Am încercat ieri să evocăm anumite conexiuni între condițiile de viață, dar și între condițiile spirituale ale așa-numitului timp postatlantean. Am văzut cum prima epocă culturală a acestui timp se va repeta în ultima, cea de a șaptea epocă culturală, cum cultura persană se va repeta în cea de a șasea epocă culturală și cum epoca culturală egipteană, de care ne vom ocupa în zilele următoare, se repetă în viața și destinele noastre în cea de a cincea epocă culturală. Despre cea de a patra cultură, epoca greco-romană, am spus că ea s-a păstrat într-o poziție de excepție, că nu se va repeta. În mod schematic, am putut atrage atenția, prin aceasta, asupra unor conexiuni tainice existente în culturile perioadei postatlanteene, survenită după distrugerea Atlantidei prin uriașele catastrofe acvatice. Și perioada aceasta care urmează Atlantidei va apune.
La sfârșitul celei de a cincea mari perioade, cea postatlanteană, vor urma catastrofe, care vor acționa în mod asemănător cu cea de la sfârșitul perioadei atlante. Cea de a șaptea cultură a celei de a cincea perioade își va afla sfârșitul în războiul tuturor împotriva tuturor. Au fost conexiuni interesante cele la care ne-am referit vorbind despre anumite repetiții, care, atunci când le vom urmări mai în detaliu, vor lumina adânc în viața noastră sufletească.
Întrucât vrem să ne construim o bază de cunoaștere, vom evoca azi și alte repetiții. Dacă vom lăsa să ne alunece privirea departe în devenirea Pământului, vom vedea că orizonturile largi trebuie să ne intereseze în mod cu totul deosebit.
Vom mai formula un avertisment, la acest început, împotriva repetărilor schematice. Când în domeniul ocultismului este vorba de astfel de repetiții (prima epocă culturală se repetă în cea de a șaptea, cea de a treia în a cincea), se poate întâmpla ca o anumită facultate combinatorie să vrea să se manifeste, vrând să caute asemenea scheme și pentru alte conexiuni. S-ar putea crede că acest lucru este posibil, și din această cauză în multe cărți care vorbesc despre teosofie se scriu neghiobii. Trebuie să avertizăm în mod sever că nu astfel de combinații pot hotărî, ci numai contemplarea, vederea spirituală, altfel se va eșua. Astfel de combinații trebuie să fie prevenite. Ceea ce putem citi în lumea spirituală se poate înțelege prin logică, dar nu se poate găsi cu ajutorul acesteia. Asemenea lucruri nu pot fi trăite decât prin experiență.
Dacă vrem să înțelegem mai bine epocile culturale, trebuie să obținem o vedere de ansamblu a devenirii Pământului, cum se prezintă clarvăzătorului care-și poate îndrepta privirea spre desfășurarea trecutului străvechi.
Dacă privim foarte departe înapoi la devenirea Pământului, putem spune că acesta nu s-a înfățișat întotdeauna ca în prezent. El nu a avut suprafața solidă minerală pe care o are acum și nici nu avea plante și animale ca în prezent, iar oamenii nu se aflau într-un trup de carne ca azi, ei nu aveau sistem osos. Toate acestea au apărut mai târziu. Cu cât privim mai mult înapoi, cu atât ne apropiem de o stare pe care, dacă am fi putut-o privi din depărtări cosmice, am fi văzut-o numai ca pe o ceață, ca pe un nor fin, eteric. Această ceață ar fi fost, de fapt, mult mai mare decât Pământul actual, căci ea s-ar fi întins până în depărtările planetelor celor mai exterioare ale sistemului nostru solar și chiar mai departe. Toate acestea ar fi fost acoperite de o masă de ceață foarte extinsă în care nu se afla numai ceea ce a format mai târziu Pământul nostru, ci toate planetele și însuși Soarele. Și dacă am fi cercetat mai bine această masă cețoasă – presupunând că ne-am fi putut apropia – ea ni s-ar fi înfățișat ea și cum ar fi fost alcătuită numai din puncte eterice fine. Dacă privim din depărtare un roi de țânțari, acesta ne apare ca un nor, de aproape însă vedem insectele separate (individuale). Cam așa am fi văzut atunci masa Pământului în trecutul foarte îndepărtat, Pământ care nu era material în sensul propriu, ci era densificat până la stadiul eteric. Această formațiune terestră era, așadar, alcătuită din puncte eterice izolate, dar de aceste puncte eterice era legat ceva cu totul special. În orice caz, dacă admitem că ochiul uman ar fi putut vedea aceste puncte, el nu le-ar fi perceput așa cum ar fi făcut-o clarvăzătorul și cum ar fi observat ceea ce acesta vede, în prezent când privește retrospectiv. Să ne apropiem de acest adevăr printr-un exemplu.
