Adevărurile documentelor religioase sunt luate din profunzimile înțelepciunii. Dar acum vin mulți oameni și spun: Voi ne dați un lucru complicat, noi vrem să avem Evanghelia simplă și naivă. Marile adevăruri nu pot fi complicate. – Într-un anumit fel, acești oameni au dreptate, dar nu numai gândirea simplă, ci și gândirea plină de înțelepciune trebuie să poată găsi cele mai înalte adevăruri. Punctul de vedere din care sunt privite aceste lucruri nu este nicicând suficient de înalt. În viitor trebuie să părăsim tot mai mult punctul de vedere al comodității, pentru a pătrunde cu seriozitate potrivită în cunoașterea cea mai profundă.
Astăzi vrem să învățăm a înțelege prin aceste cuvinte promisiunea Spiritului adevărului. Este vorba despre o inițiere secretă.
„Cine are poruncile mele și le urmează, acela mă iubește”, spune Christos. Expresia „a iubi” face aluzie la relația secretă dintre maestrul spiritual și discipol, care este una esoterică. Cele mai profunde secrete ale sufletului sunt transmise de la persoană la persoană, foarte intim. Cuvintele Bibliei [Nota 56], pe care vrem să le lămurim astăzi, afirmă următoarele:
„Inima voastră să rămână liniștită. Aveți încredere în Dumnezeu și aveți încredere în mine. În casa Tatălui meu sunt multe locuințe…”.
„Dacă mă iubiți, urmați poruncile mele! Iar eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt consolator, care să rămână veșnic la voi: Spiritul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi; căci ea nu-l vede și nu-l cunoaște. Însă voi îl cunoașteți, căci el rămâne la voi și va fi în voi”.
„Cine are poruncile mele și le urmează, acela mă iubește. Și cine mă iubește, acela va fi iubit de către Tatăl meu, iar eu îl voi iubi și mă voi revela lui. – Îl întreabă Iuda, nu Iscarioteanul: Doamne, ce înseamnă că Tu vrei să ni Te revelezi nouă și nu lumii? – Iisus a răspuns și i-a vorbit: Cine mă iubește, acela va urma cuvântul meu; și Tatăl meu îl va iubi și noi veni la el și vom locui în el”.
„Tatăl”, așa se numește puterea cea mai lăuntrică a sufletului. Ea trebuie revelată ucenicilor intimi. Iuda întreabă: „Ce este aceea că Tu vrei să ni te revelezi nouă – ucenicilor intimi – și nu lumii?”. Prin aceasta, Iuda exprimă direct faptul că ucenicilor intimi trebuie să le fie revelat ceva din misteriu.
Iisus vorbește: „Ne vom face locuință la Tatăl”. Acesta era cel mai important lucru la revărsarea Spiritului, care începe cu cuvintele: „Inima voastră să rămână liniștită.” Iisus Christos a mers într-acolo, ca să pregătească locuința pentru ucenicii Săi intimi: „În casa Tatălui sunt multe locuințe”.
Aceste cuvinte vrem să ni le clarificăm. Gradul de conștiență pe care l-a dobândit omul odată, nu-l mai poate pierde nicicând. Trebuie să ne dezobișnuim de orice altă reprezentare cu privire la aceasta. Oamenii se dedau adesea la „ridicarea în conștiența universală”, și ei cred că aceasta ar fi o eliberare. O astfel de conștiență universală nu există deloc și nu va exista niciodată. Omul dobândește acum capacitatea de a spune „eu”. Și cu cât spune mai mult „eu” și lucrează din Eu în afară, la purificarea celor trei trupuri inferioare ale sale, la purificarea trupului astral, a trupului eteric și a trupului fizic, cu atât mai mult el își dezvoltă Eul și se dezvoltă în viitor. Așa poate omul deveni altruist în mod conștient, pentru că o vrea. Cândva, toți oamenii vor fi ajuns pe culmea evoluției Eului. Totuși ei pot sesiza în mod dezinteresat spiritul comunității. Noi ședem împreună în această cameră, iar spiritul comun lăuntric este ca un punct din care radiază totul împreună. Dar acest spirit comun poate de asemenea străluci în afară din fiecare inimă și poate trece vibrând prin spațiu. Să ne gândim la modul cum se oglindește Divinitatea în lume. Ea și-a revărsat toată viața, prin marele sacrificiu, în imaginea ei de oglindă. Acum noi vrem să ne reprezentăm că ne-am putea turna viața, de asemenea, în lăuntrul a nenumărate imagini de oglindă, astfel încât fiecare imagine de oglindă în parte, ar zice: Eu și originea mea suntem una. Așa au rezultat odinioară toți oamenii din sânul Divinității, ca imagini de oglindă ale Divinității. De fapt, ele sunt Euri goale cu trupuri astrale, trupuri eterice și trupuri fizice transformate, și ele înaintează în lumea spirituală și exprimă cel mai profund secret al ființei lor: „Eu și Tatăl una suntem!” [Nota 57].
