Am vorbit ieri despre legătura tainică dintre stările de evoluție de început ale Pământului nostru și diferitele concepții despre lume ale perioadelor culturale succesive din epoca postatlanteană. Ni s-a dezvăluit faptul uimitor că, după ce catastrofa atlanteană a schimbat fața Pământului, în India, cultura indiană prevedică, străveche și sfântă, cu concepția ei filosofică măreață a primei perioade culturale, era ca o oglindire a faptelor care se desfășuraseră la începutul evoluției Pământului, într-un trecut îndepărtat, când Soarele, Luna și Pământul erau încă reunite. Ceea ce era văzut atunci în spirit și spre ce năzuiau cei cărora le era dată această clarvedere nu era nimic altceva decât o formă spirituală care era proprie Pământului nostru la începutul evoluției lui. Am văzut că a doua stare a Pământului, după ce Soarele se eliberase dar Pământul și Luna încă mai alcătuiau un corp unic, această opoziție a două lumi s-a oglindit în cea de a doua perioadă culturală, cea protopersană, în apariția ca sistem filosofic-religios a opoziției dintre principiul luminii din aura solară și principiul întunericului, a opoziției dintre Ormuzd și Ahriman. Cea de a treia epocă de cultură, cea egipteano-caldeano-asiriană, este o oglindire a ceea ce s-a întâmplat după ce Pământul, Soarele și Luna au devenit trei corpuri diferite. Am putut să indicăm în mod schematic că în treimea Osiris, Isis și Horus se oglindește această treime a celei de a treia epoci a Pământului, această treime stelară: Soare, Pământ și Lună. Am făcut referire și la faptul că aeeastă separare a avut loc în era lemuriană, după care a urmat era atlanteană, cea de a patra stare de evoluție a Pământului nostru, în care au domnit cu totul alte condiții ale conștienței decât în prezent. Atunci, omul trăia, prin cealaltă formă de conștiență, împreună cu zeii, pe care-i cunoștea, cu zeii care au fost numiți mai târziu Wotan, Baldur, Thor, Zeus, Apolo etc. Sunt ființe pe care omul atlantean le putea percepe cu clarvederea sa. Avem o repetare a acestei clarvederi a entității divin-spirituale din epoca atlantă în amintirea popoarelor perioadei greco-romane și la popoarele din nordul Europei. Era amintirea despre trăirile unor stări de conștiență mai vechi. Fie că este vorba de Wotan sau Zeus, de Marte, Hera, Atena, toți aceștia erau amintiri ale unor forme spirituale vechi care alcătuiau conținutul acelei vechi lumi a zeilor.
A patra perioadă culturală se prezintă în felul acesta, reflectând în imaginile sale religioase ceea ce se desfășurase în evoluția Pământului în timpul Atlantidei. Trebuie să coborâm acum ceva mai mult în sufletele vechii omeniri culturale indiene, persane, egiptene. Dacă vrem să ne facem o imagine despre aceste trăiri din punct de vedere religios în vechile perioade culturale, trebuie să ne gândim la faptul că atât cele mai importante componente ale acestor popoare vechi, cât și persoanele iluminate, clarvăzătorii și profeții erau cu toții urmașii acelor oameni care trăiseră mai înainte în timpurile Atlantidei și că în nici un caz după marea catastrofă nu se distrusese imediat tot ce fusese cultură atlanteană veche, ci că ceea ce exista atunci a fost transplantat treptat-treptat în vremurile noi. Și vom înțelege cel mai bine sufletele vechilor urmași postatlanteeni, dacă ne afundăm în viața sufletească a ultimilor atlanți.
În ultima perioadă atlanteană oamenii erau foarte diferiți unii de alții. Unii își păstraseră încă un înalt grad de capacități clarvăzătoare. Această capacitate a clarvederii nu a dispărut brusc, ea era încă prezentă la mulți oameni, care au participat la marea migrație de la vest la est, în timp ce alții o pierduseră deja. Existau oameni care progresaseră și oameni rămași în urmă și este de înțeles că tocmai cei mai puțin avansați aveau cea mai bună clarvedere, deoarece ei rămăseseră într-o anumită măsură pe loc și păstraseră vechiul caracter atlantean. Cei mai avansați erau cei care-și însușiseră mai repede percepția fizică a lumii, cei care obținuseră deja modul nostru de a vedea în starea de veghe. Cei mai avansați erau aceia care încetaseră să vadă noaptea în mod clarvăzător lumea spirituală, cei care în starea de veghe din timpul zilei vedeau obiectele cu contururi tot mai precise. Și tocmai acel mic grup de care am vorbit deja, care era condus de unul dintre marii, de cel mai mare inițiat, numit în general Manu [Nota 10], și de elevii săi, această mică populație care a fost condusă până în adâncurile Asiei și care a fecundat de aici celelalte ținuturi culturale, tocmai această mică populație care a pierdut prima darul vechii clarvederi pentru condițiile obișnuite ale vieții era alcătuită din oamenii cei mai avansați ai acelui timp. Pentru aceștia conștiența de veghe devenea tot mai evidentă, ceea ce se percepea ca obiecte fizice căpăta contururi precise. Și marii lui conducători au dus acest mic popor departe în Asia, pentru ca să poată trăi în izolare completă; altfel ar fi venit prea mult în contact cu alte popoare care își păstraseră încă vechea clarvedere. Numai după ce un timp a rămas izolat de celelalte popoare, el a putut da naștere unui nou fel de oameni. O colonie a fost întemeiată în interiorul Asiei, de unde trebuiau să pornească marile curente culturale spre cele mai diferite popoare.