Să luăm o sămânță de trandafir sălbatic, o sămânță deplin formată. Ce vede cel care o observă? Vede un corp foarte mic și, dacă nu știe cum arată sămânța de măceș, el nu va descoperi niciodată că din aceasta va crește o tufă de măceș. El nu va afla aceasta plecând doar de la forma seminței. Cel care este însă înzestrat cu capacitatea clarvederii va avea următoarea trăire. Sămânța va dispărea treptat vederii sale, dar în fața ochiului său clarvăzător va apărea o formă asemănătoare unei flori care crește spiritual din sămânță. Ne-am înșela însă dacă am crede că această imagine este perfect identică plantei care corespunde seminței. Nu este nici pe departe identică. Este o minunată formă de lumină care prezintă în sine curenți și formațiuni complicate și s-ar putea spune că ceea ce crește mai târziu din sămânță este numai o umbră a acestei forme de lumină, pe care clarvăzătorul o poate vedea în sămânță. Să păstrăm această imagine pe care clarvăzătorul o vede în arhetipul plantei și să privim acum din nou la Pământul primordial, la punctele eterice izolate.
Dacă clarvăzătorul s-ar raporta acum, față de un astfel de punct de praf eteric al substanței primordiale, atunci pentru el din acesta ar creste, ca și în cazul seminței, o formă de lumină, o formă splendidă care în realitate nu este prezentă, ci dormitează în particula de praf. De fapt, ce poate vedea clarvăzătorul ca pe o formă, privind retrospectiv la acest atom al Pământului primordial? Ce va crește oare din acesta? Este o formă care este la rândul ei tot atât de diferită de omul fizic, precum este arhetipul plantei de planta sensibilă: este arhetipul formei umane actuale. Forma umană dormita pe atunci în grăuntele de praf și era necesară întreaga evoluție a Pământului pentru ca ceea ce sălășluia aici să se dezvolte până la omul actual. Pentru aceasta trebuiau îndeplinite foarte multe condiții, așa cum sunt necesare multe condiții și pentru sămânță; trebuie să știm cum trebuie ea să fie introdusă în sol și cum trebuie Soarele să-i trimită radiațiile sale calorice pentru ca ea să se dezvolte ca plantă. Și, treptat, vom înțelege cum s-a transformat în om acel grăunte, dacă vom lămuri tot ce s-a întâmplat în timpul scurs de atunci.
