Am studiat după ce legi anume s-a desfășurat evoluția care a urmat Atlantidei și am văzut de ce apariția creștinismului se plasează la un moment bine determinat. La sfârșitul conferinței de ieri am menționat că pentru a înțelege întrebările esențiale ale Evangheliei după Ioan și creștinismul în ansamblul său trebuie ca această lege a evoluției să fie înțeleasă din punctul de vedere al esoterismului creștin. Doar așa vom ajunge să ne facem o idee completă despre ceea ce înseamnă cuvintele „Duhul Sfânt”, „Tatăl și mama lui Iisus”. Înainte de toate să ne aducem aminte că evoluția care urmează potopului atlanteean cuprinde șapte subdiviziuni. Evit anume să numesc după rase aceste subdiviziuni fiindcă noțiunea „rasă” nu răspunde exact celor ce discutăm aici. Este vorba de perioade de evoluție, în timp ce legea care guvernează rasa, așa cum o cunoaște încă omenirea noastră actuală, este un ecou al evoluției atlanteene. Evoluția care a precedat potopul atlanteean pe acest continent care se întindea între Europa și America actuale se împarte și ea în șapte perioade succesive. Pentru aceste șapte diviziuni expresia „rasă” este încă la locul ei. Căci aceste șapte etape succesive ale evoluției umane pe vechea Atlantidă au avut chiar un caracter fizic, corporal, foarte diferit de la o etapă la alta; acest caracter corporal comportă atât configurația interioară a creierului cât și cea a sângelui și a umorilor interne. Dimpotrivă, între epoca Indiei antice și cea a noastră nu poate fi vorba de o diferență atât de mare încât să mai poți folosi expresia de „rasă”. Totdeauna trebuie să ne mentineam pe linia teosotiei, și de aceea adesea este necesar să ne raportăm la vechea noțiune de „rasă”. Însă foarte ușor se trezesc, se nasc idei greșite prin cuvântul „rasă”, findcă se uită că principiul împărțirii oamenilor pe care îl avem azi este mult mai interior decât cel legat de expresia de „rasă”. Și acest cuvânt nu va mai putea să fe aplicat epocii care va urma diviziunii a șaptea a timpurilor postatlanteene, căci omenirea se va împărți atunci după cu totul alte principii.
Tocmai din acest punct de vedere trebuie să facem următoarea împărțire a epocii postatlanteene:
1. epoca indiană veche
2. epoca persană veche
3. epoca asiro-babiloniană-caldeo-egipteană
4. epoca greco-latină
5. epoca în care trăim astăzi.
Epoca noastră va fi urmată de perioadele de evoluție a șasea și a șaptea.
Astăzi noi ne aflăm în a cincea epocă de cultură postatlanteeană și putem spune: În deplina sa profunzime și importanță, creștinismul a intrat în evoluția omenirii în cea de a patra epocă.
În măsura în care cea de a cincea epocă l-a putut înțelege, el a continuat să acționeze și, în măsura în care știința spiritului poate să prevadă, putem spune cum va acționa în continuare. Am văzut ieri că misiunea creștinismului a fost pregătită în epoca a treia. Civilizația egipteană ține de această epocă și din sânul ei a ieșit civilizația ebraică, a Vechiului Testament. Am văzut deci cum creștinismul a fost conceput, să zicem așa, din sânul celei de a treia epoci de cultură și că el a venit deplin pe lume în cea de a patra epocă, cu Christos Iisus. Putem deci spune: În timpul epocii a treia, omenirea a primit o anumită influență spirituală al cărei efect s-a continaut în epoca următoare și s-a concentrat în Christos Iisus. Această influență își extinde acțiunea până în epoca noastră și va atinge și epoca a șasea, cea care va urma epocii noastre. Să încercăm să înțelegem de aproape cum se vor desfășura aceste acțiuni.