Primul ținut care a obținut din acest centru noul curent cultural a fost India de nord. Am mai spus că aceste mici mase de populații care au fost trimise ca pionieri culturali nu au găsit nicăieri pământuri nelocuite, căci mai devreme, înaintea marii migrații care a avut loc de la vest spre est, avuseseră loc în continuu mari deplasări și ori de câte ori porțiuni de uscat se ridicau din fundul mărilor ele erau populate de grupurile aflate în mișcare. Poporul trimis din acea colonie asiatică trebuia să se amestece cu alte mase de populații care erau însă toate rămase în urmă față de cele care fuseseră conduse de Manu. La celelalte popoare se mai întâlneau încă mulți indivizi care își păstraseră clarvederea.
Colonizările realizate de inițiați nu se asemănau cu colonizările din prezent. Ei știau că trebuia pornit de la sufletele celor întâlniți în ținuturile care trebuiau să fie colonizate. Cei trimiși nu impuneau ceea ce gândeau și spuneau ei. Țineau seama de ceea ce întâlneau în drumul lor. Se crea un echilibru și se luau în considerare necesitările autohtonilor. Trebuiau luate în calcul concepția religioasă care avea la bază amintirea timpurilor trecute și predispozițiile clarvăzătoare vechi. Din această cauză era natural că numai la o mică parte a populației celei mai avansate se puteau forma reprezentări pure. La marea masă apăreau compromisuri de reprezentări care țineau atât de concepția veche atlanteană cât și de cea postatlanteană. Din această cauză, atât în India cât și în Persia, ca și în Egipt, pretutindeni unde au luat naștere culturi postatlanteene, ele aveau la bază reprezentări religioase mai puțin avansate, necultivate, care nu erau decât un fel de perpetuare a vechilor reprezentări atlanteene.
Pentru a înțelege ce fel de reprezentări erau cele existente în aceste religii populare, este necesar să ne facem o imagine despre ele. Trebuie să ne transpuncm în sufletele ultimelor populații atlanteene, să ne amintim că în vremea Atlantidei omul nu era inconștient, că el percepea în timpul nopții ca și ziua, dacă putem vorbi în acele timpuri de zi și de noapte. În timpul zilei el avea primele rudimente de percepție a ceea ce azi vedem atât de clar ca lume a percepțiilor senzoriale. Noaptea, el era un tovarăș al entităților divin-spirituale. El nu avea nevoie de dovezi că există zei, așa cum azi nu avem nevoie de dovezi că există minerale. Zeii erau tovarășii săi, el însuși era noaptea o entitate spirituală. El umbla în lumea spirituală în corpul său astral și în eul său. Desigur, ființele spirituale superioare nu erau singurele pe care le întâlnea; întâlnea și spirite inferioare celor care mai târziu au fost descrise ca Zeus, Wotan etc. Bineînțeles, aceștia reprezentau figurile cele mai alese. Era pe atunci, așa cum este azi: mulți nu-i văd și totuși cred că există regi sau împărați. În această stare care era general umană, chiar dacă în timpul zilei erai conștient, lucrurile lumii înconjurătoare erau altfel percepute decât în prezent, și conștiența din timpul zilei era diferită și trebuie să încercăm să înțelegem cum era această conștiență de zi a atlanților.
