Predica de pe munte este cea mai importantă revelație a creștinismului. În mod obișnuit, prin aceasta se înțelege o predică pe care Iisus ar fi ținut-o de pe un munte, poporului aflat jos. Dar „a merge pe munte” este o expresie-cheie ce se găsește în toate limbajele secrete, și este străveche. „A iubi” este de asemenea o expresie-cheie ocultă. „Ucenicul pe care Domnul îl iubea” – și la învierea din morți a lui Lazăr [Nota 46]: „Iisus iubea pe Marta și pe sora ei, și pe Lazăr”; sau: „Iată cât de mult l-a iubit”. Întotdeauna, prin ucenicul pe care Domnul îl iubea, se înțelege autorul Evangheliei după Ioan. Dar numele lui nu se află nicăieri în toată Evanghelia după Ioan, nici chiar la crucificare. Acolo se spune: „Acum, Iisus vedea acolo pe mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea, stând lângă ea” [Nota 47]. Acest cuvânt „a iubi” are o semnificație profundă. Acel discipol al unui maestru spiritual, care este primit și inițiat cel mai profund în știința ocultă, se numește „un ucenic pe care Domnul îl iubește”. „A merge pe munte” înseamnă: A merge în cel mai profund misteriu și a învăța cuvinte pe care mai apoi ucenicii le spun mulțimii. Nici chiar cuvintele Bibliei nu se citesc în mod just, ci se citește efectiv departe de cuvinte: Matei 5.1 se traduce în mod just așa: „Atunci el a văzut mulțimea, a mers departe de ei, pe un munte, și s-a așezat, iar ucenicii au mers cu el”. Iisus a mers deci departe de mulțime și a vorbit doar ucenicilor săi. Iisus Christos trebuia mereu să folosească un limbaj dublu. El vorbea în parabole când se adresa mulțimii. Însă ucenicilor le expunea sensul ocult al cuvintelor, când se afla cu ei „pe munte”. Matei 5.3: „Fericiți sunt nevoiașii întru spirit, căci ei vor afla în ei înșiși Împărăția Cerurilor”. Cuvintele și chiar literele au toate un sens profund, secret. Cuvântul nostru german „Ich” (eu – n. tr.), cu combinația de litere I, C, H, conține în sine inițialele lui Iisus Christos: I-Ch. Marii inițiați dirijau cuvântul astfel, încât să rezulte Ich – Iisus Christos. Numai un popor putea afla nașterea numelui Iisus Christos din Eu – și așa a luat ființă mistica creștină germană. Mai există încă asemenea cuvinte ce conțin un sens textual adânc; de exemplu „heilig” (sfânt – n. tr.) = a fi vindecat sau complet însănătoșit. „Selig sein” (a fi fericit – n. tr.) = a fi plin de suflet, a găsi conținutul sufletului în sine însuși. Fericit este cel ce are pornirea și impulsul de a conduce sufletul tot mai mult înspre spirit. Când se spune adesea: Omul trebuie să privească în sine însuși și atunci îl va găsi pe Dumnezeu –această afirmație nu este justă. Căci dacă privim doar în noi înșine, atunci găsim doar ceea ce există în noi înșine. Trebuie să ne supraveghem năzuințele, individualitatea noastră trebuie să iasă din sine însuși, aceasta înseamnă: Cunoaște-te pe tine însuți. Autoritatea omului nu trebuie să ne dea convingere, ci imbold.
Versetul 4: „Fericiți sunt cei care au parte de suferință, căci ei găsi consolarea prin ei înșiși”. Suferința se află în lume ca una dintre cele mai mari enigme ale lumii. Chiar și grecii, acest neam liber, voios, care era atașat foarte mult de existență, căruia plăcerea simțurilor îi era aerul vital, îl lasă pe înțeleptul Silen [Nota 48] să răspundă astfel la întrebarea ce ar fi cel mai bine pentru om: Neam nenorocit și efemer… Cel mai bine pentru tine este ceva complet inaccesibil ție: a nu te fi născut, a nu exista, a nu fi nimic. Al doilea lucru cel mai bun pentru tine – este a muri cât mai curând”. Totuși Esop spune că din suferință, omul obține învățătură. Și Iov, prin toate suferințele care-i sunt impuse, ajunge la concluzia: Suferința purifică, ea îl înalță pe om. De ce plecăm noi toți mulțumiți de la teatru, după ascultarea unei tragedii? Pentru că eroul învinge suferința. Între înălțarea omului și suferință, când aceasta este suportată, există o legătură. Durerea și suferința sufletului vorbesc prin fizionomie, celui care cunoaște. Omul trebuie să-și creeze un organ prin care să poată purta suferința. Așa cum ochiul a fost format de lumină și urechea de sunet, tot așa își creează durerea și suferința organe spirituale. Omul poartă în sine însuși consolarea cunoașterii faptului că poate suporta durerea. Omul se dezvoltă superior prin suferință.