Să ne aducem aminte că în cursul evoluției omenirii diferitele părți care alcătuiesc omul au o evoluție. Am văzut că spre sfârșitul epocii atlanteene partea eterică a capului pătrunsese în partea fizică și că abia atunci omul a primit primul impuls de a-și spune sieși „Eu sunt”. Când a venit potopul atlanteean corpul fizic al omului era străbătut de această putere a lui „Eu sunt”; altfel spus, omul atinsese punctul în care poseda instrumentul fizic al conștienței Eului sau al conștienței de sine. Dacă ne-am întoarce până la mijlocul epocii atlanteene n-am găsi în ea un om care să fi dezvoltat o conștiență de sine care să-și spună lui însuși „Eu sunt un Eu” sau „Eu sunt”. Pentru aceasta trebuia ca partea eterică a capului să se unească cu partea fizică. Din acest moment și până la scufundarea Atlantidei prin potopul atlanteean omul a dezvoltat primul lucru ce trebuia dezvoltat pentru a deveni un purtător al acestei conștiențe de sine: el a dezvoltat rudimentul creierului fizic și restul conformației capului. În momentul potopului, corpul fizic avea deci maturitatea necesară pentru a sluji de purtător unui Eu.
Ne putem întreba: Care a fost misiunea civilizației atlanteene? Aceea de a face să coboare Eul în om; această misiune se continuă de la potop până în epoca noastră. Dar actualmente mai trebuie să intre în om și altceva: încet, trebuie să pătrundă în el Manas-ul, adică Sinea spirituală. Influența Manas-ului sau a Sinei spirituale începe să se facă simțită odată cu epoca noastră postatlanteeană. Știm că atunci când, ca urmare a numeroase încarnări, vom fi parcurs epocile a șasea și a șaptea vom fi până la un anumit grad eclipsați de Manas, această Sine spirituală. Dar e nevoie de o pregătire mai lungă pentru ca omul să devină instrumentul acestui Manas sau Sine spirituală. Trebuie mai întâi – chiar dacă este vorba aici de mii de ani – ca el să devină cu adevărat un purtător al Eului. Nu numai corpul său fizic este cel care trebuie să fie un instrument al Eului ci și toate celelalte părți ale entității sale.
În timpul primei civilizații care a urmat dispariției Atlantidei omul face din corpul eteric un purtător al Eului, așa cum a făcut mai înainte cu corpul său fizic. Prima civilizație hindusă constă în esență în faptul că omul ajunge să fie nu numai un instrument fizic al Eului, ci și un instrument eteric al Eului. De aceea, în tabloul alăturat, prima epocă, cea veche indiană, este caracterizată prin corpul eteric.
Pentru a înțelege din punctul de vedere al evoluției umane înlănțuirea perioadelor care urmează, va trebui să nu tratăm sufletescul în mod superficial drept corp astral, ci să procedăm mai riguros și să ne sprijinim pe constituția omului, pe care o găsiți expusă în Teosofia. Veți vedea acolo că noi nu deosebim într-un mod general șapte principii care alcătuiesc natura umană, ci că partea de mijloc a omului se împarte la rândul ei în corpul senzației, sufletul senzației, sufletul rațiunii sau înțelegerii și sufletul conștienței; avem apoi Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit. De obicei nu se diferențiază decât șapte părți. Cea de a patra, pe care o concentrăm în cuvântul „Eu”, trebuie și ea subdivizată pentru că a fost de fapt astfel subîmpărțită în cursul evoluției.
Corpul astral sau corpul senzației se dezvoltă la rândul său în a doua epocă, cea a Persiei antice; el este propriu-zis purtătorul forțelor care slujesc activității omului; de aceea, trecerea de la prima epocă la cea de a doua este marcată de trecerea la prelucrarea materiei. Începutul muncii, activitatea manuală, iată ce caracterizează această epocă. Vechii hinduși erau înclinați mult mai mult decât se crede să nu lucreze cu mâinile lor, ci să evadeze din lumea materială pentru a intra, prin contemplare, în planurile superioare. Trebuia să te adâncești profund în tine însuți dacă voiai să îți amintești de starea trecută. De aceea yoga hindusă constă într-o dezvoltare deosebită a corpului eteric.
