În toate formulele de rugăciune și maximele înțelepte de odinioară, pe care le-am moștenit de la marile religii, se află multe din tainele profunde ale existenței. Trebuie să ne fie clar că toate diferitele religii aveau rugăciuni, că ele se diferențiau, desigur, într-un anumit fel, că în timp ce unele aveau rugăciunile mai mult în forma așa-numitelor meditații, creștinismul și alte câteva religii, dimpotrivă, aveau rugăciuni adevărate, propriu-zise, așa cum se cunosc astăzi prin această denumire. Meditații aveau în special religiile orientale. Meditația este o adâncire de sine într-un conținut spiritual, și anume astfel încât persoana respectivă află în acest conținut spiritual, în care se cufundă, o intrare în temelia inițială spiritual-divină a lumii. Așadar înțelegeți lucrurile în mod corect: Există religii care dau formule de meditație, de exemplu anumite formule de rugăciune în care omul se cufundă, cufundare în care omul simte cum curentul vieții divin-spirituale îi străbate sufletul, iar el se înalță în acele momente în temelia primordială divină a spiritualului. Aceste formule sunt însă mai mult un conținut de gânduri. În definitiv nici rugăciunea creștină nu este altceva, conținutul ei este numai cu mult mai potrivit sentimentelor, simțirii. Creștinul se adâncește mai mult pe calea sentimentului, a simțirii, în ființa divină care străbate lumea.
Însă nu avem voie să credem că rugăciunea creștină a fost înțeleasă întotdeauna într-un astfel de sens, sau că poate fi înțeleasă în general așa cum se întâmplă astăzi. Există o rugăciune creștină originară, în care Iisus Christos însuși a arătat, pe cât de clar posibil, ce dispoziție sufletească este necesară pentru creștin în rugăciune. Iar această rugăciune este pur și simplu următoarea: „Tată, dacă este posibil, îndepărtează de mine paharul acesta, totuși, facă-se voia Ta, nu a mea” [ Nota 52 ]. Să luăm în considerare o dată aceste ultime cuvinte. Avem de a face mai întâi cu o rugăminte: aceea de îndepărtare a paharului, dar în același timp cu o înălțare deplină în voia spiritual-divinului: „totuși, să nu se facă voia mea, ci voia Ta”. Această dispoziție sufletească – și anume ca omul să lase să acționeze prin el voia spiritual-divinului în timpul rugăciunii – înalță prin aceea că nu vrea nimic pentru sine, ci lasă divinitatea să voiască în sine, această dispoziție trebuie să pătrundă rugăciunea ca un subteran, ca o notă fundamentală, dacă e ca rugăciunea să fie creștină.
Este clar că e imposibil să avem în felul acesta o rugăciune egoistă. Este de asemenea imposibil și din alte motive să-i trimitem lui Dumnezeu o rugăciune egoistă, întrucât dacă cineva s-ar ruga pentru ploaie, iar vecinul pentru timp frumos, amândoi s-ar ruga din egoismul lor, făcând complet abstracție de cazul când două armate se află față în față gata de luptă și fiecare din ele se roagă să i se acorde victoria, ceea ce este complet exclus. Dar dacă avem tonul de bază, dispoziția fundamentală „să nu se facă voia mea, ci voia Ta”, atunci ne putem ruga pentru orice, căci aceasta este o înălțare în voința divin-spiritualului. Eu aș dori să mă rog pentru ceva, dar las la latitudinea esenței divin-spirituale să decidă dacă trebuie să mi se întâmple sau nu.
Aceasta este dispoziția sufletească fundamentală a rugăciunii creștine și din acest punct de vedere a plecat cea mai cuprinzătoare și mai universală rugăciune a tradiției creștine: Tatăl nostru care, conform tradiției creștine, a fost învățată de la Iisus Christos însuși. Ea aparține într-adevăr celor mai profunde rugăciuni ale lumii. Numai că astăzi nu mai putem aprecia întreaga profunzime a rugăciunii Tatăl nostru, așa cum a dat-o limba originară în care a fost învățată. Dar conținutul de gânduri este așa de puternic încât el nu poate suferi prea multe pierderi în nici o limbă.
