Când a fost întemeiată Mișcarea teosofică, în urmă cu trei decenii, n-a fost vorba din partea personalităților conducătoare să prezinte o nouă învățătură prin care să se satisfacă setea de cunoaștere ci, înainte de toate, de a face accesibilă cercurilor mai largi o înțelegere spirituală prin care omul poate soluționa problemele importante ale vieții practice cu ajutorul cunoașterii spirituale. Una din aceste probleme, la care se arată cum intervine știința spirituală în viața practică, formează tema acestei conferințe, și anume problema referitoare la educație.
Problema educației poate fi tratată corect doar în relație cu cunoașterea mai intimă a entității umane. Prin cunoașterea umană, care pătrunde în ființa suprasensibilă a omului, rezultă pentru oricine care ia în serios această problemă, principii educative fundamentale. În acest sens trebuie să pornim de la o contemplare a ființei umane. Problema referitoare la ființa omului furnizează gânduri fundamentale asupra răspunsului la problema referitoare la educație.
Ceea ce pot cuprinde simțurile referitoare la un om, este pentru cercetarea spirituală doar un element component al entității umane. Omul are acest trup fizic, ființa fizică, în comun cu restul întregii naturi. Cercetarea ocultă găsește prin vederea spirituală trupul eteric sau trupul vieții, drept al doilea element component al entității umane. El este un organism mai subtil decât trupul fizic, dar plăsmuit în toate organele și părțile sale, la fel cu acesta. Totuși, poate că este mai bine dacă omul îl înțelege ca pe o sumă de curenți de forțe, ca pe arhitectul trupului fizic. Cel din urmă este oarecum cristalizat în afară, din trupul eteric. Așa cum, prin înghețare, din apă se formează gheață, tot așa se formează în afară trupul fizic din trupul eteric. Omul are acest trup eteric sau trup al vieții în comun cu toate ființele vii.
Al treilea element component al entității umane este trupul astral, purtătorul tuturor însușirilor sufletești inferioare și superioare ale omului, purtătorul plăcerii și al durerii, al bucuriei și al suferinței și al tuturor impulsurilor de voință. Pe acest al treilea element, care poate fi văzut prin dezvoltarea organelor superioare de percepție, omul îl are în comun cu întreaga lume a animalelor. Acesta înconjoară omul ca un fel de nor, care pătrunde concomitent trupul fizic și trupul eteric. Acest element component al ființei umane se află în mișcare neîncetată, și reflectă tot ce se petrece în om. Denumirea „trup astral” a fost contestată în diverse moduri. Dar așa cum corpul fizic este legat, prin substanțele sale fizice, cu întregul Pământ și este dependent de el, tot așa este trupul astral în legătură cu întreaga lume a stelelor care înconjoară Pământul, iar toate puterile care au drept consecință esențială destinul și caracterul omului, au legătură cu acea lume.
Unul dintre spiritele mai noi, Goethe, care a privit adânc în relațiile dintre natură, omul spiritual și Cosmos, spune:
Din pricina relației sale cu lumea stelelor, al treilea element component al entității umane este numit trup astral.
Al patrulea element component, omul nu-l are în comun cu alte ființe; el este ceea ce dă omului puterea de a-și spune sieși „eu”. „Eu” este cuvântul plin de taină pe care fiecare îl poate spune doar referitor la sine însuși; în cuvântul „eu” sufletul exprimă scânteia sa divină primordială. O dată cu Eul începe să vorbească Dumnezeu în lăuntrul omului. În școlile secrete ebraice, omul numea Eul, numele inexprimabil al lui Dumnezeu, și un fior de venerație străbătea mulțimea când inițiatul rostea numele inexprimabil pentru cei care se aflau în afară: Jahve – Eu sunt Eu sunt-ul.
Aceste patru elemente componente formează tetrada din natura umană. Această tetradă există în toți oamenii. Ea se dezvoltă din copilărie înspre maturitatea omului, dar acest lucru se petrece în mod absolut diferențiat, iar noi trebuie să considerăm de aceea în mod separat fiecare parte din om.
Totul există deja ca predispoziție în embrion, dar evoluția decurge complet diferit. Omul nu se poate dezvolta fără o ambianță, el poate evolua doar dacă este înconjurat de alte ființe și elemente componente ale Cosmosului. Așa trebuie să înconjoare organismul matern omul până la o anumită maturizare. Ceea ce se petrece la nașterea fizică se repetă, căci la nașterea fizică nu este născut încă întregul om, ci, așa cum germenul uman care se dezvoltă este înconjurat de organismul fizic matern, tot așa este înconjurat omul, după nașterea fizică, de un organism spiritual care aparține întregii lumi spirituale. Copilul este înconjurat de un înveliș eteric și de un înveliș astral și odihnește în acestea ca embrionul în pântecele mamei.
