Putem distinge trei aspecte în lumea din jurul nostru, în care trăim: în primul rând modul cum ni se arată ea din afară, în al doilea rând, cum o simțim în noi, și în al treilea rând, cum este ea însăși în interior.
Organele noastre senzoriale ne mijlocesc aspectul lumii așa cum ni se arată ea din afară: lumea formelor și figurilor din natura anorganică, lumea minerală; din natura vie, lumea vegetală; din natura simțitoare, lumea animală, iar din natura gânditoare, lumea umană. Din afară, ea ne întâmpină ca lume a percepțiilor, iar noi preluăm prin organele noastre senzoriale această lume a percepției. Organele noastre senzoriale sunt porți prin care lumea exterioară a formelor are acces la noi. Dacă nu am avea organe senzoriale, atunci lumea formelor ar rămâne pentru noi în mod etern un necunoscut, un mister; ea nu ar exista pentru noi. Cineva ar putea să ne povestească despre ea și să ne dea doar o descriere aproximativă, inteligibilă a ei. Însă cât timp ne-ar lipsi organele senzoriale, nu ne-am putea face niciodată o reprezentare corespunzătoare despre lumea exterioară a formelor și figurilor. Ceea ce primim acum privind, auzind, simțind și pipăind, prin miros și gust, nu ar exista atunci pentru noi. Lumea exterioară ar rămâne atunci ascunsă în întuneric pentru noi, iar noi am putea doar s-o presimțim și, potrivit descrierilor celor care o cunoaștem, ne-am putea face o imagine aproximativă, dar niciodată una exactă asupra ei. Această lume a formelor ar rămâne mereu o lume ocultă pentru om, dacă el nu și-ar deschide simțurile pentru a o primi. Simțurile lui au trebuit să se deschidă, pentru ca în felul acesta să-i fie posibil accesul la această lume exterioară.
Perceperea lumii senzoriale este, în evoluția omenirii, o treaptă pe care ea nu o atinsese anterior. A existat un timp când organele senzoriale ale omului nu se deschiseseră încă spre exterior. Atunci omul nu putea percepe lumea formelor; atunci el nu putea percepe nimic în afară; el mai trăia complet în interiorul său izolat de lume. El trăia întru cu totul o viață lăuntrică, așa cum se întâmplă încă acum în sentimentele noastre.
În această viață lăuntrică mai găsim acum un al doilea aspect al lumii. Prin perceperea lumii exterioare a formelor, cu ajutorul organelor noastre sensibile, în lăuntrul nostru iau naștere sentimente. Așa cum percepem lumea exterioară cu organele noastre sensibile, tot așa simțim cu sufletul nostru impresiile pe care ni le face această lume exterioară. În măsura în care sufletul nostru și organele lui sunt dezvoltate, această lume lăuntrică proprie ne ajunge la conștiență. Cu cât omul este mai avansat în evoluție, cu atât mai intens simte el această lume exterioară de asemenea ca lume lăuntrică în suflet; cu cât și-a cultivat mai mult organele sufletești, cu atât mai divers își plăsmuiește lumea sa lăuntrică, cu atât mai bogate sunt imaginile ei – imagini care se înalță în lăuntrul său –, cu atât mai ordonat și mai armonios străbat ele lăuntrul său. Pentru a face din lumea exterioară lumea sa proprie, omul trebuie să aibă un suflet puternic, dezvoltat și organizat în mod armonios, un organism sufletesc cultivat. Cu cât omul și-a cultivat mai multilateral viața sufletească, cu atât mai divers se va ridica la suprafață, acolo, lumea exterioară în imagini variate. Cu cât sufletul său este mai armonios, cu atât mai frumos se va oglindi lumea exterioară în sufletul său. Atunci în sufletul nostru se cufundă lumea exterioară și învie acolo ca un întreg armonios, frumos, plin de viață, bogat în varietatea sa.
