Dacă ieri am discutat o temă [Nota 102] care privește mai mult aspectul exterior, exoteric al științei spirituale, astăzi vom putea reflecta la câteva observații asupra aspectului lăuntric, esoteric al științei spirituale.
Dacă noi, așa cum este misiunea noastră de astăzi, vorbim unui public mare sau mai mic despre rezultatele cercetării suprasensibilului, atunci se pune foarte curând întrebarea: De unde se știu acestea? Cum se poate ajunge să aflăm noi înșine ceva cu privire la lumile superioare? Această întrebare este foarte îndreptățită. Numai că trebuie să ne fie clar faptul că nu putem merge prea devreme pe această cale a observației personale, de exemplu înainte de a face cunoștință cu ideile importante din punct de vedere spiritual-științific. Trebuie să fi făcut cunoștință într-un fel cu ideile generale și cu gândurile concepției antroposofice despre lume. Trebuie să fi încercat să dobândim presentimentul care se conturează în fiecare om că în antroposofie există adevăr. Trebuie să fi încercat, în sfârșit, să înțelegem cu logica umană corelațiile lăuntrice ale învățăturilor spiritual-științifice.
Astăzi nu se poate obiecta de fapt nimic, în principiu, dacă cineva poartă dorința de a se înălța pe treptele cunoașterii superioare. Desigur, se vorbește foarte mult despre unele aspecte, despre pericolele și despre tot ceea ce se adună împotriva dezvoltării oculte – așa numim îndeosebi dezvoltarea lăuntrică a omului. Se vorbește mult despre Hatha-yoga și despre Raja-yoga [Nota 103], totuși aceasta are mai mult valoare teoretică. Dacă lucrurile sunt făcute corect, dacă cel care conduce o astfel de dezvoltare lăuntrică este și competent să o facă, atunci de fapt nu există pericol. Trebuie numai să se facă în mod corect, despre asta este vorba. O astfel de conferință ca cea de astăzi nu este ținută pentru a da îndrumări – acest lucru trebuie subliniat în mod special –, acestea trebuie să fie date în mod expres de la om la om. Cine le dă își asumă o mare răspundere, iar celui care le urmează trebuie să-i fie clar că cel ce i le dă merită într-adevăr încrederea sa. Această încredere este ceva ce trebuie să existe neapărat.
Dezvoltarea ocultă sau lăuntrică a omului conduce așadar, în mod special, încetul cu încetul, pe treptele cunoașterii propriu-zise. Acum aș dori să vă schițez esențialul dezvoltării lăuntrice, și anume, cum am spus deja, ca informație, nu ca îndrumare.
Când cineva a atins culmea cunoașterii, când cineva se află sus pe culmea muntelui, are o perspectivă liberă în toate părțile. Așa stau lucrurile în existența fizică, așa este și în cunoaștere. Cât timp omul nu este sus, cât timp el este pe drum, nu are perspectiva liberă. Cu cât urcă mai mult, omul cunoaște mai mult, dar întotdeauna mai rămâne ascunsă o mare parte a muntelui. Această imagine a muntelui se potrivește foarte bine cu dezvoltarea lăuntrică. Fiecare trebuie să pornească de la un punct care este potrivit pentru el, dacă vrea să urce treptele cunoașterii superioare. Aceasta înseamnă că oamenii sunt diferiți pe Pământ, sunt diferiți și cu privire la constituția lor fizică, eterică și astrală. Natura exterioară a unui hindus, a unui om din Asia de sud-vest, a unui european sau american sunt diferite una de alta mult mai mult decât poate să-și reprezinte cineva care nu este ocultist. Ceea ce este de folos unei naturi hinduse ca exerciții cu privire la dezvoltarea evlaviei lăuntrice nu se poate pretinde, fără îndoială, unei naturi occidentale. Deci a fost o greșeală faptul că s-a transmis învățătura orientală yoga în Europa. Prin aceasta s-a pricinuit multă nenorocire. Corpul mult mai maleabil al hindusului poate fi dezvoltat cu totul altfel decât corpul europeanului, care este, dacă putem spune așa, mult mai dur. Astfel, naturile umane sunt mult mai diferite decât vă puteți reprezenta dumneavoastră. Anatomistul nu vă poate spune nimic despre aceasta, dar cine aruncă o privire de clarvăzător în lăuntru, acela știe cât de diferite sunt naturile umane.
Omenirea actuală se poate împărți în trei tipuri: În primul rând mai există acel tip pentru care se potrivește inițierea orientală yoga, apoi acela pentru care este posibilă calea creștin-gnostică și, în sfârșit, acela – și acesta este de departe cazul la cel mai mare număr de oameni – pentru care se potrivește acea cale ce este cunoscută din secolul al XIV-lea drept calea rosicruciană. Trebuie remarcat că aceste căi nu conduc la cunoașteri diferite, căci dacă ajungem sus pe culme, toate lucrurile sunt la fel. Dar căile sunt și trebuie să fie diferite.
Omul poate dobândi multe pe calea creștin-gnostică, el poate ajunge la cea mai înaltă cunoaștere. Dar pentru omul modern este potrivită calea rosicruciană, fiindcă acest om poate ajunge în situația în care este cuprins de îndoieli, de tulburări pe care trebuie să le înlăture atât pentru el cât și pentru acțiunea sa în lume, deoarece trăiește în cadrul vieții existente. Acest lucru este posibil doar la educarea lăuntrică pe baza metodei rosicruciene, care este cea justă pentru lumea occidentală.