În al șaptelea an de viață, în jurul perioadei schimbării dentiției, se separă de trupul eteric un înveliș eteric, așa cum se separă organismul matern de corpul fizic al copilului la nașterea fizică. Trupul eteric devine liber, în timp ce, mai înainte, o esență eterică se atașa trupului eteric și din ea se revărsau curenți asupra copilului, așa cum are loc aceasta în corpul matern înaintea nașterii fizice. Copilul este născut așadar treptat a doua oară, dar acum în mod eteric. Acum, al treilea element component, trupul astral, mai este încă înconjurat de un înveliș astral protector. Acest înveliș astral înconjoară omul până la maturizarea sexuală, până la treisprezece, paisprezece ani, apoi se retrage. Așa este născut omul a treia oară, când are loc nașterea astrală.
Această naștere triplă arată că trebuie să privim în mod separat fiecare element component al ființei, căci la fiecare copil nou-născut este degajat doar primul element component, corpul fizic. Și, așa cum este imposibil să se apropie de copil lumina din afară prin organismul matern, tot așa ar trebui să se evite să se apropie de trupul eteric influențe din afară, înainte ca acesta să se elibereze de învelișul eteric. Înaintea schimbării dentiției n-ar trebui să se apropie nici o influență de trupul eteric, și înaintea maturizării sexuale nici o influență de trupul astral. Până la al șaptelea an de viață putem acționa educativ în mod corect asupra omului, numai atunci când îl influențăm din fizic. Așa cum grija atentă a mamei este în legătură intimă cu dezvoltarea embrionului, tot așa trebuie să fie ocrotită intangibilitatea și sfințenia învelișului eteric, dacă e ca un copil să se dezvolte în mod prielnic. Până la schimbarea dinților, doar corpul fizic este receptiv la influențe din afară, de aceea până atunci doar corpul fizic poate fi educat, iar dacă în această perioadă se apropie ceva de trupul eteric din exterior, atunci se păcătuiește față de trupul eteric al copilului. În cazul omului, trupul eteric este purtătorul a tot ceea ce este permanent la el, purtătorul deprinderilor, caracterului, conștienței, memoriei, predispozițiilor de temperament. De trupul astral se leagă capacitatea de judecată, judecata rațională asupra ambianței. Așa cum până la vârsta de șapte ani urmează să se dezvolte simțurile exterioare ale copilului, tot așa, până la vârsta de paisprezece ani, sunt eliberate deprinderile, memoria, temperamentul și așa mai departe, apoi, până la vârsta de douăzeci, douăzeci și unu de ani, rațiunea critică, relația de sine-stătătoare cu mediul înconjurător.
De aceea, știința spirituală dă reguli foarte precise pentru educația copilului în aceste epoci particulare de viață. Astfel, de îngrijirea copilului până la vârsta de șapte ani ține tot ceea ce este în legătură cu corpul fizic. Prin aceasta se înțelege formarea armonioasă a organelor fizice prin influența asupra simțurilor copilului. De aceea fizicul este decisiv, el este cel ce trebuie să fie educat. Noi ținem seama de acest lucru prin faptul că aducem copilului tot ceea ce acționează formator asupra simțurilor. Aristotel spune: Omul este animalul care imită cel mai bine [Nota 129]. – Copilul este așadar un imitator, totul se află la el sub semnul imitării a ceea ce aude și vede. La această vârstă, poruncile și interdicțiile au puțină valoare. Dar cea mai mare valoare o are modelul, și prin acesta trebuie ambianța să trezească simțurile copilului. Felul nostru de a fi, acesta este esențialul, iar adultul trebuie să-și observe până în detaliu propria comportare. El nu are voie să facă nimic din ceea ce copilul nu are voie să imite, căci el consideră tot ce vede ca fiind ceva pe care el însuși are voie să-l facă și să-l imite. Astfel, un copil cuminte și-a surprins părinții prin aceea că a luat bani dintr-o casetă. Părinții erau înspăimântați și credeau că copilul ar avea înclinație spre hoție. După câteva întrebări, s-a lămurit că de fapt copilul imitase doar ceea ce văzuse pe tata și pe mama făcând zilnic. Educația până la schimbarea dinților se bazează doar pe model și imitație. De aceea, educatorul trebuie să fie model în orice privință, până la vârsta de șapte ani a copilului. De asemenea, este incorect să vrei să întipărești până atunci copilului semnificația literelor. El poate doar să imite forma lor, căci puterea de înțelegere a semnificației lor se fixează de trupul eteric.
