Dacă ne întrebăm ce este pentru oameni știința spiritului, va trebui să readucem în fața sufletelor noastre, din diferite senzații și sentimente pe care le-am primit în cursul lucrării noastre în acest domeniu, un răspuns: știința spiritului trebuie să fie o cale a dezvoltării superioare a umanității din noi.
Cu aceasta am fixat un scop al vieții de la sine înțeles, valabil într-o anumită privință pentru orice om care gândește și simte, scop care include atingerea idealurilor celor mai înalte și totodată și desfășurarea celor mai importante și profunde forțe în sufletul nostru. În fond, oamenii cu cele mai curate aspirații ai tuturor timpurilor și-au pus problema: Cum poate dezvolta omul în mod corect ceea ce este structurat în el? Și s-au dat răspunsuri cât se poate de variate. Poate că nu se poate găsi unul mai scurt și mai cuprinzător decât cel pe care l-a dat Goethe, dintr-o convingere morală profundă, în scrierea Taine [Nota 1]:
Omul care se învinge pe sine, se liberează
De constrângerea care leagă toate ființele.
Extrem de multe înțelesuri și un sens profund aflăm în aceste cuvinte, căci ele exprimă clar și pregnant despre ce este vorba în orice dezvoltare; anume, se pune problema ca omul să-și dezvolte simțirea sa interioară prin ieșirea sa dincolo de sine însuși; prin aceasta noi ne ridicăm deasupra noastră. Sufletul care se depășește găsește calea de a se ridica deasupra sa și prin aceasta spre bunurile supreme ale umanității.
Putem aminti acest scop sublim al științei spiritului acum, când suntem în curs de a aborda tocmai o astfel de temă. Aceasta ne va conduce în afara orizontului obișnuit al vieții, către probleme înalte. Pentru a trata obiectul nostru, va trebui să ne referim la perioade mari, care se întind de la vechiul Egipt până în vremea noastră. Va fi necesar să supervizăm milenii și ceea ce vrem să obținem va fi cu adevărat ceva ce trebuie să se lege de problemele noastre cele mai profunde, care să pătrundă în ce este mai intim în viața noastră sufletească. Căci numai în aparență omul se îndepărtează, prin strădania lui de a se ridica spre înălțimile vieții, de ceea ce-i este dat în mod nemijlocit; tocmai prin această strădanie el ajunge la înțelegerea lucrurilor care îl preocupă în mod curent. Omul trebuie să se dezbare de mizeria zilei, de ceea ce îi oferă viața cotidiană și să privească la marile evenimente ale istoriei universale și ale istoriei popoarelor, pentru a putea afla ceea ce conservă sufletul, ceea ce are mai sfânt în el. Poate părea curios să se facă referire la faptul că trebuie căutate relații intime între vechiul Egipt, perioada când au luat naștere piramidele și Sfinxul și prezentul nostru. Mai întâi, ar putea părea ciudat să vrei să înțelegi mai bine timpul actual privind înapoi la un timp atât de îndepărtat. Tocmai din acest motiv va trebui să ne întoarcem la epoci și mai cuprinzătoare, și mai mari. Dar și aceasta ne va duce la rezultatul că urmărim să găsim posibilitatea de a ieși din noi înșine.
Celui care s-a ocupat mai temeinic cu noțiunile elementare ale științei spiritului nu i se va părea ciudată cautarea legăturii dintre epoci îndepărtate. Căci este o convingere fundamentală a noastră faptul că sufletul uman se reîntoarce de multe ori, că evenimentele dintre naștere și moarte se desfășoară în mod repetat. Învățătura despre reîncarnare ne-a devenit tot mai familiară. În timp ce medităm la acest lucru, putem să ne întrebăm: Da, sufletele care sălășluiesc în prezent în noi au mai fost deseori aici; nu este oare posibil ca ele să fi fost aici și în vechiul Egipt, în vremea epocii culturale egiptene, nu este posibil ca în noi să fie aceleași suflete care atunci își ridicau privirea spre piramidele gigantice și spre enigmaticii sfincși ai vechiului Egipt?
