Ieri am încheiat expunerea noastră cu prezentarea unui eveniment deosebit de important al vieții interioare, al vieții spirituale propriu-zise a omului. Am încercat să aducem în fața sufletului nostru o impresie pe care o avea cel ce urma să fie inițiat la începutul ultimei treimi a epocii culturale atlanteene. Am evocat modul în care în fața sufletului candidatului la inițiere se afla o formă umană ideală, care era o imagine-gând, asupra căreia trebuia să se concentreze în meditaiie și cum aceasta umplea viața de reprezentare, viața afectivă și viața de voință a candidatului atlantean la inițiere. Această imagine-gând trebuia să devină din ce în ce mai mult model al omului viitor.
Acum trebuie să mai vedem o dată cum arăta de fapt această imagine-gând. Ea nu era întru totul asemănătoare omului actual. Dacă ne imaginăm un anumit fel de combinație între bărbat și femeie, lăsând la o parte tot ce este inferior, dacă ne imaginăm un fel de siluetă dublă din care poate fi desprinsă cu claritate numai partea superioară a corpului, avem imaginea sensibil-suprasensibilă propriu-zisă care apărea atunci celui care medita. Aceasta acționa cu atâta forță încât cei ce urmau să fie inițiați își făceau corpul exterior tot mai asemănător cu imaginea descrisă.
O circumstanță foarte importantă este aceea că tocmai candidatul la inițiere care medita avea în fața sa o formă umană care i se opunea în interiorul său. Când el era pregătit să aibă în fața sa această imagine vie, trebuia să-și lămurească următoarele: În timp ce privesc această imagine eu mă transpun în starea primordială a evoluției Pământului, când Soarele, Pământul și Luna încă nu erau separate. Pe atunci Pământul era alcătuit din atomul său primordial, dar pentru clarvăzător era vizibilă imaginea care mi se înfățișează acum: Imaginea era prezentă încă din vremea originară a Pământului, când încă nu existau forme animale, vegetale și minerale. Atunci Pământul era alcătuit numai din atomul uman, din oamenii retreziți. În orice caz, primele structuri animale s-au format în timpul vechii Luni. Dar mai știm și că atunci când un sistem planetar dispare el intră în Pralaya, în care se dizolvă toate formele. Chiar dacă vechea Lună era deja populată cu forme animale, la ieșirea din Pralaya Pământul încă nu a avut imediat animale și plante; acestea au apărut mai târziu. Abia după repetarea separării Soarelui animalele au apărut, treptat. În perioada sa primordială, Pământul era numai om.
Spre această stare primordială a Pământului privea așadar cel ce urma a fi inițiat. În atomul primordial el vedea imaginea ideală a omului. El avea în fata sa această formă umană și își spunea: Astlel eu mă trauspun în starea inițială a Pământului. Ceea ce trăiește în Pământ, imaginea ideală, forma ideală a omului îmi spune: Divinitatea acționează din veșnicie în veșnicie; ea s-a revărsat în aceste forme și a scos din sine acest arhetip uman. Acum el își punea întrebarea: Unde sunt animalele, plantele și celelalte ființe?
Cel ce urma să fie inițiat vedea parcă în spirit arhetipul divinitătii, iar fonnele animale le percepea ca forme colaterale, la fel și plantele, care au apărut și mai târziu. Tot ce trăiește sub forma de regnuri inferioare, viitorul inițiat atlantean îl vedea provenind din forma umană. Ne putem face o reprezentare a acestor gânduri, amintindu-ne cum a luat naștere huila. Să ne amintim de marile păduri virgine care au existat atunci și care acum sunt huilă. Ele au regresat și s-au transformat dintr-un regn superior într-unul inferior. Vedem în acest fenomen cum plantele au devenit piatră, s-au durificat.