După ce antica civilizație a Persiei a făcut să pătrundă Eul în corpul senzației, cea care urmează, cea a Asiriei, Babilonului, Caldeei, Egiptului, îl face să se ridice în sufletul senzației. Ce este în fond acest suflet al senzației? Este esențialmente, în senzație, ceea ce se întoarce către în afară; prin el, omul care percepe desfășoară activitatea simțurilor sale, a ochilor săi etc., are percepția spiritului care se găsește în afară, în natură. Tocmai de aceea în timpul acestei epoci privirea se întoarce către obiectele materiale răspândite în spațiu, către stelele și orbitele pe care acestea le descriu pe cer. Tot ceea ce are o formă sensibilă în spațiu acționează asupra sufletului senzației. În epoca de cultură asiro-babiloniană-caldeo-egipteană nu există încă decât o redusă cultură a personalității interioare și a intelectului. Omul de astăzi nu își reprezintă corect ce a putut fi înțelepciunea egipteană din acea epocă. Propriu-zis ea nu are nimic comun cu ceea ce, mai târziu, a devenit gândire speculativă. Când omul acelor timpuri observa ce se petrece în jurul lui, el primea legea, pe care o citea cu simțurile. Era citirea legilor, o știință contemplativă și a simțirii, nu a intelectului.
Dacă savanții noștri ar reflecta – sunt poate puțin dur –, ei ar atinge cu degetul, ca să spun așa, cu un deget spiritual, ceea ce tocmai am spus. Căci dacă la acea epocă nu ai gândit cu mijloacele facultăților lăuntrice, ale înțelegerii ca atare, este pentru că pe atunci propriu-zis nu exista o adevărată știință a logicii. Istoria ne învață că fondatorul logicii a fost, în fond, Aristotel. Dacă ar fi existat deja înainte o logică, o știință a logicii, acești oameni de altădată ar fi fost deja în stare să își adune știința lor într-o carte.
Logica, cugetarea în Eul însuși, separarea și unirea noțiunilor în Eu, deci judecata logică și nu citirea lucrurilor, aceasta apare abia în epoca a patra de cultură. Iată de ce numim această a patra epocă sufletului rațiunii sau al înțelegerii.
Acum noi trăim în epoca în care Eul pătrunde în sufletul conștienței; am intrat în această epocă abia spre mijlocul Evului Mediu, începând din secolele al X-lea, al XI-lea, al XII-lea, nu înainte. Acest lucru ar fi ușor de demonstrat istoric până în detalii; ar fi numai o problemă de timp. Atunci își face apariția în ființa umană o noțiune foarte precisă: cea a libertății individuale, a destoiniciei individului ca Eu. Dacă ați observa prima parte a Evului Mediu ați găsi peste tot că omul este apreciat încă într-o mare măsură după locul pe care îl ocupă în societate. Se moștenea condiția tatălui, cea a titlului și a rangului său și se acționa în lume în virtutea unor lucruri cu totul impersonale, care nu aveau niciun raport conștient cu Eul. Abia mai târziu, când începe să se dezvolte comerțul și când au loc descoperirile, invențiile tehnice, abia atunci conștiența Eului începe să se trezească; vedem atunci peste tot în Europa cum se exprimă exterior acest suflet conștient în modul cu totul special în care erau redactate consituțiile orașelor, târgurilor etc. Ar fi ușor de găsit în istoria orașului Hamburg, de pildă, cum au evoluat aceste lucruri (conferințele de față sunt ținute la Hamburg – n. t. ). Ceea ce se numea în Evul Mediu „oraș liber” este expresia acestui suflet conștient de Eul său, care se răspândește în omenire. Și dacă ne întoarcem privirea spre viitor, vom spune: Acum suntem chiar în curs de a dezvolta această conștiență a personalității pornind de la sufletul conștienței. Toate cerințele timpurilor mai noi nu sunt nimic altceva decât că inconștient oamenii scot la suprafață cerințele sufletului conștienței.
Dacă mergem mai departe, observăm în spirit și altceva. În perioada ce va urma epocii noastre vedem ființa umană înălțându-se până la Manas sau Sinea spirituală. În acea epocă oamenii vor poseda, la un nivel mai înalt decât astăzi, un fel de înțelepciune generală în care se vor găsi cufundați. Se va putea resimți faptul că însușirea cea mai profund personală a omului este în același timp lucrul cel mai general valabil. Ceea ce înțelegem astăzi prin bun individual nu este încă un bun individual care să fi ajuns pe o treaptă foarte înaltă. De individ, de personalitate se leagă cel mai adesea faptul că oamenii se ceartă, au opinii divergente și își imaginează că dacă nu ar cultiva în ei opinii aparte, diferite de ale altora, nu ar fi ei înșiși. Tocmai pentru că oamenii vor să fe independenți ajung fatalmente la divergențe de opinii; dar acesta este un punct de vedere secundar. De fapt, pacea și armonia se vor înfăptui cel mai bine printre oameni atunci când fiecare dintre ei va ajunge să fie cât se poate mai individual. Atât timp cât ei nu vor fi adumbriți cu totul de Sinea spirituală, opiniile lor vor diferi și nu vor fi viețuite cu adevărat în adâncul inimii omenești.
