Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi,
Wahnfried
fie această casă de mine numită.
Aceste cuvinte le scria Richard Wagner pe casa construită de el în Bayreuth. El își dorise intens această casă. El își simțise întreaga viață ca pe o străduință și căutare zadarnică. El a găsit pacea căutărilor sale în drama sa sacră «Parsifal».
De cele mai multe ori se crede că o operă de artă ca «Parsifal» a lui Wagner ar lua naștere ca și când artistul ar fi așezat în mod conștient înăuntru toate gândurile ce pot fi găsite în ea. Însă un mistic nu concepe niciodată astfel opera creată de el. Nici planta nu cunoaște legile pe care le găsește botanistul în ea. Deasupra lui Richard Wagner planează puteri invizibile. De la ele provine ceea ce se află în «Parsifal». În Wagner trăia mult din ceea ce noi numim instruire secretă. Dacă urmărim evoluția personalității sale prin viață, putem remarca o influență minunată. Atunci observăm cum răsar în el adevărurile care au fost cultivate timp de secole în școlile secrete.
Să ne aducem în fața ochilor în ce mod au fost inițiați discipolii oculți în astfel de misterii, cum sunt cele care au renăscut mai târziu în Wagner în mod instinctiv. Atunci erau întreprinse diverse exerciții ale corpului și ale sufletului, prin care a intervenit o modelare intimă a capacității oculte de reprezentare. Maestrul spiritual trezea în discipol, înainte de toate, un sentiment fundamental, pentru a provoca în el o relație intimă cu natura înconjurătoare. Discipolul era condus și îndrumat prin regnurile naturii, în scopul de a percepe natura tot așa cum percepea omul. Așa cum, în cazul omului, percepem seninătatea sufletului în spatele unui zâmbet, sau un alt sentiment precis dincolo de lacrimi, tot așa era îndemnat discipolul să cunoască, în natură, corespondențele dintre fizionomie și sufletesc. Un ocultist este acela care poate intra întru totul în concret în aceste lucruri, cu sentimentele sale. La privirea în natură, discipolului i s-a spus: Totul este fizionomie și expresie a spiritualului. Planta în culori luminoase îi apare drept expresie zâmbitoare a spiritului Pământului – o alta drept expresie a spiritului întristat al Pământului. Așa poartă ocultistul prin întreaga lume, impresii ale simțirii.
Cristalul lasă să treacă prin el lumina în mod cast. În el, materia nu este întrețesută cu pofte și dorințe. Materia umană este mai desăvârșită, dar ea este întrețesută cu durere și bucurie, cu pofte și patimi. Materia umană va fi cândva tot așa de castă și nobilă ca aceea a cristalului. Astfel, sufletul discipolului era acordat în așa fel încât să vadă în natură modele ale evoluției viitoare a cărnii. Cu aceeași obiectivitate cu care matematicianul își imaginează plăsmuiri spațiale, lucrurile lumii exterioare îi apar ocultistului drept expresie a sufletului lumii. Așa cum este imposibil ca doi matematicieni să predea diferit o teoremă, tot așa este imposibil ca doi oameni care au pătruns efectiv în știința superioară, să resimtă diferit. Asupra misticii există tot atât de puțin dezacord ca și asupra matematicii.