Astfel, atlantul candidat la inițiere vedea totul, întreaga ambianță, ca avându-și obârșia în forma umană. În timpurile străvechi, această impresie era produsă ca printr-o vrajă în sufletul omului și aceste impresii au fost păstrate în amintire până dincolo de Potop, iar vechii maeștrii indieni ai inițierii evocau această imagine a omului primordial în sufletul elevului, imaginea omului arhetipal emanat de Sinea vesnică. Când elevul indian avea în fața sa această imagine, el simțea că totul luase naștere din aceasta, că tot ce era prezent ca sânge în această imagine primordială se transformase în apele Pământului și așa mai departe. În felul acesta imaginea se dilata devenind fundalul Cosmosului. Acum i se așezau în fața sufletului următoarele: i se spunea: În această imagine ai două aspecte; în primul rând imaginea arhetipală, apoi ceea ce s-a aprins în tine, ca cea mai interioară entitate, la contemplarea imaginii. În afară macrocosmosul și apoi ceea ce simți în tine ca un extract, microcosmosul.
Când grecii au pătruns până în India, o dată cu expedițiile lui Alexandru, și au receptat ultimele ecouri despre ceea ce simțea elevul atunci, ei spuneau: Când elevul contemplă ce este răspândit în lumea mare ca om, el are în fața sa pe Herakles. Indianul numea forțele care trăiesc în Cosmos Vâc. În om, însă, ei simțeau într-o anumită măsură ca extract al întregului pe Brahman. Așa își explicau grecii ceea ce se petrecea de la sine în sufletul elevului în străvechea cultură indiană sfântă. Acesta a fost rodul unei expediții a grecilor sub Alexanrdru cel Mare în India [Nota 11]. Tocmai din acest simtământ de bază s-a dezvoltat învățătura inițiatică sfântă a Indiei, care apare ca o reflectare a acelei stări primordiale a Pământului din vremea când acesta mai avea în sine forțele solare și înaltele entități, pentru al căror caracter sublim, mai târziu, a fost resimțită o nostalgie. Din această cauză, atunci când elevul era inițiat și când el putea evoca în sine acest lucru conceput ca Brahman, acesta era un sentiment înalt al vieții spirituale. Era un proces major în sufletul uman. Era o înălțare în lumi înalte. Nu puteai fi inițiat și să ajungi la o vedere adevărată decât prin înălțarea la lumile cele mai înalte. Lumea care este în jurul nostru este lumea fizică. În jurul ei și în interiorul ei tălăzuiește lumea astrală. Mai sus se află Devachanul, lumea zeilor, iar când trebuia să simtă în macrocosmos pe Brahman, Sinea originară, era necesar ca elevul să ajungă în regiunile cele mai înalte ale Devachanului. Atunci, în Devachanul cel mai înalt, elevul se afla în lumea zeilor, unde își are originea ceea ce este mai nobil în om. Era un regn al ordinii celei mai înalte, celei mai perfecte, cel în care pătrundea elevul și care oferea încă mult mai mult pentru cunoaștere; căci ceea ce am descris aici nu era singurul lucru.
Înainte de a continua descrierea, să facem cunoștință cu Învățătorii. Ați auzit cu toții de sfinții Rishi, fondatorii străvechii culturi sacre indiene care au avut ca învățător pe Manu. Cine erau acești șapte mari Învățători ai Indiei? Trebuie să clarificăm, pe cât posibil, natura sfinților Rishi. Pentru aceasta trebuie să mai privim o dată asupra lumii. Este clar că ceea ce putem percepe cu ajutorul simțurilor fizice, ochi ete. este o consecință a spiritualului. Dacă ne imaginăm toată ambianța pe care o vedem ca fiind spiritualizată, o putem compara cu o ceață eterică primordială. Această ceață a devenit apoi mai densă, a coborât în starea de materie, și din ea s-au adunat ca niște mingi diferite corpuri cosmice: Soarele, Luna, Pământul s-au separat.
