Putem spune că pe Pământ există două feluri de oameni. Trebuie să recunoaștem două mari direcții spirituale în omenire. Diferența dintre ele constă în aceasta: Una se străduiește mai mult să vadă totul în lumina cunoașterii, iar cealaltă ar dori, într-o anumită privință, să fie condusă. Și chiar modul de înțelegere a concepției spiritual-științifice despre lume arată că năzuința de a căuta conform luminii clare, transparente, nu este foarte răspândită. Majoritatea oamenilor încă nu este atât de departe încât să vrea să știe ceva despre toate. Pentru mulți, ceața este foarte plăcută, îi incomodează dacă trebuie să dobândească limpezime deplină într-o problemă oarecare. Dar trebuie să renunțăm la tot ceea ce poate duce la o întunecare a conștienței. Acest lucru este valabil de asemenea pentru întreaga conduită de viață. Astfel, omul trebuie să fie cumpătat și cu privire la alimentația sa și să evite tot ce îi întunecă conștiența, cum este de exemplu cazul alcoolului. Există încă nenumărate alte lucruri care îl îndepărtează pe om de claritate. Renunțarea la aceste lucruri îl face pe om și mai practic în viața zilnică. Și credința în autoritate duce la o întunecare a conștienței. Omul trebuie să se lase doar stimulat, dar nu trebuie să se bazeze pe autoritate.
Ce înțelegem noi aici prin claritate, este cel mai puțin legat de un mod subordonat de a vedea lumile superioare. Un astfel de mod subordonat este legat în realitate de o îndiguire sufletească a conștienței. O astfel de stare era răspândită în general în vremurile de demult ale istoriei omenirii. Pe vremea atlanților, conștiența omului era mult mai puțin clară decât acum. Acum, chiar și popoarele cele mai sălbatice au trecut deasupra stării de conștiență a atlanților. Dacă mergem mai departe în urmă în evoluția omenirii, ajungem tot mai mult în starea când omul privește din lăuntru în afară, dar nu înțelege cu rațiunea. Rațiunea se conturează pentru prima dată la rasa atlanteană. Atlanteeni au trăit într-o anumită vreme pe locul în care se află Irlanda de astăzi. Când de un atlantean se apropia un alt om, atunci în el urca o imagine astrală. Atlanteanul nu putea încă reflecta. Abia când se dezvoltă crierul mare, poate omul să-și spună „eu”. Oamenii au început să-și formeze conștiența Eului în partea Atlantidei care se afla pe locul Irlandei de astăzi. Din acest loc atlanteeni s-au răspândit prin Europa, spre Asia. Scheletele care s-au găsit în Neandertal sunt cele care provin de la descendenții atlanților; ei au încă o frunte mult teșită. Omul din acel timp a învățat foarte lent să gândească rațional și să-și formeze conștiența Eului. În momentul când omul începea să trăiască aici pe Pământ cu existența sa rodnicită de spirit, el era deja departe, deasupra animalelor, dar nu putea încă vorbi și gândi.
Pe atunci existau ființe divine care se numesc Deva, care nu aveau nevoie de un trup fizic și care pluteau în spațiul astral. Ele parcurseseră deja pe vechea Lună ceea ce puteau agonisi printr-un trup fizic. Dar existau și alte entități, care nu-și terminaseră evoluția pe vechea Lună, care nu o scoseseră la capăt cu aceasta. Acestea sunt entitățile luciferice, care rămăseseră în urmă față de Deva. Zeii sau Devas trăiau pe Pământ din ceea ce devenise o însușire a omului, din iubirea bisexuată. Iubirea oamenilor este aerul sau, de asemenea, hrana ce le place zeilor. În mitologia greacă ea era desemnată drept nectar și ambrozie.
Cât timp oamenii erau încă somnambuli, cetele lui Lucifer nu au avut cu adevărat o misiune în omenire. Faptul că ele au făcut cu adevărat din om propriul lor copil, aceasta s-a conturat abia în a cincea rasă-rădăcină. Gândirea umană nu este deloc prea veche. Ceea ce se numește înțelepciune străveche, era ceva familiar pentru popoarele vechi. Această înțelepciune străveche este vechea înțelepciune preoțească, revelată din lăuntru înspre afară. Însă cunoașterea veritabilă a luat naștere abia cu câteva secole înainte de nașterea lui Christos, cam în jurul anului 600 înainte de Christos. Și puterea de judecată s-a dezvoltat în lume abia ulterior.