Dacă discipolul a exersat și era considerat în final matur, i se aducea o altă idee. El trebuia să cunoască ceea ce este mai frumos, mai pur și totuși cel mai vulnerabil. Atunci, i se spunea: Privește o plantă. Caliciul ei este îndreptat către Soare. Ea este influențată și menținută în dezvoltare de către raza solară. Ea își îndreaptă în mod cast înspre Soare organele de reproducere. Ceea ce este acum acoperit, cu rușine, la om și la animal, este îndreptat spre Soare în mod cast, la plantă. Privește în urmă, în vremurile străvechi. Pe atunci, omul era pe treapta pe care a rămas planta. Atunci, el își îndrepta de asemenea organele de reproducere către Soare. Capul, rădăcina era în pământ. Misticii au știut întotdeauna că omul este o plantă inversată. Abia în decursul evoluției el a progresat, a devenit mai întâi orizontal ca animalul și a preluat apoi configurația umană verticală actuală. El a trecut prin regnul vegetal și prin cel animal, ajungând la regnul uman. Acest lucru era indicat de Platon, când spunea: Sufletul lumii este crucificat pe trupul lumii. Dar omul nu se află încă la sfârșitul evoluției sale. El este într-un stadiu de tranziție, prin aceea că trebuie să învingă poftele și să pătrundă în spiritualitatea superioară. El trebuie să învingă poftele în ceea ce întoarce în altă direcție față de Soare, și să fie pătruns de spiritualitatea superioară. Apoi omul va îndrepta către Soare caliciul ființei sale, tot așa de pur și de cast ca și planta.
Acest ideal al caliciului vegetal spiritualizat a fost avut în vedere de cei care erau discipolii Sfântului Graal. Acel vas sfânt ar fi caliciul vegetal, care a trecut prin etapa animalică și a fost îndreptat din nou spre spiritualitate. Discipolului i se spunea: Acest caliciu, care primește în sine Soarele spiritual, există ca predispoziție în organismul uman. Omul are organe desăvârșite și organe care se vor dezvolta abia în viitor. În mod asemănător cum producem acum oscilații ale aerului prin vorbire, tot așa va exista în viitorul îndepărtat un mod în care omul va crea oameni ca și el. Dacă omul se pătrundea cu astfel de sentimente, atunci el putea simți în acele sărbători tainice din Vinerea Mare și de Paști cum răsare din plante un imbold care va apărea în viitor, purificat și limpezit, în om. În special în Vinerea Mare a fost viețuită această răsărire în același timp cu sentimentul că prin sacrificiul vieții lui Christos a fost dat un zălog că omul se poate smulge în sus, ajungând în posesia Sfântului Graal. Seva sângelui lui Christos îl purifică pe om, așa cum planta este străbătută de seva pură. Asta viețuiau discipolii în momentele sărbătorești. Atunci ei se simțeau cunoscători. Gândul Mântuitorului se afla în mod clar înaintea lor, prin aceea că era percepută relația dintre sacrificiul vieții lui Christos și planta care răsare. Această idee s-a aflat mereu înaintea lui Richard Wagner.
Wagner a înfățișat nașterea Eului și a egoismului în personajul lui Alberich. El a folosit pentru aceasta sunetul de orgă mi bemol major [Nota 122].
În anul 1856 el a încercat să dea formă enigmei vieții pământești în piesa «Învingătorul»: Un tânăr este iubit de o fată din casta Chandala. Însă diferențele dintre caste sunt atât de mari încât el este determinat prin aceasta să o abandoneze pe fată, pentru a deveni un discipol al lui Buddha. Prin suferința mare de care are parte, fetei îi devine clar că ea a fost un brahman într-o viață anterioară și a refuzat mâna unei fete din casta Chandala. Așa a căutat Wagner o reprezentare a înțelegerii gândirii universale.
În Vinerea Mare a anului 1857, Richard Wagner se afla în fața vilei Wesendonk din Zürich și privea lacul Zürich și ogoarele. Atunci lui i-a venit, din plantele care răsăreau, gândul despre relația dintre Mântuitor și existența vegetală. În inima sa se înălța, ca imagine, sentimentul fundamental pe care-l avuseseră întotdeauna discipolii Graalului: idealul caliciului. Ulterior, el a căutat sunetele care să exprime evoluția ce conduce de la caliciul vegetal la potirul Graalului. Prin aceasta el a găsit pace căutării sale, anterior zadarnice.