Pe când omul își îndreaptă în starea de conștiență de veghe atenția principală către lumea exterioară și o simte ridicându-se la suprafață în sine, mai întâi în mod haotic drept sentimente, el trebuie să ordoneze și să regleze aceste procese haotice ale simțirii, să le aducă în relație conștientă cu lumea exterioară și să plăsmuiască din acestea un întreg armonios. El trebuie să învețe să aducă lumea lăuntrică a sufletului său sub stăpânirea sa. Abia atunci ea devine efectiv lumea sa proprie și personală în care el poate trăi conștient și potrivit voinței proprii. Omul se cufundă în lumea sa lăuntrică, în viața de vis. Acolo el este îndepărtat de lumea sensibilă și este expus vârtejului haotic al lumii sale de sentimente, care iese la iveală în el în imagini. În măsura în care sentimentele sale se ordonează, sunt reglate de asemenea imaginile sale de vis și devin pline de însemnătate.
Ceea ce a devenit astfel în el lume lăuntrică în sufletul său, este aspectul lumii înconjurătoare, așa cum o simte el. Acesta se află față în față cu aspectul percepției prin care lumea înconjurătoare se prezintă simțurilor sale.
Apoi lumea există și sub un alt aspect, sub aspectul în care ea există efectiv. Este aspectul propriu-zis al existenței reale a lumii, așa cum există ea în lăuntrul ei. La acest aspect ajunge omul, dacă urmează mai departe calea pe care a început să meargă. Dacă din percepțiile sensibile clare au luat naștere în el sentimente; dacă el a adus aceste sentimente în ordine armonioasă și într-un ritm frumos, atunci aceste sentimente îl poartă din nou afară în lume. Ele construiesc o punte de la sufletul său către lume, și în timp ce lumea s-a vărsat în el prin simțurile sale, așa se revarsă acum sufletul său în lume prin gândirea asupra lumii. El își revarsă sentimentele în gânduri, iar gândul său pătrunde în lumea înconjurătoare. Așa se realizează legătura dintre lume și om și dintre om și lume.
Lumea este în afară, sentimentul este înlăuntrul omului; gândul este în amândouă. În gândire omul se unește complet cu lumea. Căci gândirea lumii și gândirea sa sunt un întreg. Așa se înrădăcinează omenirea cu percepțiile sale în existența sensibilă. Așa crește ea prin aceea că primește impresii din lumea sensibilă, iar acestea se ordonează în suflet ca sentimente, ca imagini, se ritmizează și se transformă în viață sufletească. Așa înflorește ea prin aceea că, din aceste imagini și din percepții, ea citește în afară, simte în afară, aude afară gândul lumii care face să răsară noi flori în fiecare om care gândește.
Toți oamenii se înrădăcinează în solul lumii fizice sensibile și a lumii formelor. Este aceeași lume pentru toți, același sol din care cresc toți. Și fiecare individualitate umană în parte aspiră din solul comun forțe pentru dezvoltarea sa deosebită. Multe și diverse trunchiuri cu anumite însușiri sunt individualitățile umane care se dezvoltă din același sol, și fiecare prelucrează în viața sufletească proprie, în felul ei specific, forțele preluate din același sol. Dar ajungând sus la floare, în lumea gândului, formează tot un mare întreg, un ocean unduitor minunat de flori, fiecare floare formând o reflectare a unei mari gândiri universale, și una o completează pe alta, îmbinându-se ca veriga într-un lanț, ca piatră prețioasă într-o coroană de pietre prețioase, ca undă într-un ocean universal de gânduri.
Jos este un întreg: lumea fizică. Sus, un întreg: lumea spirituală. Între acestea două, transformarea inferiorului în superior în multe individualități: lumea sufletească.
Lumea fizică de afară, în unitatea ei, este o imagine reflectată a lumii spirituale. Lumea sufletească a omului, în diversitatea ei, este o imagine reflectată a lumii spiritului. Întreaga lume mare de afară devine în fiecare suflet uman o mică lume particulară, și devine, ieșind afară prin gândire din toate sufletele umane, din nou un mare întreg. Așa duce calea din cosmos prin microcosmos, pentru a proveni ca un cosmos nou, mai desăvârșit, din toate microcosmosurile.