Acum ajungem la un mister important, o stare de fapt care se găsește la vechile popoare. Numai cine poate lumina în lumea sufletească, este capabil să înțeleagă această stare de fapt. La un trib indian nord-american există denumiri specifice pentru relațiile de familie. Nepoții se numeau la irochezi „frați și surori” – totuși numai copiii proveniți de la frați, nu și cei de la surori. Aceasta este încă o rămășiță din vechea Atlantidă. În acea perioadă timpurie a istoriei omenirii legătura de familie era unicul lucru valoros. Femeia avea mai mulți bărbați, și nu se putea ști care era tatăl copiilor. Toate popoarele au avut strămoși care nu țineau ca cineva să nu se căsătorească cu o rudă apropiată. O înrudire apropiată de sânge nu era nicidecum un obstacol pentru căsătorie. Se spunea că astfel de copii, care proveneau din cei mai apropiați părinți înrudiți, erau cel mai iluminați: ei erau somnambuli. Evoluția ulterioară merge tot mai mult într-acolo că se căsătoresc oameni care nu sunt înrudiți prin sânge. Există o lege conform căreia prin unirea unor oameni neînrudiți prin sânge, trupul eteric se dislocă din trupul fizic. La căsătoriile consanguine, trupul eteric al descendenților era solid ancorat în cel fizic. El a fost iluminat din lăuntru în afară. Ei gândeau mai mult cu plexul solar, dar nu aveau putere de judecată. Aceasta se dezvoltă prin căsătoria îndepărtată și apare în măsura în care vechea căsătorie consanguină regresează. Dispare astfel vechea contemplare somnambulică și apare un nou tip de contemplare, puterea de judecată. Această nouă epocă este desemnată prin apariția principiului dionisiac. Dionysos este tăiat în bucăți, și numai inima lui este salvată. Când a apărut ceea ce este dionisiac, oamenii au fost îmbucătățiți și apoi din nou reuniți prin inimă, aceasta fiind o înrudire sufletească, înrudire care este în legătură cu o schimbare completă a vieții sexuale. Inteligența este sexualitate consanguină anterioară, transformată.
Stările anterioare de evoluție a omenirii se repetă în viața individuală a omului, în ritmuri de câte șapte ani. De la vârsta de un an și până la vârsta de șapte ani trupul eteric al copilului este complet retras. De aceea nu trebuie să se cultive memoria înainte de vârsta de șapte ani, ci doar simțurile. Atunci se poate acționa asupra simțurilor, iar puterile lăuntrice sunt trezite cu ajutorul simțurilor. Trebuie să se stimuleze aceste puteri prin faptul că se dau copiilor jucării la care poate fi activată fantezia, cum ar fi un butuc de lemn cu puncte pictate drept ochi și așa mai departe, dar nu păpuși finisate, la care copilul nu mai poate adăuga nimic prin fantezia sa. De la vârsta de șapte ani și până la vârsta de paisprezece ani trebuie trebuie să se cultive la copii mai ales deprinderile stabile, care le dau în viața ulterioară o anumită stabilitate. În acești ani totul trebuie să se apropie de om prin memorie. De aceea este mai bine dacă nu se acționează în această perioadă a vieții asupra puterii de judecată. Copilul trebuie să aibă o autoritate în preajma lui, dar nu trebuie să fie el o autoritate. Trebuie să se acționeze asupra copilului prin povestiri; nu trebuie să se predice morala, ci să i se arate mari exemple, modele. Pentru morală ar fi necesar să se cultive simțirea în vechea formă pitagoreică. Pitagora spunea discipolilor săi: Nu trebuie să lovești cu sabia în foc – o imagine pentru faptul că nu trebuie să se facă lucruri inutile. O altă expresie pitagoreică era: Nu trebuie să te întorci din drum până nu ai ajuns la capăt. Abia după pubertate trebuie să învețe omul însuși să judece. Corpul eteric este destins în acest moment, iar corpul astral este abia acum pregătit să fie activ înspre exterior.