Acestei întrebări trebuie să-i răspundem afirmativ. Imaginea s-a reînnoit și sufletele noastre au mai privit la vechile monumente culturale pe care le văd în prezent. În fond, sunt aceleași suflete care au trăit atunci, care au străbătut perioade ulterioare și au reapărut în vremea noastră. Știm că nu există viață fără rod, că în suflet este și rămâne prezent ceea ce el a parcurs ca evenimente și experiențe și că aceasta reapare în reîncarnări ulterioare, sub forma de forțe, în temperament, în diferite facultăți, în predispoziții. Astfel, modul în care privim azi natura, cum preluăm ceea ce realizează vremurile actuale, modul în care percepem lumea în prezent au fost structurate în vechiul Egipt, țara piramidelor. Atunci am fost predispuși să privim lumea fizică așa cum o facem astăzi.
Să fundamentăm acum modul tainic în care se înlănțuie epocile îndepărtate.
Dacă vrem să luăm în considerare sensul mai adânc al acestor expuneri, trebuie să ne întoarcem la un trecut îndepărtat al evoluției noastre pământene. Egiptul antic a fost precedat de alte culturi. Cu ajutorul cercetării oculte putem privi încă și mai departe în urmă, la zorii cenușii ai evoluției umanității, și ajungem la timpuri în care Pământul arăta cu totul altfel decât în prezent. Cu totul altfel se prezentau lucrurile pe pământul vechii Asii și al Africii. Dacă privim în mod clarvizionar spre vremurile străvechi, ajungem la acele timpuri în care a avut loc pe Pământul nostru o catastrofă provocată de forțele apei, care au modificat fundamental fața acestuia. Și dacă mergem și mai în urmă ajungem la timpuri în care Pământul avea o înfățișare cu totul diferită, când ceea ce azi constituie între Europa și America fundul Oceanului Atlantic se afla la suprafață, era uscat. Ajungem apoi într-o vreme în care sufletele noastre trăiau în cu totul altfel de corpuri decât în prezent, ajungem în Atlantida, în vremuri imemoriale despre care știința exterioară nu ne poate furniza azi decât puține informații.
Apoi, aceste ținuturi ale Atlantidei s-au scufundat datorită unor mari catastrofe acvatice. Corpurile oamenilor aveau pe atunci alte forme; mai târziu au căpătat alte forme. Dar aceleași suflete care sălășluiesc azi în noi au sălășluit și în vechii atlanți. Acestea erau sufletele noastre. Atunci catastrofa acvatică a determinat o mișcare interioară a popoarelor atlante, o mare migrație a popoarelor de la vest spre est. Aceste popoare am fost noi înșine. Spre sfârșitul Atlantidei mișcarea s-a făcut în mod corect, noi înșine am migrat de la vest spre est, prin Irlanda, Scoția, Olanda, Franța și Spania. În felul acesta au migrat popoarele spre răsărit și au populat Europa, Asia și regiunile nordice ale Africii.
Nu trebuie crezut că ultima mare migrație a popoarelor nu a întâlnit alte popoare în regiunile care au constituit treptat Asia, Europa, Africa. Aproape întreaga Europă, porțiunile nordice ale Africii și părți mari ale Asiei erau pe atunci deja populate. Aceste părți ale uscatului nu au fost populate numai dinspre vest, ci fuseseră populate încă mai dinainte, astfel încât noul val de migrație s-a lovit de populația deja stabilită aici. Ne putem imagina că atunci când au început vremuri mai liniștite s-au creat relații culturale speciale. Există, de exemplu, în apropierea Irlandei un ținut în care, înainte de catastrofa ce s-a produs cu multe milenii în urmă, locuiau elementele cele mai avansate ale întregii populații terestre. Acestea traversau Europa, sub conducerea unor mari individualități, ajungând până într-o anumită regiune a Asiei Centrale, iar de aici erau trimise sub forma unor colonii culturale în regiunile cele mai diferite. În timpurile postatlanteene a fost trimisă în India o colonie formată din asemenea oameni. Ea a întâlnit o populație care se afla aici din vremuri străvechi, care avea și o cultură. Noii veniți au luat în considerare ce au găsit deja aici și au fondat astfel prima cultură postatlanteană, veche de multe mii de ani, despre care documentele exterioare abia amintesc ceva. Ceea ce spun ele se referă la situații mai apropiate cu câteva milenii de noi. În acele colecții importante de înțelepciune pe care le numim Vede [Nota 2], în vechile Vede, nu avem de-a face decât cu ultimele ecouri a ceea ce a rămas dintr-o cultură indiană foarte timpurie, dirijată de ființe suprapământene și fundamentată de sfinții Rishi. Era o cultură de o natură unică despre care azi nu ne putem face decât vagi reprezentări, căci Vedele nu sunt decât o reflectare a acelei străvechi culturi indiene sfinte.