Aș dori să redau doar câteva puncte de vedere ale inițierii creștin-gnostice, pentru ca să vedeți că aici este încă un domeniu despre care se pot învăța și astăzi multe. Voi trece fără multă vorbă la educarea rosicruciană. Astăzi nu vreau să ating calea orientală yoga.
Calea creștină este schițată într-o scriere care este înțeleasă cu greu în afara cercurilor oculte. Calea justă a inițierii creștine este prescrisă pe deplin, în Evanghelia după Ioan.
Evanghelia după Ioan aparține celor mai profunde scrieri ale lumii, numai că trebuie să o putem citi corect, însă asta nu înseamnă că omul trebuie să creadă în general că numai cititul este suficient. Aceasta este o carte vie. Înainte de toate, trebuie să vă fie clar că deja primele cuvinte nu sunt scrise pentru citit, nici pentru speculații filosofice, ci sunt scrise pentru meditație. Noi trebuie să le deținem în modul corect, nu în traducerea obișnuită, ci primele versete ale Evangheliei după Ioan trebuie create din substanța națională germană astfel încât să nu existe numai sensul expresiilor, ci și valoarea fonetică a expresiilor. Căci în viața ocultă reală intră în discuție și ceea ce se numește valoarea fonetică a cuvintelor.
Meditația constă în cufundarea lăuntrică în anumite formule, expresii sau cuvinte, dar meditația care înfățișează un mijloc important de dezvoltare nu este doar o cufundare filosofică sau rațională în ceea ce dă cuiva maestrul ocult, ci este o înviere până la valoarea fonetică. Dacă veți reflecta asupra unei expresii pe care v-o dă un maestru, ați putea aduce în gânduri doar ceea ce aveți deja. Dumneavoastră trebuie să primiți însă ceva nou, despre asta este vorba. Expresiile meditative sunt expresii care vă deschid poarta către lumea spirituală, care se bazează pe o experiență seculară. Se știe că ele au prin fiecare literă, prin fiecare întorsătură de frază, o influență asupra sufletului. Astfel, dumneavoastră trebuie să meditați ad litteram asupra primelor expresii. Traduse corect, ele sună așa:
„La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Totul a fost făcut prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut nu a fost făcut în afara Lui.
În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.
Iar Lumina a strălucit în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o cu înțelegerea.
Era un om trimis de Dumnezeu, și numele său era Ioan.
Acesta a venit ca mărturie, pentru a depune mărturie despre Lumină, și pentru ca toți să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci el era un martor al Luminii.
Căci Lumina adevărată, care luminează pe toți oamenii, trebuia să vină în lume.
El era în lume, și lumea a devenit prin El, dar lumea nu L-a recunoscut.
El a venit la fiecare om în parte – el a venit până la oamenii-Eu –, dar oamenii-Eu nu L-au preluat.
Însă cei care L-au preluat, s-au putut manifesta prin El drept copii ai lui Dumnezeu.
Cei care au avut încredere în numele Lui nu sunt născuți din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia umană, ci din Dumnezeu.
Și Cuvântul a devenit carne și a locuit printre noi, iar noi am auzit învățătura Sa, învățătură de la unicul Fiu al Tatălui, plină de har și de adevăr.”
Dacă am putea vorbi mai mult timp, v-aș putea spune câte ceva despre aceste prime expresii. Ceea ce vă spun acum pe scurt despre această inițiere creștină a fost parcurs de sute și sute de oameni. A fost o experiență practică de viață pentru mii de oameni. Vreau doar să vă schițez câteva trepte ale unei inițieri creștine.
Mai întâi, discipolului i se spunea: Trebuie să lași să trăiască în sufletul tău timp de săptămâni, luni, ani, în fiecare dimineață, un timp, aceste prime expresii din Evanghelia după Ioan. Trebuie să-ți abați atenția în acest interval de timp de la tot ce se petrece în jurul tău. Trebuie să devii orb și surd pentru tot ce te înconjoară, iar aceste cuvinte trebuie să se înalțe în sufletul tău, ca și cum le-ai auzi, zi de zi, iar și iar.
Acest exercițiu are mai întâi un efect precis asupra sufletului. El face să apară ca prin farmec faptul că un astfel de om vede cum visele sale devin brusc regulate, cum ele preiau forme regulate. Și apoi vine acel moment când omul știe că el nu se află într-o lume a visului. Ci el știe: Acum tu ai o nouă realitate de jur-împrejurul tău, realitatea imaginativă, realitatea astrală. Așa cum omul vede în jurul său copaci și arbuști în conștiența obișnuită, tot așa vede el acum trăirile acelei lumi. Ele apar treptat, și atunci omul știe ce semnifică ele. Discipolul vede înaintea sa primele douăsprezece capitole ale Evangheliei după Ioan, mai întâi ca imagini de vis, apoi din ce în ce mai mult ca viziune trează vie.
După această viețuire maestrul inițierii creștine spune discipolului: De acum înainte trebuie să te pregătești pentru viețuirea capitolului al treisprezecelea. Reprezintă-ți o plantă! Această plantă crește din regnul mineral. Dacă ea ar putea gândi și simți, atunci ar trebui să-i spună regnului mineral: Eu cresc din tine, tu ești într-adevăr un regn inferior mie, dar eu nu aș putea trăi fără tine. Și ea ar trebui să se încline cu recunoștință către regnul mineral și să spună: Îți mulțumesc, piatră! Ție îți datorez întreaga mea existență. – Tot așa ar trebui să vorbească animalul, plantei. Și omul ar trebui să se încline către regnurile inferioare ale naturii și să simtă același lucru. Și orice om, care s-a ridicat mai sus pe ierarhia socială, trebuie să se încline către cel care-i este inferior și să spună: Fără tine eu n-aș putea trăi.