De ce însă s-au separat celelalte planete? Căci și acest lucru se întâmpla în timpul separărilor individuale; Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur s-au separat. De ce s-a întâmplat aceasta?
Vom înțelege acest aspect dacă acceptăm că în marele Cosmos se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce se petrece în viața noastră obișnuită. Nu rămân repetenți numai elevii de gimnaziu, ci există și în Cosmosul cel mare ființe care rămân în urmă și care nu pot ține pasul. Să clarificăm acest lucru. Unele entități înalte n-au putut ține pasul cu Pământul; ele au extras substanțele cele mai fine și au modelat cu acestea Soarele, care a devenit sediul lor. Acestea au fost cele mai înalte entități legate de evoluția noastră. Dar și ele parcurseseră o evoluție. Existau, așadar, unele ființe care erau atunci pe punctul de a deveni spirite solare și altele care rămăseseră în urmă, care se aflau mai jos decât spiritele solare, deși mai sus decât omul, care nu și-au putut parcurge evoluția în același timp cu spiritele solare, pentru că nu erau atât de mature ca acestea. Ele nu puteau însoți Soarele care părăsea Pământul; Soarele le-ar fi ars. Pentru Pământ ele erau însă prea nobile, din care cauză și-au adunat substanțe speciale, care corespundeau naturii lor și a căror finețe era intermediară între Soare și Pământ. În felul acesta s-au separat Venus și Mercur. În aceste cazuri avem de-a face cu două categorii de entități care nu atinseseră treapta spiritelor solare, dar erau superioare omului. Ele au devenit spirite ale planetelor Venus și Mercur. Aceste spirite sunt agenții care au prilejuit nașterea celor două planete. Din alte motive, încă mai înainte, s-au format Marte, Jupiter și Saturn. Și acestea au devenit reședinte ale anumitor entități.
Vedem astfel cum spiritele sunt cauza formării planetelor. Nu trebuie însă crezut că aceste entități care sălășluiesc pe diferitele corpuri ale sistemului solar nu ar fi în legătură cu locuitorii Pământului. Trebuie să recunoaștem că limitele fizice nu sunt granițele adevărate, că și dincolo de aceste limite există posibilități multiple pentru entitățile celorlalte corpuri cerești de a exercita acțiuni magice asupra Pământului. Astfel, acțiunile spiritelor Soarelui, ale lui Marte, ale lui Jupiter, ale lui Saturn, ale lui Venus, ale lui Mercur etc. se întind până la Pământ. Ultimele două sunt mai apropiate de Pământ; ele au ajutat omul, atunci când Soarele se separase, să modeleze Pământul așa cum îl vedem în prezent.
Aș vrea să fac aici o paranteză, pentru că s-au strecurat unele neînțelegeri referitor la denumirea planetelor. În toate denumirile oculte, ceea ce astronomii actuali numesc Mercur este denumit Venus, iar ceea ce numese Venus este denumit Mercur. Cei ce se ocupă de astronomia exterioară nu știu că la baza numelor se află taine, pentru că nu se dorește dezvăluirea denumirilor esoterice. Aceasta s-a întâmplat pentru a învălui anumite lucruri.
Toate spiritele celorlalte planete acționează pe Pământ. De la toate planetele pleacă influențe asupra oamenilor. Aceste influențe trebuiau însă să fie mai întâi mijlocite omului și acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că cei șapte Rishi au fost inițiați de marele Manu în așa fel încât fiecare Rishi înțelegea tainele uneia dintre planete, acțiunile sale. Și pentru că existau șapte planete, acești șapte Rishi erau în ansamblul lor ceea ce reprezintă o lojă septuplă care putea transmite elevilor ei învățăturile privind tainele sistemului nostru solar. Din această cauză găsim trimiteri la acest fapt în unele scrieri oculte vechi. Așa, de exemplu, se spune: Există taine care trebuie căutate dincolo de cei șapte, privind timpul dinaintea separării planetelor și care sunt cele păstrate de însuși sfântul Manu. Ceea ce era ascuns în tainele celor șapte Rishi era ceea ce planetele păstrau ca forțe. Așa acționa acest cor al celor șapte Rishi, în perfectă armonie cu Manu, în minunata înțelepciune care le era predată elevilor. Dacă am vrea să caracterizăm această situație, ar trebui să spunem: Această învățătură străveche conținea evoluția umanității prin stările planetare Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus, Vulcan. Tainele evoluției erau ascunse în cei șapte membri ai lojei, fiecare din ei însemnând o treaptă în progresul omenirii.
