Dacă vrem să explicăm două idei ale concepției despre lume, păcatul împotriva Spiritului Sfânt și ideea harului creștin, în profunzimile lor, atunci trebuie să facem cunoștință puțin cu problemele fundamentale și direcțiile fundamentale ale creștinismului. Dumneavoastră știți din alte conferințe că la baza învățăturilor creștinismului care se propovăduiește în mod obișnuit, stă un așa-numit creștinism esoteric. Știți că și în Evanghelie chiar, se găsesc aluzii [Nota 63] la un astfel de creștinism, pur și simplu în cuvintele: Când Domnul era în fața mulțimii, le vorbea în parabole, dar când era doar cu ucenicii, atunci le interpreta aceste parabole. – Exista o învățătură foarte simplă pentru cei care puteau înțelege mai puțin, cărora trebuia să li se vorbească în parabole, pentru ei nu se putea merge mai profund, și exista o învățătură care era rezervată inițiaților.
În acest sens a predat deci și marele propagator al creștinismului, apostolul Pavel, în fața mulțimii, ceea ce noi cunoaștem din epistolele sale. În afara acestei învățături a apostolului Pavel, care era una exterioară, pentru popor, exista și o învățătură esoterică a lui. El a întemeiat ceea ce istoria exterioară nu știe, școala esoterică de la Atena, sub conducerea lui Dionisie Areopagitul. În interiorul acestei școli esoterice a creștinismului, discipolilor intimi li s-au predat acele învățături secrete pe care și dumneavoastră le învățați astăzi din nou, prin știința spirituală. Știința nu știe prea multe despre învățăturile care au fost expuse pe atunci discipolilor intimi în Atena, de către colegii esoterici ai sfântului Pavel. Se vorbește chiar despre un fals Dionisie, fiindcă se spune că nu s-ar putea dovedi că aceste învățături au fost scrise pe atunci.
Pseudo-Dionisie se numește cel care a predat acest esoterism în secolul al VI-lea. Așa vorbesc doar cei care nu știu ce se obținea cu astfel de învățături intime în antichitate. Abia în epoca noastră a devenit obișnuit ca un lucru să fie încredințat complet scrisului, extraordinar de repede. Ceea ce era cel mai sfânt adevăr în vechile timpuri, era ferit de publicare. Omul se uita mai întâi bine la cel căruia i-l spunea. Acel adevăr era predat numai în școala esoterică, numai de la om la om, dacă aceștia îl puteau și prețui efectiv. Așa au fost transmise învățăturile creștinismului esoteric de la om la om, și câteva au fost scrise în secolul al VI-lea. Fiindcă se obișnuia ca cel ce conducea o astfel de școală să poarte întotdeauna numele de Dionisie, și conducătorul acestei școli din Atena în secolul al VI-lea purta acest nume, același ca al marelui conducător din Atena, prietenul apostolului Pavel. În sensul acestei școli esoterice, așa cum s-au predat ele efectiv pe atunci, vrem să privim și noi ideea păcatului împotriva Spiritului Sfânt, sau de fapt a hulei împotriva Spiritului Sfânt și ideea harului creștin.
Dacă vrem să înțelegem sensul originar al creștinismului, atunci trebuie să mergem departe în urmă în istoria evoluției omului și să ne lămurim că, într-adevăr, o dată cu apariția lui Iisus Christos a fost întipărit ceva complet nou în istoria evoluției spirituale a omenirii. Ceea ce a fost întipărit atunci primește expresie în cel mai intensiv mod în inițierea apostolului Pavel însuși. Faptul ca un om ca Saul să primească printr-o iluminare spontană convingerea adevărului creștinismului, nu ar fi fost posibil înaintea apariției lui Iisus Christos. Noi am vorbit deja adesea despre felul cum era inițierea înaintea apariției lui Iisus Christos pe Pământ. Vrem să facem încă o dată aceasta, pentru a înțelege ce înseamnă de fapt, în sens creștin, Spiritul adevărului. Dacă vrem să pricepem ce s-a petrecut în vechile centre de inițiere, atunci trebuie să evocăm pe scurt, înaintea sufletului, ființa omului.