Într-un trecut extrem de îndepărtat, toate planetele erau legate cu Pământul nostru. Vom lua însă în considerare în primul rând Soarele, Luna și Pământul, care și în prezent ne interesează în mod special. Soarele nostru, Luna noastră și Pământul nostru nu erau separate pe atunci, ci erau reunite. Dacă am frământa în prezent într-o mare cratiță cosmică aceste trei corpuri ca pe o cocă și dacă ne-am imagina-o ca pe un corp ceresc, am obține ceea ce a fost Pământul într-o stare primordială: Soare + Lună + Pământ. Bineînțeles, aici, omul nu putea trăi decât într-o stare spirituală, pentru că de Pământ era legat și ceea ce există în Soarele actual. Și a trecut un timp îndelungat în care Pământul nostru a purtat în el Soarele și Luna, fiind legat de toate entitățile și forțele care erau unite cu acestea. În acele timpuri omul era prezent numai spiritual în atomul originar al omului. Acest lucru s-a schimbat atunci când s-a produs ceva extrem de important în evoluția lumii noastre, și anume când Soarele s-a separat, ca un corp independent, părăsind Pământul și Luna. Acum, ceea ce mai înainte fusese o unitate a devenit o dualitate, două corpuri cerești; pe de-o parte Soarele și de cealaltă parte Pământul + Luna. De ce s-a întâmplat asta?
Toate acestea au, bineînțeles, un sens profund, pe care-l vom înțelege dacă, privind retrospectiv, vom observa că atunci pe Pământ nu trăiau numai oameni, ci de ei erau legate și altfel de ființe de natură spirituală, care, de fapt, nu erau perceptibile pentru ochii fizici, dar care erau totuși prezente, la fel de prezente ca oamenii și celelalte ființe fizice. Astfel, sunt legate, de exemplu, cu lumea noastră ființe care trăiesc în ambianța Pământului pe care esoterismul creștin le numește îngeri (Angeloi). Putem să ne reprezentăm cel mai bine aceste entități, dacă ne gândim că o astfel de ființă se află pe treapta pe care se va afla omul după ce Pământul își va fi încheiat evoluția. În prezent, aceste ființe au ajuns deja la stadiul care reprezintă omul ajuns la capătul evoluției sale terestre. O treaptă și mai înaltă o ocupă Arhanghelii sau Spirite ale focului, entități pe care le putem recunoaște dacă ne îndreptăm privirea spirituală spre problemele unor popoare întregi. Aceste probleme sunt guvernate de entități numite Arhangheli. Alte entități, de nivel și mai înalt, se numese Arhai sau Spirite ale personalității (Începătorii), pe care le aflăm dacă lăsăm privirea să cuprindă perioade întregi, având în atenție popoarele, cu relațiile și opozițiile lor; este vorba de Spiritul timpului. Dacă, de exemplu, luăm în considerare timpurile actuale, acestea sunt dirijate de ființe superioare, numite Începătorii sau Arhai. Există apoi entități și mai înalte, numite în esoterismul creștin Puteri, Exusiai sau Spirite ale formei. Astfel, de Pământul nostru sunt legate nenumărate entități, articulate între ele ca într-un fel de scară cu mai multe trepte.
Dacă urcăm de la mineral la plantă, de la aceasta la animal și de la animal la om, acesta din urmă este ființa fizică cu organizarea cea mai complexă; dar și celelalte sunt, de asemenea, aici, printre noi, ne pătrund. La începutul evoluției noastre terestre, despre care am vorbit mai sus, când Pământul apărea asemănător cu o ceață primordială din sânul eternității, toate aceste ființe erau legate cu Pământul și pentru clarvăzător se evidențiază faptul că, în același timp cu forma umană, acea imagine este pătrunsă și de alte ființe. Este vorba de fiintele menționate mai sus și de ființe de natură și mai înaltă cum sunt Virtuțile, Domniile, Tronurile, Heruvimii și Serafimii. Toate aceste ființe erau intim legate cu acea masă pulverulentă eterică gigantică, dar ele se află pe diferite trepte de evoluție. Există unele care au o măreție pe care omul nici nu o bănuiește, totuși există și entități mai apropiate de om. Întrucât astfel de entități se aflau pe diferite trepte, ele nu-și puteau parcurge evoluția în același fel cu omul, trebuia creată pentru ele o reședință. Printre entitățile superioare erau unele care ar fi avut foarte mult de pierdut dacă ar fi rămas legate cu ființele inferioare. Din această cauză ele s-au separat, au preluat – din nor substanțele cele mai fine și și-au creat reședința în Soare. Aici și-au creat cerul lor; aici au găsit tempoul corect al evoluției lor. Dacă ar fi rămas în substanțele mai puțin valoroase pe care le-au lăsat în urma lor pe Pământ, ele nu și-ar fi putut continua evoluția. Ar fi avut loc o frânare, ca o greutate de plumb intervenită în evoluția lor. Vedem astfel cum ceea ce se întâmplă material, cum disocierea substanței cosmice nu se produce numai dintr-o cauză fizică, ci prin forțele entităților care au nevoie de un habitat pentru evoluția lor; lucrurile se intâmplă astfel pentru că ele trebuie să-și construiască habitatul cosmic. Acest lucru trebuie să-l subliniem, faptul că la bază se află cauze spirituale.