Astăzi nu există decât foarte puține lucruri care să fie cu adevărat resimțite în interiorul cel mai profund al omului. Acestea sunt adevărurile matematice și geometrice. Aici nu poți avea decât o singură opinie. Dacă un milion de oameni ar spune că 2 x 2=5, iar dumneavoastră recunoașteți în dumneavoastră înșivă că 2 x 2=4, nimic nu vă va face să renunțați la aceasta; ați spune că ceilalți se înșală. Tot așa, dacă vi s-ar spune că suma celor trei unghiuri ale unui triunghi nu este egală cu 180 de grade, nimeni nu v-ar convinge.
Când vom resimți din ce în ce mai mult că izvoarele adevărului își au sălașul în individualitatea, în personalitatea fortificată a omului și când ceea ce este resimțit ca adevăr superior de către un om coincide cu ceea ce este resimțit ca adevăr superior de către celălalt om, așa cum coincid adevărurile matematice, înseamnă că am ajuns să dobândim cultura Manas-ului. În privința adevărurilor matematice oamenii sunt cu toții de acord, fiindcă ele sunt adevărurile cele mai banale. Privitor la celelalte adevăruri, oamenii nu se înțeleg nu pentru că ar exista două păreri care să fie valabile în timp, ci pentru că nu sunt încă destul de evoluați încât să recunoască și să învingă simpatiile sau antipatiile personale care ridică bariere între ei. Dacă ar interveni păreri personale și cu privire la adevărurile matematice poate că multe gospodine ar cădea de acord că 2 x 2=5 în loc de 4; cel ce pătrunde mai profund în natura lucrurilor este imposibil să polemizeze privitor la natura superioară a lucrurilor. Există doar posibilitatea de a te ridica la înălțimea lor. Atunci adevărul găsit de un suflet concordă exact cu adevărul găsit de un alt suflet; nu mai există niciun fel de discuție pe marginea lui. Aceasta este singura garanție a adevăratei păci și fraternități; căci nu există decât un singur adevăr, și acest adevăr este expresia Soarelui spiritual. Priviți ce frumos cresc plantele: fiecare plantă se îndreaptă spre Soare, și nu există decât un singur Soare. Astfel, în cursul epocii a șasea, când Manas-ul va pătrunde în omenire, va exista realmente un Soare spiritual către care vor tinde toți oamenii și în care se vor pune de acord. Așa arată imensa perspectivă pe care ne-o deschide epoca a șasea. Iar în cea de a șaptea epocă, în evoluția noastră va pătrunde într-un anumit fel Spiritul vieții sau Budhi.
Este vorba de un viitor și mai îndepărtat, pe care noi nu putem decât să-l presimțim. Acum suntem siguri de un lucru: această a șasea epocă va fi foarte importantă căci, cu sprijinul unei înțelepciuni generale, ea va face să domnească pacea și fraternitatea. Pacea și fraternitatea, pentru că Eul superior, mai întâi într-o formă inferioară, ca Sine spirituală sau Manas, va coborî în om nu numai pentru câțiva aleși ci pentru orice ființă umană ajunsă la o treaptă normală de evoluție. Se va stabili atunci o legătură între Eul omului, care s-a dezvoltat treptat până aici, și Eul superior, cel care unifică. Putem numi acest fapt o nuntă spirituală. Și așa s-a și numit întodeauna în esoterismul creștin unirea Eului omului cu Sinea spirituală sau Manas-ul. Dar lucrurile sunt profund intercorelate în lume și omul nu poate, ca să spunem așa, doar să întindă mâna și să atragă pur și simplu la el acest Manas sau Sine spirituală; el trebuie să ajungă la o treaptă mult mai înaltă de evoluție ca să se poată ajuta singur în această privință.