În acești ani, în care se dezvoltă organele copilului și urmează a fi create predispoziții sănătoase, este de asemenea de extremă importanță tot ceea ce se petrece în ambianța copilului din punct de vedere moral. De asemenea, nu este deloc indiferent dacă un copil vede în jurul lui durere și suferință sau plăcere și bucurie, căci bucuria și plăcerea creează predispoziții sănătoase în corpul fizic. Totul de jur-împrejurul copilului ar trebui să respire bucurie și plăcere, educatorul ar trebui să se preocupe să le producă pe amândouă, până la culoarea hainelor, tapetului și lucrurilor. În afară de aceasta, trebuie să se țină bine seama de predispozițiile individuale ale copilului. Un copil care înclină spre seriozitate și tăcere, ar trebui să vadă în ambianța sa culori închise, albăstrui, verzui, iar un copil vioi, plin de viață, ar trebui să vadă în ambianța sa culori gălbui, roșiatice, fiindcă prin aceasta este provocată capacitatea simțurilor de a trezi culoarea complementară. Organele care sunt dezvoltate acum trebuie să fie stimulate prin aceasta să dezvolte puterile lor lăuntrice. De aceea n-ar trebui să i se dea copilului nici jucării finisate, cum ar fi cutii cu cuburi, păpuși, ș.a.m.d. Orice copil preferă o păpușă făcută de cineva dintr-o lingură de lemn sau dintr-o bucată de material textil, în locul păpușilor elegante. De ce face el aceasta? Fiindcă astfel este trezită imaginația, fiindcă este pusă în acțiune fantezia, iar organele lăuntrice încep să lucreze prin bucuria și plăcerea copilului. Cât de vioi și de interesat este un astfel de copil de jocul său, cum crește el cu trup și suflet în ceea ce îl face imaginația sa să creadă! Și cât de plictisit și de nemulțumit stă altul la care simțurile lăuntrice se mențin în inactivitate! Copilul are o înțelegere foarte sănătoasă pentru ceea ce-i este favorabil sau dăunător. El se află într-o astfel de relație cu lumea exterioară, încât refuză ceea ce corpului fizic, de exemplu stomacului, nu-i priește, iar pofta lui indică ceea ce-i este de folos. Și ar fi necugetat să acționăm împotriva poftelor sănătoase care favorizează dezvoltarea, și să constrângem de exemplu pe copil la consumul de alimente care izgonesc instinctele naturale. Orice impuls momentan de ascetism este o nimicire a sănătății naturale.
Către vârsta de șapte ani, în decursul schimbării treptate a dinților, se desprinde învelișul trupului eteric, iar acum educatorul trebuie să aducă tot ceea ce formează trupul eteric, tot ceea ce acționează evolutiv asupra acestuia. Dar el trebuie să se ferească să pună mare preț pe formarea rațiunii și a inteligenței. În această perioadă, dintre al șaptelea și al doisprezecelea an al copilului, este vorba în special despre autoritate, încredere, intimitate, venerație. Important pentru întreaga dezvoltare ulterioară a vieții este faptul ca, pe cât posibil, copilul să fi viețuit multe momente ca următoarele: El privește în sus cu o anumită sfială sfântă la o persoană venerată, are în lăuntrul cel mai profund o venerație care îi interzice să-și îngăduie să lase să apară vreun gând de critică sau opoziție față de acea persoană. El se află într-o zi în fața ușii acestei persoane venerate și simte o sfială sfântă în a apăsa pe clanță și a intra în camera care pentru el este un sanctuar. Aceste momente de venerație sunt puteri pentru viața ulterioară, și este de o imensă importanță ca educatorul însuși să fie o autoritate pentru copil. Oamenii care înconjoară copilul, oamenii pe care-i vede și-i aude, trebuie să întruchipeze idealurile sale. Din istorie și din literatură ar trebui să-și aleagă fiecare copil un erou la care să privească cu admirație și venerație. Este complet greșit când concepția materialistă despre lume se pronunță împotriva autorității și disprețuiește sentimentul de dăruire de sine și venerație. Important este faptul ca în această perioadă să fie dezvoltată memoria. Și într-adevăr, acest lucru se petrece cel mai bine mai întâi pe cale complet mecanică. Nu ar trebui să fie folosit calculatorul, ci numerele și poeziile și așa mai departe ar trebui învățate, și prin aceasta să fie dezvoltată memoria.