Astfel a rămas în urmă, pe Pământ și Lună, omul și o dată cu el ființe superioare aparținând ierarhiei inferioare, ca îngerii și arhanghelii, și entități aflate mai jos decât el. O singură entitate puternică, care în fapt atinsese maturitatea necesară pentru a migra pe Soare, s-a jertfit și a însoțit Pământul și Luna. Este entitatea care mai târziu a fost numită Iahve sau Iehova. El a părăsit Soarele și a devenit conducătorul situațiilor de pe Pământ și Lună. Avem de-a face deci cu două habitaturi: Soarele, cu ființele cele mai sublime aflate sub conducereu unei entități elevate, sublime, pe care gnosticii, de exemplu, au încercat să și-o reprezinte sub denumirea de Pleroma [Nota 9]. Să ne imaginăm această ființă ca fiind regentul Soarelui. Să reținem că spiritele cele mai nobile, cele mai sublime au plecat cu Soarele, lăsând înapoia lor Pământul și Luna. Luna nu se separase, se afla încă în corpul Pământului. Cum poate fi resimțit acest proces cosmic al separării Soarelui de Pământ? Înainte de orice, Soarele cu locuitorii lui trebuie percepuți ca fiind ceea ce era mai măreț, mai pur, mai sublim din ce fusese legat anterior de Pământ, iar ceea ce se află pe Pământ și pe Lună ca ceea ce este într-o formă inferioară. Acea stare era pe atunci chiar sub nivelul actual al Pâmântului, căci a survenit un moment în care Pământul s-a debarasat de Lună și o dată cu aceasta și de substanțele mai grosiere, care ar fi împiedicat omul în evoluția sa. Pământul trebuia să expulzeze Luna.
Înainte de acest moment însă, pentru Pământ a fost perioada cea mai întunecată, cea mai groaznică; ceea ce era mai nobil în structurile sale evolutive ajunsese sub dominația unor forțe malefice, iar omul nu mai putea să progreseze decât eliminând condițiile de existență cele mai nefavorabile, odată cu Luna.
Trebuie să resimțim că un principiu al luminii, un principiu al măreției, principiul Soarelui, se opune principiului întunericului, principiului Lunii. Dacă ar fi fost privit în mod clarvăzător Soarele care se despărțise atunci, ar fi fost văzute ființele care voiau să locuiască pe acesta. Dar ar mai fi fost perceput ceva, și anume că ceea ce se separase ca Soare nu s-ar fi arătat numai ca o conjunctură de ființe spirituale, nu s-ar fi arătat nici ca un corp eteric, căci acesta aparține unui nivel inferior: s-ar fi arătat ca ceva astral, ca o măreață aură luminoasă. Ceea ce ar fi fost resimțit ca principiu al luminii, ar fi fost văzut ca o aură strălucitoare în spațiul cosmic. Dacă Pământul ar fi eliminat această lumină, el ar fi arătat ca fiind brusc densificat, chiar dacă nu era încă mineral și solid. Atunci s-au aflat unul în fața celuilalt un principiu bun și unul rău, unul luminos și unul întunecat.
