Din tot ce s-a spus până acum reiese că în Evanghelia după Ioan poți găsi mereu cele mai adânci adevăruri ale științei spiritului, dar cu condiția să cântărești într-adevăr fiecare cuvânt pe cântarul de aur. Când este vorba de un document religios este într-adevăr esențial să înțelegi complet sensul adevărat al textului. Căci în aceste texte – așa cum vom mai arăta – totul este de cea mai profundă însemnătate. Nu este vorba doar de a analiza o frază sau alta; trebuie să ții seama și de construcția și compoziția acestui document. Omul de astăzi nu mai are un simț sănătos pentru astfel de lucruri. Și totuși operele vechilor autori conțin infinit mai multă structură arhitecturală interioară decât se crede de obicei. Aduceți-vă aminte de un poem relativ recent, Divina comedie, al lui Dante, și studiați-l în construcția sa arhitecturală; veți vedea că este construit pe baza lui 3 și nu degeaba fiecare parte a acestei opere se încheie cu cuvântul „stele”. Nu este decât un exemplu al modului în care vechii autori își construiau operele; mai ales în documentele religioase nu trebuie niciodată să pierzi din vedere această construcție, fiindcă în anumite cazuri ea poate avea o foarte mare semnificație. Dar trebuie mai întâi să o găsești.
Către sfârșitul capitolului 10 al Evangheliei după Ioan, în versetul 41 citim: „Și mulți au venit la El și ziceau: Ioan nu a făcut nicio minune, dar tot ce Ioan a spus despre Acesta este adevărat.”
Găsim aici confirmarea că mărturia lui Ioan cu privire la Christos este adevărată; printr-un cuvânt anume este exprimat faptul că această mărturie este adevărată. Iar la sfârșitul acestei Evanghelii, în capitolul 21, versetul 24, se spune: „Acesta este ucenicul care mărturisește despre aceste lucruri și care le-a scris; și noi știm că mărturia sa este adevărată!”
Așadar, la sfârșitul Evangheliei avem indicația că mărturia celui care relatează faptele este adevărată. Astfel de congruențe și armonii, faptul că într-un loc sau altul un cuvânt exprimă ceva deosebit nu sunt niciodată lipsite de importanță în scrierile vechi; în spatele acestei congruențe se ascunde ceva deosebit. Și vom așeza considerațiile noastre în adevărata lumină dacă vom arăta ce stă la baza lor.
Unul din aceste fapte, care dă cheia întregii Evanghelii după Ioan, are o importanță capitală. Cuvintele care confirmă veracitatea mărturiei sunt imediat urmate de capitolul care povestește învierea lui Lazăr. Acest capitol împarte Evanghelia în două părți. Cuvintele cu care se încheie prima parte indică faptul că pentru tot ce a fost spus înainte privitor la Christos Iisus este valabilă mărturia lui Ioan Botezătorul; iar la sfârșit, după capitolul învierii lui Lazăr, se arată că mărturia care trebuie să conteze este cea a ucenicului despre care s-a spus adesea că „Domnul îl iubea”. Care este deci semnificația acestei învieri a lui Lazăr?
Aduceți-vă aminte fraza, aparent enigmatică, ce urmează după povestirea învierii lui Lazăr și reprezentați-vă bine situația: Christos Iisus înfăptuiește ceea ce în genere se numește o minune, ceea ce lumea numește un „semn”: învierea lui Lazăr. Urmează mai multe fraze care înseamnă: Acest om face multe „semne” și tot ce urmează indică faptul că acuzatorii nu vor să aibă nicio legătură cu El din cauza acestor semne. Dacă citiți aceste cuvinte, oricum ar fi ele traduse – în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic am indicat și eu acest lucru –, vă veți întreba în mod firesc ce înseamnă ele. Tocmai învierea unui om îi determină pe adversari să se ridice împotriva lui Christos Iisus. De ce tocmai învierea lui Lazăr îi incită pe adversari? Cine știe să citească aceste cuvinte înțelege că ele reflectă o taină adâncă, care nu este altceva decât înștiințarea privitoare la adevăratul autor al Evangheliei după Ioan. Dar pentru a putea să înțelegem aceasta trebuie să aruncăm o privire peste ceea ce se numește „inițierea” în vechile Misterii. În ce consta această initiere?
