Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner
TEOSOFIA ROSICRUCIANĂ

GA 136

DESPRE STENOGRAMELE CONFERINŢELOR
Din autobiografia lui Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (cap. 35, 1925)


Rezultatul activităţii mele antroposofice se prezintă sub două forme; în primul rând cărţile mele publicate spre ştiinţa întregii lumi, în al doilea rând un mare număr de cursuri, concepute iniţial ca tipărituri private şi de vânzare doar pentru membrii Societăţii Teosofice (mai târziu Antroposofice). Acestea erau notiţe şi stenograme, mai mult sau mai puţin bine făcute, luate la conferinţe şi care – din cauza lipsei de timp – nu au mai putut fi corectate de mine. Eu aş fi preferat mai degrabă, ca cele rostite de mine verbal să rămână cuvinte rostite verbal. Însă membrii au vrut o tipărire privată a cursurilor. Şi aşa a luat ea fiinţă. Dacă aş fi avut timp să le corectez, nu ar mai fi fost nevoie de la bun început de menţionarea restrictivă „Doar pentru membri”. Acum, de mai bine de un an, s‑a renunţat la această restricţie.

Aici, în Cursul vieții mele, este necesar înainte de toate să spun, cum se integrează cele două: cărţile mele publicate şi aceste tipărituri private, în ceea ce eu am elaborat ca antroposofie.

Cel care vrea să urmărească propria mea luptă interioară şi eforturile depuse de mine pentru prezentarea antroposofiei în faţa conştienţei prezentului, trebuie să facă aceasta pe baza scrierilor publicate pentru toată lumea. În ele m‑am ocupat îndeaproape şi de tot ceea ce există ca strădanie de cunoaştere în prezent. Acolo am expus ceea ce mi s‑a conturat tot mai mult prin „contemplare spirituală” şi care a devenit – desigur, în multe privinţe într‑o formă imperfectă – edificiul antroposofiei.

Pe lângă această cerinţă, de a edifica „antroposofia” şi totodată de a sluji doar acelui lucru, care rezultă atunci când trebuie să împărtăşeşti comunicări din lumea spirituală în general lumii de cultură de azi, a apărut şi aceea, de a veni întru totul în întâmpinarea a ceea ce s‑a ivit în rândul membrilor Societăţii ca o necesitate sufletească, ca un dor după spirit.

Acolo a existat înainte de toate o înclinaţie puternică, de a auzi prezentate, în lumina a ceea ce a rezultat ca antroposofie, Evangheliile şi conţinutul Bibliei în general. Se voia să se audă în cursurile despre acestea revelaţiile date omenirii.

În timpul în care se ţineau cursuri interne de conferinţe în sensul acestei cerinţe, a mai apărut încă ceva. La aceste conferinţe participau numai membrii. Ei erau familiarizaţi cu comunicările de început ale antroposofiei. Lor li se putea vorbi ca unor oameni, care sunt avansaţi în domeniul antroposofiei. Ţinuta acestor conferinţe interne era una, care nu putea fi urmată şi în scrierile destinate în întregime publicului.

În cercurile interne eu îmi permiteam să vorbesc despre lucruri într‑un mod diferit de acela, în care ar fi trebuit să vorbesc, dacă ele erau de la bun început destinate prezentării publice.

Astfel încât cele două, scrierile publice şi cele private, au de fapt substraturi diferite din care provin. Scrierile publice sunt în întregime rezultatul a ceea ce se lupta şi se căznea în mine; în tipăriturile private, în mine se luptă şi se căzneşte în acelaşi timp şi Societatea. Eu ascult vibraţiile din viaţa sufletească a membrilor, iar din situarea mea vie în ceea ce eu aud acolo, ia naştere şi ţinuta acestor conferinţe.

Nicăieri nu s‑a spus ceva, nici în cea mai mică măsură, care să nu fie rezultatul pur al antroposofiei în curs de edificare. De o concesie făcută prejudecăţilor sau presentimentelor membrilor Societăţii nu poate fi vorba. Cel care citeşte aceste tipărituri private le poate lua în cel mai deplin sens drept ceea ce are de spus antroposofia. De aceea, când cererea în această direcţie a devenit prea insistentă, s‑a putut renunţa fără ezitare la măsura, de a răspândi aceste tipărituri doar în cercul membrilor. Va trebui doar să se ţină seama, că în manuscrisele nerevăzute de mine există greşeli.

O judecată asupra conţinutului unei astfel de tipărituri private va putea fi admisă desigur doar aceluia, care cunoaşte ceea ce se admite drept ipoteză a acestei judecăţi. Iar pentru majoritatea acestor tipărituri aceasta este cel puţin cunoaşterea antroposofică a omului şi a Cosmosului, în măsura în care fiinţa acestora este prezentată în antroposofie, şi de asemenea cunoaşterea a ceea ce se găseşte drept „istorie antroposofică” în comunicările din lumea spirituală.