Aceasta o vedea elevul, și nu numai că o vedea, dar o și auzea când se ridica în Devachan, în lumea devachanică: căci aceasta este o lume a emisiei sonore. El auzea aici sunetul sferelor celor șapte planete. În lumea astrală el vedea imaginea; în lumea devachanică auzea sunetul, iar în cea mai înaltă dintre lumi trăia Cuvântul. Așadar, când elevul indian se ridica în Devachanul superior el percepea prin muzica sferelor și prin cuvântul sferelor cum spiritul primordial Brahma se articulează prin evoluție în lanțul planetar format din șapte membri, și auzea acest lucru prin Cuvântul originar Vâc. Aceasta era denumirea Cuvântului originar pe care-l auzea elevul; în acesta el percepea întreaga evoluție a lumilor. Cuvântul defalcat în șapte părți, Cuvântul primordial al Creației, acționa în sufletul elevului, Cuvântul originar pe care el îl descria ncinițiaților aproximativ așa cum am descrie azi evoluția noastră cosmică. Ceea ce percepea el se află descris în mod elementar în Teosofia [Nota 12] mea. Și această descriere o regăsim din nou mai întâi în religia primordială sfântă a indienilor, în ceea ce s-a numit „Veda” sau, în traducere, „Cuvântul”.
Acesta este sensul adevărat al Vedelor, iar ceea ce s-a scris mai târziu este ultima amintire a străvechii învățături sfinte despre Cuvânt. Cuvântul a fost transmis din gură în gură, căci prin scrierea lui este lezată tradiția primordială. Numai din Vede se mai poate simți ceva din ceea ce atunci s-a infiltrat în această cultură. Când elevul trăia aceasta în amintirea sa, el putea spune: Ceea ce trăiesc în sufletul meu, Cuvântul originar pe care-l port în sufletul meu, a existat și pe vechiul Saturn; pe Saturn a răsunat deja primul abur al Cuvântului Vedelor.
Evoluția a continuat trecând prin etapele Soare și Lună, până la etapa Pământ. Cuvântul a căpătat forme tot mai dense și imaginea omului din germenul primordial al Pământului era deja o densificare a stării în care se afla Cuvântul primordial în etapa Saturn. Ce s-a întâmplat acum?
Cuvântul lui Dumnezeu, omul primordial, s-a învăluit în învelișuri mereu noi și este vorba de învelișurile pe care Cuvântul le-a preluat în cadrul evoluției Pământului. Elevul știa că nimic nu se repetă în Cosmos și că fiecare planetă își are misiunea sa. Ceea ce el a văzut pe vechiul Soare modelându-se ca viață, ceea ce a fost inoculat pe vechea Lună ca înțelepciune la baza tuturor lucrurilor a fost urmat pe Pământ de ceea ce este misiunea Pământului, dezvoltarea iubirii; aceasta nu era prezentă pe vechea Lună. În felul acesta, ceea ce pe planeta anterioară a fost prezent într-o formă mult mai spirituală dar mult mai rece, arhetipul omului, s-a învestmântat cu un înveliș astral cald. Ceea ce trebuia să devină om fusese îmbrăcat pe vechea Lună într-un înveliș astral și acesta conferă pe Pământ capacitatea vieții umane interioare de a dezvolta iubirea de la forma cea mai joasă până la cea mai înaltă.