Prin ea, un om putea el însuși să aibă niște viețuiri, să aibă anumite experiențe în lumile spirituale, încât el putea deveni un martor al lumilor spirituale. Cei care fuseseră recunoscuți a fi maturi pentru inițiere erau instruiți în Misterii. Aceste Misterii au existat peste tot, în Grecia, în Caldeea, în Egipt, în India. Oamenii care erau destinați inițierii erau mult timp instruiți în cunoștințe care nu sunt deloc străine, căci ele sunt aproape cele pe care le dă astăzi știința spiritului; când această instruire era considerată suficientă, ea era urmată de anumite experiențe care deschideau neofitului calea viziunilor proprii. Dar, odinioară, pentru a ajunge aici trebuia ca cele patru mădulare, corpul fizic, cel eteric, cel astral și Eul, să fie aduse într-o stare cu totul deosebită. Cel care iniția, care cunoștea lucrurile, îl adâncea pe neoft timp de trei zile și jumătate într-o stare asemănătoare morții. Acest fapt își avea următorul rost. Când noi dormim, la treapta actuală a evoluției noastre, Eul și corpul astral sunt despărțite de corpul fizic și de cel eteric. Nu putem percepe niciunul din faptele spirituale care se petrec în jurul nostru pentru că corpul nostru astral nu este încă dotat cu organe de simț spirituale care să îi permită să le perceapă. Numai când Eul și corpul astral se reintegrează învelișului fizic și eteric, când se slujesc deci de ochii și urechile fizice, atunci putem percepe din nou lumea fizică, adică o lume înconjurătoare. Cei care se pregăteau pentru inițiere erau în stare, ca urmare a antrenamentului lor, să dezvolte organele spirituale ale corpului astral. Când corpul astral reușea să dezvolte aceste organe trebuia avut grijă ca tot ce a perceput corpul astral să poată fi imprimat în corpul eteric precum cuvintele unei peceți în ceară. Astfel, a te pregăti pentru inițiere însemna a trece printr-un anumit antrenament interior care transforma organizarea corpului astral. A fost un timp în care corpul fizic nu avea nici el ochi și urechi ca astăzi; în locul acestora el nu avea decât organe insensibile – cum este cazul la anumite animale care, nefiind niciodată expuse la lumină, nu au ochi; lumina formează ochiul, sunetul formează urechea. Activitatea care se desfășoară în meditație, concentrare, într-un cuvânt experiențele interioare, acționează ca lumina asupra ochiului, ca sunetul asupra urechii; ea transformă corpul astral și prin aceasta se dezvoltă și organele de cunoaștere pentru a putea privi în lumea astrală, în lumea spirituală. Dar ele nu sunt încă destul de înrădăcinate în corpul eteric. Pentru a se imprima acolo trebuie mai întâi ca ceea ce s-a format în corpul astral să se imprime în corpul eteric. Or, atât timp cât corpul eteric rămâne strâns legat de corpul fizic nu este posibil ca ceea ce s-a obținut prin exerciții să se și imprime cu adevărat în corpul eteric. În acest scop, odinioară trebuia să desprinzi corpul eteric de corpul fizic. Dacă deci în cele trei zile și jumătate de somn asemănător morții corpul eteric era retras din corpul fizic, în el, în corpul eteric, se grava tot ce fusese pregătit în corpul astral. Omul viețuia lumea spirituală. Când apoi el era rechemat în corpul fizic de către hierofant, el aducea o mărturie personală despre ce se petrecea în lumile spirituale.
Or, tocmai acest procedeu a devenit inutil prin venirea lui Christos pe Pământ. De acum încolo acest somn asemănător morții, care dura trei zile și jumătate, poate fi înlocuit prin forța care emană din Christos. Căci vom vedea imediat că în Evanghelia după Ioan se află aceste forțe puternice, încât astăzi corpul astral are puterea, ca ceea ce a fost pregătit dinainte în el, să imprime în corpul eteric, chiar dacă corpul eteric se află în corpul fizic. Dar pentru acest lucru trebuia întâi ca Christos să fie aici. Înainte, oamenii nu erau la stadiul în care ceea ce era modelat în corpul astral prin meditație și concentrare să poată fi imprimat în corpul eteric fără procedeul pe care l-am caracterizat. – Acesta era un proces care a avut loc de multe ori în vechile Misterii: magistrul îl adâncea pe discipol într-un somn asemănător morții, apoi acesta era condus prin lumile superioare și rechemat apoi, de către preot, în corpul său fizic; el devenea atunci, prin experiența personală, un martor al lumilor spirituale.
Inițierea avea loc întotdeauna în cea mai adâncă taină și nimic din ce se petrecea în vechile Misterii nu răzbătea în lumea exterioară. Vom vorbi și despre forțele prin care Christos Iisus urma să pună în locul vechii inițieri una nouă. Trebuia să se pună capăt acestui vechi procedeu al inițierii. Însă era necesară o tranziție de la timpurile trecute la cele noi! Pentru asta trebuia ca cineva să fie inițiat încă o dată după vechea metodă, însă în esoterismul creștin. Numai Christos Iisus putea face asta – și cel care urma să fie inițiat trebuia să fie cel care este numit acolo Lazăr. Este spus: „Această boală nu este spre moarte.” Este somnul de trei zile și jumătate asemănător morții. Indicația este clară. Găsești aici, deși foarte voalată, descrierea unei inițieri.