Pentru a se dezvolta complet în această privință, discipolul trebuie să exerseze săptămâni și luni întregi. Apoi apar două simptome, aceleași pentru toți. El viețuiește mai întâi atât simptomul exterior cât și simptomul lăuntric drept o realitate foarte precisă. El se vede pe sine însuși drept al treisprezecelea, care spală picioarele celor doisprezece. Prin spălarea picioarelor, Iisus Christos a vrut să lămurească celor doisprezece acest mare adevăr. La inițiere omul primește această viețuire sufletească minunată. Ea merge până în simptomul exterior. El viețuiește ceva pe care îl simte ca și cum și-ar cufunda picioarele în apă. Nimeni nu trebuie să se teamă de aceasta, trece curând.
Dacă discipolul a ajuns atât de departe, vine maestrul și spune: Acum trebuie să te dăruiești unei alte sfere de sentiment. Viața aduce din toate părțile suferință și durere. Trebuie să te transpui într-o astfel de stare încât să întâmpini ca om vertical toată suferința și toată durerea, așa cum vin ele într-adevăr din toate părțile lumii, astfel încât ele să nu poată să-ți facă nici un rău. Trebuie să stărui în aceste lucruri săptămâni și luni de-a rândul. Apoi vine un moment când intervine un simptom astral. El se vede pe sine în viziunea biciuirii, și pe întregul corp apare o senzație asemănătoare, care trece într-adevăr, dar care acționează astfel încât discipolul se pătrunde de această senzație în tot corpul. Prin aceasta el a devenit matur pentru a sta vertical în loviturile de bici ale vieții.
Pentru a treia treaptă, el primește îndrumarea: Acum trebuie să te transpui în sentimentul pe care l-ai avea dacă ar trebui să suporți doar durere și suferință; ca și cum ceea ce îți este mai sfânt ți-ar fi stropit cu dispreț și batjocură. Trebuie să poți rezista prin puterile lăuntrice, trebuie să ai în tine un astfel de centru încât să poți sta vertical. Apoi apare o nouă viziune: Discipolul se vede pe sine ca încoronat cu spini. El are drept simptom exterior un fel de durere de cap, care indică până în interiorul membrelor faptul că a survenit această mare viețuire.
Apoi vine a patra treaptă. Trupul pământesc trebuie să ajungă pentru discipol ceva exterior. Cei mai mulți oameni îl percep drept Eu. Trupul trebuie să devină ca o bucată de lemn, ca ceva exterior. Discipolul trebuie să se obișnuiască a spune în loc de: Eu intru pe ușă – Eu îmi port trupul înăuntru, pe ușă. – Trupul trebuie să devină pentru el foarte obiectiv. Dacă discipolul s-a adaptat la aceasta săptămâni și luni întregi, atunci el are o viziune, o viziune astrală. El se vede pe sine crucificat. Aceasta este a patra treaptă. Iar drept simptom exterior, apar pentru o perioadă scurtă în timpul meditației rănile, stigmatele la mâini, picioare și pe partea dreaptă a corpului – nu pe partea stângă, cum se consideră în mod obișnuit. Ele arată cum s-a lucrat înlăuntru până în corpul carnal, la acest grad de dezvoltare.
Apoi vin treptele despre care nu mai putem vorbi, fiindcă nu avem cuvinte pentru acestea. A cincea treaptă este moartea mistică, unde discipolul viețuiește într-adevăr, în primul rând, ca și cum între el și realitate ar exista ceva ca o perdea neagră. Până urcă la el cunoașterea, el se simte ca pierdut, e un fel de stare de singurătate deplină. Lumea carnală este ca și scufundată, iar înaintea ochilor sufletești se află ceva ca o perdea neagră impenetrabilă. Este un moment pe care trebuie să-l viețuiască oricine merge pe această cale de inițiere. Omul trebuie să facă cunoștință cu tot ce poate zăbovi efectiv pe temelia sufletului drept suferință și durere mare, și cu tot răul care există în lume. Aceasta este coborârea în Iad. Apoi discipolului îi apare ca și cum perdeaua s-ar sfâșia, iar el privește în altă lume.
După aceea urmează Punerea în mormânt, o viețuire la care omul se simte una cu planeta, iar a șaptea treaptă, despre care nu mai putem spune nimic, fiindcă poate presimți ceva despre aceasta doar acela care își poate detașa gândirea de creier. Aceasta este Înălțarea la Cer.
Prin această prezentare a inițierii creștine am vrut să vă fac inteligibil ce trebuie să-și reprezinte omul prin ea. Este o cale plină de abnegație. Ea se poate desfășura numai în liniște, și printre dumneavoastră se află cineva care a parcurs-o. Ea se desfășoară oarecum printre rândurile vieții, și cu cât este mai serioasă, cu atât este vizibilă pentru privirea exterioară.
Dacă omul vrea să fie înarmat față de tot ce se poate apropia de el din afară, atunci el trebuie să parcurgă inițierea rosicruciană. Ceea ce citiți dumneavoastră adesea în cărți ar trebui să vă aducă la a-i considera pe rosicrucieni drept șarlatani, căci așa sunt ei descriși de către erudiți.