Să vedem acum cum arăta Pământul înainte de eliminarea Lunii. Ar fi o reprezentare cu totul greșită, dacă ni l-am imagina așa cum este Pământul actual. Nucleul Pământului de atunci era o masă incandescentă, în clocot, înconjurată însă de forțe acvatice puternice, dar nu ca apa noastră actuală, căci pe atunci ele conțineau și metalele în formă lichidă. În toate acestea se afla omul, dar într-o formă cu totul diferită de cea pe care o cunoaștem azi.
Așa arăta Pământul atunci când a eliminat Luna. Înainte de orice, pe Pământ nu exista aerul, care lipsea cu desăvârșire din masa acestuia. Ființele care existau atunci nu aveau nevoie de aer, ele aveau un cu totul alt sistem respirator. Omul devenise un fel de pește-amfibian. Dar era alcătuit dintr-o materie foarte moale, lichidă. Ceea ce absorbea în sine nu era aer, ci ce era conținut în apă. Cam așa arăta Pământul în acea vreme. Trebuie să percepem acel timp ca pe ceva care era inferior Pământului nostru actual. Așa trebuia să fie. Omul nu și-ar fi putut niciodată găsi tempoul și mijloacele necesare evoluției sale, dacă Soarele și Luna nu ar fi fost separate de Pământ. Cu Soarele inclus în Pământ totul ar fi decurs prea repede, dar mult prea încet s-ar fi desfășurat totul cu forțele care acționează acum pe Lună. Când Luna s-a retras în afara Pământului, proces însoțit de uriașe catastrofe, s-a răspândit treptat ceea ce s-ar putea numi separarea unui înveliș aerian și a elementului apă. Aerul nu era asemănător aerului actual, el mai conținea încă tot felul de vapori. Dar abia acea ființă care se pregătea pe atunci treptat reprezenta o anumită structură pregătitoare pentru omul actual. Va trebui să descriem mai exact toate aceste lucruri.
Am făcut astfel cunoștință cu omul aflat în trei conjuncturi diferite. Mai întâi în situația în care el trăia împreună cu Pământul + Soarele + Luna și cu toate entitățile superioare într-un singur corp planetar. Aici, el s-ar prezenta pentru privirea clarvăzătoare așa cum l-am descris. Apoi îl putem cunoaște în condiții foarte defavorabile împreună cu Pământul + Luna. Dacă ar fi rămas în acel complex de împrejurări, el ar fi devenit o ființă foarte rea, îngrozitor de sălbatică. După separarea Soarelui a existat opoziția dintre Soare, pe de o parte, și Luna + Pâmântul, pe de altă parte. Soarele strălucea în spațiu ca aură puternică solară, în gloria lui radiantă. De cealaltă parte au rămas Pământul + Luna, cu toate forțele funeste care au tras în jos și elementele mai nobile din om. Astfel a luat naștere bipartiția. Soarele rămâne ceea ce este, Pământul însă se separă de Lună, substanțele cele mai grosolane sunt îndepărtate; omul rămâne pe Pământ.
Când omul privește la cea de a treia perioadă, el resimte forțele ca un principiu triplu. El se întreabă: De unde vin aceste forțe? În prima perioadă omul mai era legat cu forțele superioare ale Soarelui. Forțele care s-au dezvoltat în cea de a doua perioadă au plecat cu Luna. Omul a resimțit acest lucru ca pe o mântuire, dar avea și amintirea primei perioade, pe când era încă unit cu esența solară. Omul cunoscuse nostalgia, el se percepuse ca fiu respins. Iar cu forțele care se îndepărtaseră o dată cu Soarele și cu Luna, cu aceste forțe el se putea simți ca un fiu al Soarelui și al Lunii.