Individualitatea lui Lazăr trebuia să fie inițiată, așa încât să devină un martor al lumilor spirituale. Găsim aici un cuvânt care are o mare semnificație în limbajul Misteriilor. Se spune că „Domnul îl iubea pe Lazăr”. În limbajul Misteriilor, „a iubi” exprimă raportul discipolului față de maestru. „Cel pe care Domnul îl iubea” înseamnă discipolul cel mai intim, cel mai inițiat. Domnul însuși l-a inițiat pe Lazăr care, inițiat, iese din mormânt, din locul inițierii sale. Și aceleași cuvinte, „pe care Domnul îl iubea”, ne sunt mereu repetate mai târziu de către Ioan – sau mai bine spus de autorul Evangheliei după Ioan –, căci numele de Ioan nu este rostit; acesta este tocmai discipolul iubit căruia i se datorează Evanghelia după Ioan. Acest discipol iubit este însuși Lazăr cel înviat; autorul Evangheliei după Ioan vrea deci să facă să se înțeleagă: Ceea ce spun aici spun în virtutea inițierii pe care Domnul însuși mi-a conferit-o. Tocmai de aceea el distinge clar ceea ce s-a petrecut înaintea învierii lui Lazăr de ceea ce s-a petrecut după aceea. Înaintea învierii este raportată mărturia unui vechi inițiat, a unui om care s-a ridicat la cunoașterea spiritului, și el insistă asupra acestui fapt, anume că mărturia lui este adevărată: Cu privire la ceea ce trebuie spus despre lucrurile cele mai profunde, despre misterul din Palestina, eu însumi sunt cel care vorbesc, eu, înviatul; dar nu am putut vorbi despre ele decât după ce am fost înviat. – Prima parte a Evangheliei este mărturia vechiului Ioan, a doua parte este mărturia noului Ioan, pe care Domnul însuși l-a inițiat. Căci el este Lazăr cel înviat. Numai acum cuprindem sensul adevărat al acestui capitol și a ceea ce Ioan a vrut să spună: Eu fac apel pentru asta la mărturia percepțiilor mele suprasensibile, nu la percepția mea în lumea fizică; eu vă povestesc ce am văzut în lumea spiritului unde am pătruns datorită inițierii pe care mi-a conferit-o Domnul.
Deci caracterizarea lui Christos Iisus dată în primele capitole ale Evangheliei după Ioan până la sfârșitul capitolului 10 se referă la cunoașterea pe care putea să o aibă și unul care nu fusese inițiat, în sensul cel mai profund, prin Christos Iisus însuși.
Dar dumneavoastră veți spune: Da, dar chiar în aceste conferințe noi am auzit totuși cuvinte profunde despre Christos Iisus ca Logosul încarnat, ca Lumina lumii ete. Nu este de mirare că aceste cuvinte profunde despre Christos Iisus sunt rostite chiar în primele capitole, căci Christos Iisus, adică Christos care urma să apară în lume, nu era necunoscut în vechile Misterii. Toate Misteriile indicau spre Cel ce urma să vină. Tocmai de aceea vechii inițiați se numeau „profeți”, fiindcă ei au prezis ceea ce urma să vină. Și însuși scopul inițierilor era de a aduce viziunea clară despre entitatea lui Christos care urma să se reveleze în viitor omenirii.
Astfel, lui Ioan Botezătorul, din cele ce el deja știa pe atunci, i-a fost clar adevărul pe care l-a profețit, faptul că cel despre care vorbiseră Misteriile se afla în Christos Iisus care era în fața sa. Vom înțelege și mai bine relația lui Ioan Botezătorul cu Christos Iisus dacă vom răspunde mai întâi la două întrebări. Una este: Care este locul lui Ioan Botezătorul în epoca sa? Iar a doua se referă la unele fapte de la începutul Evangheliei după Ioan.
Care este locul lui Ioan Botezătorul în epoca sa? Ce reprezintă de fapt Botezătorul? Este un om care, ca toți cei care trecuseră într-o anumnită măsură printr-o inițiere, fusese instruit cu privire la Christos ce trebuia să vină. Dar el este singurul căruia, aflat în fața lui Christos Iisus, i se revelează adevărata taină: că Cel apărut este tocmai Christos. Dar cei care sunt numiți „farisei” sau altfel văd în Christos Iisus un om care combate anticele lor principii de inițiere, ceea ce spiritul lor conservator nu putea admite, fiindcă ei voiau să păstreze cu orice preț aceste vechi principii de inițiere. Iar această contradicție, de a vorbi fără încetare despre Christos care trebuie să vină și a nu fixa niciodată un timp pentru această apariție, este chiar ceea ce stă la baza acestui conservatorism al lor. De aceea ei nu văd, fatalmente, în inițierea lui Lazăr decât o ruptură de anticele tradiții misteriale. „Acest om face multe minuni!”; noi nu putem avea nicio legătură cu El! După ei, El a trădat Misteriile, a făcut public ceea ce trebuia să rămână în adâncimile tainice ale Misteriilor. Se înțelege că ei văd în asta o trădare și un motiv pentru a-L acuza pe Christos și tocmai de aceea are loc o schimbare bruscă și începe persecuția.
Cum ne apare Botezătorul în primele capitole ale Evangheliei după Ioan?
Mai întâi ca un om care cunoștea în amănunt adevărul misterial despre Christos ce urma să vină; îl cunoaștea atât de bine încât autorul Evangheliei după Ioan, el însuși, poate repeta ceea ce Botezătorul a putut deja să știe și despre care s-a convins într-un mod pe care îl vom studia mai departe.
Am văzut ce înseamnă primele cuvinte ale Evangheliei după Ioan. Să vedem acum ce este spus despre Ioan Botezătorul însuși. Dar avem datoria să traducem cât se poate de exact. Până aici n-am auzit decât primele cuvinte.
„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Toate prin El s-au făcut fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.
Și Lumina lumina în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.
Fost-a un om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, că toți să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci un mărturisitor al Luminii.
Căci adevărata Lumină care îi luminează pe toți oamenii trebuia să vină în lume.
Cuvântul era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a recunoscut.