Adevărații rosicrucieni s-au recunoscut din secolul al XIV-lea printr-un semn secret. Însă celui ce se afla în exterior, nu îi era permis să i se comunice în ce constă esența rosicrucianismului. Abia dintr-un anumit moment al secolului al XIX-lea au putut fi comunicate chestiuni elementare ale inițierii rosicruciene. Dar în mod treptat, omenirea crește până la acea maturitate prin care îi este permis să afle ceva despre aceste lucruri. De ce trebuie să fie așa, de ce misteriile mai înalte trebuie să fie încă păstrate în taină, în acest lucru nu ne putem adânci astăzi.
Și inițierea rosicruciană are șapte trepte, și anume: În primul rând studiul, studiul rosicrucian, în al doilea rând însușirea cunoașterii imaginative, în al treilea rând însușirea scrierii oculte, în al patrulea rând căutarea pietrei filosofale, în al cincilea rând viețuirea relației dintre microcosmos și macrocosmos, în al șaselea rând cufundarea în macrocosmos, iar în al șaptelea rând fericirea divină.
Vă spun de la început că în această privință pot fi date doar indicații schițate și nimic mai mult.
Studiul nu este învățarea așa cum are ea loc de obicei, ci trebuie să se ajungă la aceea ca pentru om să existe o gândire adevărată, mai fluidă, în timpul căreia omul stinge toate percepțiile senzoriale din jur. Filosofii occidentali contestă faptul că există o astfel de gândire. Ei spun că se poate gândi doar dacă în gând mai este conținut un rest de percepție senzorială. Acei domni nu știu tocmai faptul că alții au putut face aceasta, și nu vor să creadă, fiindcă ei înșiși nu pot gândi astfel. Omul trebuie să învețe să uite totul, să facă abstracție de tot ce acționează în mod exterior asupra simțurilor, fără a rămâne însă un vas gol. Acest lucru este posibil dacă omul se adâncește într-un conținut de gândire eliberat de senzorial, așa cum există în comunicările cercetării spirituale, și cugetă asupra a ceea ce se deapănă mai departe. Eu am urmat această cale în scrierile mele, le-am descris în așa fel încât, așa cum crește la o ființă vie un membru din altul, tot așa provine un gând din altul în mod organic. Dacă omul se dăruiește gândului în mod dezinteresat, intervine o separare lăuntrică. Cine vrea să progreseze trebuie să citească în acest mod comunicările spiritual-științifice. Cine nu vrea să progreseze, acela le poate citi ca pe o carte obișnuită. Primul caz este valabil fiindcă prin cunoașterea superioară omul ajunge în alte lumi. Dumneavoastră trăiți acum în planul fizic – cuvântul „nivel” ar trebui să cadă în desuetudine, căci el provoacă cele mai multe greșeli. Cuvântul englezesc „plan” nu ar trebui să însemne „nivel” ci, așa cum planul unei case nu are nimic de a face cu un nivel, în acest sens el trebuie denumit plan. Deci dumneavoastră ajungeți în planuri diferite. Mai întâi, dumneavoastră trăiți aici în lumea fizică, apoi ajungeți în lumea astrală, în lumea imaginativă. Aceasta este o lume care se poate descrie astfel: Imaginați-vă o plantă verde, cu o floare roșie. Dumneavoastră obțineți, prin anumite exerciții, posibilitatea de a vedea nu numai ceea ce văd simțurile dumneavoastră, ci puteți percepe cum se înalță din plantă oarecum plăsmuirea unei flăcări reci. Percepeți culori care plutesc. Ajungeți la perceperea unor ființe pe care nu le puteți percepe cu simțurile exterioare. Se evaporă totul de la suprafața lucrurilor, devenind expresia unor procese pur astrale. Această lume este cu mult mai reală decât lumea noastră sensibilă, căci lumea noastră sensibilă este creată din cea spirituală. Această lume fizică este condensată din lumea astrală. Pentru ocultistul autentic, materia este spirit condensat, pe care noi o putem dizolva din nou. Întreaga noastră lume sensibilă este aparență astrală condensată.
În spatele acestei lumi astrale se află iarăși o altă lume, pe care noi o putem descrie cel mai bine prin aceea că vă arăt cum ajunge omul să o viețuiască. Dacă el face exercițiile pe care le-am descris în cărțile mele, mai întâi i se reglementează visele. Încercați să vă cufundați o dată în natura visului. Ce este visul? Vă voi cita câteva exemple din viață, căci eu nu expun altfel de exemple.
Cineva a visat că ar fi prins un brotac; el avea în mână colțul rece al cearceafului. În starea de veghe, el ar fi constatat ca stare de fapt care stă la temelia visului faptul că a ținut în mână colțul rece al cearceafului. Visul simbolizează evenimentul. Un alt exemplu: Cineva visează că s-ar afla într-o pivniță mucegăită, plină de pânze de păianjen. El se trezește cu dureri de cap. – Pot fi visate astfel evenimente foarte dramatice. Un student stă la ușa sălii de curs. Un altul care intră îl insultă, și se ajunge – așa visează el mai departe – la un duel cu pistoale. Împușcătura detonează – iar scaunul de lângă pat se răstoarnă. Acest mic eveniment s-a simbolizat, s-a exprimat în toată acțiunea visului. – O țărancă visează că ar merge la oraș, ar intra în biserică, unde preotul predică despre lucruri înălțătoare. Tocmai într-un moment înălțător, preotul se transformă: El arată ca și cum ar avea aripi, și începe dintr-o dată să cânte ca un cocoș. În acel moment țăranca se trezește, căci afară cântă cocoșul. Acest fapt, cântecul cocoșului, s-a simbolizat, s-a metamorfozat în vis.