Dacă urmăriți rugăciunile altor popoare, veți afla pretutindeni, acolo unde religiile sunt în floare, unde și-au atins apogeul, rugăciuni în sensul care a fost caracterizat. Astfel de rugăciuni, firește, au primit un caracter mai puțin just atunci când diversele religii au intrat în declin: ele au devenit formule magice întru mijlocirea idolatriei, iar în timpul în care Iisus Christos îi învăța pe ai Săi să se roage, existau multe, multe asemenea formule magice în uz – care toate, desigur, atunci când au luat naștere, au însemnat ceva profund. Asemenea formule magice s-au referit întotdeauna la ceea ce îi plăcea omului în mod exterior, deci tocmai la o rugăciune egoistă, umplută de dorințe personale. Nu așa trebuiau să se roage creștinii, învăța Domnul. Aceasta este o rugăciune care se referă la ceea ce este exterior. Creștinul trebuie să se roage astfel încât rugăciunea sa să se facă în cămăruța tainică, iar aceasta este lăuntrul cel mai profund al sufletului uman, acea parte în care omul se poate uni cu esența divin-spirituală. Trebuie să ne fie clar că în fiecare om trăiește ceva ce poate fi caracterizat drept o picătură din oceanul divinului, că există în fiecare om ceva identic cu Dumnezeu. Ar fi însă complet fals să gândim că, de aceea, omul însuși ar fi identic cu Dumnezeu. Dacă cineva spune: Există ceva în om ce este identic cu Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că și omul însuși este identic cu Dumnezeu, căci o picătură din ocean este, potrivit substanței sale, identică cu oceanul, dar picătura, cu toate acestea, nu este oceanul. Așa este sufletul uman o picătură din oceanul divinității, dar el nu este Dumnezeu, și așa cum picătura se poate uni cu substanța sa proprie când o vărsați în ocean, tot așa se unește sufletul, ca picătură a divinității, în mod spiritual în rugăciune sau în meditație, cu Dumnezeul său. Această unire a sufletului cu Dumnezeul său, o numește Iisus Christos rugăciunea din cămăruța tainică.
Dacă am caracterizat astfel mai întâi care este ținuta morală a rugăciunii creștine și cerința acestei rugăciuni cu referire la ținuta morală umană creștină, acum vom putea aduce înaintea sufletului conținutul rugăciunii Tatăl nostru. Vi s-a spus că rugăciunea Tatăl nostru este cea mai cuprinzătoare rugăciune. De aceea veți găsi, împreună cu mine, că este necesar să reflectăm o dată la o concepție foarte cuprinzătoare despre lume, pentru a înțelege rugăciunea Tatăl nostru. Va fi necesar un ocol îndepărtat pentru a înțelege rugăciunea Tatăl nostru. Trebuie să privim ființa omului dintr-un anumit punct de vedere. Dumneavoastră știți că noi facem aceasta așa cum a făcut-o întotdeauna cercetarea spirituală de-a lungul mileniilor. Să ne aducem repede aceasta încă o dată înaintea sufletului.
Când se află un om în fața noastră, atunci vedem mai întâi trupul fizic, pe care el îl are în comun, în substanțele și forțele sale, cu toate mineralele și produsele aparent neînsuflețite ale naturii. Acest trup fizic al omului nu este însă, așa cum presupune gândirea materialistă, singur în spațiul din fața noastră, ci el este doar cel mai de jos element component al entității umane. Ca element component următor al omului, noi distingem trupul eteric sau trupul vieții, pe care el îl are în comun cu plantele și animalele, căci orice plantă, orice animal și orice om trebuie să mobilizeze substanțe fizice și chimice astfel încât acestea să ajungă la viață, căci ele nu-și pot da viață prin ele înseși. Al treilea organ este trupul astral, purtătorul plăcerii și al suferinței, instinctelor, poftelor și pasiunilor și purtătorul reprezentărilor obișnuite ale vieții cotidiene. Omul nu ar putea avea toate acestea, dacă el nu ar avea acest trup astral. Pe acesta, el îl mai are în comun doar cu animalele. Și animalul are plăceri și suferințe, instincte, pofte, patimi și deci are și el acest trup. Omul are așadar trupul fizic în comun cu mineralele aparent neînsuflețite, are trupul eteric sau trupul vieții în comun cu tot ce crește și se reproduce, cu întregul regn vegetal; are trupul astral în comun cu natura animală. Pe lângă acestea, el mai are ceva prin care depășește aceste trei regnuri naturale ale Pământului, prin care el este coroana Creațiunii. Acesta este al patrulea element component al ființei sale.