Pentru ca acest lucru să aibă loc, pentru ca în epoca postatlanteeană omul să se unească cu Eul superior, evoluția omenirii a trebuit să primească un ajutor. Pentru a se obține ceva, trebuie ca acest lucru să fie mai dinainte pregătit. Dacă un copil la 15 ani trebuie să devină ceva, trebuie lucrat la acest fapt începând încă de la șase, șapte ani. O evoluție trebuie întotdeauna să își pregătească impulsurile ei. Ceea ce trebuie să se producă în omenire în epoca a șasea a trebuit să fie pregătit lent. Puterea și forța pentru ceea ce urmează să se întâmple cu omenirea au trebuit să vină din afară.
Prima pregătire era încă una cu totul exterioară, acționând din spiritual, o pregătire care nu a coborât încă în lumea fizică. Ea ne este indicată prin marea misiune a poporului evreu. Când Moise, inițiatul în Misteriile egiptene, a primit de la conducerea spirituală a omenirii acea însărcinare care poate fi caracterizată prin cuvintele: „Când tu, promulgând legea Mea, vei rosti numele Meu, spune-le că Eu sunt oEu suntu-ul” – asta înseamnă: „Pregătește-i, vorbindu-le despre Dumnezeul invizibil, fără formă. Arată-le că, în timp ce Dumnezeu Tatăl acționează încă în sânge, se pregătește, pentru cei care pot să înțeleagă, «Eu sunt»-ul, care va coborî până pe planul fizic!”
Ca să spunem așa, baza a fost pusă în epoca a treia. Și vedem în poporul evreu născându-se misiunea de a transmite omenirii pe Dumnezeul care apoi coboară și mai profund, apărând în trup de carne. El este mai întâi vestit și numai apoi apare ochilor tuturor într-un corp exterior. El este expresia exactă a ceea ce a fost pregătit prin Moise.
Să înțelegem bine acest moment. Vestirea spirituală prin intermediul lui Moise și finalul ei: apariția lui Mesia în Christos. În această epocă, pe care o putem numi primul capitol din istoria creștinismului, în această epocă a fost dat în evoluția omenirii impulsul real care trebuie să ducă la unitate și fraternitate, care se vor întâmpla în epoca a șasea. Este ca și cum o forță a fost sădită în adânc și ea continuă să acționeze, pentru ca apoi, cu timpul, să se formeze fructul. Această forță acționează astfel până în epoca noastră, în care omenirea, cu forțele sale intelectuale și spirituale, se adâncește profund în materie. Acum poți să îți răspunzi la întrebarea: De ce a trebuit să apară creștinismul în lume exact în epoca imediat premergătoare celui mai profund materialism?
Imaginați-vă că omenirea ar fi intrat fără creștinism în această epocă profund materialistă. Atunci i-ar fi fost imposibil să regăseasacă impulsul care să o ducă spre înalt. Imaginați-vă că impulsul care vine de la Christos nu i-ar fi fost dat și că omenirea ar trebui să ajungă în decadență, că s-ar uni pentru vecie cu materia, că ar fi „cuprinsă de gravitația materiei”, cum se spune în ocultism, și ar fi aruncată în afara evoluției sale normale. În epoca ce a urmat Atlantidei, omenirea ar fi trebuit atunci să coboare, să se adâncească în materie. Dar înainte ca ea să fi ajuns treapta cea mai de jos i-a fost dat celălalt impuls, care o împinge să urce din nou, în direcția opusă, în sus. Acesta a fost impulsul lui Christos. Dacă impulsul lui Christos ar fi acționat mai devreme, omenirea n-ar fi cunoscut această coborâre în materie. Dacă el ar fl intervenit în epoca hindusă, cu siguranță că omenirea ar fi fost pătrunsă de elementul spiritual al creștinismului, însă niciodată n-ar fi putut coborî într-atât încât să dea la iveală tot ceea ce noi numim cultură materială exterioară, pe care o cunoaștem astăzi.
Pare poate straniu să spui că, dacă creștinismul n-ar fi apărut când a apărut, astăzi nu ar exista vapoare cu aburi, căi ferate etc: Dar pentru cel care cunoaște lucrurile în conexiunea lor așa este. India antică n-ar fi putut produce niciodată acest gen de civilizație. Există o legătură ascunsă între creștinism și ceea ce face astăzi mândria omenirii. Această civilizație exterioară a fost posibilă tocmai pentru că creștinismul a așteptat momentul potrivit; și din același motiv – că a așteptat momentul potrivit – el le dă oamenilor care se unesc cu principiul Christos posibilitatea de a se ridica din materie.