El a venit în fiecare om (a venit până la omul-Eu), dar ei toți (oamenii-Eu) nu L-au primit.
Celor ce L-au primit însă le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.
Cei care au crezut în numele Său nu sunt născuți din sânge, nici din voința cărnii, nici din voință omenească, ci de la Dumnezeu s-au născut.
Și Cuvântul s-a făcut carne și a locuit printre noi, și noi am auzit învățătura Sa, învățătura singurului Fiu al Tatălui, plin de har și de adevăr.
Ioan dă mărturie pentru El și vestește clar: Iată pe Cel despre care am spus. După mine va veni Cel care a fost înaintea mea: Căci El a fost înaintea mea.
Căci din plinătatea Sa am luat noi toți har după har.
Căci legea a fost dată prin Moise. Dar harul și adevărul sunt venite prin Iisus Christos.
Până acum nimeni n-a văzut cu ochii lui pe Dumnezeu. Fiul unic, care era în sânul Tatălui cosmic, El a devenit conducătorul spre această vedere.”
Acestea sunt cuvintele care redau aproximativ sensul acestor prime fraze ale Evangheliei după Ioan. Înainte de a începe să le explicăm trebuie să ne oprim asupra unui lucru. Ce spune Ioan despre sine? Vă aduceți aminte că i s-au trimis preoți și leviți pentru a-l întreba cine este el. De ce se dă un anumit răspuns vom vedea mai apoi. Acum să ne oprim la ce spune el despre sine.
El spune: „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate.” Aceste cuvinte sunt spuse acolo: „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate!” Se spune textual: „în singurătate”; așa este scris acolo. În grecește aceasta înseamnă „eremit”, „singuraticul”. Acum veți înțelege că este mai corect să spui: „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate” decât: „Eu sunt glasul unui predicator în pustiu.” Și vom înțelege mai bine cele spuse în cuvintele de la începutul Evangheliei după Ioan dacă vom evoca această caracterizare a lui Ioan. De ce se numește el „glasul celui ce strigă în singurătate”?
Știm că adevărata misiune a Pământului în cadrul evoluției este dezvoltarea iubirii, dar că pe aceasta nu ne-o putem imagina decât ca un dar liber al unor oameni conștienți de sine și că omul își dobândește treptat Eul său, că Eul coboară treptat în natura umană. Știm că animalele nu au un Eu individual. Dacă un leu ar putea să vorbească și să spună „Eu”, el nu ar exprima prin aceasta un animal separat, ci Eul-grup din lumea astrală; în același fel, toți leii din grup ar spune „Eu”. Astfel, grupuri întregi de animale de același tip ar spune „Eu” Eului-grup perceptibil suprasenzorial în lumea astrală. Marea superioritate a omului față de animale este faptul că omul este un Eu individual, dar acesta nu se dezvoltă decât încet. Omul a început și el printr-un Eu-grup, un Eu care aparținea unei colectivități de oameni.
Dacă mergem înapoi până la vechile popoare, la rasele vechi, găsim că la început popoarele au format mici comunități. Pentru popoarele germanice nu este nevoie să mergi prea departe. Tacit spune clar că germanul luat separat ținea mai mult la rasa sa decât la individualitatea sa. La fel, cheruscii și sigambii (vechi popoare germanice). De aceea un membru al rasei reprezintă întreaga rasă. Și când i se aduce unui membru o injurie este vizat destinul întregului neam; tot astfel, puțin contează cine din neam o răzbună, numai să fie răzbunată. Cu timpul s-a întâmplat ca indivizii să se separe de comunitate, încât rasele se fărâmițează, nu mai rămân compacte. Omul a ieșit și el din sufletul-grup și s-a ridicat treptat până la a resimți Eul în personalitatea individuală.
Nu poți înțelege anumite lucruri, în special textele religioase, decât dacă cunoști această taină a sufletelor-grup, a Eurilor-grup. La popoarele care ajunseseră să aibă deja o anumită percepție a propriului Eu mai continua să existe un Eu care nu se extindea doar la grupuri spațiale ce trăiau în același timp ci și peste grupuri temporale. Astăzi memoria omului este astfel structurată, încât el nu își amintește decât cele petrecute în tinerețe. Era însă o vreme în care exista și o altă memorie, în care omul nu își amintea doar faptele sale ci își amintea și faptele tatălui și ale bunicului, ca și când ar fi fost ale sale. Memoria se întindea departe în rudenia de sânge a strămoșilor, până la strămoșul originar al cărui sânge curgea prin generații. Memoria a fost astfel unită timp de secole cu sângele raselor; un vlăstar al unui trib referindu-se la faptele, la gândurile strămoșilor săi spunea „Eu” ca și referindu-se la el însuși. El nu se simțea limitat între naștere și moarte, ci se simțea ca un mădular al șirului de generații al cărui centru era străbunul. Căci aceasta înseamnă coeziunea Eului, tocmai faptul că își amintea acțiunile tatălui, bunicului etc. În timpurile străvechi era exprimat acest lucru în modul de a da numele. Memoria urca foarte departe prin generații. Tot ce cuprindea așa o memorie se numeau „Noe”, se numea „Adam”. Prin aceasta nu se înțelegeau oamenii individuali, ci Eurile care își păstrau memoria sute de ani. Aceeași taină se află în spatele numelor patriarhilor. De ce au ajuns ei atât de bătrâni? Iată ce explică faptul: nimeni nu ar fi gândit în acele vechi timpuri să dea unui copil un nume personal. Adam s-a păstrat timp de secole în memorie, și asta tocmai pentru că limitele spațiului și ale timpului nu au jucat în vechime niciun rol în darea numelui.