Dumneavoastră știți că omul constă din șapte componente esențiale. Trupul fizic este construit din aceleași părți componente ca și substanțele neînsuflețite ale lumii fizice. Trupul eteric cheamă la viață aceste forțe, el lucrează în fiecare moment al vieții noastre împotriva descompunerii trupului fizic. Numai la moarte, trupul eteric, sau trupul vieții, iese afară din trupul fizic. Cristalul își păstrează împreună, prin sine însuși, substanțele; trupul însuflețit se descompune de îndată ce este lăsat în voia lui. Există într-adevăr în fiecare moment în el un luptător împotriva morții. Dacă acesta încetează să lupte, atunci intervine moartea. Al treilea element este trupul astral, trupul conștienței. Al patrulea este Eul; prin acesta este omul coroana Creațiunii. Toate învățăturile secrete au gândit omul ca fiind constituit din aceste patru elemente componente. În școala pitagoreică, fiecare discipol trebuia introdus mai întâi în această învățătură despre omul cvadruplu. Abia când această învățătură devenea convingere lăuntrică în el, putea fi introdus în înțelepciunea superioară. El trebuia să jure astfel: Eu jur pe ceea ce ne este întipărit adânc în inimă, pe sfânta Pătrime, pe simbolul spiritual sublim, originea întregii creații naturale și spirituale.
Și omul cel mai puțin evoluat are aceste patru elemente componente. Omul se dezvoltă prin întrupări diverse, către o perfecțiune tot mai mare, prin aceea că Eul lucrează la celelalte trei componente ale ființei. Mai întâi Eul lucrează în trupul astral, la tot ce este progres cultural, învățare logic-științifică, la tot ce servește îndepărtării de treapta animalică. Aceasta este munca Eului la trupul astral. La fiecare om evoluat, al cărui Eu a lucrat deja la trupul astral, acesta se împarte în două: în partea neprelucrată și în partea pe care Eul a prelucrat-o deja. Această parte, care devine din ce în ce mai mare cu cât omul avansează mai mult, se desemnează ca Manas sau Sine spirituală. Creștinismul esoteric desemnează această parte ca Spiritul Sfânt, în opoziție cu Spiritul, cu partea nepurificată și nesfințită a trupului astral. Prin aceasta cunoaștem al cincilea element component.
Apoi Eul poate lucra și în trupul eteric mai dens. Într-un anumit fel, acest lucru se petrece deja la omul obișnuit, în mod inconștient. S-a spus adesea cum trebuie să se distingă între munca la trupul astral și munca la trupul eteric: cea dintâi poate fi comparată cu cea din urmă – în privința rapidității progresului – cu mișcarea indicatorului minutar față de cea a indicatorului orar al unui ceas. Dacă omul se dăruiește impresiei unei opere de artă sublime, atunci o astfel de operă de artă acționează, transformând, asupra trupului vieții și asupra trupului conștienței. Orice impuls artistic puternic exercită această influență. Cea mai puternică este influența impulsurilor religioase pe care le-au dat în lume fondatorii religiilor, care au îndreptat Eul spre etern. Ochiul clarvăzător poate vedea când trupul eteric al unui om devine tot mai frumos și mai pur.
Acea parte a trupului eteric uman pe care Eul o spiritualizează se numește Buddhi, Spiritul vieții; el este trupul vieții transformat. În esoterismul creștin, această parte care este prelucrată de Eu și se numește Christos. Al cincilea element component al entității umane este Spiritul Sfânt, al șaselea este Christos, Christos cel lăuntric.
S-a făcut deja aluzie la faptul că întotdeauna a existat o așa-numită instruire secretă pentru om, și că prin aceasta el poate deveni un inițiat și poate privi în lumea spirituală. Aceasta se bazează tocmai pe o transformare superioară a trupului eteric sau a trupului vieții. De aceea trebuie să vă lămuriți de asemenea că orice instruire superioară nu este doar o preluare de idei și material didactic. Instruirea secretă constă mai degrabă în transformarea însușirilor trupului nostru eteric. Cine și-a transformat temperamentul, a făcut cu mult mai mult decât dacă ar fi preluat nesfârșit de multă știință.