Visul este un astfel de modelator. Toate acestea sunt haotice. Dar în această lume intră viață, și totul devine armonios și reglementat, dacă dumneavoastră reușiți să obțineți, până la un anumit punct, certitudinea că aici există o realitate. Astfel apare acest lucru mai întâi, și ulterior omul ia dincoace, în viața obișnuită, ceea ce este perceput din lumea visului. Se dezvoltă ceva ce putem numi „continuitatea conștienței”.
Omul are și somn fără vise. Discipolul rosicrucian învață acum, pe treapta următoare de dezvoltare, să perceapă în starea de somn ființele și procesele dimprejurul lui: Din întunericul somnului fără vise răsună revelațiile lumii spirituale. Aceasta este următoarea lume, cea devachanică. Școlile pitagoreice numeau această lume lumea muzicii sferelor: Lumea spirituală răsună. Dacă vreți să auziți ceva despre Devachan, acest lucru poate avea loc numai în sensul că vă este descrisă o lume care răsună. Goethe, care a fost inițiat în înțelepciunea rosicruciană în acest grad, știa despre această realitate: „Soarele răsună după vechea melodie” [Nota 104]. Aceasta este ori un nonsens, ori o înțelepciune superioară. Soarele fizic nu răsună, spiritul Soarelui este o ființă reală care răsună. Și Goethe rămâne la imagine; citiți în a doua parte a lui «Faust»: „Răsunător pentru urechi spirituale/Deja se naște noua zi” [Nota 105]. El a scris așa, fiindcă pentru el era un adevăr ceea ce pitagoreicii numeau muzica sferelor. Eu vă pot doar schița aceasta. Toate lucrurile ne vor vorbi, are loc o nouă revelație.
Acestea sunt treptele la care poate ajunge discipolul rosicrucian prin exercițiile sale. Lumile sunt mereu cu totul altele, iar cine cunoaște doar lumea fizică nu-și poate face nici o idee despre ceea ce poate afla în alte lumi. Un singur lucru rămâne același prin toate lumile, și anume gândirea logică. Percepțiile sunt complet diferite în lumea astrală, în lumea devachanică, dar legile gândirii sunt aceleași în toate cele trei lumi – nu însă și în lumile mai înalte. De aceea discipolul rosicrucian trebuie să învețe mai întâi această gândire, pentru ca să nu devieze de la calea sigură.
A doua treaptă este însușirea cunoașterii imaginative. Aici vă pot spune doar câteva lucruri care urmează să vă lămurească ce se înțelege prin aceasta. Când vedeți că o lacrimă se rostogolește pe un obraz, deduceți de aici că în acel suflet este tristețe. Dacă priviți fizionomia senină a unui om, deduceți că sufletul său este vesel. Aceasta o faceți cu privire la un om. Cine vrea să se înalțe la cunoașterea imaginativă trebuie să facă acel lucru cu privire la întreaga lume. Viața plantelor, a animalelor și a pietrelor trebuie să-i devină o expresie a fizionomiei sufletului lumii. Câte ceva trebuie să exprime veselia spiritului Pământului, altele trebuie să exprime lacrimile care se rostogolesc, ca perlele, ale spiritului Pământului. Aceasta trebuie să devină o realitate pentru om. Așa cum noi citim pe fața omului fizionomia sa, tot așa trebuie să ne devină întregul Pământ o expresie pentru sufletul spiritual al Pământului. Aici omul poate viețui multe. Misterul Sfântului Graal, al idealului discipolului rosicrucian medieval, este în legătură cu acest lucru.
Să luăm un exemplu. Discipolul rosicrucian stătea față în față cu maestrul care îi dădea un exercițiu. Ceea ce prezint eu acum sub forma unui dialog nu a fost niciodată exprimat ca dialog, ci a fost exersat, iar ceea ce conține el a fost viețuit. Este întru totul adevărat și absolut corect până în detaliu.
Discipolul vine la maestru, și acesta îi spune: Uită-te la plantă! Ea își înfige rădăcina în sol, crește în înălțime, își deschide caliciul în sus; în acesta ea are organele de fecundare și de reproducere. Ea se lasă sărutată în mod cast, nobil și pur de către raza Soarelui și de către lumină, de către lancea sfântă a iubirii, care străbate caliciul plantei ca rază solară și atrage în afară ceea ce este pregătit în organele de fecundare ale plantei. Ți-ai reprezenta ceva fals dacă, comparând planta cu omul, ai gândi că floarea ar fi capul iar rădăcina picioarele. Rădăcina este capul iar floarea este partea de jos. Omul este o plantă inversată.