Deci Eul individual omenesc s-a desprins treptat de sufletul-grup, de Eul-grup; omul a ajuns treptat-treptat la conștiența Eului său unic. Anterior, el simțea Eul său ținând de trib, de grupul de oameni cu care avea o înrudire de sânge, fie în spațiu fie în timp; de unde și cuvintele: „Eu și Tatăl Avraam suntem una!” – asta înseamnă un singur Eu. individul se simțea atunci oblăduit într-un întreg, fiindcă același sânge curgea prin toate venele poporului respectiv. Cu timpul însă a venit momentul în care chiar în popoarele de atunci oamenii începeau să resimtă Eul lor individual.
Să le dea posibilitatea de a se simți întăriți în acest Eu individual unic, asta a fost misiunea lui Christos. Și acesta este și sensul pe care trebuie să-l dăm acestor cuvinte, care sunt înțelese atât de greșit: „Cel care nu își va lăsa soția și copilul, tatăl și mama, fratele și sora nu poate să îmi fie discipol”. Aceste cuvinte nu trebuie luate literar și să crezi că ele recomandă părăsirea familiei; iată ce înseamnă ele: Trebuie să simțiți că fiecare din voi are un Eu individual legat direct de Tatăl spiritual care curge prin lume. Odinioară, în Vechiul Testament se spunea: „Eu și Tatăl Avraam suntem una”, pentru că Eul simțea că se sprijină pe legăturile de sânge. Acum trebuia să apară sentimentul uniunii cu solul spiritual patern. Ceea ce ne dă garanția că facem parte dintr-un tot nu mai este înrudirea prin sânge, ci conștiența principiului patern pur spiritual cu care toți suntem una.
Evanghelia după Ioan ne face astfel să vedem în Christos pe dătătorul marelui impuls pentru ceea ce are trebuință omul ca să se simtă veșnic în Eul său individual. Aceasta este marea cotitură de la vechiul legământ la cel nou, faptul că legământul vechi are totdeauna ceva din caracterul apartenenței la sufletul-grup, în care un Eu se simte unit cu alte Euri și nu simte de fapt nici Eul propriu nici alte Euri, în schimb simte elementul în care ele toate sunt oblăduite, adică Eul poporului sau Eul tribului.
Or, ce putea să resimtă un Eu destul de matur pentru a se elibera de legătura care îl unea de celelalte personalități individuale ale sufletului-grup? Ce putea să simtă el într-o epocă în care exista conștiența că timpul sufletelor-grup a trecut, dar încă nu a sosit momentul care îi va da sufletului pâinea spirituală a vieții prin care Eul individual își primește hrana? Eul individual trebuia să se simtă izolat, în singurătate; și înțelegem că precursorul lui Christos trebuia să spună: Eu sunt un Eu care s-a desprins, care se simte singur. Și tocmai pentru că am învățat să mă simt singur pot să fiu un profet căruia Eul îi conferă în singurătate adevărata hrană spirituală. Tocmai de aceea vestitorul se desemnează pe sine ca o voce care strigă în singurătate; asta înseamnă un Eu deja izolat, izolat de sufletul-grup, și care cheamă pe cel ce va putea să îi dea Eului său hrană. „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate.” Percepem adâncul adevăr care este exprimat aici: Orice Eu individual omenesc se sprijină în întregime pe sine însuși; eu sunt vocea Eului care s-a desprins și care caută solul pe care va putea să stea ca Eu desprins. Acum înțelegem acest pasaj: „Eu sunt glasul celui ce strigă în singurătate.”
Pentru a înțelege exact aceste cuvinte ale Evangheliei este important să ne fi familiarizat cu modul în care se puneau nume la acea epocă, cum se desemnau ființele, ceea ce nu se făcea într-un mod atât de abstract și superfcial ca astăzi. Dacă comentatorii textelor biblice ar vrea să cugete puțin la cât de mult se spunea prin punerea numelor, multe din comentariile triviale nu ar mai vedea lumina zilei. Am văzut deja că atunci când Christos rostește: „Eu sunt Lumina lumii” El vrea să spună prin asta că a fost primul care a dat expresie și impuls pentru „Eu sunt”. Tocmai de aceea în primele capitole trebuie în mod deosebit să fii atent la locurile unde găsești acest „Eu sunt”. Numele și apelativele din vechile timpuri trebuie să fie luate într-un sens foarte real – și, în același timp, profund simbolic. Adesea, în această privință se comit două feluri de erori grave. Dintr-un punct de vedere superficial se poate spune: Da, după voi multe sunt simboluri și la o astfel de interpretare, în care totul este considerat simbolic, noi nu marșăm, fiindcă voi faceți să dispară evenimentele biblice istorice! Iar cei care nu pricep nimic din evenimentele istorice pot spune: Toate astea sunt doar simboluri. Însă cei care vorbesc astfel nu înțeleg chiar nimic din Evanghelie. Printr-o interpretare simbolică nu se contestă realitatea istorică; trebuie subliniat că explicația esoterică le unește pe ambele: conceperea faptelor ca fiind istorice – și tocmai pentru că sunt istorice ele au totodată semnificația pe care le-o atribuim. Desigur, cine nu vrea să vadă decât faptul exterior brut, anume că un om s-a născut undeva, într-o anumită epocă, nu va înțelege că el este și altceva decât un individ cu numele respectiv, a cărei biografie poate fi scrisă. Dar când cunoști corelația spirituală a lucrurilor înțelegi că dacă un anumit om s-a născut într-un anumit loc el poate să fie considerat și ca simbol pentru epoca sa, și chiar numele său poate exprima ce rol joacă el în evoluția omenirii.