În timpurile vechi copilul era educat foarte just în această privință. Vechile cântece bune pentru copii și cântecele doicilor, la care nu era vorba de o semnificație intelectuală, ci de trezirea unui sentiment nemijlocit, apar lipsite de sens în zilele noastre, când s-a pierdut înțelegerea pentru aceasta. Dar, cu toate acestea, în ele se află ascuns un sens profund. Cântatul în fața copilului era important pentru acorduri și armonie pentru urechea lui, chiar dacă versurile erau adesea lipsite de sens. Cine nu a primit între vârsta de șapte și cea de paisprezece ani, în trupul eteric, nici un fundament solid în caracter, memorie și așa mai departe, este educat greșit. Calea către educația justă este, în această a doua perioadă de viață, autoritatea. Ceea ce presimte copilul ca natură lăuntrică a omului care reprezintă autoritatea pentru el, formează conștiința sa, caracterul său și chiar temperamentul său, și devine predispoziție permanentă la el. În acești ani acționează formator asupra trupului eteric, de asemenea, alegoria și simbolul, în general tot ceea ce face posibilă cunoașterea lumii prin spirit. De aceea în această perioadă sunt o binecuvântare cărțile cu povești și prezentarea marilor personalități și eroi din legende și istorie. Importantă este și predarea gimnasticii, care promovează în copil un sentiment de forță, sănătate și bucurie de viață și de aceea acționează plăsmuitor asupra organelor, la fel ca plăcerea și bucuria. Dar predarea gimnasticii are tocmai acum mari defecte. Profesorul de gimnastică n-ar trebui să-și privească elevii cu ochiul anatomistului, ci să se gândească prin care mișcări ale corpului pregătește în sufletului copilului sentimentul de forță crescândă și bucuria corporalității sale. Profesorul trebuie să se transpună intuitiv în sufletul sensibil al copilului și să evalueze fiecare exercițiu de gimnastică astfel încât acesta să producă sentimentul de forță crescândă. Orice creație artistică exercită o mare influență până în trupul nostru eteric și în cel astral. De aceea artisticul pur, veritabil, trebuie să pătrundă trupul eteric. Muzica vocală și muzica instrumentală este, de exemplu, de mare importanță, iar ochiul copilului ar trebui să vadă multe lucruri frumoase împrejurul lui.
Dar predarea religiei nu trebuie înlocuită prin nimic altceva. Imaginile suprasensibilului se întipăresc profund în trupul eteric. Copilul nu ar trebui să învețe să critice și să judece o confesiune religioasă, ci trebuie să primească imagini din infinit. Toate reprezentările religioase trebuie să devină reprezentări prin imagini; alegoria acționează puternic asupra trupului eteric. Cea mai mare atenție trebuie acordată educației care pornește din ceea ce este viu.
În ziua de azi spiritul copilului are de a face prea mult cu ceea ce este mort. Acestui lucru i se pot opune în primii șapte ani de viață, de exemplu, cărți cu imagini mobile. Totul ar trebui să fie acțiune, faptă, viață, aceasta înviorează spiritul și mobilizează lăuntricul. De aceea nu trebuie să lăsăm copilul să se joace cu cutia de cuburi și cu lucruri finite, ci el trebuie să învețe să producă viul din ceea ce este neînsuflețit.
La creierul în dezvoltare al copilului se sting multe, dacă el se ocupă cu treburi moarte ca împletituri și altele asemănătoare. Predispoziții întregi rămân nedezvoltate prin aceasta. Jucăria neînsuflețită nu dezvoltă nici încrederea în ceea ce este viu. De aceea există o relație profundă între educația copilului și lipsa de încredere a epocii noastre.
La maturizarea sexuală cad învelișurile astrale. O dată cu sentimentul față de sexul opus, iese în evidență puterea personală de judecată. De aici încolo se poate apela la Da și Nu, la rațiunea critică. Abia de la vârsta de doisprezece ani se dezvoltă puterea de judecată, totuși acest proces are nevoie de timp îndelungat. Critica la nouăsprezece sau douăzeci de ani este imposibil să poată avea o judecată adevărată, corespunzătoare. Este de extremă importanță ca acel care vine în întâmpinarea tânărului la această perioadă de viață ca profesor, să dirijeze pe căile juste dorința lui de învățătură și năzuința lui spre libertate.
Aceste principii rezultă din cercetarea spirituală și sunt de cea mai mare importanță pentru instruirea în continuare a omenirii. Teosofia poate interveni în mod practic, prin aceasta, în cele mai importante procese ale vieții umane. Această concepție spirituală despre lume îl umple pe educator cu un belșug de cunoștințe, așa cum necesită enigma omului în creștere. Știința spirituală nu trebuie doar să convingă, să învețe, ci ea trebuie să facă, să acționeze, să intervină în viața practică. Ea trebuie să corespundă, ea trebuie să curgă în toate activitățile mâinilor și să producă o viață sănătoasă din punct de vedere corporal și spiritual. Teosofia nu este doar un adevăr just, ci este și un adevăr sănătos. Putem servi cel mai bine omenirii și putem aduce puterilor ei sociale și alte puteri, dacă pe acestea din urmă le scoatem din omul în devenire. Omul în devenire, omul care se dezvoltă este una dintre cele mai mari enigme ale vieții, iar educatorul just trebuie să fie un dezlegător de enigme pentru formarea practică a omului în devenire.