Așa vede ocultistul: în om, planta inversată, iar în plantă, pe omul inversat, iar animalul se află în mijloc: Uită-te la plantă! Ei îi corespunde brațul îndreptat în jos al crucii, animalului îi corespund brațele orizontale, iar omului îi corespunde brațul îndreptat în sus. Aceasta este semnificația inițială a crucii: este simbolul pentru plantă, animal și om, cele trei regnuri ale naturii. De aceea scrie Platon că sufletul lumii este crucificat pe trupul lumii. Iar apoi, maestrul spune mai departe discipolului: Uită-te la om, la omul în carne! Compară ceea ce este această carne umană, cu ceea ce este conținut în plantă. Materia plantei este castă și pură. Carnea umană este străbătută de pofte și patimi. Omul se află mai sus pe scara de evoluție, dar prin aceasta el a primit și pofte și patimi. Iar în presentimentul discipolului ocult intră organizarea viitoare a omului, în care carnea umană devine din nou pură și castă precum caliciul cast al florii, care se oferă cu organele sale de fecundare lăncii sfinte a iubirii razei solare. Atunci puterile sale creatoare vor năzui tot atât de pur către spirit cum năzuiește astăzi planta către lancea iubirii, către lumină. Cine năzuiește la aceasta, năzuiește către o transformare a cărnii. Prin aceasta se punea în fața ochilor discipolului marele ideal că omul va fi cândva tot atât de pur și cast ca și planta. Acest ideal se numește Sfântul Graal. Aceasta este una dintre acele imagini care vorbesc inimii și întregului suflet. Nu gândurile sunt cele prin care se putea înălța discipolul, ci imaginile care acționează asupra întregului suflet, antrenând neapărat cu sine inima și simțirea. Abia atunci poate fi obținută cunoașterea imaginativă.
A treia treaptă este însușirea scrierii oculte. În lume există ceva ce se numește în viața ocultă, vârtej. Acest vârtej există pretutindeni în natură și în lumea spirituală. Imaginați-vă că priviți în afară către nebuloasa din Orion, care formează o spirală remarcabilă. Dacă ați fi văzători, ați vedea un vârtej care se întoarce în afară ca o cifră șase și apoi un al doilea vârtej, care este întunecos. Aceste două vârtejuri se întrepătrund. Acest lucru se petrece și în lumea spirituală.
Trăim în perioada de după marele potop atlantean. Înaintea acestei perioade trăiau predecesorii noștri străvechi, care erau cu totul altfel de oameni. Astăzi ne imaginăm că oamenii ar fi fost pe atunci tot așa cum sunt ei astăzi. Și condițiile fizice exterioare erau de asemenea complet altfel pe atunci. Astfel, Atlantida era o regiune mereu întunecoasă, învăluită în mase dense de ceață. Este important ca dumneavoastră să știți aceasta. Mitologia veche germană a păstrat amintirea ei în cuvintele Nifelheim, Nebelheim, Nibelungi. Organizarea umană era cu totul alta, corespunzătoare acestor condiții. Tot așa, atlanteeni au avut o complet altă cultură. Dumneavoastră v-ați forma o idee despre aceasta, dacă v-aș putea descrie în detaliu cum percepeau oamenii pe atunci sunetele articulate, în toate lucrurile. Nu existau porunci morale. Dacă cineva voia să știe cum trebuia să se comporte cu vecinul său, el nu se putea adresa vreunei instanțe oarecare: el asculta cu atenție valurile, și știa ce are de făcut.
Era o cultură din care pare să se fi șters orice urmă. Ea a apus. Când s-a petrecut asta? Noi putem vedea acest lucru pe bolta cerească. Cu aproximativ opt sute de ani înainte de nașterea lui Christos, Soarele răsărea în semnul Berbecului. El se deplasează printr-o constelație, în decurs de circa 2160 de ani. În jurul anului 800 înainte de Christos, Soarele a trecut în constelația Berbecului, sau a Mielului. Omenirea simțea că noua constelație i-a adus noua fertilitate a primăverii, noul bun. De aceea vedem că ei considerau important mielul sau berbecul. Multe lucruri fac aluzie la aceasta, de exemplu legenda Argonauților, în care lâna de aur joacă un astfel de rol. Christos însuși este numit Mielul lui Dumnezeu. Simbolul căruia i se aducea venerație era mielul. Mai înainte Soarele era în constelația Taurului, de unde venerația taurului în cultura egipteană și persană. Și mai înainte, Soarele era în semnul Gemenilor. Acestuia îi corespunde rolul important pe care-l joacă dualitatea în învățătura persană despre Ormuzd și Ahriman. Urme din acestea se mai găsesc chiar și la vechile popoare germanice. Mai înainte, Soarele trecea prin constelația Racului. Acesta a fost timpul care a urmat după potopul atlantean. În spiritual s-a împlinit un vârtej.
Dumneavoastră puteți vedea și astăzi în calendar această constelație cu semnul grafic ocult al Racului. Omul cunoaște multe astfel de semne. În realitate el nu este altceva decât o copie a forțelor primordiale ale naturii. Dacă vă instruiți sufletul pentru a înțelege semnele grafice oculte, atunci prin scrierea ocultă vă veți căli voința. Învățați să cunoașteți căile pe care merg entitățile spirituale care stau la baza naturii. Un ecou îndepărtat al acestora sunt semnele grafice simbolice ca pentagrama sau hexagrama. Un semn ocult despre care citiți adesea, este svastica. Tot ceea ce există în acest caz, în explicațiile bizare, este neverosimil. În realitate nu este nimic altceva decât simbolul pentru organele senzoriale astrale, roțile sau florile de lotus, dintre care câteva sunt ancorate în trupul astral: în inimă, în laringe, între sprâncene. Dacă ultima roată amintită începe să se învârtă, apare vederea astrală. Semnul pentru acest organ senzorial astral este svastica.