Elevului indian îi devenise clar perceptibilă în Devachanul superior forma umană, arhetipul. Apoi acesta a căpătat în Devachanul inferior cu un înveliș astral care avea în sine forțele pentru dezvoltarea iubirii. Iubirea, Erosul, era numit Kama. În felul acesta Kama capătă un sens pentru evoluția Pământului. Cuvântul divin Brahman s-a îmbrăcat în Kama și, prin intermediul lui Kama, elevului îi răsuna Cuvântul primordial. Haina iubirii era Kama, haina Cuvântului primordial Vâc, care se află la baza latinescului „Vox”. În felul acesta, elevul resimțea în ființa sa cea mai profundă cum cuvântul divin se înconjurase cu un veșmânt astral al iubirii și spunea: Omul, care în prezent este alcătuit din patru mădulare, din corp fizic, corp eteric, corp astral și din Eu, acest om are ca mădular superior Eul. Iar acest Eu a coborât în vesmântul iubirii și și-a format Kama-Manas [Nota 13]. Aceasta era ființa cea mai interioară a omului, Kama în care se înveșmânta Manas: acesta era Eul. Dar știm și că ființa cea mai intimă va dezvolta din sine trei mădulare superioare care transformă mădularele inferioare, transformă și corpul fizic, și așa cum Manas devine din învelișul astral, așa cum Pranei îi corespunde Buddhi [Nota 14] pe o treaptă superioară, tot așa și corpul fizic, atunci când va fi complet spiritualizat, va fi Atma. Toate aceste lucruri se aflau deja ca germeni în Vâc și o propoziție din Vede amintește de modul în care elevul dădea expresie tainei ființei celei mai intime.
Știm că pe Saturn a luat naștere corpul fizic, pe Soare corpul eteric, pe Lună corpul astral și abia pe Pământ Eul. Dar adevărata structură primordială umană, Cuvântul arhetipal Vâc, avea în sine deja următoarele trei mădulare. Omul trebuie să mai aștepte realizarea a trei mădulare superioare și abia atunci va fi o imagine fidelă a Cuvântului Creației, a Cuvântului primordial. Iar elevul trebuia să fie atenționat asupra faptului că numai inițiatul putea fi deplin lămurit cu privire la natura adevărată a corpurilor fizic, eteric și astral. În prezent, omul este el însuși numai când își exprimă „Eu suntul” său, când cuprinde cu vederea tot ceea ce-i este propriu. Numai aici el este în întregime om. De fapt, și celelalte mădulare sunt manifeste, dar în ele el este încă inconștient. În cel de al patrulea, Vâc-ul, a devenit evident: „În cel de al patrulea vorbește omul!” Aceasta era propoziția din Veda. Când răsună cuvântul Eului, răsună cea de a patra parte a Vâc-ului. Propoziția din Veda era: „Vâc-ului îi sunt repartizate patru pătrimi; trei sunt păstrate ascuns și nu se mișcă; oamenii nu vorbesc decât a patra pătrime”.
Aici avem o minunată descriere a ceea ce am auzit de atâtea ori. Aceasta se afla în fața privirii spirituale a elevului. Privirea sa fusese condusă înapoi la starea în care nimic nu fusese încă despărțit, în care mai exista un Pământ primordial, în care vorbea Vâc-ul deplin. Acest lucru îl exprimă o altă propoziție a Vedei: „Mai înainte nu știam ce este aceea «Eu sunt»; abia după ce prima-născută a Pământului a venit asupra mea, Spiritul s-a umplut cu lumină și am participat la sfântul Vâc”, la înțelepciune. În acest text este redată din nou o vedere pe care o avea inițiatul.
Prin aceasta am făcut referiri numai la puține aspecte din trăirile elevului vechilor Rishi, din învățăturile minunate care s-au infiltrat în cultura indiană, care au fost trimise epocilor culturale ulterioare și care au fost transformate după necesitățile de viață ale altor popoare. Dar toți înțeleseseră Cuvântul originar Vâc.