Simbol și istorie se întâlnesc, și iată într-adevăr de ce anume trebuie să ții cont pentru orice explicație adevărată a Evangheliilor. În aproape toate evenimentele pe care Ioan, sau mai curând autorul Evangheliei după Ioan, le-a perceput spiritual există în același timp evenimentele și revelația adevărurilor spirituale profunde: el are în vedere statura istorică a Botezătorului, dar în același timp această statură istorică reală este simbolul tuturor oamenilor care în vechile timpuri erau în stare să își implanteze deja în ei Eul, care însă erau doar pe cale de a face acest lucru, pentru care începea deja să strălucească lumina lumii în Eul individual – nu însă pentru cei care încă nu erau în stare să cuprindă Lumina lumii în întunericul lor. Viața, Lumina și Logosul apărute în Christos Iisus au luminat totdeauna în lume, dar nu au fost recunoscute de cei care nu erau deloc maturi pentru asta. Lumina a existat dintotdeauna, căci fără ea germenele Eului nu s-ar fi putut naște niciodată. Pe vechea Lună încă nu exista din omul actual decât corpurile fizie, eteric și astral, în care nu exista Eu. Pentru că lumina s-a transformat și a luat aspectul pe care îl are astăzi pe Pământ, ea a căpătat forța de a aprinde Eurile individuale și a le duce încet spre maturizare. „Lumina a strălucit în întuneric, dar întunericul nu a cupris-o.” „Ea a venit în fiecare om” – până la oamenii-Eu, căci oamenii-Eu nu s-ar fi putut naște dacă ea n-ar fi revărsată în ei prin Logos. „Însă oamenii nu au primit-o.” Numai unii au primit-o: inițiații. Ei s-au ridicat până în lumile spirituale; ei au fost totdeauna numiți „copii ai lui Dumnezeu” pentru că dețineau cunoașterea Logosului, a Luminii și a Vieții și puteau să dea întotdeauna mărturie despre acestea. Totdeauna au existat unii care cunoașteau lumile spirituale prin vechile Misterii. Ce trăia deci în ei? Ceea ce în om este veșnic. Ei presimțeau deja marele cuvânt: „Eu și Tatăl Avraam suntem una”, adică Eul și principiul fundamental al oricărui lucru, noi suntem una. Și ceea ce ei purtau mai profund în conștiența lor, Eul lor propriu, ei nu îl primiseră de la tată și de la mamă ci îl datorau inițierii în lumea spirituală. Acest Eu nu venea din sânge, nici din carne, nici de la voința unui tată sau a unei mame, ci de la Dumnezeu, adică din lumea spirituală. Aveți aici explicația pentru care marea masă a oamenilor, deși era pe care de a deveni om-Eu, nu a primit lumina; ea a coborât până la Eul-grup, dar indivizii nu au primit-o. Cei care însă au primit-o – au fost puțin numeroși – s-au făcut prin aceasta copii ai lui Dumnezeu; cei care au crezut în ea s-au născut din Dumnezeu, prin inițiere. Dar pentru ca toți oamenii să poată recunoaște cu simțurile pământești pe Dumnezeul coborât în existență trebuia ca El să apară pe Pământ într-un fel în care să poată fi văzut cu ochii trupești, adică a trebuit să primească un trup de carne, singurul pe care îl puteau vedea cu ochii trupești. Înainte, doar inițiații Îl putuseră contempla, în Misteriile lor. Acum El îmbracă o formă carnală pentru mântuirea tuturor: „Cuvântul sau Logosul s-a făcut carne.” Autorul Evangheliei după Ioan leagă astfel apariția istorică a lui Christos Iisus de întreaga evoluție. „Noi am auzit învățătura Lui – învățătura unuia născut al Tatălui.” Ce fel de învățătură este aceasta? Cum sunt născuți ceilalti oameni?