Există încă o transformare superioară, care intervine doar la o instruire mai avansată. Prin aceasta, omul își curăță și purifică trupul fizic. Ce știe omul despre trupul său fizic? Prin faptul că îl cercetează prin secționare în laboratorul de anatomie, încă nu obține o cunoaștere a legilor care guvernează în el, o stăpânire lăuntrică a acestuia. Există însă o posibilitate de a privi în sine astfel încât omului îi devin clare mișcările fasciculelor nervoase, ale pulsului, ale curenților respiratori, astfel încât el poate lucra conștient în acestea. Când omul – în așa-numita instruire secretă – își poate transforma și corpul fizic, atunci acest corp dens, prelucrat, se numește Atma, fiindcă această instruire începe cu o reglare a procesului respirator. Al șaptelea element component al entității umane este Atma; în esoterismul creștin, Tatăl.
Așa se ajunge mai întâi la Spiritul Sfânt, trupul astral transformat, prin Spiritul Sfânt, la Christos, la conștiența trupului eteric, iar prin Christos la Tatăl, la conștiența corpului fizic.
Dacă ați înțeles care este legătura dintre aceste șapte componente ale naturii umane, atunci veți înțelege de asemenea cum era inițierea în epocile vechi înainte de Christos, și cum era această inițiere după ce a venit pe Pământ Iisus Christos. Când omul doarme, în pat se află doar trupul fizic și cel eteric, trupul astral este afară. Când omul moare, lasă în urmă trupul fizic, iar în afara lui se înalță partea pe care el a transformat-o deja din trupul fizic; forțe, nu substanțe. Foarte puțin este ceea ce ia omul atunci cu el. Este însă ceea ce servește la o nouă încarnare pentru a forma noul trup fizic. Materialismul numește această parte „atomul permanent” [Nota 64]. Mai întâi iese afară această parte pe care omul a transformat-o din trupul fizic însuși, iese afară trupul eteric, iese trupul conștienței, iese Eul. După câtva timp se desprinde partea trupului eteric la care omul încă nu a lucrat. Așa intră omul în Kamaloka, locul purificării. După câtva timp se desprinde din trupul astral partea la care Eul încă nu a lucrat. Vine timpul când din cele trei trupuri omul mai rămâne doar cu ceea ce a obținut Eul însuși prin muncă. Aceasta trece prin regiunea spiritului. Este nucleul etern al ființei omului. Acesta ajunge cu atât mai mare cu cât Eul a obținut mai mult prin muncă.
Spiritul Sfânt este spiritul etern din om. Christos este partea eternă a trupului vieții, Tatăl este partea eternă a trupului fizic. Acestea trei însoțesc omul prin toate timpurile, drept partea sa eternă.
Înaintea erei creștine inițierea era în așa fel că discipolul era pregătit mai întâi în tot ce poate da știința secretă, până în punctul unde el era obișnuit cu toate noțiunile și reprezentările, cu toate deprinderile și sentimentele de care este nevoie pentru a putea trăi în lumile superioare, pentru a putea percepe în ea. Apoi venea ceea ce se numea Învierea din morți, care dura trei zile și jumătate și trei nopți. Aceasta consta în aceea că, prin măiestria preoților din templu, omul era transpus pentru trei zile și jumătate, în mod artificial, într-un somn asemănător morții. În timp ce, de obicei, în somn, trupul fizic și trupul eteric rămân unite, celui ce urma să fie inițiat îi era scos trupul eteric din trupul fizic pentru acel interval de timp, prin măiestria preotului inițiator, astfel încât mai exista doar o legătură foarte slabă între trupul fizic și celelalte trupuri. Era un somn-transă profund. Eul omului trăia în acest interval de timp în lumile superioare. Și pentru că discipolului i se dăduse o cunoaștere despre lumea superioară, el se putea orienta acolo. Preotul îl conducea. Mai întâi preotul trebuia să elibereze trupul eteric de trupul fizic letargic, pentru a conduce discipolul în lumile spirituale. Omul nu ar fi putut urca în acele lumi superioare în stare de conștiență deplină. El trebuia să fie scos din această stare.
Oricât de măreț și de impunător era ceea ce viețuia omul acolo, totuși el era complet în mâna preotului. Un altul stăpânea asupra lui, și numai cu acest preț putea el pătrunde în lumile superioare. Ceea ce era el după acest interval de timp, vă puteți imagina dacă reflectați că omul, cu această ocazie, își putea viețui eternul din el. El era eliberat de acea parte a lumii pământești, de corpul său fizic, pe care nu o putea folosi când trebuia să se deplaseze în lumile superioare. Un astfel de om venea din aceste lumi ca un cunoscător, ca unul care putea mărturisi prin propria viziune victoria vieții asupra morții. Aceștia erau inițiații, care puteau mărturisi acest lucru. Trupul eteric trebuia scos din trupul fizic, pentru a-l viețui pe Christos în om. Acești inițiați puteau spune: Eu însumi am viețuit faptul că în om există o parte care este eternă, care supraviețuiește tuturor întrupărilor. Eu știu acest lucru pentru că am viețuit acest nucleu etern al ființei. – Cu acest preț trebuiau ei să intre trei zile într-un somn deplin cu vise.
