Problema despre însuflețirea altor creaturi decât omul trebuie să ne preocupe astăzi, în special problema dacă animalele au un suflet într-un fel oarecare, sau nu. Celui care trece superficial pe lângă astfel de lucruri, problema aceasta poate să-i apară de prisos, și totuși cu aceasta s-au ocupat și mai înainte oameni importanți. Deja Cartesius [Nota 130], care a realizat la începutul secolului al XVII-lea înnoirea vie a filosofiei dispărute în Evul Mediu, a ridicat această problemă. El considera, desigur, animalele drept mașini, drept ființe despre care nu se poate vorbi de o însuflețire propriu-zisă, mașini-reflex. Cine contemplă în mod înțelept viața animalelor va putea împărtăși cu greu această părere. Noi trebuie să arătăm faptul că unele animale din ambianța noastră realizează lucruri, leagă între ele niște relații care sunt cu greu de gândit fără suflet. Un exemplu este fidelitatea câinelui. Ne putem dărui greu gândului că în lăuntrul său nu trăiește nimic asemănător cu ceea ce trăiește în om.
Dacă luăm în considerare anumite lucruri, putem face abstracție de o activitate spirituală înaltă? Să luăm în considerare, de exemplu, o vizuină de castor. Această realizare atât de ingenioasă ar însemna pentru om un mare efort spiritual. În felul cum, de exemplu, anumite bețișoare sunt așezate exact, dar absolut exact, în unghiul potrivit cu căderea apei și cu condițiile respective, în acest lucru se află o adâncă înțelepciune.
Priviți furnicile! În orice mușuroi de furnici întâlniți un fel de organizare statală a oamenilor, care depășește chiar și pe cea a oamenilor actuali. Furnicile sunt împărțite în trei grupe: lucrătoare, bărbătuși și femeiuști. Este demonstrat faptul că lucrătoarele sunt foarte deștepte, femeiuștile sunt mai proaste, iar bărbătușii foarte proști. Totul este organizat ingenios în mușuroi: modul cum transportă ele tot necesarul aproape de mușuroi și de crescătoria tineretului, modul cum își realizează ele invaziile, și așa mai departe. Dacă toate acestea fac necesară o activitate sufletească în statul organizat de oameni, atunci nu putem contesta nici animalelor existența unui suflet. Oamenii se declară întotdeauna mulțumiți cu instinctul, dar ei nu încearcă niciodată să-și imagineze ceva în spatele instinctului. Acum trebuie să luăm în considerare și celălalt aspect, și să nu trecem cu vederea faptul că există o deosebire fundamentală între ceea ce realizează animalul și ceea ce realizează omul cu sufletul său. Vrem să plecăm de la un anumit fapt ca exemplu. Mulți călători au putut adesea remarca faptul că dacă ei făceau foc în caz de ger și apoi îl părăseau, veneau maimuțele și se încălzeau la el. Niciodată nu a fost remarcat însă faptul ca o maimuță să fi adus un lemn pentru întreținerea focului. Ea nu ajunge la această corelație, și acest lucru este extraordinar de important: Ea nu poate adăuga nimic nou din capacitate spirituală proprie, cum ar fi faptul de aprinde focul, ș.a.m.d.
Dacă vrem să ne lămurim asupra sufletului animal, trebuie să plecăm de la deosebirea sa față de sufletul uman. O altă deosebire dintre sufletul animal și sufletul uman este că dumneavoastră puteți scrie despre orice om o biografie, dar despre animal nu. Acest lucru este foarte important. Dacă vă puneți întrebarea despre interesul dumneavoastră cu privire la diversele ființe, atunci veți afla că manifestați același interes față de un om ca față de o grupă omogenă completă de animale. Dacă vă reprezentați un leu, atunci dumneavoastră simțiți același lucru pentru bunicul leului, pentru tatăl leului, pentru puiul leului, pentru unchiul leului, ș.a.m.d. Această concepție față de om v-ar apărea de-a dreptul frivolă. Faptul că un posesor de câine va afirma că poate scrie o biografie despre câinele său, acest lucru nu spune nimic. Dumneavoastră puteți scrie în definitiv și biografia unei penițe sau despre deosebirea dintre un ac de cârpit și un ac de cusut. Aceasta este doar o idee răstălmăcită. Întreaga specie animală se conturează tot atât de puternic pe cât de puternic se diferențiază omul individual. În întreg grupul animal trăiește un suflet comun. Așa cum cele zece degete ale dumneavoastră sunt membre ale mâinilor dumneavoastră, tot așa toți lupii sunt membri ai sufletului-grup al lupului.