Oamenii-animale ai perioadei lemuriane nu ar fi putut niciodată deveni spirituali de la sine; ei au putut acest lucru doar prin aceea că au primit picăturile divine. La sfârșitul evoluției lor, purificați, ei pot spune: „Eu și Tatăl una suntem”.
Să privim în urmă, în vremuri îndepărtate. În perioada lemuriană era încă multă activitate vulcanică pe Pământ. Pe atunci trăiau cu totul alte ființe decât astăzi. Pe atunci omul primea pentru prima oară ceea ce trebuia să elaboreze el ca suflet. Dacă mergem și mai departe în urmă, atunci vedem deasupra natura sufletească și, dedesubt, natura trupească a omului, formând încă o singură natură. Ele erau unite pe atunci în sânul comun al lui Dumnezeu. Apoi curentul fizic a fost lăsat în voia sa și s-a dezvoltat la oamenii-animale ai perioadei lemuriane. Ceea ce era deasupra, s-a dezvoltat în mod sufletesc-spiritual. Corpul trebuia să fie pregătit mai întâi jos, pentru a primi de sus sufletul.
Spiritul care domnea în originea comună a sufletelor și a corpurilor, este Spiritul-Tată, este Tatăl.
Spiritul care domnea jos, în fizic, pe când spiritualul de sus mergea pe un drum separat, este Spiritul-Fiu: acesta este Fiul.
Iar Spiritul care domnea sus în sufletesc până când a putut coborî în fizic, este Spiritul Sfânt.
În perioada lemuriană, la prima încarnare a sufletului, a existat o revărsare a Spiritului: „Iar Dumnezeu a insuflat omului suflare vie, și astfel a devenit omul un suflet viu”.
Aceasta a fost prima revărsare a Spiritului, o revărsare inconștientă. Pe atunci omul mai trăia vreme îndelungată ca în vis. Abia în a doua jumătate a perioadei atlanteene și-a însușit el capacitatea de a socoti, de a gândi logic și de a observa lumea exterioară în mod corect în raporturile ei. Omul primei jumătăți a perioadei atlanteene vedea un alt om ca pe un nor colorat. El vedea norul brun-roșcat când omul era antipatic, când era un dușman. Un nor violet-roșcat prevestea o ființă simpatică, un prieten. Și alte lucruri au fost percepute așa: Când un nor galben-auriu se înălța ca un fel de plăsmuire de ceață între astral și fizic, acesta era semnul că acolo se afla un metal folositor. Un nor albastru-roșiatic mat, cu linii de delimitare stranii, așa cum doar un mineral poate avea, indica un metal nefolositor. Treptat, oamenii s-au separat tot mai mult, ei și-au îngrădit sentimentele prin intermediul pielii, s-a dezvoltat percepția fizică exterioară. Ca un pește sau ca un melc de astăzi – dar nu ca o broască țestoasă sau un crocodil –, așa percepea omul primei jumătăți a perioadei atlanteene. Prin faptul că omul începea să respire prin plămâni, începea o nouă percepție. Prin aceasta a fost unită în interior, de asemenea, formarea sângelui cu activitatea Eului.
Un rest al influenței Eului asupra sângelui mai există și astăzi, când pălim de frică sau roșim de rușine. În aceasta se manifestă încă activitatea nemijlocită a Eului. Acest fenomen a rămas în urmă din timpul când Eul acționa asupra sângelui. Astăzi, puterile lăuntrice ale Eului se manifestă în gesturi, în roșire și în pălire. Astăzi oamenii pot gesticula cu mâinile în entuziasmul lor, pe atunci sângele putea crea organe în afara corpului, prin impulsul Eului: așa au luat naștere, de exemplu, degetele. La sfârșitul perioadei atlanteene, omul de atunci era deja asemănător celui de astăzi.