Am arătat cum entitățile divine s-au sustras omului când acesta cobora dimineața în corpul său fizic. El vedea obiectele ca și cum acestea ar fi fost învăluite în ceață. Așa erau pe atunci imaginile conștienței de veghe. Dar acestea mai aveau o caracteristică specială, pe care trebuie să o precizăm foarte clar. Să ne imaginăm că un astfel de suflet s-ar fi apropiat de un lac; el nu ar fi văzut apa atât de clar delimitată ca în prezent; dar dacă acest suflet își îndrepta atenția asupra lacului el trăia ceva cu totul diferit decât se întâmplă azi când cineva se apropie de un lac. La apropierea de lac, chiar și numai prin simpla vedere a acestuia, el simțea gustul a ceea ce se afla fizic în fața sa, fără a fi nevoit să bea apă din acel lac. El simțea, de exemplu, că apa este dulce sau sărată. Era ceva cu totul diferit de ceea ce se întâmplă când vedem astăzi apa unui lac. În prezent, observăm numai suprafața lui, dar nu pătrundem în interior. Cel care mai de mult, când mai exista clarvederea crepusculară, se apropia de lac nu avea sentimentul de ceva străin în fața acestuia, el se simțea în proprietățile apei; nu se situa față de obiect ca în prezent, ci se simțea ca și cum ar fi putut pătrunde în apă. Să admitem că ne-am fi apropiat de un bulgăre de sare; noi am fi observat, în timp ce ne apropiam de el, gustul. Acum, trebuie să gustăm mai întâi sarea, pe când atunci acest lucru era comunicat prin actul vederii lui. Omul se simțea în interiorul întregului și percepea lucrurile ca fiind însuflețite. El percepea entitățile care confereau obiectului gustul sărat. În felul acesta, totul se însuflețea pentru el. Aer, pământ, apă, foc, totul îi comunica ceva. Omul se putea simți în interiorul obiectelor, el trăia în interiorul entităților lor. Ceea ce apare conștienței ca obiecte lipsite de suflet nu exista pe atunci. Din această cauză omul resimțea totul cu sentimente de simpatie ori antipatie, pentru că el percepea, trăia ființa interioară a obiectelor.
Peste tot rămăseseră amintirile acestor trăiri, astfel încât fragmentele de populație indiană întâlnite de coloniști erau însuflețite de aceste legături cu lucrurile. Ele știau că în lucruri trăiau suflete. Ele își păstraseră capacitatea de a vedea proprietățile lucrurilor. Să ne reprezentăm această relație a omului cu lucrurile. Omul percepea pe atunci gustul apei în timp ce se apropia de lac. El vedea o entitate spirituală care conferă apei gustul. O putea întâlni în timpul nopții, când se culca aproape de apă și adormea. Ziua el vedea partea materială, noaptea ceea ce o umple de viață. Ziua vedea obiectele, pietrele, plantele, animalele, auzea bătaia vântului, susurul apei; noaptea vedea în interiorul său ceea ce simțea ziua, în forma sa adevărată, vedea spiritele care trăiesc în toate lucrurile. Când spunea: în minerale, în plante, în apă, în nori, în vânt trăiesc spirite, pretutindeni trăiesc spirite, aceasta nu era creație poetică, fantezie, ci o realitate pe care o putea percepe.
Acum trebuie să coborâm adânc în suflete pentru a le putea înțelege. Și atunci este clar că este un nonsens teribil să-i auzi pe savanții actuali vorbind despre animism, care dă prilejul fanteziei populare să însuflețească și să personifice totul. O astfel de fantezie populară nu există. Despre așa ceva nu vorbește cel care cunoaște cu adevărat poporul. Se poate întâlni de multe ori următorul exemplu ciudat: așa cum copilul care când se lovește de masă o bate, pentru că îi atribuie un suflet – așa spun savanții –, tot așa și omul primordial, omul copilăros, ar fi însuflețit lucrurile din natură, arborii etc., ar fi imaginat ceva în toate. Această comparație a fost repetată până la sațietate. Este sigur că aici este vorba de fantezie, dar aceasta au avut-o savanții, nu poporul. Ei sunt cei care au visat. Aceia care inițial au perceput totul ca fiind însuflețit nu au visat; ei nu au făcut decât să redea ceea ce percepuseră.
Această percepție apărea la vechile popoare ca o amintire, ca un reziduu. Nici copilul nu privește masa ca pe un obiect însuflețit; el nu simte încă în el sufletul, el însuși se vede ca un butuc de lemn. Pentru că se simte pe sine fără suflet, el se pune pe aceeași treaptă cu masa lipsită de suflet, în timp ce o bate. Realitatea este contrară celor afirmate de savanți în cărți. Fie că ne referim la India, la Persia, la Egipt, la Grecia sau la oricare alt loc, aflăm aceleași reprezentări care au fost descrise mai înainte. Și în aceste reprezentări s-a turnat ceea ce a fost prezentat drept cultură de către vechii inițiați.