La acestea ajungem dacă reflectăm puțin. Există un nume care se deosebește de toate celelalte: Dumneavoastră nu puteți spune „eu” nimănui altcuiva. Pentru oricare altul, eu sunt un „tu” și oricare altul este pentru mine un „tu”. „Eu” poate răsuna ca nume doar pentru ceea ce semnifică acesta în lăuntrul sufletului însuși, niciodată nu poate răsuna din afară spre dumneavoastră dacă vă desemnează pe dumneavoastră înșivă. Aceasta au simțit întotdeauna religiile mai profunde din toate timpurile, și de aceea ele spuneau: Când sufletul începe să-și dea în lăuntru această semnificație de sine, atunci începe Dumnezeu să vorbească în om, Dumnezeul care vorbește prin suflet. Numele „eu” nu poate răsuna înlăuntru din afară, el trebuie să răsune în sufletul însuși. Acesta este al patrulea element component al ființei umane. Știința secretă ebraică a numit acest Eu drept „numele inexprimabil al lui Dumnezeu”. „Jahve” nu înseamnă nimic altceva decât: „Eu sunt”. Ceea ce poate da o știință exterioară drept interpretare, a însemnat în realitate aceasta: „Eu sunt” – al patrulea element component al ființei umane. Acestea sunt cele patru componente în care constă omul mai întâi. Numim cele patru elemente componente, natura așa-zis inferioară a omului.
Acum, pentru a înțelege întreaga ființă a omului, trebuie să mergeți încă puțin înapoi în evoluția umană. Ajungem astfel la diferitele popoare care ne-au precedat: dezvoltarea germanică veche și cea central-europeană, popoarele greco-latine și caldeene, egiptenii, asirienii, babilonienii și evreii, popoarele germane până jos la poporul de la care a plecat cultura noastră actuală: la poporul indian. Aceasta a avut, la rândul său, iarăși, predecesori, care însă au trăit complet altundeva, și anume pe acea parte a Pământului care acum este fundul oceanului dintre Europa și America, în Atlantida. Aceasta a fost erodată de marele potop, pământul s-a lăsat în jos printr-un puternic eveniment natural, care s-a păstrat în miturile și legendele tuturor popoarelor sub numele de potop.
Dar nici aceasta nu este încă regiunea culturală cea mai veche a Pământului. Cu mult timp în urmă, ajungem înapoi în regiunea unde a luat naștere omul în forma lui actuală, o regiune care se întindea aproximativ între sudul Indiei, Australia și Africa: vechea Lemurie, o regiune străveche în care au predominat pe Pământ complet alte condiții decât astăzi. De obicei omul își reprezintă mult prea puțin cât de mari și cât de vaste au fost transformările pe Pământ în decursul evoluției omenirii. Aici așadar noi găsim un moment în care deja exista natura inferioară a omului. Pe atunci umblau pe acest Pământ entități care constau din aceste patru elemente componente: trupul fizic, trupul eteric, trupul astral și natura Eului. Aceste entități erau organizate superior animalelor superioare actuale, doar că încă nu erau oameni: oameni-animale, dar nu ca animalele actuale. Acestea din urmă sunt descendenți degenerați care s-au dezvoltat din acești oameni-animale prin rămânere în urmă și degenerare. Deci cu aceste ființe care au trăit pe atunci s-a petrecut în acel timp ceva foarte deosebit.
Pe atunci ele erau mature pentru a primi în sine o anumită putere, o putere care este puterea noastră sufletească superioară. A avut loc, dacă vrem să ne exprimăm așa, unirea naturii umane inferioare cu sufletul uman. Acest suflet uman odihnea până atunci în sânul divinității, era un membru interior al Divinității însăși. Deci sus, în regiunea spiritului, avem entitatea divin-spirituală, iar jos învelișul uman tetraorganizat, maturizat până în acest moment, care era capabil să primească picătura acestei divinități. Ne putem reprezenta acum simbolic ce s-a petrecut atunci. Imaginați-vă un pahar cu apă, luați o sută de bucăți mici de burete și încercați să absorbiți treptat, cu fiecare bucată de burete, câte o picătură de apă, și atunci aveți o sută de picături, care mai înainte erau întru totul unite cu apa, repartizate în o sută de bucăți de burete. Așa vă puteți reprezenta simbolic și simplu cum s-a desfășurat procesul de însuflețire. Sufletul odihnea până atunci în marea esență divină universală, ca picătura în paharul cu apă. Așa cum acționau acele mici bucăți de burete, așa acționau aceste învelișuri umane fizice. Așa s-au separat aceste picături spirituale din substanța divină comună, ele au fost individualizate, ele erau în privința aceasta, ca suflete, picături în învelișuri, și pe atunci începeau să plăsmuiască omul propriu-zis, așa cum este el azi, drept entitate spiritual-fizică. Pe atunci, aceste suflete s-au întrupat pentru prima dată, au trecut apoi prin multe, multe întrupări și și-au dezvoltat trupul uman până la înfățișarea actuală. Dar ce s-a petrecut pe atunci a fost unirea unor părți ale Divinității cu organele inferioare ale naturii umane. Cu fiecare întrupare ele au progresat, cu fiecare întrupare ele au devenit mai desăvârșite, pentru a ajunge în viitor la un anumit punct culminant.