Acest mod de inițiere era legat și de altceva. Cu cât mergem mai departe în urmă, cu atât mai mult recunoaștem acest ceva. Eu am caracterizat-o încă o dată, când vorbeam despre faptul că în vremuri străvechi exista ceea ce noi numim căsătoria între rude apropiate, în contrast cu căsătoria îndepărtată. La toate popoarele existau mici comunități care erau înrudite între ele. Omul se căsătorea în cadrul acestora, iar a ieși din aceste mici comunități era privit ca ceva imoral. Întotdeauna în aceste căsătorii curgea sânge înrudit. Doar treptat a fost schimbată căsătoria apropiată cu principiul căsătoriei îndepărtate. Chiar și pentru inițiere erau necesare măsuri speciale: Trebuiau alese cu grijă întrupările predecesorilor, pentru a aduce un amestec de sânge cât se poate de bun. Dintr-o anumită seminție era născut cel care putea parcurge inițierea cea mai înaltă. În cazul înrudirii de sânge este foarte ușor posibil de scos trupul eteric din trupul fizic. În cazul căsătoriei îndepărtate, acest lucru nu este prea ușor posibil. Au existat generații întregi de preoți care aveau grijă ca sângele să fie menținut într-un mod foarte precis.
Viața omului este complicată, nu parcurge întotdeauna un drum drept. Trebuie să pătrundem mai adânc în enigmele existenței. Principiul căsătoriei apropiate a fost nesocotit din ce în ce mai mult, seminția s-a extins tot mai mult înspre popor. Vedem cum principiul seminției a fost înălțat la izraeliți pe deplin la cel de comunitate a poporului. Christos extinde această perspectivă asupra unui viitor îndepărtat: „Cine nu lasă tată, mamă, frate, soră, de dragul meu, acela nu poate fi ucenicul meu”.
Aceste cuvinte indică în mod zguduitor, dar absolut real, tendința creștinismului. În cazul comunității poporului se spunea: Acesta este fratele meu, care s-a născut în interiorul poporului. – În cazul înfrățirii umane care trebuie să cuprindă întregul neam omenesc, se spune: Fiindcă ești om, ești fratele meu. – Acesta este cel mai profund principiu al creștinismului. Toată meschinăria unei alte înrudiri trebuie să fie ruptă, și trebuie înnodată o legătură comună de la om la om. Prin aceasta este rupt în același timp și vechiul principiu de inițiere, care se bazează pe înrudirea sângelui.
Noul principiul de inițiere, care de acum încolo nu mai este legat de o însușire fizică, este indicat la însuși apostolul Pavel: El este inițiat în lumină, nu în întunericul templului. Acest lucru nu s-ar fi putut înțelege mai devreme. Dacă reflectăm la aceasta, vom putea recunoaște marele reviriment care a fost pricinuit prin Iisus Christos. El a fost pregătit prin Moise, Zarathustra, Pitagora, și a fost adus prin Iisus Christos.
Vedem astfel realizat pentru prima dată în școala creștină de inițiere principiul de a nu conduce omul în lumile superioare prin scoaterea din corpul fizic, ci de a-l duce acolo, el fiind pe deplin conștient în trupul fizic. Așa a fost cazul atunci, în școala creștin-esoterică. Aceasta se opune vechii inițieri, și de asemenea și celei existente acum într-o mare parte a omenirii, unde cel ce urmează a fi inițiat se supune autorității severe a preotului inițiator al templului. Numai prin faptul că omul se supunea complet autorității unui astfel de inițiator, se putea înălța.
Principiul autorității impuse a fost exprimat de asemenea în viața socială exterioară. Domnitorii erau preoți. Toate regulile guvernării, toate structurile statului au pornit de la autoritatea inițiatică. Aceasta a fost posibilă de la comunitatea de sânge a seminției și până la comunitatea poporului. Prin faptul că a fost anulat vechiul principiu inițiatic, a fost instaurată complet altă autoritate: autoritatea liberă bazată numai pe încredere. Trebuie să-l crezi pe cel în care ai încredere – aceasta este cea mai înaltă idee creștină la care se ridică omul când se află față în față cu altul ca un frate, iar superiorul este recunoscut drept cel căruia omul îi acordă încredere.