Acestei culturi i-a urmat o alta, cea de a doua epocă culturală a perioadei postatlanteene, cultură din care mai târziu s-a răspândit înțelepciunea lui Zarathustra, din care s-a dezvoltat cultura persană. Cultura indiană a durat mult timp, la fel și cultura persană, care și-a găsit o finalizare în entitatea Zarathutstra [Nota 3].
Apoi a luat naștere, din nou sub influența unor coloniști trimiși în țara Nilului, cultura pe care o putem rezuma cu patru nume: cultura caldeano-egipteano-asiriano-babiloniană. În Asia anterioară, în regiunile nordice ale Africii, s-a format acea cultură pe care o numim cea de a treia cultură postatlanteană, care atinge apogeul, pe de o parte, în admirabila astronomie caldeană, înțelepciunea stelară caldeană și, pe de altă parte, în cultura egipteană.
A urmat o a patra epocă, care s-a dezvoltat în sudul Europei, epoca culturii greco-romane, a cărei auroră sa imprimat în cântecele lui Homer [Nota 4], care ne arată ce se putea revela în operele plastice grecești, care ne dezvăluie o artă poetică care a dat la iveală lucruri atât de importante ca tragediile lui Eshil și Sofocle [Nota 5]. Romanitatea aparține și ea aceleiași culturi. Este epoca al cărei început se situează aproximativ în secolul VIII, la 747 î.Hr., și care a durat până în secolele XIV și XV, 1413 d.Hr. Începând cu acest ultim an, avem de-a face cu a cincea epocă culturală, în care ne aflăm și noi și care va fi înlocuită de epocile a șasea și a șaptea. În această a șaptea epocă va reapărea vechea cultură indiană, într-o formă nouă.
Vom vedea că există o lege ciudată, care ne permite să înțelegem acțiunea unor forțe excepționale, în cadrul acestor perioade, și legătura dintre diferitele epoci culturale. Dacă analizăm prima epocă, a culturii indiene, vom vedea că, mai târziu, această primă cultură va reapărea, luminând într-o formă nouă, în cea de a șaptea epocă. Forțe cu totul tainice acționează în acest fapt. Cea de a doua epocă, pe care am numit-o persană, o vom vedea luminând din nou în cea de a șasea epocă. După ce cultura noastră va fi apus, vom vedea revenind la viață, în cultura celei de a șasea epoci, religia lui Zarathustra. Vom observa cum în cea de a cincea epocă, a noastră, va avea loc un fel de retrezire a epocii a treia, a epocii egiptene. Cea de a patra epocă se află la mijloc; ea nu-și are echivalentul nici înainte nici după sine.