Pe această parte a naturii superioare, care s-a unit pe atunci ca o putere care a transformat natura inferioară și se înalță pe sine însuși în această transformare, o numim esența superioară a ființei omului: Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit, sau Manas, Buddhi, Atma. Acestea sunt așadar părțile esenței divine prin care omul transformă treptat natura inferioară în natură superioară. Prin puterile principiului Manas, el transformă trupul astral, prin puterile principiului Buddhi transformă trupul eteric iar prin puterile principiului Atma, transformă trupul fizic. El trebuie așadar să le transfigureze, să le spiritualizeze pe toate acestea, pentru a atinge cândva țelul evoluției sale. Așa aveam noi odinioară cele patru elemente componente: trupul fizic, trupul eteric, trupul astral și Eul, iar în acel timp noi am primit, pe lângă acestea, dispoziția în germen pentru evoluția superioară, care este de fapt o revărsare a celei mai înalte esențe spirituale: esența triplă, superioară a omului, esența divină a ființei, predispoziția divină a omului. Această parte superioară a naturii umane o putem privi acum din două puncte de vedere. Unul este acela că spunem: Aceasta este natura umană superioară, către care omul se deschide în cursul evoluției. Sau o privim drept o parte a esenței divine, din care ea a emanat, partea divină din om. Creștinismul o privește mai întâi în ultimul sens, iar noi vrem să facem acum de asemenea acest lucru și să studiem care sunt aceste puteri superioare ale naturii umane. Plecăm de la elementul component cel mai înalt, de la ceea ce se numește în om puterea principiului Atma.
Ceea ce vă descriu eu acum nu este vreo definiție exterioară oarecare, ci aș dori să vă caracterizez natura adevărată și esența acestei părți superioare a naturii umane. Ceea ce devine putere a principiului Atma este, în special, în măsura în care este o putere care decurge din Divinitate, de natură volitivă. Dacă vă gândiți la propria dumneavoastră putere de voință, la ceea ce poate voi în dumneavoastră, atunci aveți o copie palidă, un reflex palid a ceea ce emană din puterea principiului Atma, din Divinitate. Voința omului este astăzi puterea care este cultivată cel mai puțin. Voința s-ar putea însă cultiva mai departe și mai departe, până va veni un timp când ea ajunge la punctul culminant, atunci când această voință va fi capabilă să realizeze ceea ce în religii se numește „marele sacrificiu”.
Imaginați-vă că ați sta în fața unei oglinzi și ați privi în ea. Imaginea ei vă seamănă întru totul în fiecare parte a fizionomiei dumneavoastră, a gesturilor dumneavoastră; ea este identică cu dumneavoastră în toate privințele, dar este imaginea dumneavoastră moartă. Stați înaintea ei ca o ființă vie și aveți de a face cu imaginea moartă a dumneavoastră, care este identică cu dumneavoastră în toate privințele până la esența vie, până la conținutul substanțial. Gândiți-vă că voința dumneavoastră ar fi crescut până la punctul în care ar fi în stare să ia decizia de a renunța la propria dumneavoastră existență, cedând o imagine din oglindă; că dumneavoastră ați fi în stare să vă jertfiți complet pentru a înzestra imaginea din oglindă cu viața dumneavoastră. Despre o astfel de voință se spune că emană, că își revarsă propria ființă. Este cea mai înaltă dezvoltare a voinței, este ceea ce creștinismul numește „voința divină a Tatălui”.