Versetul 5: „Fericiți sunt cei blânzi, căci ei vor avea împărăția Pământului”. În lume sunt active două puteri: pe de o parte egoismul, pe de altă parte iubirea și compasiunea. Dacă e să se dezvolte iubirea, egoismul trebuie să scadă. Iubirea senzorială trebuie să evolueze în iubire spirituală superioară. „A fi blând” apare și în fraza a treia din lucrarea «Lumina pe cărare» [Nota 49]: „Înainte de a putea vorbi în fața maeștrilor, trebuie să pierzi obiceiul de a jigni”. Omul trebuie să întâmpine cu dispoziție sufletească iubitoare, astfel încât vorbirea sa să nu mai jignească, și atunci el este blând, așa cum se exprimă aceasta în Predica de pe munte. Țelul evoluției Pământului este iubirea, ea va stăpâni împărăția Pământului.
Versetul 6: „Fericiți sunt cei care înfometează după dreptate, căci ei vor fi săturați prin ei înșiși”. Aici, Christos vorbește ucenicilor despre întreaga semnificație a puterilor profunde, cele mai lăuntrice, ale sufletului uman. Dați iubire altora, nu năzuiți după iubire, și atunci iubirea devine universală când fiecare face aceasta el însuși.
Versetul 7: „Fericiți sunt cei milostivi, căci ei vor obține milostenie prin ei înșiși”. Noi trebuie să ne simțim înlăuntrul fiecărui om, și atunci milostenia făcută și dată de către noi ne va străluci din ceilalți.
Versetul 8: „Fericiți sunt cei care au puritate în inimă, căci ei vor privi pe Dumnezeu prin ei înșiși”. Această frază este o îndrumare către mistică. Noi trebuie să ne purificăm și să ne curățim inima. Ochiul despre care este vorba aici, pentru a-L vedea pe Dumnezeu, este inima. Aceasta este organul viitorului, nu creierul. Aceasta este față de Dumnezeu ceea ce sunt ochii limpezi față de lumină.
Versetul 9: „Fericiți sunt cei ce întemeiază pacea, căci ei vor fi prin ei înșiși copiii lui Dumnezeu”. Sufletul face calea de la Dumnezeu, prin om, din nou la Dumnezeu. Sufletele erau pașnice, iar pacea duce din nou către esența divină.
Versetul 10: „Fericiți sunt cei urmăriți pentru dreptate, căci a lor este Împărăția Cerurilor”. Iisus Christos cere ca omul să-și pună lui însuși necesitatea dreptății, și atunci lui îi este potolită setea, prin dreptate. O cerere pământească și o cerere cerească sunt întotdeauna separate.
Versetul 11: „Fericiți veți fi voi când, din cauza mea, oamenii vă vor insulta și persecuta și vor vorbi tot felul de rele împotriva voastră, mințind cu privire la aceasta”. Creștinismul nu poate fi confundat cu alte religii. La budism este vorba să se urmeze ceea ce a învățat Buddha. Așa este cu învățătura lui Hermes în Egipt, a lui Zarathustra în Persia, și așa mai departe. Însă Christos a fost prezent El însuși. Ucenicii au fost chemați să depună mărturie: Noi înșine L-am auzit, ne-am pus degetele pe rănile Lui lăsate de cuie. Evanghelistul Ioan vorbește cel mai mult, în Evanghelia sa, despre Iisus Christos. Creștinismul trebuie să creadă în Iisus Christos însuși, nu numai în învățătura Lui. Logosul a coborât la omul-Eu, Cuvântul a devenit carne într-un om și a locuit efectiv printre noi. Toți sunt fericiți în credința în Cel Unic, în care este întrupat însuși Logosul. Unul singur poate spune: „Fericiți veți fi când veți fi persecutați din cauza mea”.
Versetul 12: „Fiți veseli și plini de mângâiere, și aceasta va da roade pentru voi în Ceruri, căci tot așa i-au persecutat și pe profeți”. Prin aceasta se înțeleg oamenii-Eu inspirați de Dumnezeu.
Versetul 13: „Voi sunteți sarea Pământului”. Sarea înseamnă ceea ce dă Pământului înțelepciune.