Dar pentru că creștinismul a fost primit fără să fie înțeles cu adevărat, el a fost profund impregnat de materialism. A fost atât de rău înțeles, încât a fost perceput de-a dreptul materialist. În felul acesta, creștinismul a îmbrăcat un aspect puternic deformat în cursul timpului care s-a seurs până la noi și pe care îl putem considera un al doilea capitol. De pildă, în loc să se înțeleagă ideea superioară, cea spirituală, a Cinei, ea a fost materializată și închipuită drept o transformare banală de substanță. Și am putea da sute și sute de exemple asemănătoare pentru a arăta că creștinismul nu a fost înțeles ca fenomen spiritual. Acum aproape am atins momentul în care acest al doilea capitol ia sfărșit, în care omenirii i se impune cu necesitate să se ralieze la creștinismul spiritual, la ceea ce trebuie să fie creștinismul cu adevărat pentru a extrage din el adevăratul conținut spiritual. Acest lucru se va întâmpla prin aprofundarea antroposofică a creștinismului. Aplicând antroposofia la creștinism, noi răspundem unei necesități istorice, și anume aceea de a pregăti cel de al treilea capitol al istoriei creștine, care deschide drumul pătrunderii Manas-ului în epoca a șasea. Primul capitol este epoca vestirii creștinismului, mergând până la apariția lui Christos Iisus și puțin după aceea. Al doilea capitol este al celei mai adânci coborâri a spiritului omenesc în materie și al materializării spiritului creștinismului însuși; iar al treilea capitol va trebui să fie cel al spiritualizării creștinismului printr-o aprofundare antroposofică.
Faptul că un document precum Evanghelia după Ioan a rămas neînțeles până în zilele noastre, acest fapt ține de întreaga noastră evoluție materialistă. O cultură materialistă, așa cum s-a format ea treptat-treptat, nu putea înțelege deplin această Evanghelie. Cultura spirituală care trebuie să înceapă cu mișcarea antroposofică va înțelege în adevărata sa formă spirituală tocmai acest document și va pregăti ceea ce urmează să vină în cursul epocii a șasea.
Celui care trece printr-o inițiere creștină sau rosicruciană – în general, celui care a trecut printr-o inițiere – i se revelează un fapt deosebit. Lucrurile care se petrec aici au pentru el o semnificație dublă: una care se raportează la ceea ce se desfășoară în lumea exterioară și alta prin care lucrurile care se petrec în lumea fizică sunt semne ale unor evenimente spirituale, mari, ample. Mă veți înțelege deci de ce încerc să vă descriu acum impresia pe care a avut-o cu un anumit prilej cel care a scris Evanghelia după Ioan.
A existat în viața lui Christos Iisus un eveniment deosebit; acest eveniment a survenit pe plan fizic. Cel care, în Evanghelia după Ioan, face descrierea acestui eveniment o face însă ca un inițiat. De aceea, pentru el acest eveniment reprezintă în același timp percepțiile și rezultatele a ceea ce trăiește el în actul de inițiere. Reprezentați-vă ultimul act al acestei inițieri.
În vremurile de demult, candidatul la inițiere era adâncit, așa cum am văzut, într-un somn letargic de trei zile și jumătate ce reprezentau cuprinsul a trei epoci și jumătate. El trecea în fiecare zi printr-o experiență diferită a lumilor spirituale. În prima zi trecea prin anumite trăiri care lui i se înfățișau ca evenimente petrecute în lumile spirituale, a doua zi altele, iar a treia zi altele. Or, ceea ce a văzut în locul respectiv cel despre care este vorba aici este ceva ce este întotdeauna vizibil unei facultăți de clarvedere: viitorul omenirii. Dacă noi cunoaștem impulsurile viitorului putem să le inoculăm prezentului și, prin aceasta, să conducem prezentul la întâlnirea cu viitorul.