Pentru a face mai inteligibilă această lege tainică mai trebuie să adăugăm următoarele: știm că în cultura indiană există ceva care pare străin omului actual în conștiența umanității sale; este vorba de împărțirea societății în caste, ale preoților, războinicilor, comercianților și muncitorilor. Această separație riguroasă este străină conștienței actuale. În prima epocă de cultură postatlanteană nu era ceva străin, ci de la sine înțeles. Pe atunci nici nu putea fi altfel, omenirea era împărțită, în funcție de diferitele facultăți ale sufletului, în patru categorii. Prin aceasta nu era resimțită o duritate, căci oamenii erau împărțiți de conducătorii lor, iar ceea ce hotărau ei era considerat decisiv. Oamenii credeau că diriguitorii lor, cei șapte Rishi, care ei înșiși își desăvârșiseră instruirea în Atlantida, prin intermediul unor ființe divine, puteau hotărî ce loc trebuia să ocupe omul. O astfel de împărțire a oamenilor era, așadar, ceva cu totul natural. Cu totul altfel va apărea o grupare a oamenilor în cea de a șaptea epocă. Dacă în cursul primei epoci gruparea oamenilor era un produs al autorității, în cea de a șaptea ei se vor grupa după criterii obiective. Ceva asemănător vedem la furnici; ele alcătuiesc un „stat”, care, prin alcătuirea sa ca și prin capacitatea sa de a realiza o sarcină relativ importantă, nu se aseamănă cu nici un stat al oamenilor. Și totuși avem reprezentată aici ceea ce în prezent îi pare omului atât de străin, esența castelor; fiecare furnică are o sarcină parțială.
Orice s-ar gândi azi, oamenii vor recunoaște că salvarea lor se află în împărțirea în grupe obiective și ei vor găsi posibilitatea diviziunii muncii și în același timp a egalității în drepturi. Societatea umană va apărea ca o minunată armonie. Acesta este un lucru pe care îl putem vedea în analele viitorului. Astfel va reapărea vechea Indie. Și, în mod asemănător, unele particularități ale celei de a treia epoci vor reapărea în epoca a cincea.
Dacă avem în vedere ceea ce cuprinde în mod nemijlocit tema noastră, observăm și aici un domeniu gigantic: uriașele piramide, Sfinxul enigmatic; vom vedea că sufletele care au aparținut vechilor indieni s-au întrupat și în Egipt și sunt încorporate și în prezent. Dacă analizăm o anumită caracteristică în mod izolat, ne apar mai întâi două fenomene care ne vor arăta cum putem urmări fire tainice în legăturile supraterestre dintre cultura egipteană și cea actuală. Am observat legea repetării în diferitele epoci, dar infinit mai semnificativă ne va apărea atunci când o vom urmări în domeniul spiritului.
Cu toții cunoaștem o imagine de profundă semnificație, care cu siguranță ni s-a înfățișat o dată înaintea sufletului; este vorba de acea pictură renumită a lui Rafael [Nota 6], care printr-o înlănțuire de
circumstanțe diferite a ajuns tocmai la noi, în Germania Centrală: mă refer la Madonna Sixtină. Am învățat să admirăm în această pictură, care poate fi văzută în nenumărate reproduceri, minunata
puritate, revărsată asupra întregii siluete; poate am simțit ceva privind figura Mamei, plutirea specială a siluetei, poate am simțit ceva în expresia profundă a ochilor copilului. Și când vedem
de jur împrejur formațiunile de nori din care apar numeroase căpșoare de îngeri, avem un sentiment și mai adânc, un sentiment care ne face mai inteligibil întregul tablou. Știu că spun ceva
îndrăzneț, atunci când afirm: Dacă contempli cu dăruire și concentrare acest copil în brațele Mamei, dincolo de el norii din care răsar căpșoare de îngeri, ai reprezentarea că el nu s-a născut
pe cale naturală, că este unul dintre îngerii care plutesc alături în nori. Acest copilaș, Iisus, are el însuși o formă de nori, devenit însă ceva mai densă decât dacă un astfel de îngeraș ar fi
zburat din nori pe brațul Madonnei. Aceasta ar fi o simțire sănătoasă. Dacă dăm viață unui asemenea conținut afectiv, atunci câmpul de cunoaștere ni se va lărgi, se va elibera de anumite
concepții înguste despre legăturile naturale ale existenței. Plecând de la o astfel de imagine, vederea îngustă se va putea dilata până la a sesiza că și ceea ce trebuie să se întâmple după
legile actuale ar fi putut fi cândva altfel. Vom recunoaște că odinioară a existat și o altfel de procreație decât cea pe cale sexuală. Pe scurt, în această imagine vom vedea legături profunde
ale omenescului cu forțele spirituale. Ele sunt incluse în aceasta.