Vom cunoaște mai bine unele lucruri dacă vom avea în vedere o taină în toate conexiunile ei. Trebuie să ne reprezentăm că influența profesorului asupra elevului era cu totul alta decât în prezent. Astăzi este posibilă o astfel de influență, într-o oarecare măsură, numai când elevul a fost adus la o anumită treaptă de inițiere. Atunci forțele profesorului care treceau asupra elevului erau mult mai puternice. Ne putem face o reprezentare despre aceste forțe dacă vom spune: Nu acționa numai ceea ce profesorul putea transmite prin cuvânt sau prin scris. Toate acestea nu acționau, de fapt, decât asupra sufletului rațiunii, dar în afara acestora acționau forțe magice, tainice, de la profesor la elev și în principal forțele profesorului, care erau capabile să umple cu lumină și forță vie imaginile pe care el le aducea în sufletul elevului. Această influență specială s-a pierdut abia în cea de a patra epocă de cultură postatlanteană, cea greco-romană. Era cu totul altceva când un vechi egiptean stătea în fața unui elev decât, în prezent, când un profesor stă în fața elevului. Cu totul alte forțe erau transmise de vârstnici tinerilor. Aceasta trebuie s-o știe cel care vrea să înțeleagă ce se află descris în lumea greacă veche. Socrate [Nota 15] avea forțe telepatice pe care le lăsa să treacă asupra elevilor în timp ce îi instruia. Asemenea lucruri nu se mai întâmplă în zilele noastre. La ele se face referire în scrierile lui Platon. Astăzi ar fi desigur un viciu condamnabil ceea ce era justificat atunci. De fapt, au loc transformări; nimeni nu are dreptul să copieze acele lucruri în prezent. Se dorește raportarea unor fenomene actuale la cele vechi, dar lucruri întâmplate atunci ar fi azi inacceptabile.
În timpurile vechi, anumite forțe treceau de la profesor la elev. În vechiul Egipt mai exista un mare număr de oameni capabili să preia astfel de forțe pe această cale. Când un om era deosebit de receptiv și se afla față în față cu altul, care învățase să-și fortifice gândurile, atunci un gând mai puternic acționa în așa fel încât în sufletul celui receptiv el apărea ca imagine. Așadar, în vechiul Egipt o astfel de influență telepatică era posibilă într-un grad foarte înalt, iar transmiterea gândurilor era prezentă în mare măsură. Era cazul în care o natură voluntară puternică stătea față în față cu o natură mai slabă. În felul acesta în Egipt mai era posibil să conduci și să dirijezi prin gânduri într-o măsură care azi nu mai poate fi imaginată. În prezent, cu asemenea forțe s-ar face grave abuzuri.
În esență, în vechiut Egipt, inițierile se bazau pe forțe care se puteau transmite telepatic. Același lucru a fost posibil și în India și în Persia. Aceste forțe întăreau metoda pe care, dacă am vrea să ne exprimăm exoteric, am putea-o numi medicală. Prin aceasta nu trebuie înțeleasă, desigur, medicina oficială de azi. De ceea ce, în prezent, omul numește medicină medicul și inițiatul egiptean n-ar fi făcut decât să râdă. Vechiul medic egiptean știa un singur lucru, și anume că acele stări care existau, la origine, în Atlantida și puteau fi percepute prin inițiere mai puteau fi trezite și acum, într-un anumit sens. Starea de conștiență în care trăia omul în Atlantida era o conștiență încețoșată. Inițiatul egiptean spunea că a existat un timp în care ființele spirituale exercitau o forță mult mai mare asupra omului. În prezent, când doarme, omul nu mai știe nimic despre lumile superioare; dar atlantul trăia, într-o stare de conștiență clarvăzătoare crepusculară, împreună cu zeii. Și așa cum, în prezent, mai bine decât orice învățături morale acționează ridicarea omului la starea de om ideal, inițiatul egiptean acționa asupra elevului prin forțe și imagini ale proceselor spirituale superioare. Acest lucru nu acționa numai în mod exterior, ci profund interior, acționa în așa fel încât rezulta un proces foarte riguros.