În felul acesta, trupul nostru pământesc se dezvoltă de la unitate la dualitate și până la trinitate: Soare, Pământ, Lună. Timpul în care Luna s-a separat, când omul abia a căpătat posibilitatea de a se dezvolta, acel timp este numit perioada lemuriană. După ce catastrofe mari de foc (vulcanice) au încheiat perioada lemuriană, s-a instalat treptat o stare a Pământului care a oferit condițiile care s-au putut dezvolta în vechea Atlantidă. Primele fragmente de uscat s-au ridicat deasupra maselor de apă. Aceasta s-a petrecut mult timp după plecarea Lunii, care a făcut posibilă această dezvoltare a Pământului. Pe Atlantida, omul era foarte diferit de cel actual – ne vom mai ocupa de acest aspect –, dar în timpul Atlantidei ajunsese atât de departe încât se deplasa ca o masă moale, care înota, plutea și dădea viață învelișului de aer. Abia încetul cu încetul s-a dezvoltat sistemul său osos. Spre mijlocul perioadei atlante omul ajunge să arate întru câtva asemănător cu forma noastră actuală. Dar în Atlantida omul avea o conștiență clarvăzătoare, iar conștiența noastră actuală s-a dezvoltat mult mai târziu, și dacă vrem să înțelegem omul de atunci trebuie să evocăm conștiența clarvăzătoare pe care o avea el în acea perioadă. O înțelegem cel mai bine în comparație cu conștiența de azi.
În prezent, omul percepe lumea prin simțuri, de dimineața până seara. El preia continuu, prin activitatea simțurilor, impresii prin intermediul feței și al auzului. O dată cu venirea nopții, totuși, această lume sensibilă se afundă pentru om într-o mare a inconștienței. În orice caz, pentru ocultist, aceasta nu este în realitate inconștiență, ci numai un grad mai redus al conștienței. Ne este clar acum că azi omul are o conștiență dublă, o conștiență luminoasă de zi, și o conștiență de somn sau de vis. Nu astfel stăteau lucrurile în prima perioadă a Atlantidei.
Să luăm în considerare alternanța dintre veghe și somn în acea primă etapă. Și pe atunci omul se cufunda pentru un anumit timp în corpul său fizic, dar el nu percepea obiectele cu contururi bine delimitate, ca în prezent. Dacă ne reprezentăm că umblăm printr-o ceață densă și că vedem seara felinarele înconjurate de o aură luminoasă, avem o reprezentare aproximativă a conștienței despre obiecte a atlanților. Pentru omul de atunci totul era înconjurat de o astfel de ceață, totul era parcă cuprins de ceață. Aceasta era pe atunci panorama de zi. În timpul nopții ea se înfățișa cu totul diferit. Dar nici aceasta nu era ca cea de azi. Când atlantul ieșea din trupul său el nu se afunda în inconștiență, ci se găsea într-o lume de ființe divin-spirituale, de fiinte-Eu pe care el le percepea în jurul său ca pe tovarășii săi. Pe cât de adevărat este că în prezent omul nu vede în timpul nopții aceste ființe, tot pe atât de adevărat este că în acele timpuri el se afunda într-o mare de spiritualitate, în care percepea în realitate ființele divine. Ziua el era tovarășul regnurilor inferioare, noaptea era tovarășul entităților superioare. Astfel, omul trăia într-o stare de conștiență spirituală, chiar dacă aceasta era crepusculară; chiar dacă nu avea o conștiență de sine, el trăia printre aceste entități divin-spirituale.
Să observăm acum cele patru perioade ale dezvoltării noastre pământești. Urmărim mai întâi perioada în care Soarele și Luna erau încă contopite cu Pământul. Să evocăm în sufletele noastre această perioadă. Trebuie să spunem: Ființele acestui Pământ sunt ființe pure, ideale, iar omul este, de fapt, prezent numai ca un corp eteric, perceptibil doar pentru ochii spirituali. Apoi ajungem la cea de a doua perioadă. Vedem Soarele ca un corp de sine stătător, vizibil ca o aură, iar Luna + Pământul ca pe o lume a răului. Apoi ajungem la a treia perioadă: Luna se separă și ea de Pământ, iar asupra Pământului acționează forțele care sunt rezultatul acestei treimi. Apoi ajungem la a patra perioadă. Omul este acum o ființă căreia lumea fizică în care trăiește îi apare încețoșată; în somn el mai este încă tovarășul unor entități divine. Aceasta este perioada ce se încheie cu catastrofe acvatice de proporții gigantice, perioada Atlantidei.