Această evoluție, pe care o parcurge fiecare om în ritmuri de câte șapte ani, a absolvit-o omenirea ca atare în decursul marilor ei epoci de evoluție. O parte a puterilor subordonate din om au fost înălțate pentru a cultiva puterea de judecată. Abia atunci au putut interveni cetele lui Lucifer. Această putere luciferică se exprimă în judecata independentă a omului. În acest timp al intervenției principiului luciferic, apare pentru prima dată munca umană proprie. Dacă urmărim vechile vremuri, ne putem spune: Pe atunci am întâlnit doar ceea ce formează o familie. Cei care voiau să așeze spiritualul pur în locul înrudirii de sânge, erau cei care lucrau în numele lui Lucifer. Biserica s-a dezvoltat ca o continuare a vechii înțelepciuni preoțești. Pe lângă aceasta a luat ființă însă curentul care căuta el însuși lumină, oamenii luciferici, ca de exemplu Cavalerii Templieri. Ei spuneau că omul trebuie să caute el însuși lumina și adevărul. În Evul Mediu exista o sectă care înțelegea aceasta. Membrii ei se numeau luciferieni [Nota 69]. Ei spuneau: Dacă omul poate deveni fericit fără lumina cunoașterii, aceasta nu este treaba noastră – noi vrem să răzbatem spre lumină.
Acestea sunt cele două curente în omenire. Unul este cel care vrea să devină doar fericit, celălalt vrea și lumina. Cei care se tem de cunoaștere, îl privesc pe Lucifer drept cel Rău. Dar pentru celălalt, Lucifer este purtătorul luminii, aducătorul de lumină. Într-un manuscris din Vatican este scris despre acest lucru dar este păstrat în taină de către Biserică, iar linia bisericească îi avertizează pe oameni să se ferească de Lucifer.
Dogmatica poate conține adevăr absolut. Astfel, teorema lui Pitagora este o dogmă pentru cel care nu a înțeles-o. Dacă însă o înțelege, ea devine pentru el cunoaștere clară. Dogmele sunt întemeiate pe autoritate. Dacă omul le înțelege, atunci devin și ele cunoaștere limpede.
Pe vremea când trăia apostolul Pavel, creștinismul trebuia să ducă la iubirea umană universală. Dintr-o religie a seminției și dintr-o religie națională, trebuia să ia naștere o religie mondială. Credința în revelație ține de comunitatea consanguină. Moise a dat legi stabile. Christos nu dă legi stabile, ci în locul Legii pune harul. Aceasta este învierea a ceea ce este mai lăuntric în sufletul uman.
Există o undă descendentă, care este urmărită în organizarea bisericească, și o undă ascendentă, în tendința libertății de opinie. Există astfel de strădanii în anumite frății, ca de exemplu la Cavalerii Templieri, care năzuiesc după lumină. Acești oameni, care năzuiesc după lumină, sunt copiii lui Lucifer.
În momentul când creștinismul începea să se organizeze viguros, Edouard Schurè [Nota 70] transpunea drama «Copiii lui Lucifer» [Nota 71]. Pe de o parte există un curent bisericesc, iar alături, celălalt, principiul luciferic. Copiii lui Lucifer sunt copiii luminii lăuntrice, nu copiii credinței în revelație. Aceștia, care năzuiesc spre viitor, trebuie să se simtă înrudiți prin geniul lor. În epoca noastră s-a spus prin Mișcarea spiritul-științifică faptul că omul trebuie să ajungă la lumină prin năzuință proprie. Libertatea cea mai profund interioară trebuie să fie dezvoltată în lăuntrul sufletului uman.
Revista teosofică Lucifer [Nota 72] a fost numită astfel în mod intenționat. Ea este în legătură cu esența cea mai lăuntrică a Mișcării teosofice. Trebuia să fie documentat o dată faptul că principiul luciferic a fost aruncat în lume în mod conștient. Când Biserica catolică a fixat dogma infailibilității papale, a apărut ca pol cu tendința opusă, accentuarea principiului luciferic. Sau invers, se poate spune: Faptul că teosofia a proclamat libertatea spirituală, a creat la celălalt pol dogma infailibilității papale [Nota 73], fiindcă Biserica se putea salva doar prin aceasta.