Voința umană este astfel astăzi cel mai puțin cultivat element dintre toate puterile sufletești. Ea este însă pe calea de a se dezvolta până la o astfel de putere încât să fie în stare să realizeze „marele sacrificiu”. Aceasta este adevărata natură a ceea ce poate evolua ca putere a principiului Atma: natura volitivă, în măsura în care ea este o revărsare a esenței divine.
Acum vrem să privim al doilea organ al naturii umane superioare, Buddhi sau Spiritul vieții, din punctul de vedere al unei revărsări din Divinitate, așa cum a fost el privit în creștinism. Vă faceți cel mai ușor o idee despre aceasta dacă nu vă opriți la însăși imaginea din oglindă. În imaginea din oglindă ia naștere o repetare completă a esenței originare, ea este aceeași – și totuși nu este aceeași – când dumneavoastră aplicați aceasta asupra lumii, asupra întregului Univers: felul cum este oglindită voința divină universală dintr-un punct, în toate părțile.
Imaginați-vă oarecum o sferă goală, care oglindește în interior. Unul dintre punctele din interior este oglindit la infinit către interior. Pretutindeni voința divină în multiplicitate infinită, pretutindeni imagini oglindite, detalii ale divinului.
Priviți astfel Cosmosul, Universul drept oglindire a voinței universale infinite. Voința universală divină nu există în nici o ființă individuală, dar pretutindeni se oglindește voința universală, în cele mai diverse moduri. Oglindirea Divinității – proces în care Divinitatea rămâne în punctul unde se află, și totuși fiecare punct în care se oglindește ea este vivifiat prin „marele sacrificiu” – se numește „Împărăția” în sens creștin. Iar această expresie, Împărăția, desemnează ceea ce în om este principiul Buddhi. Dacă dumneavoastră considerați Universul cu privire la principiul creator, productiv, care emană din primordial, din divin, atunci aceasta este ceea ce se atașează mai întâi la principiul Atma, scânteia divină de viață, principiul Buddhi. Ca „Împărăție”, este universal-cosmic.
Și acum să ne întoarcem privirea de aici, în jos, către detaliile Împărăției. Noi am privit-o mai întâi ca pe un întreg. Acum să mergem în jos, înspre particular. Prin ce se deosebește una de cealaltă? Prin ceea ce se numește „Nume” în sens creștin. Orice lucru are un nume, și prin aceasta se distinge unul de altul în multiplicitatea, în specificitatea Împărăției. Creștinul înțelege prin Nume ceea ce este adesea numit reprezentare, ceea ce este propriu unui lucru. Așa cum un om se distinge de celălalt prin nume, tot așa este resimțit Numele, în sensul că în el se află o parte a esenței divine oglindite. Creștinul se comportă corect față de acest Nume când el se lămurește că orice membru al Împărăției este o emanație a divinului, că, în cazul oricărei bucăți de pâine, ea este o revărsare, o oglindă și o parte a Divinității. Creștinul trebuie să se lămurească în această privință față de cel mai neînsemnat lucru. În natura umană, Numele constituie Sinea spirituală individuală, astfel încât omul se individualizează față de celălalt. Ceea ce este Numele în Împărăție, îl are omul în Sinea spirituală individuală sau în principiul Manas, prin faptul că el constituie o parte separată a Divinității, are un Nume separat în sine, Numele care la omul individual trece prin toate încarnările.
Vedem astfel acum această natură întreită drept revărsare a entității divin-spirituale, și în acest sens principiul Atma este voința Divinității, principiu Buddhi sau Spiritul vieții este Împărăția, iar principiul Manas sau Sinea spirituală este Numele.
Acum să considerăm cele patru părți inferioare ale naturii umane, începând mai întâi de jos, cu trupul fizic. El este cel care are aceleași substanțe și forțe ca și natura fizică exterioară, dar de asemenea aceste substanțe și forțe se transformă neîncetat. Acestea intră și ies în, și din trupul fizic uman, și el există doar prin faptul că aceste substanțe și forțe intră și ies neîncetat. El poate exista numai prin aceea că se reînnoiește neîncetat și se schimbă datorită substanțelor fizice exterioare. El formează un întreg cu natura fizică exterioară. Pe cât de puțin vă puteți îndepărta un deget, dar el să rămână ceea ce este – el se usucă de îndată ce îl separați de restul corpului, el este ceea ce este doar prin faptul că există în organismul întreg – tot pe atât de puțin puteți separa trupul fizic de Pământ, astfel încât el să rămână ceea ce este. Astfel, omul este ceea ce este doar în relație cu elementele Pământului. Substanțele și forțele fizice intră și ies din el, și doar prin aceasta își poate el menține entitatea. Prin aceasta se caracterizează trupul fizic.