Acum trebuie să ne referim mai exact și asupra sufletului uman, care mai demult nu a fost așa de individualizat ca astăzi. Într-un anumit punct al evoluției omenirii, omul se afla mult mai aproape de sufletul-grup. Tacitus descrie în scrierea sa «Germania», la o sută de ani după Christos, o imagine detaliată a grupului de popoare germanice. Atunci toți membrii unui grup se simțeau ca aparținând împreună, în mod diferențiat, firește, căci totul este gradat în evoluția omenirii. Atunci toți aparținătorii unui grup se simțeau egali. Fizionomiile individuale pronunțate sunt semnul pentru îndepărtarea sufletelor individuale de sufletul-grup. La sălbatici găsiți mai mult sau mai puțin și astăzi aceeași fizionomie. Trebuie să reținem că fizionomia pronunțată este dovada pentru faptul că individualitatea acționează formator asupra corpului. Aceasta va fi tot mai pronunțată la dezvoltarea în continuare a omenirii. Va veni un timp când caracterul poporului se va atenua complet. Dacă un suflet este încarnat o dată într-o națiune, altă dată în alta, atunci diferențele naționale dispar, atunci fiecare se va asemăna tot mai mult doar cu sine însuși, în măsura în care și-a elaborat mai mult individualitatea. Mai demult, când membrii unui trib se căsătoreau mereu în interiorul acestuia, ei țineau unul la altul ca degetele unei mâini, și unul răzbuna înjosirea altuia ca și când i-ar fi fost făcută lui. O astfel de coeziune dispare din ce în ce mai mult, cu cât alianța devine mai largă; cu cât alianța oamenilor devine mai generală, cu atât mai individuale devin sufletele și caracterele. Nu ia naștere un talmeș-balmeș, ci cu cât ies mai mult în evidență deosebirile, cu atât mai mult se manifestă individualitatea.
Prin ce se deosebesc așadar sufletele-grup umane de cele animale? Trebuie să mergem departe în urmă, în istoria genezei. A existat un timp în care omul încă nu trăia ca acum în învelișurile sale corporale și în nucleul spiritual al ființei. Mă refer la timpul lemurian. Atunci ființele cele mai avansate erau un fel de oameni-animale cu trup fizic, trup eteric, trup astral și predispoziția Eului, dar încă nu Eul însuși, entități care erau potrivite să primească germenul divin. Sufletul care trăiește astăzi în interiorul omului încă nu coborâse din sânul Divinității, el trăia într-un strat spiritual-sufletesc. Închipuiți-vă un vas de apă cu o mie de picături, care se revarsă fără separare unele în altele, ele formează un întreg. Dacă luați o mie de bucățele mici de burete, dintre care fiecare parte cuprinde o picătură, și le cufundați, atunci fiecare este umplută cu o picătură. Închipuiți-vă că învelișurile umane absorb germenii divini, în mod analog. Abia prin aceasta devin ei individuali, independenți. Apoi reprezentați-vă că, la început, sufletul nu a ocupat o singură locuință, ci un suflet s-a repartizat la mai multe corpuri, ca suflet-grup. Ceea ce locuiește azi într-un om, locuia pe atunci într-un trib întreg. Și astfel, trebuie să înțelegeți o nouă idee. Nici un suflet-grup nu moare. Aspectul foarte important al morții este un specific, o calitate a sufletului uman individual. Dacă o parte dintr-un suflet-grup moare, atunci el este înlocuit, ca apendicele pe care dumneavoastră îl tăiați de la un polip. Așa simte sufletul-grup – care nu coboară pe planul fizic – moartea, ca pierderea unui membru, iar nașterea ca dezvoltare ulterioară a altuia. Sufletul-grup nu are calitatea de a muri. Abia când o ființă senzorială spune: Eu sunt acesta – începe moartea să intervină în viața individuală. Prin moarte omul își obține, își cucerește viața superioară. Dacă moartea nu ar fi învinsă, el nu ar putea ajunge prin sine însuși la o viață și mai înaltă.