Odinioară, legăturile de sânge erau mai puternice decât acum. Exista o legătură mult mai puternică între rudele de sânge. Se poate da următorul exemplu. Doi scriitori ai epocii noastre i-au înfățișat admirabil în operele lor pe țărani, dar într-un mod complet diferit. Anzengruber [Nota 58] îi înfățișează net conturați, de-a dreptul sculptați. Rosegger [Nota 59] în schimb asociază multe trăsături particulare, în mod exterior, într-un întreg. El își face notițe asupra observațiilor sale, iar pe acestea le folosește apoi. Rosegger se mira așadar [Nota 60] cum putea înfățișa în general Anzengruber țărani, deși nu trăise niciodată printre ei și nu-i observase niciodată. Anzengruber i-a răspuns că el tocmai de aceea putea înfățișa așa de bine țăranii, fiindcă nu îi cunoaște: Toți predecesorii lui au fost țărani, iar acum lui îi este înscrisă în sânge firea țăranului. El a descris din sângele său figurile țăranilor pe care-i cunoscuseră predecesorii săi.
În trecut omenirea cuprindea multe grupuri mici. Dacă citim lucrarea «Germania» a lui Tacitus [Nota 61], găsim enumerate acolo multe triburi mici bazate pe legăturile de sânge, pentru care consangvinitatea însemna ceva deosebit. În timpul patriarhilor Vechiului Testament, căsătoriile aveau loc în aceeași seminție, și atunci circula întotdeauna același sânge prin vene; atunci amintirea urmașului ajungea până la strămoși. Urmașul își amintea strămoșul, așa cum noi ne amintim copilăria. Timp de nouă sute de ani după Adam descendenții lui își aminteau încă viețuirile lui Adam. Așa se explică informațiile din Biblie cu privire la vârstele foarte înaintate. Cât timp își putea omul aminti în urmă, acest Eu care se întinde prin generații se numea, de exemplu, „Adam”. În seminție trăiește un Eu comun, și el trăiește în sânge. De aceea se poate ispăși numai cu sânge, dacă s-a vărsat sânge. Iar întreaga seminție se răzbună pentru sângele unui tovarăș de seminție, prin vendetă.
Treptat, căsătoria apropiată se transformă tot mai mult în legături mai îndepărtate, în căsătoria îndepărtată. Semințiile devin internaționale. Principiul omenescului pur câștigă superioritate.
În fizic, în iubirea consangvină, care este menținută prin sânge, acționează principiul Fiului. Însă sufletul se dezvoltă tot mai individual, astfel încât sângele circulă în sfere tot mai îndepărtate, se îndepărtează tot mai mult de comunitatea seminției.
Toate statele vechi au fost întemeiate pe principiul consangvinității. Cele zece porunci ale evreilor sunt porunci ale seminției. Ceea ce s-a stabilit la poporul evreu, nu s-a stabilit încă la întreaga omenire. Apoi a apărut pe Pământ Spiritul Fiului în Christos, și sângele Lui a curs. Sângele, care mai înainte crease doar asocieri restrânse, a fost vărsat. Prin aceasta a fost cucerită trecerea tuturor legăturilor restrânse într-o legătură frățească a tuturor oamenilor. Sentimentul restrâns al Eului, care încă nu poate spune: „Cine nu-și părăsește tatăl, mama, femeia, copiii, fratele și sora, și pe lângă acestea propria viață, acela nu poate fi ucenicul Meu”, această boală a Eului trebuie să curgă din rănile Mântuitorului. Prin sângele curgând al lui Christos a fost dobândită capacitatea iubirii care învinge frăția de sânge, seminția și națiunea. Dacă am fi putut aduna picăturile de sânge la cruce, atunci am fi avut efectiv și în cel mai deplin adevăr sucul care a transformat oamenii. Trebuia să se ajungă ca omul să poată găsi legătura cu toți oamenii, ca nu numai fratele și sora să se poată iubi, ci un om să-l poată iubi pe altul. Sângele fizic ce a curs din rănile lui Christos este întruparea principiului mântuirii; acest sânge este un simbol semnificativ al mântuirii.
Oamenii trebuie să regăsească Spiritul în sens deplin. Ei îl aveau odinioară, dar numai în mod nebulos, confuz. Apoi el a primit forma modului în care privește omul azi lumea. Dar omul vede azi doar lumea de aici, doar un aspect. Prin această concepție omul este separat de lumea spirituală ca printr-un văl. Acum el trebuie să fie adus din nou, prin conștiența individuală care a făcut din el un Eu, la conștiența lărgită. De aceea este împrăștiat sângele lui Christos dintr-o seminție restrânsă în lumea largă. Crucea a putut face acest lucru. De pe cruce s-a revărsat sângele în afară, în întreaga omenire. Dar, în același timp, crucea a dezvoltat Eul tot mai restrâns, tot mai individual. Pe toate acestea ni le-a adus creștinismul.
Dar când oamenii se sprijină așa, singuri, în ei înșiși, fără legătură de seminție și cu o conștiență intensificată a Eului, atunci egoismul trebuie să crească tot mai mult. Iisus Christos a prevăzut aceasta. El a văzut venirea materialismului și i-a opus creștinismul drept bastion.