În timpurile vechi în care s-au redactat Evangheliile, cei născuți din carne se numeau „născuți din doi”. Se numeau astfel pentru că ei erau născuți din amestecul sângelui tatălui și al mamei. Cel ce nu este născut din carne, din acestea amestec de sânge, este „născut din Dumnezeu”. El este „unul născut”. Cei care înainte erau numiți copii ai lui Dumnezeu fuseseră totdeauna într-un anume fel „monogeni”; iar doctrina despre Fiul lui Dumnezeu este doctrina „monogenului”. Omul fizic este „născut din doi”, omul spiritual este cel „unul născut”. Asta nu trebuie să o înțelegeți ca și când ar însemna „înnăscut”, ci „unul născut”, ca opus lui „născut din doi”. Acest cuvânt indică deci că, în afară de nașterea fizică, ființa umană poate trece și printr-o naștere spirituală, și anume unirea cu Spiritul, naștere prin care el este „unul născut”, un copil sau fiu al divinității. Și această doctrină nu putea fi auzită întâi decât prin cel ce reprezenta Cuvântul devenit carne. Prin El doctrina despre „Fiul unul născut din Tatăl, plin de har și adevăr”, a devenit generală. „Dăruire” și nu „har” trebuie tradus aici, fiindcă avem de-a face, de fapt, cu o naștere din divinitate, însă o rămânere alături de ea și în același timp o pierdere a oricărei iluzii. Aceasta din urmă vine doar dintr-un a fi „născut din doi” și îl învăluie pe om cu iluziile simțurilor-în opoziție cu acea doctrină care aduce adevărul în Christos Iisus, cum se afla și locuia printre oameni ca Logos încarnat. Ioan însă se numea pe sine, textual, înainte-mergătorul, cel care merge înainte pentru a vesti Eul. Ioan se desemnează pe sine ca cel care de fapt știa că acest Eu trebuie să se individualizeze în fiecare om, care avea ca misiune să aducă mărturie despre Cel ce va veni să împlinească această operă. El spune clar: Cel care va veni după mine este „Eu sunt”-ul care este veșnic, care poate cu adevărat să spună despre Sine însuși: Înainte să fi fost Avraam era „Eu sunt”. Ioan a putut să spună: El este în același timp predecesorul meu; cu toate că eu sunt înainte-mergătorul Lui; El este predecesorul meu; eu aduc mărturie despre ceea ce înainte era în fiecare om; „după mine va veni Cel care era înaintea mea”.
Iar acum vin aceste cuvinte esențiale: „Căci noi toți am primit din plinătatea Lui har după har!”
Pentru mulți oameni care se numesc creștini, cuvântul „plinătate” nu reprezintă nimic precis. Acest cuvânt înseamnă în grecește „pleroma”. El există și în Evanghelia după Ioan: „Căci din pleroma noi am primit har după har!” Am spus că este important să gândim asupra fiecărui cuvânt al Evangheliei după Ioan dacă vrem să o înțelegem cu adevărat. Ce este deci pleroma, plenitudine? Acest cuvânt avea un sens cu totul precis în vechile Misterii. Căci încă pe atunci se învăța că pentru prima dată în timpul vechii Luni s-au revelat acele entități spirituale care se ridicaseră până la un rang divin, Elohimii; unul din ei s-a despărțit de ceilalți. El a rămas pe Lună și reflectă de acolo către Pământ forța iubirii, așteptând ca oamenii să fie destul de maturi pentru a primi lumina de la ceilalți șase Elohimi. Deosebim astfel pe Iahve, Dumnezeul unic, cel care răsfrânge această forță și plinătatea, „pleroma”, constând din șase Elohimi, care au ca centru Soarele. Or, conștiența generală a acestui Logos solar se raportează la Christos. Deci la El se făcea aluzie în vechile Misterii când se vorbea de plinătatea divină. Este profundul adevăr cuprins în aceste cuvinte: „Căci din pleroma am primit noi toți har după har.”
Dar să continuăm să ne transpunem în timpul în care oamenii se simțeau încă precum un Eu-grup. Dacă observăm organizarea lor socială vedem în mod evident că fiecare trăiește desigur, ca om individual, dar prin toți oamenii nu circulă decât un singur Eu-grup. Nepercepându-și încă individualitatea, ei nu pot nici să resimtă forța iubirii în plinătatea ei. Se iubesc între ei pentru că sunt rude. Iubirea lor se bazează pe aceste legături. Se iubesc mai întâi prin rudenie, iar din această rudenie de sânge provine și iubirea, în măsura în care nu este iubire între sexe. Oamenii se eliberează tot mai mult de iubirea născută din sufletul-grup și merg către iubirea născută ca dar liber al Eului. La sfârșitul evoluției pământești oamenii vor atinge punctul în care Eul devenit independent va cunoaște în străfundul lui însuși un impuls dintr-un spirit de total devotament, de a face ceea ce este drept și bun. Când iubirea va fi spiritualizată la un astfel de nivel încât numai acest impuls va domni, atunci se va împlini ceea ce a voit Christos să dea lumii. Căci una dintre tainele creștinismului este faptul că el ne învață: Contemplați-L pe Christos, umpleți-vă de forța care emană din El, siliți-vă să deveniți asemenea Lui, să Îl urmați; atunci Eul vostru eliberat nu va mai avea nevoie de legi; el va împlini binele, va face ceea ce este drept, ca o ființă liberă în ceea ce este mai lăuntric în ea. Astfel, Christos este cel care aduce impulsul libertății față de lege, care te conduce la a face binele nu din cauza legii, ci sub impulsul iubirii care trăiește în străfundul ființei.