Pe planul astral găsim sufletele animalelor, care sunt legate ca printr-un fir cu fiecare animal din grupa lor. Pentru a pricepe cum iau naștere sufletele-grup animale, dumneavoastră trebuie să vă lămuriți ce anume îl face pe om să fie o ființă fizică, așa cum este el.
Când au coborât germenii divini, ei au găsit purtători foarte diferiți. Unii erau formați pentru luptă, alții erau plăsmuiți mai mult pentru muncă, pentru răbdare, ș.a.m.d. Astfel încât corpurile care se deosebeau unele de altele prin cele mai diverse instruiri, erau diferite și în forma exterioară. Ceea ce există astăzi la animalele inferioare ca insecte și altele, s-a ramificat deja la o întrupare pământească timpurie, și a luat ființă ca atare.
Acum ne vom ocupa de animale doar de la pești în sus. Când a avut loc coborârea în trupul care aștepta și care, din punctul de vedere exterior, dar nu și interior, se afla aproximativ la nivelul corpului de pește, nu existau încă mamifere. Omul care trăia pe atunci trebuia să se deplaseze pe jumătate înotând, pe jumătate plutind, și avea pentru asta organe în formă de aripioare. Ceea ce s-a petrecut pe Pământ în trupul său, s-a îndeplinit prin sufletul uman care locuia în el. Abia în decursul evoluției îndelungate acest trup a fost transformat în cel actual, asemănător lui Dumnezeu. Unele lucruri s-au oprit pe calea cea lungă. Fiindcă Pământul s-a transformat între timp mai departe, din cei rămași pe loc a luat ființă o evoluție descendentă a corpurilor. Luați în considerare doi frați: Unul tece prin toate epocile de viață, celălalt rămâne pe loc pe treapta copilăriei. Dar la șaizeci de ani nu mai arată ca un copil. Așa au descins peștii actuali și arată altfel decât mai demult. Omenirea s-a dezvoltat mai departe și a plăsmuit totul până la corpul de mamifer. Pretutindeni au rămas iarăși pe loc unii, oameni decăzuți, aflați în decadență. Dacă vă transpuneți lăuntric în mod just, veți înțelege că toate animalele au îmbătrânit pe treapta tinereții, au îmbătrânit prematur, au primit forme încremenite pe care ar trebui să le depășească: ele s-au cristalizat oarecum în întreaga lor evoluție. Evoluția ascendentă l-a dus pe om, desigur, cu privire la anumite însușiri, într-o situație deosebită. El a pierdut certitudinea. Maimuțele aflate în captivitate sunt atacate de tuberculoză și alte boli. Animalele nu pot suporta modul de viață uman. Ele au o anumită certitudine și în privința alimentației. Dacă o vacă merge pe pajiște, ea știe precis ce plantă îi este de folos. Omul nu mai are această certitudine. El are nevoie de incertitudine pentru a ajunge la determinarea liberă a deciziei. Incertitudinea actuală este necesară la atingerea certitudinii pe o treaptă superioară. Omul se adaptează la treapta superioară. Astfel, incertitudinea este garanția faptului că omul va fi cândva independent. A rămas cert ceea ce nu a ajuns atât de departe încât Eul să lucreze în individualitate. Avem voie să ne mirăm de înțelepciunea animalului tot atât de puțin cât avem voie să ne mirăm de înțelepciunea mâinii noastre. Castorul este doar muncitorul necalificat al sufletului-grup din planul astral. Pe o cu totul altă treaptă decât castorul se află furnica, și este mult mai îndepărtată de noi, fiindcă ea s-a separat deja pe o existență planetară mult mai timpurie a Pământului. În tendința ei unilaterală, ea a ajuns și mai departe decât omul. Oamenii gândesc, simt, voiesc într-o legătură strânsă. Dacă eu văd ceva ce-mi place, atunci întind mâna după acel lucru. Reprezentarea provoacă voința. Fără această întrepătrundere, omul ar deveni foarte nesigur. În cazul instruirii spirituale, voința, reprezentarea și simțirea sunt rupte una de alta, ele trebuie să fie complet separate. Pentru întreaga omenire, acest lucru va fi atins abia în existența jupiteriană a Pământului. Dar înainte ca discipolul să viețuiască aceasta, este întâmpinat de Păzitorul Pragului, care îi limpezește întreaga sa viață de până atunci.