Dacă lăsăm să ne alunece privirea clarvăzătoare de la această Madonna spre epoca egipteană, ne întâmpină ceva asemănător, ne apare o imagine la fel de sublimă. Egipteanul avea pe Isis, acea figura de care se leagă sintagma „Eu sunt ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi. Vălul meu nu l-a ridicat încă nici un muritor” [Nota 7].
O taină profundă, ascunsă sub un văl gros, se revelează în figura lui Isis, a spiritualității divine încântătoare a lui Isis, care în conștiența spirituală a vcchiului Egipt ținea în brațe copilul Horus, la fel cum Madonna noastră poartă copilul Iisus. În fapt, reprezentarea lui Isis ca ceva ce conține în sine Eternitatea ne amintește ceea ce simțim când privim Madonna. În Isis trebuie să vedem taine profunde care-și au fundamentul în spiritualitate. Madonna este o reamintire a lui Isis; Isis reapare în Madonna. Această legătură există cu adevărat. Trebuie să recunoaștem tainele profunde cu ajutorul simțirii, acele taine care reprezintă legătura supraterestră între cultura egipteană și cea actuală.
Acest lucru nu rămâne însă fără urmări pentru suflet. Să ne gândim că sufletele noastre au sălășluit în corpuri egiptene. Este perfect adevărat că sufletele noastre au sălășluit în aceste corpuri devenite mumii. Știm din reprezentările de mai înainte că atunci când omul este eliberat după moarte de corpul fizic și de corpul eteric el are o altă conștiență, că el nu trăiește în nici un caz în stare de inconștiență în lumea astrală. Chiar dacă azi nu poate privi în sus, spre lumea spirituală, din lumea spirituală el poate privi în jos, spre lumea fizică. Acolo nu este indiferent dacă trupul său este conservat ca mumie, dacă a fost incinerat sau dacă a putrezit. Din aceasta ia naștere o anumită conjunctură. Vom vedea această conjunctură. Deoarece în vechiul Egipt corpurile au rămas mult timp conservate, sufletele au avut o trăire foarte exactă în perioada de după moarte. Când priveau în jos ele știau: Acesta este corpul meu. Ele erau legate de acest corp fizic, aveau în fața lor forma corpului lor; acest corp a devenit important pentru suflete, căci sufletul rămâne capabil de impresii, după moarte. Impresia pe care corpul mumificat a produs-o s-a impregnat adânc și sufletul a fost format după această impresie.
Acest suflet a parcurs apoi diferite încarnări în perioada culturii greco-romane, iar azi, în epoca noastră, trăiește în noi. Nu rămâne fără efect faptul că aceste suflete și-au văzut după moarte corpul mumificat, faptul că au fost mereu în legătură cu acest corp; nu este lipsit de importanță că ele au dezvoltat simpatie pentru el, iar rodul acestei priviri în jos apare azi, în cea de a cincea epocă, în înclinația pe care o au sufletele de a acorda o mare valoare vieții fizice exterioare. Tot ceea ce numim în prezent atașamentul față de materie este consecința faptului că sufletele au putut privi din lumea spirituală propria lor încorporare. Prin aceasta omul s-a deprins să iubească lumea fizică, din această cauză se spune în prezent atât de frecvent că numai acest corp fizic dintre naștere și moarte este important.
