și Cuvântul a devenit carne și a locuit printre noi, iar noi am auzit învățătura Sa, învățătură despre unicul Fiu al Tatălui, plină de har și de adevăr.”
Cuvântul „har” din versetul 14 semnifică pentru Ioan același lucru cu Buddhi, iar cuvântul „adevăr” este Manas, înțelepciunea, Sinea spirituală.
„Ioan a depus mărturie pentru El și vestește clar: Acesta este cel despre care eu spuneam: După mine va veni Acela care a fost înaintea mea, căci El este Înainte-mergătorul meu.
Căci din abundența Lui, noi toți am primit har peste har.
Căci Legea este dată prin Moise, însă harul și adevărul au luat ființă prin Iisus Christos.
Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni cu ochii până acum. Unicul Său Fiu, care era în sânul Tatălui, a devenit Îndrumătorul întru a-L vedea.”
La această apariție a lui Iisus Christos făcea aluzie fiecare inițiere în misterele Spiritului. Această inițiere a existat în somnul yoga, în somnul orfic, în somnul lui Hermes. Când inițiatul se trezea din nou în trup, când putea auzi și vorbi cu simțurile fizice, el spunea cuvintele care în ebraică sună așa: „Eli, Eli, lama sabachtani” [Nota 35] – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum m-ai înălțat!”.
Aceasta era inițierea, așa cum avea ea loc în vechiul iudaism. Inițiatul viețuia, în răstimpul zăbovirii timp de trei zile în lumile superioare, desfășurarea întregii evoluții viitoare a omenirii, ceea ce avea dinainte în evoluția viitoare a omenirii. În cele trei zile, în timpul contemplării, de regulă treptele viitoare ale omenirii nu erau văzute în mod abstract, ci fiecare treaptă era înfățișată printr-o personalitate. Văzătorul vedea douăsprezece personalități. Ele înfățișau cele douăsprezece trepte ale dezvoltării sufletești. Astfel se arătau înaintea lui puterile sufletești, ca personalități exterioare. De exemplu inițiatul vedea că, la un moment dat, se petrece o scenă foarte precisă: El își vedea propria individualitate transfigurată până la acea treaptă la care întreaga omenire este umplută de Buddhi – când ea va fi așadar christificată. El Îl vedea pe Dumnezeu drept sine însuși, și puterile sufletești care se află în spate. Nemijlocit în spatele lui stătea Ioan, care, ca ultimă personalitate, anunța desăvârșirea sa. El se vedea pe sine însuși transfigurat, într-o stare pe care o va obține când va fi desăvârșit; vedea puterile sale sufletești personificate, iar drept ultimă treaptă de desăvârșire a lor, vede personalitatea lui Ioan, care anunță treapta de Christos. Apoi, în somnul yoga, aceste douăsprezece personalități se plăsmuiau astfel încât ele se grupau la ceea ce se numea cina comunitară mistică. Acesta se înfățișează în felul următor: Când omul șede înconjurat de puterile sufletești, el își spune: Acestea sunt una cu mine; ele m-au condus neîntrerupt prin evoluția Pământului. Eu am progresat mergând mai departe pe picioarele acestor apostoli. Cina exprimă comuniunea celor douăsprezece puteri sufletești cu omul.
Desăvârșirea omului constă în aceea că puterile inferioare îl părăsesc și doar puterile superioare rămân pe loc. Omul nu va mai avea puteri inferioare mai târziu, de exemplu puterea de reproducere. Tocmai puterea sufletească a lui Ioan va fi produs faptul că aceste puteri sunt atunci înălțate în inima iubitoare. Ea va radia curenți de iubire spirituală. Dacă Christos este în om, atunci inima este organul cel mai puternic în el. Puterea sufletească inferioară va fi ridicată atunci spre inimă. Asta a viețuit fiecare inițiat drept misterul inimii. Asta găsea exprimarea următoare în cuvinte: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum m-ai înălțat!”.
O dată cu apariția lui Iisus Christos, întregul mister, întreaga viețuire, a fost realizată pe plan fizic.
Pe atunci existau în Palestina comunități care se dezvoltaseră din vechiul ordin esenian. Acestea aveau drept simbol al Cinei celei de taină un astfel de praznic. Expresia „a mânca mielul de Paști” este o expresie generală pentru ceea ce avea loc la Paști. Iisus a mers cu cei doisprezece la praznic și a început Cina cea de taină cu cuvintele: „La sfârșitul evoluției pământești toți oamenii vor fi preluat ceea ce am adus eu pe Pământ; atunci va fi adevărată afirmația: acesta este trupul meu, acesta este sângele meu”. Apoi El a spus: „Unul dintre voi mă va trăda” [Nota 36]. Trădătorul este egoismul, dorința inferioară. Ucenicul pe care Domnul îl iubea știa aceasta, întrucât el odihnea în poala Sa. Cât timp această putere este jos, ea ucide – reproducerea sexuală și moartea se condiționează reciproc; această putere, care se află în sexualitate, urcă mai sus în corp: în inimă. Ucenicul indică aceasta în Evanghelie prin ridicarea sa în dreptul inimii lui Iisus. Pe cât de sigur este că dorința inferioară este cea care comite trădarea, tot așa de sigur este că puterea sufletească inferioară va fi înălțată. „Era unul dintre ucenicii Săi, care odihnea în poala lui Iisus – acesta s-a așezat la pieptul lui Iisus” [Nota 37]. Aceasta semnifică faptul că toate puterile inferioare, tot egoismul, sunt înălțate la inimă. Atunci, Iisus a repetat ucenicilor săi cuvintele: „Eli, Eli, lama sabachthani” – „Acum Fiul Omului este glorificat, iar Dumnezeu este glorificat în El” [Nota 38].