Să facem acum un pas mai departe și să ajungem la omul timpului postatlantean. Așa cum am spus, el s-a dezvoltat timp de multe milenii. Îl vedem mai întâi în primele epoci culturale ale acelei vremi: cea protoindiană, cea protopersană, cea egipteano-caldeano-babiloniană și cea greco-romană, și în cultura a cincea, a noastră. Ce a pierdut omul? El a pierdut un lucru pe care ni-l putem reprezenta dacă ne îndreptăm privirea spre descrierea Atlantidei.
Să ne reprezentăm starea de somn a atlanților. Atunci omul era încă tovarășul spiritualului, al zeilor, el percepea o lume a spiritualității. Acest lucru omul l-a pierdut după catastrofa atlantă. În jurul său s-a întins întunericul nopții. În schimb s-a instalat o clarificare a conștienței de zi și a avut loc dezvoltarea Eului. Omul și-a cucerit toate aceste lucruri, dar vechii zei dispăruseră pentru el, nu mai erau decât amintiri și tot ce trăise sufletul nu mai era, în perioada postatlanteană, decât o amintire despre relațiile anterioare cu aceste entități divine.
Noi știm că sufletele rămân aceleași, că ele se reîncarnează. La fel cum în vremurile vechi ale Atlantidei sufletele noastre erau deja prezente, sălășluiau deja în corpuri, aceste suflete erau prezente și la separarea Soarelui și Lunii de Pământ și chiar și în vremurile de început. Omul era prezent deja în praful eteric. Iar acum cele cinci epoci culturale ale perioadei postatlanteene nu sunt, în concepțiile lor despre lume, în ceea ce sunt religiile lor, nimic altceva decât amintiri ale vechilor perioade ale Pământului.
Prima cultură, cea protoindiană, a dezvoltat o religie care apare ca o iluminare interioară, ca o repetare în reprezentări și sentimente a primei perioade, în care Soarele și Luna erau încă legate de Pământ, în care sublimele ființe ale Soarelui mai locuiau pe Pământ. Putem să gândim că a trebuit să fie trezită aici o reprezentare sublimă. Iar spiritul, care era legat cu toți îngerii și arhanghelii, cu toate spiritele, zeitățile și entitățile superioare în prima stare a Pământului, ceața primordială, era înglobat de conștiența indiană într-o înaltă individualitate sub numele Brahm, Brahma. Prima epocă de cultură a perioadei postatlanteene a repetat ceea ce se întâmplase mai înainte. Ea nu este nimic mai mult decât o repetare a primei epoci a Pământului în viziune interioară.
Să focalizăm acum a doua epocă de cultură. Conștiența religioasă a epocii culturale protopersane o aflăm în principiul Luminii și al Întunericului. Prin acestea, marii inițiați au opus două entități pe care le personificau pe una în Soare, iar pe cealaltă în Lună. Ahura Mazda, aura de lumină, Ormuzd, este ființa pe care perșii o onorau ca pe Zeul suprem; Ahriman este spiritul răului, reprezentantul tuturor ființelor care au aparținut etapei Pământ + Lună. Religia perșilor este o amintire a celei de a doua perioade de evoluție a Pământului.