Al doilea organ este trupul eteric sau trupul vieții. Trebuie să ne fie clar că el este cel ce cheamă la viață substanțele și forțele fizice. El este purtătorul creșterii și reproducerii, al fenomenelor vieții în general, dar și a cu totul altceva: al tuturor acelor însușiri ale omului care sunt de o natură mai durabilă decât instinctele, poftele și pasiunile trecătoare. Prin ce se deosebește el de acestea din urmă? Dacă vreți să înțelegeți această deosebire, reflectați o dată asupra timpului când aveați opt ani. Gândiți-vă la tot ce ați învățat de atunci, cu câte noțiuni și reprezentări, viețuiri și experiențe v-ați îmbogățit sufletul – este nemaipomenit de mult. Dar acum reflectați la altceva: Cât de lent, cu viteza melcului, decurge altceva. Gândiți-vă la faptul că erați un copil irascibil, și spuneți dacă acum acea mânie nu vă mai pătrunde uneori; gândiți-vă la faptul că înclinațiile dumneavoastră sau temperamentul dumneavoastră au rămas în mare parte aceleași. Toate acestea nu s-au schimbat așa mult ca viețuirile dumneavoastră. Ceea ce învățăm, viețuim, experimentăm, poate fi comparat cu indicatorul minutar al ceasului, iar schimbarea cu privire la caracter, temperament și deprinderi, cu indicatorul orar al ceasului. Această deosebire există fiindcă purtătorul primului tip de însușiri este trupul astral, în timp ce al doilea tip de însușiri, care decurge mai lent, are drept purtător trupul eteric. Dacă vă schimbați deprinderile, atunci aceasta este o schimbare în trupul dumneavoastră eteric. Dacă doar ați învățat una sau alta, atunci aceasta înseamnă o schimbare în trupul astral.
La cel care devine, în sens mai înalt, un discipol al ocultismului propriu-zis, această educație nu se bazează pe un studiu exterior, ci toată educația spiritual-științifică se desfășoară în trupul eteric. De aceea, dumneavoastră ați făcut pentru educația ocultă propriu-zisă mult mai mult dacă ați reușit să transformați o însușire de caracter oarecare, adânc înrădăcinată, decât dacă v-ați fi însușit încă multă știință exterioară. Prin urmare, diferențiem ceea ce este exotericul, pentru care este purtător trupul eteric, de ceea ce este esoteric, care folosește trupul eteric. Trupul eteric este de asemenea purtătorul memoriei ca însușire, nu al amintirii. Dacă, de exemplu, memoria trebuie să devină mai bună, atunci de acest lucru este legată o transformare a trupului eteric; dacă memoria scade, atunci aceasta este de asemenea o schimbare în trupul eteric, o schimbare a puterii de memorare. Și încă ceva, infinit de importat: Omul, așa cum este al azi, își trăiește viața după două direcții. Fiecare aparține unei familii, unei seminții, unui popor și așa mai departe, și există de asemenea anumite însușiri pe care el le are în comun cu ceilalți și care îl leagă în acea relație. Francezul are altele decât germanul, acesta, la rândul său, altele decât englezul, și așa mai departe. Ei au în comun toate însușirile specifice ale națiunii lor. Pe lângă aceasta însă, fiecare are însușirile sale proprii, individuale, prin care el iese din poporul său, prin care el devine un om deosebit. Omul aparține unei comunități din cauza unei anumite însușiri a trupului eteric. Trupul eteric are însușiri prin care omul aparține unui popor, unei rase, comunității umane în general. Dar dacă vreți să înțelegeți prin ce anume creșteți dincolo de această comunitate, aceasta este de căutat în trupul astral. Aceasta condiționează individualul din om.