Gândul lui Parsifal a fost întotdeauna ascuns în germen în noua cultură. Goethe descrie în poezia sa «Tainele» cum un tânăr merge prin pădure către o mănăstire, și este primit acolo în comunitatea inițiaților. Acest tânăr apare ca un Parsifal, care pribegește către Cetatea Graalului. Goethe a explicat mai târziu această poezie unei asociații studențești, care l-a întrebat despre ea, următoarele: În lume există multe concepții religioase. Fiecare dintre cei doisprezece bărbați din mânăstirea în care ajunge fratele Marcu este reprezentantul unei astfel de concepții. Cel de-al treisprezecelea din mijlocul lor, este conducătorul.
Goethe a înfățișat, în această poezie, Loja ocultă în care nu există nici un conflict de păreri, ci numai iubire. Călătorul vede, când ajunge la mănăstire, deasupra porții, o cruce înconjurată cu trandafiri. El întreabă: Cine a asociat crucii, trandafirii? În simbolul crucii cu trandafiri se exprimă un gând care străbate întreaga evoluție a lumii. Cine înțelege idealul și simbolul, îl poate afla pretutindeni. O veche legendă povestește cum a căutat Cain intrarea în Paradis. Nu el, ci Set a fost lăsat să intre. Set găsește acolo Pomul Cunoașterii și Pomul Vieții, încolăciți unul în jurul celuilalt. El ia de acolo trei semințe și le pune pe limba lui Adam cel muribund. Din acestea crește un pom. Este același pom în care Moise percepe plăsmuirea de foc și aude cuvintele: „Eu sunt cel care am fost, cel care este și cel care va fi”. Din acest pom este făcut toiagul lui Moise. Tot din lemnul său este făcută poarta templului solomonic, puntea pe care a pășit Christos când a mers pe Muntele Măslinilor și, în sfârșit, crucea de pe Golgota. Concepția Graalului a adăugat: Pe când lemnul era uscat și devenise cruce, au răsărit lăstari plini de viață, ca zălog al vieții eterne. Asta vedea discipolul Graalului în configurația trandafirilor. Aici își dau mâna trecutul și viitorul. Goethe menționează acest mister în versuri de genul: „Nu spune nimănui aceasta, decât înțeleptului,/Fiindcă mulțimea imediat ironizează…”
Această dispoziție este conținută și în cuvintele: Cine a asociat crucii, trandafirii? Această treaptă de evoluție a fost reprezentată de Wagner în modul cel mai intens în opera «Parsifal». Tot ce face Parsifal este plin de semnificație. El nu face nimic exterior. El are voie să fie activ în lumea suprasensibilă. El realizează cel mai mult, acolo unde atinge cea mai mare înălțime a evoluției sale lăuntrice.
Aceasta răsună minunat prin ultima poezie a lui Wagner. Dacă noi vedem ceata sfântă ce se adună în jurul Graalului, și pe lângă aceasta pe Parsifal care mai întâi ucide – el împușcă lebăda – și apoi devine eliberator, atunci înțelegem ce a vrut să spună Wagner prin expresia „a găsi pace căutării zadarnice”. El a vrut să arate că prin intermediul muzicii se poate atinge ceea ce nu a fost atins prin intermediul artei dramatice. Până acum, muzica a adus în expresie doar sentimente lăuntrice. Pe de altă parte, cuvântul „dramă” a fost perceput ca enervant. Cele mai profunde sentimente încep acolo unde cuvintele încetează. Wagner a căutat un element de legătură. Acesta urma să fie drama muzicală. Cuvântul exterior trebuia să înceteze la un moment dat și să facă loc liber pentru muzică. Fără «Parsifal», Wagner nu ar fi atins idealul străduinței sale. Acolo unde el a înaintat cel mai sus în suprasensibil, a avut nevoie de muzica cea mai intimă. În «Parsifal», el a găsit cea mai pură și cea mai bună expresie pentru aceasta. El a încercat să înfățișeze ca artist și muzician, ceea ce a trăit în el ca muzician.