Ceea ce se petrecea în centrele de misterii, era același lucru cu ceea ce s-a petrecut pe Golgota. Sub cruce se afla ucenicul pe care Domnul îl iubea, cel care la Cina cea de taină odihnise în poala Lui și s-a ridicat apoi la pieptul Său. Atunci se aflau acolo și personaje feminine, mama Lui, sora mamei Sale, Maria, și Maria Magdalena. Ioan nu scrie că mama lui Iisus se numea Maria, ci că sora mamei Lui este numită Maria. Mama Lui se numea Sophia.
Ioan l-a botezat pe Iisus în Iordan. Atunci a coborât un porumbel din Cer. În acest moment, are loc o fecundare spirituală. Mama lui Iisus, care este fecundată aici – cine este ea? Este Chela Iisus din Nazaret, care își detașează Eul; este fecundat principiul Manas cel foarte evoluat, și intră principiul Buddhi. Principiul Manas cel foarte evoluat, care a primit principiul Buddhi, este Adevărul, Sophia, mama, care este fecundată de Tatăl lui Iisus. Numele Maria, asemănător cu denumirea Maya, înseamnă în general numele mamei. Se spune în Scriptură: „Îngerul a venit la ea [ Nota 39 ] și i-a spus: Binecuvântată fii tu, cea plină de har, iată că vei fi rodnicită și vei naște un fiu. Spiritul Sfânt va veni asupra ta și puterea celui Preaînalt te va umbri”. Sfântul Spirt este Tatăl lui Iisus; porumbelul care coboară în zbor, fecundează pe Sophia existentă în Iisus.
Scriptura se citește, deci, așa: „La crucea lui Iisus se afla mama Sa, Sophia”. Acestei mame îi spune El: „Femeie, iată, acesta este fiul tău”. El o transmisese pe Sophia, care era în El, asupra lui Ioan însuși. El l-a făcut pe acesta, fiul Sophiei, și i-a spus: „Aceasta este mama ta” – „Tu trebuie să recunoști de aici înainte adevărul divin drept mama ta, și doar lui să te consacri”. Ceea ce a scris Ioan, era adevărul divin, Sophia, care este întrupat în însăși Evanghelia după Ioan. Această cunoaștere a primit-o el însuși de la Iisus, și el este autorizat de Christos să transmită înțelepciunea pe Pământ.
Cel mai înalt Spirit al Pământului trebuia să fie încarnat într-un trup. Acest trup trebuia să moară, să fie ucis, trebuia să curgă sângele. Aceasta semnifică ceva deosebit. Pretutindeni unde există sânge, există sine. Dacă e ca toate vechile comunități bazate pe sine să înceteze, atunci individualitatea care se află în sânge trebuie să fie o dată sacrificată. Toate egoismele proprii se scurg împreună cu sângele lui Christos, la cruce. Sângele comunității semințiilor devine un sânge uman comun, prin aceea că, la un moment dat, a fost sacrificat sângele lui Christos.
Atunci s-a întâmplat din nou ceva ce ar fi putut observa un privitor astral din atmosfera astrală: Întreaga atmosferă astrală a Pământului s-a schimbat în momentul în care El a murit, astfel încât au devenit posibile evenimente care nu ar fi fost posibile niciodată înainte. Inițierea spontană – ca la apostolul Pavel – nu ar fi fost posibilă niciodată înainte. Ea a fost posibilă prin aceea că, prin scurgerea sângelui lui Christos, întreaga omenire a devenit o sine comunitară. Pe atunci, se scurgea sinea din sângele rănilor lui Iisus. Doar cele trei trupuri au rămas atârnate pe cruce și au fost reînsuflețite prin Înviere. În momentul când Christos și-a părăsit trupul, cele trei trupuri au fost atât de puternice încât ele înseși au fost capabile de a rosti cuvintele pe care le rostea Transfiguratul, după inițiere: „Eli, Eli, lama sabachthani”.
Aceste cuvinte ar fi arătat tuturor celor care știau ceva despre înțelepciunea misteriilor că a fost vorba despre un misteriu. Cu o mică modificare în textul ebraic, au luat ființă aici cuvintele Scripturii: „Eli, Eli, lama asabthani”, care înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.