În cea de a treia epocă de cultură lucrurile stăteau astfel încât omul trebuia să spună: În mine se află forțele Soarelui și ale Lunii, eu sunt un fiu al Soarelui și al Lunii. Toate forțele Soarelui și ale Lunii se prezintă ca Tată și Mamă. Dacă în concepția indienilor găsim oglindită Unitatea din timpurile primordiale, iar în religia perșilor Dualitatea care a rezultat din separarea Soarelui, în concepțiile religioase ale egiptenilor, caldeenilor, asirienilor, babilonienilor găsim sedimentată Treimea, așa cum era realizată în cea de a treia perioadă a Pământului, după separarea Soarelui și a Lunii. Treimea apare în toate concepțiile religioase ale epocii a treia, iar în cultura egipteană este reprezentată de Osiris, Isis și Horus.
Ceea ce trăise însă omul în conștiența sa în cea de a patra etapă pământească, cea atlanteeană, ca tovarăș al zeilor, amintirea acesteia apare în epoca culturală greco-romană. Zeii grecilor nu sunt nimic altceva decât amintiri despre zeii al căror tovarăș fusese în timpul Atlantidei, zei pe care el îi văzuse în mod clarvăzător ca forme eterice, atunci când, noaptea, era ieșit din corpul său fizic. Tot așa cum omul vede azi obiectele exterioare, el vedea atunci pe Zeus, pe Atena etc. Pentru el erau forme adevărate. Ceea ce atlantul trăia și simțea în stare de clarvedere, se întorcea din nou, pentru omul celei de a patra epoci culturale postatlanteene, în Panteon. Așa cum epoca egipteană a fost o amintire a Treimii, în timpul lemurian, trăirile din timpul Atlantidei râmăseseră ca amintire în ierarhia zeilor la greci. În Grecia, ca și în restul Eurupei, au existat aceiași zei pe care îi cunoscuse atlantul, dar sub nume diferite. Aceste nume nu au fost inventate; sunt nume ale celor care trăiau alături de om, atunci când în perioada atlanteană acesta ieșea din corpul său fizic.
Vedem astfel cum epocile desfășurării cosmice își găsesc expresia simbolică în concepțiile religioase ale perioadelor culturale postatlanteene. Ceea ce se petrecea în timpul somnului în timpul Atlantidei a fost reaprins în cea de a patra perioadă culturală. În prezent, ne aflăm în cea de a cincea perioadă postatlanteană; vechii indieni își puteau reprezenta prima epocă a Pământului, perșii pe cea de a doua, principiul binelui și răului. Vechii egipteni își imaginau epoca lor, a treia, în Treimea lor. Cultura greacă, cea veche germanică, cea romană și-a avut Olimpul său. Ea își amintea de zeii Atlantidei. Apoi a venit cea de a cincea epocă. De ce își poate ea aminti?
De nimic! Acesta este motivul pentru care în această epoeă înregistrăm în atâtea privințe timpul lipsit de zei și pentru care cea de a cincea perioadă este determinată la a nu privi în trecut, ci în viitor. Cea de a cincea perioadă trebuie să privească în viitor, când toți zeii vor trebui să reînvie. Această reunificare cu zeii a fost pregătită în timpul în care a survenit forța lui Hristos, care a acționat atât de puternic, încât a putut reda omului o conștiență divină. Imaginile zeilor din cea de a cincea epocă nu pot fi amintiri; oamenii acestei a cincea epoci trebuie să pre-vadă, abia atunci viața va deveni din nou spirituală. În cea de a cincea epocă postatlanteană conștiența trebuie să devină apocaliptică.
Să ne amintim că ieri am dezvăluit contextele diferitelor culturi ale timpului postatlantean. Azi am văzut cum se oglindește desfășurarea cosmică în concepțiile religioase ale culturilor.
Cea de a cincea epocă, a noastră, trebuie să pre-vadă. În primul rând, Hristos trebuie să fie înțeles în totalitate în timpul nostru, căci sufletele noastre sunt profund întrețesute în contexte tainice. Vom vedea cum repetarea epocii egiptene în cea de a cincea epocă ne va dezvălui cum putem să trecem cu adevărat în viitor.