De aceea, întreaga viață a unui om într-o comunitate depinde de faptul ca trupul său eteric să găsească acordul just cu trupurile eterice ale celor cu care el trebuie să conviețuiască. Dacă el nu-l găsește, atunci nu poate conviețui cu ei, îi merge rău și se exclude dintre ei. Așa că trupul eteric al omului are misiunea de a se adapta altor trupuri eterice. Trupul astral face posibil individualul, el trebuie să trăiască, înainte de toate, astfel încât omul să nu comită păcate personale. Cele prin care trupul astral se rătăcește pe ici-colo, sunt păcatele personale, sunt greșelile trupului astral. Dizarmoniile cu comunitatea sunt erori ale trupului eteric. Esoterismul creștin, când vorbea exact, numea așadar erorile trupului eteric, ceea ce perturbă armonia cu ceilalți, „greșeală”. O eroare a trupului astral care este condiționată prin individualitate, se numea, în esoterismul creștin, o „cădere în ispită”. Trupul astral este supus ispitei în privința instinctelor, pasiunilor și poftelor sale. Se rătăcește prin aceea că el cade în ispită în el însuși. Așa se deosebea în creștinismul esoteric „greșeala”, de o „cădere în ispită”.
Să luăm în considerare acum și al patrulea element component al ființei umane: Eul. Noi am luat în discuție corpul fizic, care subzistă datorită metabolismului, trupul eteric, care poate fi încărcat cu greșeală, trupul astral, care poate cădea în ispită. Acum luăm în discuție Eul. El este cauza fundamentală a egocentrismului, a egoismului. Eul este cel care a făcut ca ceea ce era Unul în marea Ființă divin-spirituală, să coboare în cele multe. Căderea, din unitatea Divinității, înlăuntrul celor individuale, este condiționată de Eu. De aceea înțelepciunea creștină a văzut în Eu originea egoismului și a egocentrismului. Cât timp entitățile individuale erau unite în Divinitate, ele nu puteau năzui nimic una împotriva alteia. Ele au putut face aceasta numai după separarea lor ca Euri. Mai înainte ele nu puteau voi decât ceea ce voia Divinitatea. Această evoluție una împotriva alteia, care corespunde egoismului, creștinismul o numește eroare a Eului, iar tradiția creștină desemnează foarte exact momentul când aceste suflete coboară în trup, prin păcatul originar, prin mușcarea din măr. Eroarea propriu-zisă a Eului se desemnează cu expresia „rău”. Eroarea celui de-al patrulea organ este așadar răul. Numai Eul poate cădea pradă răului, și acesta a luat naștere prin ceea ce este desemnat prin mușcarea din măr. „Malum” este, în limba latină, cuvântul care desemnează atât „mărul” cât și „răul”.
Deci, recapitulând încă o dată pe scurt: trupul fizic este identic cu elementele fizice înconjurătoare și se menține prin schimbul neîncetat de substanțe și forțe, prin metabolism. Trupul eteric este ceea ce menține echilibrul cu ceilalți membri ai comunității și poate cădea în greșeală. Apoi sunt trupul astral, care nu trebuie să cadă în ispită, și Eul, care nu are voie să cadă victimă egoismului, răului.
Această entitate tetra-organizată se încheie cu esența superioară tri-organizată, cu miezul divin al ființei:
| Voință Atma |
Împărăție Buddhi |
Nume Manas |
Acum concepeți o dată rugăciunea drept o unire a omului, în cămăruța tainică, cu însăși Divinitatea. În sensul originar al creștinismului este chiar așa că sufletul este înfățișat drept divin, drept picătură din oceanul Divinității. Iar acest suflet trebuie să implore ca această picătură separată să ajungă din nou la izvorul său de proveniență. Această origine a entității divine a omului se desemnează cu numele Tatăl. Și cel către care năzuiește sufletul când va fi unit din nou cu cel ce este desemnat cu numele Tatăl, este Devachanul sau Cerul.
Iar acum să ne imaginăm rugăciunea originară: O implorare a evoluției ființei umane individuale către ceea ce este natura divină a Tatălui.
Această rugăciune trebuia să implore ca cele trei componente supe-rioare ale naturii umane să poată ajunge în dezvoltare să se roage ca „Voința”, cea mai înaltă revărsare a Divinului, să se poată realiza în om; ca al doilea element component al entității divine, „Împărăția”, să dobândească loc în om; ca al treilea element component, „Numele”, să fie perceput ca sfânt. Aceasta s-ar referi deci la cele trei componente supe-rioare ale entității divine din om. Iar pentru cele patru componente inferioare ale naturii umane, ne-am ruga așa: Fie ca trupului meu fizic să-i revină substanțele de care are nevoie pentru existență. Trupul eteric să găsească un echilibru între greșeala lui și greșeala celorlalți; să dorească să conviețuiască în armonie cu ceilalți. Rugăciunea ar trebui să implore trupul astral să nu fie tras în jos de nici o ispită, iar pentru Eu, ca acesta să nu cadă în plasa răului, a revărsării propriu-zise a ceea ce se numește egoism.