Acum, cineva s-ar putea referi la încheierea capitolului 7, versetele 28 și 29: „Și s-a întâmplat atunci că Iisus a terminat de vorbit acestea, iar mulțimea s-a înspăimântat de învățătura Lui, căci El predica impunător și o făcea altfel decât cărturarii”. S-ar putea presupune, prin urmare, că Iisus ar fi vorbit efectiv mulțimii. Numai că aceste versete nu stau deloc în legătură cu predica de pe munte, acestea contrastează chiar cu cel care între timp pricinuise frământare în mulțime. Mulțimea s-a înspăimântat de o cuvântare a lui Iisus, dar de o complet alta decât predica de pe munte – și din cauza aceasta a luat naștere în mulțime tumult și frământare. Trebuie să urmărim în mod riguros toate evenimentele din Biblie și să știm să citim în mod corect cuvintele, și atunci vom dobândi o nouă înțelegere pentru multe lucruri pe care până acum le-am citit pur și simplu.
Ce este de spus despre cei doi răufăcători care au fost crucificați împreună cu Iisus?
Trebuie să se ia în considerare, înainte de toate, că semnificația simbolică nu exclude realitatea efectivă. Unii vor să interpreteze totul numai potrivit literei, vor să-l considere pe Iisus doar ca om care a trăit într-adevăr, și ei nu pot crede că în spatele tuturor acestora se află un sens mai profund. Alții, dimpotrivă, vor să interpreteze totul ca secret, și nu pot crede în evenimente istorice. Dar simbolul este în același timp realitate istorică. Realitatea creștinismului este de înțeles în general doar când ea este privită drept realitate istorică. Taina evoluției omenirii este: Christos între cei doi răufăcători, cel care regretă și cel care rămâne insensibil. Este din nou echilibrul dintre egoism și iubire. Iubirea este întemeiată pe înrudirea sângelui, iar egoismul vrea să o separe. Christos vrea să echilibreze acestea, lucru pe care-l semnifică cele trei cruci de pe Golgota. Una este principiul Binelui, o alta este principiul Răului. „Într-adevăr, eu îți spun, astăzi vei fi cu mine în Rai” [Nota 50]. Raiul este un cuvânt-cheie și înseamnă: Vei fi cu mine într-un loc situat deasupra zilei obișnuite. Înainte ca omul să devină păcătos, el a trăit în sânul divinității. Cum dobândește el dreptul de a deveni din nou un copil al lui Dumnezeu? Prin însușirea de a fi pașnic! Cum își pierde el acest drept? Prin egoism!
Au și alte popoare în cuvântul „eu” din limba lor, inițialele I-CH?
Acest lucru este valabil doar pentru limba germană. Cuvântul german Ich dă putere în suflet. Faptul că inițialele acestea dau la iveală numele lui Christos, trebuie să ne facă viu cuvântul. Christos este cu noi în fiecare zi și acționează prin toate limbile vorbite. Cu cât mergem mai departe spre Orient, cu atât mai îmbelșugată este vorbirea, și cu cât mergem mai departe spre Occident, cu atât vorbirea este mai săracă. În această privință, America este cea mai săracă; ea are în vorbirea sa vocabularul cel mai redus. Rugăciunile limbilor vechi și-au pierdut vechea putere când au fost traduse în noile limbi. În cuvintele latine ale rugăciunii Pater noster se află mult mai multă putere decât în cuvintele traduse ale rugăciuni Tatăl nostru. Limba vechii rugăciuni Tatăl nostru este aramaica. Cine rostea aceasta în limba aramaică, percepea o putere magică. Prin înțelegerea corectă a lucrurilor trebuie să aducem din nou în limbaj puterea cuvintelor. Cele patru fraze din «Lumina pe cărare» nu au, de exemplu, în limba engleză, aceeași putere ca în limba germană. Aceste patru fraze nu sună în nici o limbă așa de frumos ca în limba germană; ea are cea mai frumoasă traducere a acestor patru fraze.
A treia întrebare este neinteligibilă.