A patra treaptă este așa-numita pregătire a pietrei filosofale. Aceasta există într-adevăr. Chiar la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost dată într-o revistă o descriere foarte frumoasă a pietrei filosofale de către un om care a auzit ceva [Nota 106], dar nu a știut despre ce este vorba. Nici autorul nu a știut cât de bine a descris-o. Pe atunci a fost trădat ceva din școala ocultă, printr-o anumită întâmplare, și cineva a descris atunci piatra filosofală. Aceasta este de fapt un lucru pe care îl cunoaște orice om, pe care mulți îl țin zilnic în mână, fără a bănui ceva. Pentru ca dumneavoastră să vedeți despre ce este vorba, trebuie să parcurgeți împreună cu mine o mică reflecție. Reflectați la respirația omului. El inspiră oxigen – prin aceasta își transformă sângele albastru în sânge roșu – și expiră dioxid de carbon, astfel încât în fiecare moment expiră substanță toxică. Planta primește în schimb dioxidul de carbon pe care îl expiră omul și animalul, reține carbonul și își construiește corpul. Ea cedează oxigenul, astfel încât omul îl poate inspira iarăși. Acesta este un circuit. Ocultiștii au atribuit o mare importanță acestui proces. Dacă dezgropați astăzi o plantă sub formă de huilă, puteți vedea cum și-a construit planta corpul din carbon. Omul primește oxigen, își transformă sângele albastru în sânge roșu, iar planta primește dioxid de carbon și redă oxigenul pe care omul îl asimilează din nou.
Acum să ne lămurim odată ce se petrece în educația rosicruciană printr-o anumită reglare a procesului de respirație. Cum și în ce fel are loc aceasta, se poate spune doar de la om la om, totuși despre rezultat se poate vorbi. Picătura ce cade mereu scobește stânca – spune un proverb. Așa este și cu acel proces pe care eu îl descriu acum. Discipolul ocult primește de la maestru îndrumarea despre modul cum trebuie să-și facă exercițiile de respirație din spirit. Este vorba deci despre o îndrumare de a regla procesul de respirație într-un anumit mod, prin care este adusă posibilitatea de extindere treptată a conștienței umane asupra a ceva despre care omul nu știe nimic de obicei, asupra a ceva ce are loc de obicei în plantă. În mod normal, omul elimină dioxid de carbon și asimilează oxigen. Acest proces trebuie luat acum de discipol în conștiența sa. El viețuiește conștient în procesul său de respirație, transformarea dioxidului de carbon în oxigen, transformarea sângelui albastru în sânge roșu. El învață să îndeplinească în sine ceea ce lasă de obicei în seama plantei. Astfel, el este în stare să-și construiască propriul corp. Aceasta o învață el prin respirația reglată. El a obținut capacitatea de a realiza în sine însuși procesul vegetal. Acum dumneavoastră aveți procesul real prin care omul învață să-și purifice carnea și din punct de vedere fizic. În acest proces este conținută alchimia trupului uman. El produce transformarea omului într-un purtător de carne pură și castă care se lasă comparată cu planta. Discipolul are conștiența celor mărețe, a clarității, el știe că trebuia doar să treacă prin stadiul de carne. Aceasta este transformarea din cărbune în diamant. Dumneavoastră veți înțelege acum ce înseamnă ritmizarea respirației în educația rosicruciană și în ce sens am vorbit noi despre piatra filosofală. Procesul reglat al respirației este calea către piatra filosofală.
Acestea sunt doar aluzii, dar dumneavoastră veți înțelege că în spatele căutării pietrei filosofale se ascunde ceva profund, ceva ce se referă la transformarea întregii omeniri, astfel încât omul devine un altul decât este astăzi – el și întregul Pământ. Puterile sufletului trebuie să fie atât de mari și consistente, atât de mari din punct de vedere moral, încât omul să implice carnea sa în procesul de eliberare. Împreună cu noi, trebuie să eliberăm tot ce este de jur-împrejurul nostru, toate făpturile.
Al cincilea pas este cufundarea în relația dintre microcosmos și macrocosmos. Un mare ocultist al Evului Mediu, pe care trebuie să învățăm mai întâi să-l citim, a folosit o frumoasă imagine pentru a prezenta relația dintre macrocosmos și microcosmos. Paracelsus a spus: Voi vedeți aici literele separate. Omul este cuvântul compus din litere. Astfel, noi trebuie să vedem în întreaga natură un om extins, iar în om natura reunită. Paracelsus îl numea, de exemplu, pe bolnavul de holeră, Arsenicus, fiindcă în el sunt active aceleași forțe ca și în arsen.
Însă lucrurile merg mai departe. Dacă omul se concentrează foarte puternic asupra unei anumite părți a interiorului său, îndeosebi asupra punctului dintre sprâncene – care este, firește, doar un punct de sprijin – el are o viețuire foarte precisă, care îl conduce în evenimentele lăuntrice din lumea exterioară. Acestea corespund în special punctului care este conținut în mod microcosmic între ochi. Astfel trebuie să fie viețuită mai departe, parte cu parte, corespondența dintre macrocosmos și microcosmos. Discipolul trebuie să cunoască lumea exterioară prin cufundarea în interiorul lui.
Pe treapta a șasea și a șaptea discipolul rosicrucian crește împreună cu întreaga lume. El ajunge la o cunoaștere veritabilă a ceea ce există în afară în lume. Simțirea și întregul său suflet cresc în aceeași măsură cu lumea exterioară. Aceasta este starea numită fericirea divină. Apoi trupul Pământului devine trupul său. Prin aceasta se atinge ceea ce se numește contopirea cu Universul. Este o cale lungă a unei instruiri spirituale precise. Cine a parcurs-o, devine un mesager al lumii spirituale, care vorbește din experiență.