Asemenea concepții nu vin din nimic. Prin aceasta nu trebuie făcută o critică a cultului mumiilor, ci trebuie doar atrasă atenția asupra unor necesități care sunt legate de reîncorporarea continuă a sufletelor. Oamenii nu ar fi putut realiza continuarea evoluției lor fără existența mumiilor. Omul ar fi pierdut orice interes pentru lumea fizică dacă egiptenii nu ar fi avut cultul mumiilor. Trebuia să se întâmple astfel pentru ca omului să i se trezească un interes justificat pentru lumea fizică. Faptul că el și-a organizat lumea într-un anumit fel, că noi vedem în prezent lumea așa cum o vedem este o consecință a faptului că egiptenii au mumificat corpul fizic după moarte. Acest curent cultural s-a aflat sub influența inițiaților care puteau privi în viitor. Mumiile nu au reprezentat o fantezie a cuiva. Atunci omenirea era condusă de individualități superioare care au luat hotărâri corecte. Acest lucru s-a realizat în baza autorității. În scolile de inițiere se știa că epoca noastră este legată de cea de a treia epocă. Aceste relații tainice le aveau în vedere preoții și ei au ordonat efectuarea mumificării, cu scopul de a determina sufletele să dezvolte mentalitatea care caută o experiență spirituală plecând de la lumea fizică, exterioară.
Așa este condusă lumea prin înțelepciune; acesta este un alt exemplu pentru astfel de conexiuni. Faptul că oamenii de azi au ajuns la un anumit fel de gândire este rezultatul a ceea ce au trăit în vechiul Egipt. Pătrundem în acest caz în taine adânci, care se revelează în curentele culturale. Noi abia am atins aceste taine, căci ceea ce am arătat vorbind despre Madonna ca despre o amintire a lui Isis și cele ce am înțeles prin referirea la mumificare atinge numai foarte puțin conexiuuile spirituale reale. Dar vom pătrunde mai adânc în aceste conexiuni, nu vom lua în considerare numai ceea ce apare la exterior, ci va trebui să examinăm ceea ce se află la baza aspectelor exterioare.
Viața exterioară se desfășoară între naștere și moarte. O viață mult mai lungă trăiește omul după moarte, ceea ce numim Kamaloka și evenimentele din lumea spirituală. Trăirile din lumile suprasensibile nu sunt mai uniforme decât trăirile din lumea fizică. Ce am trăit noi ca vechi egipteni în cealaltă lume?
Dacă lăsăm privirea să ne alunece în lungul piramidei, dacă o îndreptăm spre Sfinx, vedem cât de diferit se scurgea acea viață, că sufletul nostru trăia cu totul altfel atunci, între naștere și moarte! Acest lucru nu poate fi comparat cu viața actuală și nici nu ar avea nici un sens. O diversitate încă și mai mare decât trăirile exterioare o prezintă trăirile dintre moarte și o nouă naștere. În epoca egipteană sufletul trăia cu totul altceva decât în lumea greacă, în timpul lui Carol cel Mare [Nota 8] sau în vremurile noastre. Și în lumea spirituală are loc o evoluție, iar ceea ce omul trăiește în prezent între moarte și o nouă naștere este ceva cu totul diferit de ceea ce trăia vechiul egiptean când o dată cu moartea se despărțea de figura exterioară. Și așa cum mumificarea s-a perfecționat în ceea ce-i este specific, devenind cauza mentalității actuale, la fel cum această viață exterioară a epocii a treia se repetă în epoca a cincea, are loc și o continuare a evoluției în acele lumi tainice dintre moarte și naștere. Va trebui să avem în vedere și acest lucru, și aici se va dezvălui o conjunctură tainică. Și atunci vom fi contribuit cu ceva pentru a înțelege cu adevărat ceea ce trăiește în noi, ceea ce este rod al acelui timp vechi.
În orice caz, suntem conduși în acest domeniu în adâncurile labirintului evoluției pământești. Dar tocmai prin acest lucru vom cunoaște întreaga relație dintre ceea ce construia egipteanul, ceea ce gândea caldeanul și ceea ce trăim în prezent. Ceea ce s-a făcut atunci vom vedea reaprinzându-se în ceea ce ne înconjoară, în ceea ce ne interesează în lumea noastră ambientală. Vom obține, fizic și spiritual, lămuriri asupra acestor legături. În plus, se va vedea cum progresează evoluția, cum cea de a patra epocă reprezintă o minunată verigă de legătură între epocile a treia și a cincea. Și în felul acesta sufletul nostru se va ridica la circumstanțele pline de semnificație ale lumii, iar rezultatul va fi o înțelegere adâncă a ceea ce trăiește în noi.