Urmează să implorați unirea voastră cu Tatăl, într-o rugăciune originară. Trebuie să o faceți în sensul ca elementele componente individuale ale ființei voastre septuple să stea înaintea sufletului vostru, în rugăciunea voastră:
„Tatăl nostru carele ești în Ceruri”. Mai întâi invocați pe Tatăl, apoi faceți cererile care se referă la cele trei elemente componente superioare:
„Sfințească-se Numele Tău, vie Împărăția Ta”.
„Facă-se Voia Ta, precum în Cer așa și pe Pământ”.
Apoi cele patru cereri, care se referă la celelalte patru componente ale naturii umane:
„Pâinea noastră zilnică dă-ne-o nouă astăzi”.
„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Acesta este echilibrul cu cei printre care trăim.
„Și nu ne duce pe noi în ispită”: trupul nostru astral.
„Ci ne mântuiește de rău”. Asta înseamnă: de orice revărsare a egoismului.
Astfel, în cele șapte cereri din rugăciunea „Tatăl nostru”, ați dat sensul evoluției naturii umane septuple. Rugăciunea „Tatăl nostru” este scoasă din adâncul înțelepciunii despre om, ca o rugăciune creștină; în rugăciunea Tatăl nostru se află întreaga înțelepciune teosofică despre om. Este necesar să o înțelegem, și avem întreaga înțelepciune teosofică în măsura în care ea se referă la om.
Aceste rugăciuni, care nu au acționat doar un timp scurt, ci au cuprins sufletele și au înălțat inimile de-a lungul mileniilor, toate sunt create din cea mai adâncă înțelepciune. O asemenea rugăciune nu a fost dată niciodată astfel încât să se asocieze într-un mod plăcut cuvinte frumoase sau sublime, ci ea a fost preluată din cea mai adâncă înțelepciune, fiindcă numai așa are puterea de a acționa de-a lungul mileniilor asupra sufletelor umane.
Nu este valabilă obiecția că sufletul naiv nu știe nimic despre această înțelepciune. El nu are nevoie să știe nimic, întrucât puterea pe care o are rugăciunea „Tatăl nostru” vine totuși din această înțelepciune, și acea putere acționează chiar dacă nu se știe nimic despre ea.
Trebuie doar să se înțeleagă acest lucru în modul just: Un om merge în fața unei plante și este încântat de ea. Sufletul cel mai naiv va fi încântat de asemenea, și totuși poate că nu știe nimic despre înțelepciunea divină care este în plantă. Tot așa este și cu marile rugăciuni. Omul are nevoie tot atât de puțin să cunoască înțelepciunea ei și o asemenea rugăciune are totuși puterea, înțelepciunea, înălțarea sufletească, sfințenia rugăciunii. Dacă aceasta este născută, de asemenea, din cea mai înaltă înțelepciune, atunci important nu este să cunoști această înțelepciune, ci să viețuiești puterea acelei înțelepciunii.
Abia în vremea noastră există posibilitatea de a extrage din nou ceea ce a pus Iisus Christos în rugăciune, și de a ști din nou ceea ce a pus El ca putere în special în rugăciunea „Tatăl nostru”. Și fiindcă este creată din cele mai mari adâncuri ale înțelepciunii despre omul însuși, despre natura lui septuplă, este ea mare și puternică și pentru sufletul cel mai naiv, și cu atât mai mult înălțătoare pentru cel care poate și să aducă afară înțelepciunea care este înăuntrul ei. Și prin aceasta ea nu pierde nimic din puterea pe care a exercitat-o întotdeauna, zguduitoare și înălțătoare, ca întreaga teosofie, înțelepciunea divină, în care se află rugăciunea „Tatăl nostru”.
Mulțimii, Domnul i-a spus multe în parabole. Când însă era singur cu ucenicii Săi, le interpreta parabolele, căci ei urmau să scoată din clarificarea plină de înțelepciune a parabolelor acea putere prin care puteau deveni vestitorii Lui, prin care puteau cunoaște prin ce a dobândit El însuși acea putere magică prin care opera Sa era destinată să acționeze de-a lungul mileniilor.
Aceasta este ceea ce trebuie să conducă la sensul rugăciunii „Tatăl nostru”.