„Vegheați și rugați-vă”; acesta este principiul creștin fundamental. Noua inițiere se desfășoară în starea de veghe. „Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va elibera” [Nota 65], sunt cuvinte profund creștine. Ele desemnează o perspectivă din viitorul creștinismului. Creștinismul se află la începutul evoluției sale.
Reflectați la legătura intensă dintre maestrul inițiator și discipol, în timpul vechiului somn din templu, pe care îl primește cel de-al doilea în trei zile și jumătate de inițiere. Această legătură era de o astfel de natură cum noi nu ne putem imagina astăzi. Legătura dintre hipnotizator și cel hipnotizat ne dă o imagine palidă despre felul și modul în care trezea preotul din templu mai întâi Spiritul Sfânt, și apoi pe Christos în om. Discipolul reflecta Spiritul Sfânt și pe Christos ai maestrului; ei se revărsau unul într-altul în mod sufletesc, clarvăzătorul putea observa acest fenomen. În timpul celor trei zile, maestrul și discipolul erau identificați unul cu celălalt. Eul maestrului trăia în mod profund contopit în discipolul său, în cele trei zile și jumătate. Priviți construcția piramidei sociale: dedesubt poporul, deasupra inițiații, deasupra acestora maeștrii spirituali ai inițiaților. Un singur spirit curgea prin toate treptele. În cel inițiat continuau să trăiască multe, chiar și elemente străine lui.
Prin principiul creștinismului intră în vigoare individualitatea. De aici și principiul inițierii creștine: Discipolul nu are voie niciodată să se contopească în acest fel cu maestrul spiritual. Ei nu trebuie să fie o singură persoană în timpul inițierii. Spiritul Sfânt trebuie să ia naștere din Eul fiecăruia, trebuie să fie trezit. Acesta a devenit principiul inițierii creștine. Acest principiu a primit în mod simbolic o expresie în miracolul Rusaliilor din «Faptele apostolilor» [Nota 66]. Posibilitatea inițierii a fost dată prin aceea că toți au început să vorbească în diverse limbi. Învățătorul admite individualitatea celuilalt; el coboară în inima discipolului; el nu îl scoate pe acesta din corpul fizic.
Reflectați, înainte de toate, că la omul actual se pune problema ca Spiritul Sfânt și Christos să fie dezvoltați în mod independent în el. Atunci veți înțelege că această personalitate umană a fost gândită ca una liberă, abia prin acest principiu al creștinismului. Abia creștinismul a eliberat definitiv individualitatea umană, și de aceea prin creștinism a fost necesară o cu totul altă relație cu adevărul și cu înțelepciunea, decât mai înainte.
În vremurile vechi domnea Spiritul adevărului, fiindcă era centralizat. O dată cu dezbinarea oamenilor el a fost descentralizat, dar intervine egoismul. Cu cât este valabil mai mult principiul căsătoriei îndepărtate, cu atât mai mare trebuie să fie puterea a ceea ce apropie din nou pe oamenii deveniți liberi. Ce este aceasta? Dacă vă uitați la ceea ce învățăm noi astăzi ca parte elementară a științei spirituale și mergeți înapoi în istorie, vedeți această știință ca fiind doar în posesia unor mici comunități, în definitiv doar a celor mai înalte vârfuri. Această știință domnea conform principiului autorității impuse. Ne apropiem de timpul când înțelepciunea devine din ce în ce mai populară. Acesta va fi un mijloc de a întemeia marea legătură fraternă a omenirii.
Nu vor exista niciodată doi cercetători spirituali cu păreri diferite. Dacă există această situație, atunci una dintre păreri este greșită. Înțelepciunea este ceva unitar, nu este ceva care să creeze diferențe. Cu cât oamenii devin mai individuali, cu atât mai mult trebuie să li se dea înțelepciunea; căci aceasta îi va reuni. Astăzi noi suntem într-un stadiu de tranziție. Principiul punctului de vedere încetează complet o dată cu evoluția progresivă a înțelepciunii. Cu cât omenirea este mai individualizată, cu atât trebuie să devină mai înțeleaptă, căci cunoașterea o va reuni: acesta este Spiritul adevărului, pe care l-a promis Iisus. Soarele înțelepciunii atrage înspre sine toate punctele de vedere, așa cum Soarele îndreaptă spre sine toate planetele.