În antichitate totul era întemeiat pe frăția de sânge. Aceasta ni se arată în mod clar în cultul strămoșilor. Multe legende s-au legat de chipul unui erou strămoșesc, de exemplu de Tezeu, de Kadmos. Acest principiu domnea în lege și în poruncă. Apoi, pentru viața în comun, au devenit active organizările exterioare. Dar acest lucru s-a dezvoltat abia o dată cu răspândirea creștinismului. Ce află astăzi omul în internaționalitate? Un principiu care este mai puternic decât autoritatea statului. Marile puteri care guvernează astăzi lumea sunt internaționale. Ele se numesc: bani, comerț, industrie, ș.a.m.d. Nimic nu mai are de a face cu vechea frăție de sânge. Reversul acestei vechi evoluții este materialismul. În mașină locuiește rațiunea egoistă. Cât de altfel își modela grecul pe zeul său drept Zeus, amintindu-și că principiul Tatălui stă la baza tuturor lucrurilor! Unde găsim noi în viața publică ceva divin? Mașini, trenuri, ș.a.m.d., totul servește egoismului. Iar acestea vor juca încă în viitor un rol deosebit. În Războiul tuturor împotriva tuturor, egoismul se va amplifica la extrem.
Chiar dacă Christos a creat posibilitatea unificării pentru toți oamenii, totuși, la fapta Mântuitorului trebuie să se adauge încă o a doua faptă. În oamenii care se simt atrași de Christos trăiesc sentimentele care duc de la om la om. Fapta Sa este marea faptă de unire, care poate reuni spiritul cu fizicul. Astăzi oamenii guvernează fizicul încă în serviciul egoismului. Ei trebuie să-l folosească cândva în serviciul spiritului. Spiritul trebuie să se unească cu Fiul, pentru a se înălța amândoi, uniți, la Tatăl.
Christos spune: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine!”. Fiecare trebuie să-și spună: Eu sunt ca lăstarul din vița-de-vie [Nota 62]; Christos este via. Atunci Christos învinge egoismul în organismul omenirii. În fiecare Eu în parte trebuie să intre Spiritul-Tată, Spiritul originii comune, și atunci Eul lucrează la principiul Tatălui; atunci fiecare Eu își construiește propria locuință, și cu toate acestea ele sunt unite toate prin principiul lui Christos. „În casa Tatălui meu sunt multe locuințe”, spune Iisus. Prin aceasta se înțeleg locuințele pe care și le construiesc Eurile. Însă Christos trebuie să pregătească locul, terenul pentru locuit. Dar pentru aceasta trebuie să vină Spiritul care unifică oamenii: acesta este Spiritul adevărului.
Teosofia trebuie să-i învețe pe oameni să înțeleagă ceea ce este comun, ea trebuie să aducă înțelepciunea superioară, Spiritul adevărului. Cât timp există păreri diferite, încă nu există cea mai înaltă cunoaștere. Gnosticii numeau mistica, „Mathesis”, întrucât în matematică nimeni nu poate spune că ar avea o altă părere decât ceilalți. Doi savanți nu pot fi niciodată de păreri diferite asupra unei teoreme matematice. Aceasta nu depinde de dorințele umane. Și în cazul marii înțelepciuni noi trebuie să ne eliberăm de dorințele noastre. Numai cel care vrea să afle Spiritul adevărului întru totul lipsit de dorințe personale, numai acela este potrivit pentru a-l primi. Cunoașterea cea mai înaltă unește oamenii, în acest caz nu există presupuneri și păreri. Spiritul adevărului trebuie să-i scalde în lumină pe oameni. Atunci ei pot fi oricât de risipiți în diferitele lor locuințe, dar Spiritul adevărului îi va unifica. Pentru ca acea locuință pe care și-o construiește Eul să se potrivească în spiritual, trebuie ca Spiritul comun al adevărului să guverneze Eurile. Christos le promite Spiritul adevărului ucenicilor Săi, la sărbătoarea Rusaliilor. Atunci vorbesc ucenicii în diverse limbi, atunci învață toate națiunile să se înțeleagă una cu alta. Egoismul poate să devină oricât de mare, dar fiecare Eu va avea spiritul comunității, când Eul respectiv are parte de Spiritul adevărului. Cine năzuiește astfel, trebuie să trăiască în spiritul Evangheliei după Ioan. Aceasta este adevărata teosofie. Așa cum toate plantele se îndreaptă spre Soare, așa cum toate cresc înspre el oriunde ar fi locul lor, tot așa se vor îndrepta către Soarele spiritului toate Eurile, în lumina Spiritului adevărului!