Reprezentați-vă pe văzătorul acestor epoci. El resimțea semnificația spirituală a acelui prim capitol despre care am vorbit, începând cu chemarea care se aude răsunând: „Spune acestui popor că Eu sunt «Eu sunt»-ul”, și mergând până la venirea lui Mesia. Ca un al doilea capitol, el viețuia felul în care omenirea urmează să fie pregătită treptat pentru a primi spiritul sau Sinea spirituală, Manas-ul, în epoca a șasea. Și el vedea toate acestea într-o viziune astrală profetică. El viețuia nunta omenirii cu spiritul. Este o viețuire importantă, pe care însă omenirea o poate imprima în plan exterior doar prin faptul că Christos a coborât în timp, în istorie. Omenirea n-a trăit anterior într-o astfel de fraternitate, care se naște prin spiritul trezit în interior, unde domnește pacea între oameni. Mai înainte nu exista decât iubirea, care era o iubire ce fusese pregătită în mod material, prin legăturile de sânge. Această iubire se transformă treptat în iubire spirituală și această iubire spirituală coboară în suflet. Încununarea celui de al treilea capitol al inițierii este deci celebrarea nunții omenirii cu Sinea spirituală sau Manas-ul. Acest eveniment nu va veni decât la momentul potrivit, când timpul pentru deplina întronare a impulsului lui Christos se va fi copt. Până atunci însă vor predomina legăturile care se bazează pe consangvinitate; până atunci iubirea nu se va fi spiritualizat.
În toate documentele vechi în care se vorbește de numere este cuprinsă taina numerelor. Citim: „Trei zile după aceea a fost nunta din Cana Galileii...” Orice inițiat știe că prin aceste „trei zile” se vrea a se spune ceva special. Ce anume vrea să se spună? Autorul Evangheliei după Ioan indică faptul că aici nu este vorba numai de o viețuire reală, ci și de o mare și puternică profeție. Această nuntă simbolizează marea nuntă a omenirii care în inițiere se dezvăluie în ziua a treia. În prima zi, inițiatului i se arată ceea ce s-a petrecut în prima epocă, la trecerea din epoca a treia de cultură în cea de a patra; a doua zi i se arăta ceea ce se petrece la trecerea din epoca a patra în cea de a cincea; în a treia zi, ceea ce se va întâmpla când omenirea va trece de la epoca a cincea la a șasea. Acestea sunt cele trei zile ale inițierii. Impulsul chiristic trebuia să aștepte până la acest al treilea moment. Înainte de acesta nu venise timpul ca el să poată acționa.
În Evanghelia după Ioan se face aluzie la acel „mine și tine”, la acel „noi doi”. Textul nu conține fraza absurdă: „Femeie, ce am eu cu tine.” Când mama îi cere lui Christos să facă semnul, minunea, El spune: „Ceasul meu încă nu venit”, pentru a acționa asupra căsătoriilor, adică de a-i a aduna pe oameni. Acest timp urmează să vină. În prezent acționează încă ceea ce se întemeiază pe legăturile de sânge; de aici și aluzia la relațiile dintre mamă și fiu la nuntă.
Când studiem astfel aceste texte, întreaga realitate exterioară se detașează pe un fundal spiritual plin de sens. Privirea noastră se cufundă într-un adânc spiritual ca de prăpastie atunci când încercăm să pătrundem ceea ce a dat omenirii un inițiat precum autorul Evangheliei după Ioan, ceea ce i-a putut da doar pentru că Christos a inoculat impulsul Său evoluției omenirii.
Am văzut astfel că aceste texte trebuie să fie explicate nu prin alegorii sau simbolisme seci, ci prin realitatea viziunilor astrale pe care le contemplă inițiatul. Aici nu este vorba doar de o interpretare simbolică, ci de ceea ce viețuiește un inițiat. Dacă nu ar fi așa, atunci ar fi cu totul firesc ca cei care stau acolo, afară, să spună că știința spiritului nu aduce nimic în plus decât niște interpretări alegorice! Dacă, dimpotrivă, aici aplicăm interpretarea spiritual-științifică, așa cum tocmai am văzut acum, atunci înțelegem cum acționează impulsul lui Christos în sânul omenirii pe parcursul acestor trei zile cosmice, de la epoca a treia la a patra, apoi de la a patra la a cincea și, în fine, de la a cincea la a șasea. Și privim atunci această evoluție în sensul Evangheliei după Ioan, astfel încât ne spunem: Impulsul lui Christos a fost atât de uriaș încât omenirea nu l-a înțeles până în prezent decât într-o mică măsură și nu-l va putea înțelege deplin decât într-un timp viitor.