Spiritul care îl va elibera pe om, este Spiritul Sfânt. Creștinul nu are voie să păcătuiască niciodată împotriva acestui Spirit. Dar cine păcătuiește, păcătuiește împotriva creștinismului însuși, împotriva Spiritului promis, singurul care poate reuni individualitățile umane separate.
În Evanghelii este vorba despre faptul că Iisus Christos alungă demonii. Demonii există doar cât timp omul nu a devenit liber, cât timp el nu a primit încă acest Spirit al adevărului. Omul este complet întrețesut cu tot felul de entități, care intră și ies în și din organele sale inferioare. Noi le numim fantome, spectre, stafii, demoni. Dacă vrem să presupunem o asemănare trivială: este la fel cum viermii intră și ies din ceva aflat în putrefacție. Prin faptul că Iisus Christos se întemeiază ca Spirit care alungă demonii, El poate fi recunoscut drept Spirit al libertății. Omul poate alunga demonii doar prin aceea că mobilizează un spirit împotriva altora, Spiritul libertății împotriva tuturor celorlalte spirite.
Acum gândiți-vă încă puțin la acele comunități vechi, dintre comunitățile bazate pe seminție și până la comunitățile poporului. Cum pot fi reuniți acești oameni, care nu au devenit liberi în mod individual? Imaginați-vă că toți cei prezenți aici ar fi devenit liberi, atunci în toți ar trăi Spiritul adevărului! Ne-am certa vreodată, am ajunge vreodată la discordie? Nu, căci nu există puncte de vedere dacă ne unește doar Spiritul.
În vechile vremuri trebuia să domnească legea exterioară pentru ca oamenii să fie solidari. Doi oameni care cunosc Spiritul adevărului se vor simți atrași de la sine unul către celălalt. Astfel, la începutul evoluției omenirii stă legea, iar la sfârșit colaborarea pașnică, armonioasă. Aceasta se numește în creștinismul esoteric, în contrast cu legea, har. Nimic altceva decât capacitatea de a avea sentimente asemănătoare cu celălalt, în deplină prietenie, aceasta este cea mai profundă idee a creștinismului.
Trupul astral umplut de Spiritul Sfânt este identic la toți, Spiritul adevărului este identic în fiecare. Imaginați-vă acest Spirit într-o individualitate în care este trezit în același timp și principiul Christos, acel principiu care acționează ca Spirit al vieții în trupul eteric. Dacă fiecare își umple trupul eteric cu acest sentiment, atunci există în orice inimă sentimentul pentru spiritul originar, care reunește individualitățile prin înțelepciunea comună. Iar ceea ce simțiți în dumneavoastră este Caritas, harul.
Pe acesta l-a adus El, care la începutul erei noastre avea în individualitatea Sa în mod complet principiul Christos, primul care a realizat complet acest principiu al omenirii. Iisus Christos a făcut cu sine ceea ce trebuie să trăiască în fiecare om, individual. Prin El a venit în lume ceea ce constă în libertate și colaborare pașnică.
„În Christos deveniți din nou vii; omorâți spiritul discordiei!” spunea apostolul Pavel [Nota 67].
Omul poate păcătui împotriva a tot ceea ce nu este menținut în acest spirit. Dar dacă ar păcătui împotriva acestui spirit al omenirii universale, dacă l-ar nega, atunci el nu ar mai fi creștin.
Omul trebuie să ajungă până acolo încât să fie conștient de spirit. Dacă el se dezvoltă din ce în ce mai mult, are loc transformarea trupului conștienței în Spiritul Sfânt. De aceea, păcatul împotriva Spiritului Sfânt nu poate fi iertat.
La cel neinițiat, transformarea trupului eteric are loc în mod inconștient. Cât timp omul nu este inițiat, el poate săvârșit doar în trupul astral păcatul care nu poate fi iertat. Inițiatul nu are voie să păcătuiască nici împotriva trupului fizic și nici împotriva celui eteric. Celui care nu este inițiat, i se pot ierta aceste păcate. Acest lucru se petrece cu ajutorul celor care sunt conducătorii omenirii.