Pe această cale poate merge astăzi oricine. În principiu, oricine. La unii durează mult, la alții durează puțin. Unul dintre cei mai buni teosofi, defunctul Subba Row, a spus referitor la această durată, despre care se întreabă așa de mult: Este adevărat faptul că unul are nevoie de șaptezeci de încarnări, altul are nevoie de șapte încarnări, pe de altă parte unul are nevoie de șaptezeci de ani sau altul de șapte ani; au existat oameni care au atins aceasta în șapte luni, și unii care au atins-o în șapte zile, potrivit karmei din viețile pământești trecute. Dacă omul începe să meargă pe această cale trebuie să aibă răbdare și perseverență, și trebuie să-i fie clar că este expus la mari pericole dacă nu a parcurs mai înainte o bună educare a caracterului său. Deduceți aceasta dintr-o alegorie: Considerați un lichid verde, care este realizat prin amestecarea unui lichid albastru cu unul galben. Dacă adăugați acum un agent chimic, sunteți în stare să separați lichidul albastru de cel galben. Mai înainte nu ați văzut nimic din însușirile celor două lichide astfel separate. Acum ele își reiau însușirile. Așa este și la om. Cel superior este amestecat cu cel inferior. Cel inferior este ferit să se manifeste cu toată intensitatea, datorită amestecului puterilor superioare. Acum dumneavoastră separați părțile, prin exercițiile ce le faceți. În acest caz se poate ca un om care până atunci era oarecum suportabil, să devină iritabil și perfid și să prezinte încă multe alte însușiri rele. Trebuie să ne fie clar acest lucru. Un astfel de pericol poate fi prevenit dacă sunt făcute anumite exerciții pregătitoare, prin care discipolul se situează pe o anumită ținută morală lăuntrică, de caracter.
În primul rând el trebuie să-și însușească aptitudinea de a-și controla gândirea în mod riguros. Trebuie să se deprindă a pune un gând, timp îndelungat, în centrul vieții sale sufletești; cu cât mai intens, cu atât mai bine. Cel ce exersează trebuie să rămână la obiect și să înșire toate gândurile privitoare la acesta. Acest exercițiu trebuie să fie întreprins zilnic, cel puțin cinci minute. Cu cât e mai mult, cu atât mai bine, numai că omul nu are voie să fie copleșit de acesta.
În al doilea rând este necesară inițiativa acțiunii. Ea constă în aceea că discipolul execută zilnic o acțiune dintr-o inițiativă complet proprie. Este suficientă o faptă foarte mică, neînsemnată, de exemplu udarea unor flori. După câtva timp omul trebuie să-și propună o altă faptă.
În al treilea rând, omul trebuie să devină stăpân asupra plăcerii și suferinței. „Jubilarea până în înaltul cerului, întristarea de moarte” trebuie să înceteze. Prin aceasta omul devine mai subtil și mai sensibil, dar el trebuie să fie stăpân pe sine, și nu sentimentele.
În al patrulea rând este necesară pozitivitatea. Ce se înțelege prin aceasta, este exprimat de o legendă persană despre Iisus Christos. Christos mergea pe drum împreună cu câțiva ucenici de-ai Săi. Pe marginea drumului se afla un câine mort, care trecuse deja în putrefacție. Ucenicii s-au întors, spunând: Ce respingător este animalul! Christos însă a rămas pe loc, și a spus: Priviți ce dinți frumoși are animalul acesta! În ceea ce este cel mai respingător se mai află ceva frumos, în ceea ce este cel mai rău se mai află ceva bun, în ceea ce este neînsemnat se mai află ceva important. Însușirea pozitivă trebuie căutată pretutindeni.
În al cincilea rând trebuie întreprinsă obiectivitatea absolută față de toate impresiile noi, obiectivitatea în cea mai mare măsură. Oamenii obișnuiesc să spună: Asta n-am mai auzit niciodată, n-am mai văzut niciodată, eu nu cred așa ceva! Omul trebuie să se dezobișnuiască în cea mai mare măsură să vorbească despre imposibilitate. El trebuie să aibă în inimă o cămăruță în care de exemplu lasă deschisă posibilitatea ca turnul bisericii să stea efectiv înclinat, dacă cineva spune că turnul bisericii ar fi înclinat. Omul trebuie să considere cel puțin ca fiind posibil ceea ce aude.
A șasea treaptă constă în armonizarea celor cinci însușiri.
Atunci discipolul va fi dezvoltat în lăuntrul său o natură atât de puternică, încât el este ferit de ceea ce i-ar putea face rău din instruirea ocultă. Această instruire ocultă nu trebuie respinsă prin aceea că se spune: Eu vreau să am numai un folos etic. Dacă omul vrea să pătrundă în lumile superioare, el trebuie să meargă pe calea indicată. Calea celei mai înalte cunoașteri este în același timp calea celei mai înalte compasiuni. Prin cunoaștere trebuie să ajungă omul la compasiune, și nu prin fraze. Toți cei care sunt plini de compasiune nu pot ajuta la o fractură de picior, poate ajuta numai cel care știe ce trebuie să facă și o face în mod corect. Dacă omul doar predică teosofia, este așa ca și cum el s-ar așeza în fața sobei și ar spune: Datoria ta este să încălzești camera. Tot așa este dacă spunem oamenilor că ei trebuie să exerseze iubirea frățească. Așa cum trebuie să punem lemne în sobă și să le aprindem, tot așa trebuie să dăm oamenilor ceea ce leagă sufletele în marea fraternitate, și aceasta este cunoașterea. Cunoașterea adevărată este combustibilul pentru marea alianță frățească a omenirii. Astăzi este timpul materialismului, care a dus până acolo că oamenii s-au separat…