Această scindare a activității sufletului în trei părți au parcurs-o anticipat anumite suflete-grup animale. Părțile din creierul discipolului spiritual sunt diferențiate într-adevăr ca furnicile din mușuroi. Furnica a anticipat aceasta și rămâne astfel ca un copil deștept imatur. Sufletul-grup al castorului trebuie să recupereze ce a pierdut, însă sufletul furnicilor a pierdut aceasta o dată pentru totdeauna, și merge pe o cu totul altă cale. Sufletele animale sunt suflete umane formate unilateral. Oken spune: Limba este o sepie. – Acest lucru, firește, nu trebuie luat textual. Dar ființa la care s-a căutat să se evidențieze însușirea limbii, a rămas pe loc. Paracelsus spunea cuvintele profunde: Dacă noi cuprindem natura cu privirea, vedem doar litere separate, iar cuvântul pe care îl formează ele, este omul. – Toate însușirile diverse pe care le găsiți împreună în om, imaginați-vă că sunt împărțite în corpuri diferite care aparțin în mod corespunzător la câte un suflet-grup. Animalele sunt, în formarea unilaterală a însușirilor lor, oameni rămași pe loc.
Omul, prin pierderea certitudinii, a devenit inventator. Primul element pe care a învățat să-l pună în serviciul lui, a fost focul. Prin aceasta el a urcat prima treaptă a culturii, care l-a făcut o ființă productivă. El este o enciclopedie a diferitelor suflete-animale.
Acum trebuie să vă mai lămuriți încă o chestiune. Dacă mergeți la animalele inferioare, veți afla că acestea nu pot exprima în mod nemijlocit prin sunete, suferința și bucuria. Insectele scot din ele anumite sunete, care sunt însă sunete ale corpului. Știința ocultă face aici deosebirea întru totul gradată între animalele care emit sunete și cele care nu emit sunete. Dar abia în om devine sunetul cuvânt, vorbire. Și animalele superioare emit sunete formate doar unilateral. În epoci ulterioare, sufletele-grup animale, nu animalele, vor deveni oameni, dar în cu totul altă constituție decât oamenii actuali.
Deja înaintea științei spirituale, Goethe a simțit și a vorbit în mod minunat despre aceasta în concepția sa despre metamorfoza animalelor [Nota 131]: ele ar fi ca un om desfășurat. Întreaga animalitate ar privi în afară din configurația umană. Așa își spune omul, privind asupra tuturor entităților animale: Toate acestea, într-o cuprindere laolaltă, ești tu.
Vor exista multe scindări ulterioare în evoluția omenirii?
Da, și anume acest lucru este ceea ce se numește în teosofie trecerea prin criză. Ne aflăm acum în epoca a cincea. A șasea epocă va vedea un cu totul alt neam omenesc, nobil și frumos, în opoziție cu decadența desprinsă, care va consta dint-un neam omenesc rău, respingător, senzual, vicios, cu o aversiune mult mai mare decât este posibilă în omenirea actuală, fiindcă acea omenire evoluează din nou în jos. Iar modul cum va avea loc separarea, este expus foarte clar în Apocalipsă, în așa-numita „Judecată de apoi”. Cine este cu totul altruist, poate deveni deja acum matur pentru a șasea perioadă. El poate într-adevăr să se întrupeze tot mereu, dar numai pentru a-i ajuta pe alții. Unii vor găsi probabil că judecata sună dur, dar ei sunt cei care aleg. Să mă înțelegeți bine, nu mă refer la reîncarnare, ci la perioada a șasea.
De ce devine lumea în vârstă, slabă din punct de vedere spiritual, dacă totuși sufletul nu se poate transforma?
Sufletul nu se transformă. El nu coboară niciodată de pe o treaptă odată atinsă, dar instrumentul lui a devenit slab. Lui i se întâmplă ca unui pianist care, la un instrument defect, nu mai poate cânta ca înainte. Dumneavoastră veți spune că sufletul nu mai știe pe ce treaptă se află el însuși. Da, sufletul nu se mai vede pe sine cât timp el se află în trupul fizic. În acest caz, aici se găsește în general doar reflexul sufletului, imaginea reflectată. Dacă oglinda este mată sau spartă, atunci ea nu mai poate reflecta. Abia discipolul spiritual își percepe efectiv sufletul.