Acești naturaliști de odinioară au privit Biblia cu cea mai mare venerație. Preotul X. spunea: Moise a știut tot atât de multe lucruri ca și naturaliștii moderni, sau a fost inspirat. Preotul X. are un mod fin, strălucit de a explica Biblia. Când a început critica asupra Bibliei, s-a pierdut venerația și respectul față de ea. Dar din critica asupra Bibliei nu va crește nimic altceva. Pentru știința spirituală există ceva caracteristic, și acest ceva este ținuta morală. Fiecare gând este străbătut de această ținută morală, totul este pătruns de aceasta. Și ce este această ținută morală? Față de natură, noi avem de asemenea o ținută morală, dar noi nu criticăm natura. Știința spirituală vrea să înțeleagă nepărtinitor și cu bun simț viața spirituală, vrea să urmărească totul în viață; nu vrea să aplice criteriile de simpatie și antipatie, ci să înțeleagă totul nepărtinitor atât în viața umană cât și în lumea spirituală. În știința spirituală este vorba despre înțelegere. În viața spirituală trebuie să ne însușim o ținută morală, la fel ca în cercetarea naturii, căci atunci facem experiențe. Biblia trebuie să devină o carte în fața căreia critica trebuie să scadă. Când omul o citește în mod just și nepărtinitor, viețuiește că începe să perceapă drept expresie și experiență ceea ce mai înainte el nu-și îngăduia nici să viseze. El află atunci o înțelepciune profundă, în timp ce mai înainte și-a pus piedici în drum. Din cercetarea spirituală trebuie să se găsească cheia pentru modul de a citi corect Biblia; și se va afla. Atunci critica asupra Bibliei va fi înlocuită cu o interpretare profundă și temeinică. Științele naturii au de a face doar cu aspecte materiale și fac abstracție de faptul că aceste aspecte au la bază o evoluție spirituală. Misiunea științei spirituale este de a cerceta ființa omului și evoluția omului în Univers. Acolo unde știința cercetării naturale trebuie să se oprească, intervine cercetarea spirituală; întrucât cercetătorul naturii vede numai exteriorul, el vrea să justifice atomii. Dar tocmai aceasta este ceea ce nu poate lămuri cercetarea naturală. Și haeckelismul este adevăr pentru cercetarea spirituală, în măsura în care el descrie lucruri exterioare. Însă cercetătorul spiritual vrea să privească înapoi cu ochi superiori, spirituali, la devenirea delicată, și el vrea să cerceteze ce realități spirituale merg alături de realitățile exterioare. Când se contemplă lucrurile cu ochi spirituali și cu urechile spirituale, atunci se percepe suprasensibilul din om.
Noi avem atâtea organe fizice senzoriale, cât percepem din lumea exterioară. Așadar cine contestă și spune: Există doar ceea ce văd eu în mod fizic, acela nu și-a dezvoltat încă puterile spirituale. De câte ori omul dobândește un nou organ, el percepe o nouă lume. Ochii și urechile sufletești se pot dobândi. Dacă omul are suficientă energie și răbdare, atunci el poate deveni un inițiat. Ceea ce privește un inițiat cu ochi spirituali trebuie să exprime prin imagini din lumea fizică. Asta spunea Goethe, care era un inițiat, în versul: „Tot ceea ce este trecător, nu este decât un simbol” [Nota 51]. Exprimarea marilor adevăruri spirituale în simboluri potrivite se numește cunoaștere imaginativă. Deci știința spirituală nu vrea să îndepărteze de materie, ci ea vede în materie spiritul condensat care se raportează față de materie ca gheața la apă.
Crearea lumii în șapte zile este o comparație cu realități spirituale înalte. Cine are cheia pentru citirea Bibliei, acela poate considera întotdeauna Biblia întru totul textual. Nici un document nu conține adevărurile teosofiei mai bine ca Biblia. Știința spirituală se străduiește să interpreteze Biblia și să deschidă accesul către înțelegerea cea mai nepărtinitoare a Bibliei. Vom învăța să înțelegem separarea operei de creație în două părți, când vom învăța să distingem omul asexuat – omul spiritual astral. Atunci a avut loc o răsturnare. Omul spiritual asexuat a devenit omul fizic bisexuat, de aceea trebuie să fie vorba despre o dublă creație. Așa des se aude spunându-se: Litera omoară, spiritul dă viață – la care fiecare crede că este vorba despre propriul său spirit. Goethe spunea:
Acest „mori” nu înseamnă: omoară-ți trupul fizic, ci: naște un om nou din tine, astfel încât el să-ți dea instrumentul pentru lumea spirituală. El trebuie să devină un instrument al tăriei. „Mori și devino” trebuie noi să spunem și literei. În știința spirituală totul este plin de valoare, chiar și cel mai mic lucru este o expresie a spiritului condensat. Cine combate Biblia, nu o înțelege, el își combate propria iluzie. Mulți oameni îndrăznesc să întemeieze un crez. Dar câtă micime și lipsă de modestie este dacă omul se declară apoi mulțumit în conștiență: Cât de departe am dus acest crez, în mod splendid! – Știința spirituală vrea să pătrundă mereu mai adânc, ea vrea să se cufunde plină de iubire în litere, și să deschidă sufletului calea spre divin.