Să ne imaginăm un om care este bolnav pentru că anumite procese nu se desfăsoară normal. De unde vine aceasta? Cel care este instruit din punct de vedere ocult știe că funcționarea haotică a corpului fizic nu vine din afară, că toate bolile existente care nu vin din afară trebuie atribuite unei dezordini în corpul eteric. Dar corpul eteric este bolnav pentru că este în dezordine corpul astral. Când la omul atlantean exista pericolul de a apărea o dezordine în repartiția umorilor, se luau imediat măsuri ca să se poată reinstala ordinea. Omul primea, în starea de somn, din lumile spirituale o asemenea forță încât forțele și funcțiile tulburate erau restabilite, iar el se însănătoșea; într-o anumită măsură, prin somn erau refăcute forțele sănătoase. Vechii medici egipteni foloseau o metodă asemănătoare. Ei reduceau în mod artificial conștiența pacientului până la un somn hipnotic și erau stăpâni astfel pe imaginile lumii sufletești care luau naștere în jurul pacientului. Ei dirijau aceste imagini în așa fel încât ele aveau forța de a acționa asupra corpului fizic pentru a-l însănătoși. Acesta era sensul somnului în templu, folosit în cazul îmbolnăvirilor interioare. Bolnavului nu i se administrau alte remedii, ci el era lăsat să doarmă în templu. Conștiența sa era adusă într-o stare crepusculară și era lăsat să privească în lumea spirituală. Acum i se dirijau trăirile astrale astfel încât ele să aibă forțele necesare pentru a revărsa din nou sănătate în trup. Aceasta nu este superstiție, ci este o taină pe care inițiații o cunoșteau: ei aduceau elementul spiritual în trăirile bolnavului. În medicina pe care o găsim, din această cauză, atât de intim legată cu principiul inițierii, în cazul vindecării, vindecarea reinstala parcă în mod artificial starea atlanteană. Deoarece omul nu se opunea cu conștiența sa de veghe, acționau acele forțe care erau necesare pentru vindecare. Așa acționa somnul din templu.
În cultura egipteană mai era prezent principiul care fusese dominant în India la înțelepții Rishi, care dirijau ei înșiși și lucrurile, care erau chiar mijlocitorii forțelor planetare, elevii lui Manu, ai marelui profesor al primei culturi sublime. În prima cultură postatlanteană Rishi au fost cei care au adus acea cultură sublimă care conducea omul în lumi spirituale, înalte, grandioase, până în lumea devachanică superioară. Ceea ce era văzut aici a foat adus în perioadele culturale următoare în planul fizic, până când, în cea de a patra epocă postatlanteană, a coborât în planul fizic entitatea pe care am cunoscut-o ca fiind Brahmanul epocii culturale indiene, pe care noi o denumim Hristos, care nu doar ne mijlocește spiritualul, ci a devenit el însuși om pentru a radia asupra tuturor oamenilor forța tainică a Cuvântului primordial.
Astfel a coborât Cuvântul primordial pentru a ridica din nou omul. Iar omul trebuie să înțeleagă cum s-a întâmplat, pentru ca să facă din sine un instrument cu ajutorul căruia să acționeze în viitor. Este necesar să facem cunoștință cu ceea ce a acționat înaintea noastră, pentru a putea colabora noi înșine la o modelare tot mai înaltă a ceea ce se află, pentru noi, în jurul nostru.
Trebuie să creăm în viitor o lume spirituală. Pentru aceasta este necesar să înțelegem mai întâi Cosmosul.