Sigur, întreg restul evoluției pe Pământ va fi necesar pentru a se dezvolta acest impuls. Christos a făcut începutul și totdeauna El va fi cel care îi va conduce pe oameni către acest țel. Cât timp ei nu erau maturi să primească un Eu independent, cât timp ei existau doar ca membri ai unui grup trebuiau guvernați de o lege socială exterioară. Încă în zilele noastre omul este în multe privințe un Eu-grup. De câte ori este omul astăzi nu o ființă individuală ci o ființă-grup ! Omul care ar fi azi deja o ființă liberă – el este numit „apatrid” (heimatlos) pe o anumită treaptă a instruirii esoterice – este încă un ideal! Cel care ia parte de bună voie la acțiunea cosmică, acela există individual, el nu este guvernat de legi. În principiul lui Christos avem o depășire a legii: „căci legea a fost dată prin Moise, dar harul prin Christos”. Harul, în sensul creștin, este facultatea sufletului de a face binele dintr-un impuls interior. Harul și adevărul recunoscut lăuntrie s-au născut prin Christos. Prin aceasta vedeți cât de profund roditor este acest gând pentru întreaga evoluție a omenirii.
Odinioară, cei care erau inițiați erau chemați să dezvolte organele de percepție superioară. Nimeni încă nu văzuse cu ochii fizici un Dumnezeu. Fiul „unul născut”, care sălășuiește în sânul Tatălui, este primul care ne-a condus să Îl vedem pe Dumnezeu așa cum vedem toate lucrurile de pe Pământ. Înainte Dumnezeu era invizibii. El se revela într-un mod suprasensibil în vis sau în ceremoniile din locurile de inițiere. De acum Dumnezeu a devenit un fapt istoric, sensibil; a luat o formă carnală. Asta înseamnă aceste cuvinte: Până acum nimeni nu a văzut pe Dumnezeu. Fiul unul născut, care era în sânul Tatălui universal, El este călăuza în această contemplare. El îi conduce pe oameni să ÎI vadă pe Dumnezeu cu simțurile lor pământești.
Vedem astfel ce forță și ce limpezime aduce evanghelistul în descrierea evenimentului istoric din Palestina și cu ce cuvinte paradigmatice bine conturate, care însă trebuie exact cântărite dacă vrei ca prin ele să pătrunzi sensul creștinismului esoteric. În următoarele conferințe vom vedea cum se dezvoltă această temă și totodată faptul că Christos nu este numai călăuza celor care făceau parte dintr-un suflet-grup, ci El coboară în fiecare suflet, construiește prin impulsul Său Eul oricărui individ. Legătura de sânge subzistă, dar i se adaugă aici spiritualitatea iubirii. Și tocmai asupra acestei iubiri care merge de la un Eu liber la un alt Eu liber acționează Christos. Pentru cel care înaintează pe calea inițiatică fiecare zi aduce revelarea unui adevăr. A treia zi se revelează totdeauna un adevăr important. Este cel prin care se înțelege deplin că în evoluția pământească trebuie să vină un moment în care iubirea materială legată de legăturile de sânge se va spiritualiza tot mai mult. Acest eveniment trebuie să arate că iubirea primitivă, de sânge, se transformă în iubire spirituală. La aceasta se face aluzie când Christos spune: Va veni un timp care va fi timpul meu, în care lucrurile cele mai importante vor fi făcute de către oameni care nu vor mai fi uniți prin legături de sânge, ci prin legături înnodate liber între ei. Acest timp trebuie mai întâi să vină. Christos însuși, care dă primul impuls pentru aceasta, declară, cu un prilej important, că acest ideal se va realiza o dată, dar că încă nu a venit timpul Său. El face, profetic, o referire la aceasta atunci când mama Sa îl roagă să facă ceva pentru oameni, când ea face o aluzie, să spunem așa, la faptul că ar avea dreptul să îi ceară să facă o faptă importantă pentru oameni. Atunci El răspunde: Ceea ce noi putem face astăzi ține încă de legăturile de sânge, de
raporturile care sunt „între mine și tine”; „ceasul meu încă nu a venit!” Că acest timp va veni, când fiecare trebuie să fie liber în sine însuși, este spus în istorisirea nunții din Cana; la remarca mamei Sale: Ei nu mai au vin, Christos răspunde: Este ceva ce nu are de-a face cu mine și cu tine; timpul meu încă nu a venit! Iată taina la care fac aluzie cuvintele „între mine și tine” și „ceasul meu încă nu a venit”. Ca multe altele, și acest pasaj a fost tradus simplist. Aici nu ar trebui tradus: Femeie, ce am eu cu tine?, ci: Asta este în legătură cu rudenia de sânge dintre mine și tine, care ne unește. Aceasta este subtilitatea, finețea textului, faptul că el nu poate fi înțeles decât de cei care vor să îl înțeleagă. Când însă astăzi aceste documente religioase sunt explicate mereu și mereu de tot felul de oameni, ai vrea totuși să te întrebi: Cei care își spun creștini chiar nu simt în niciun fel că atunci când – într-o traducere incorectă – Îl pun pe Christos să rostească: Femeie, ce am eu cu tine? nu înțeleg absolut nimic?
Pentru multe lucruri care astăzi trec drept creștinism și pretind că se sprijină pe Evanghelie trebuie să te întrebi: Conțin ele oare învățătura Evangheliei? Este vorba de a o avea și, pentru un document atât de important ca Evanghelia după Ioan, e vorba mai întâi de a cântări cu grijă fiecare cuvânt pentru a-i recunoaște adevărata valoare.