În vechea Indie cultura era condusă de Rishi. Trebuie să înțelegem ce a prilejuit formarea personajului care este una din figurile cele mai reprezentative ale concepției indiene. Știm că în toate timpurile au existat așa-numite școli de Misterii, în care cei care își puteau dezvolta capacități spirituale învățau să privească mai adânc în Cosmos, unde trezeau capacitățile dorminde, pentru a vedea contextul lucrurilor spirituale. Din aceste locuri ale Misteriilor plecau în toate direcțiile impulsurile spirituale ale culturilor. Și pentru ca să-i putem înțelege cu adevărat pe inițiați, atunci când îi studiem, îi luăm în considerare de obicei pe cei din timpurile postatlanteene pentru că în această perioadă ființa lor este mai ușor de înțeles; totuși și în timpul Atlantidei am întâlnit ceva asemănător școlilor de inițiere. Să ne transpunem în metoda unei astfel de școli de inițiere atlanteene vechi.
Atunci erau prezente stările de conștiență pe care le-am descris. Dacă ne întoarcem la acele timpuri nu-l aflăm încă pe om în forma lui actuală. El era cu totul altfel conformat. Să ne întoarcem la prima jumătate a perioadei atlanteene. Omul era deja alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral și eu, dar corpul fizic arăta cu totul altfel decât astăzi. El era asemănător cu corpul anumitor animale marine, transparent, corp pe care abia l-am vedea, pe care l-am putea însă apuca, străbătut de anumite linii de orientare care străluceau în el. Corpul fizic al oamenilor era mult mai moale ca în prezent, nu avea oase. Chiar dacă existau unele începuturi asemănătoare cartilagiilor, corpul fizic din timpurile cele mai vechi nu avea asemănări de formă cu corpul actual.
Corpul eteric al omului era un mădular mult mai important. Corpul fizic al omului era pe atunci mai mult sau mai puțin mic, în timp ce corpul eteric era deosebit de mare. Corpul eteric diferea în funcție de indivizi, în așa fel încât s-ar fi putut percepe patru tipuri de asemenea corpuri eterice, care s-au păstrat în cele patru denumiri ale animalelor apocaliptice: taur, leu, vultur, om. Nu este, desigur, cu totul corect să ne reprezentăm aceste forme ca fiind cu totul asemănătoare animalelor actuale, dar ele aminteau totuși de impresiile pe care le fac azi animalele corespunzătoare. Se pot înțelege impresiile pe care le produceau acele corpuri eterice dacă ne vom aminti de imaginea leului, a taurului, a vulturului sau a omului. O parte din ele, care ofereau impresia unei mari capacități de reproducere sau un apetit ieșit din comun, erau comparate, de exemplu, cu un taur; alți oameni trăiau mai mult în spiritual, erau oamenii-vultur care se simțeau mai puțin bine în lumea fizică. Apoi existau oameni al căror corp eteric era deja asemănător corpului fizic actual; el nu era chiar identic, dar era asemănător cu forma umană; trebuie, desigur, să ne imaginăm că în fiecare individ nu era reprezentat doar unul dintre tipuri, ci se aflau prinse în structuri toate cele patru tipuri, dar numai unul din ele era dominant.
Aceasta era, așadar, calitatea corpurilor eterice ale populației atlanteene. Apoi, exista un corp astral puternic, dar nedezvoltat și Eul, care era încă în întregime în afara omului. Așadar, oamenii arătau atunci cu totul altfel decât azi. Desigur, cei cu o maturizare precoce prezentau mai devreme forma ulterioară, dar în principal oamenii acelor timpuri pot fi caracterizați așa cum am făcut-o mai sus. Așadar, aceasta era starea medie normală a omenirii de atunci.
Cu totul alta era situația celor mai evoluați, cum erau elevii Misteriilor, a celor care năzuiau la inițierea vechii Atlantide. Să intrăm în spirit într-un astfel de loc de inițiere atlantean și să încercăm să ne aducem în fața ochilor interiori ceea ce avea de oferit Învățătorul. Ce reprezenta oare acest Învățător?
Foarte puțini oameni ar recunoaște un astfel de inițiat în mod exterior, deoarece în prezent, când corpul fizic al omului este atât de evoluat, iar inițiatul trebuie să trăiască totuși in corp, acesta nu se deosebește decât în detalii fine, intime de ceilalți oameni. Atunci însă inițiatul era foarte diferit de ceilalți oameni. Ceilalți aveau forme mai mult animalice, corpul fizic era mic, în comparație cu corpurile eterice uriașe, el reprezenta mai mult o substanță și o masă greoaie. Inițiatul se deosebea prin aceea că era mai asemănător în ceea ce privește corpul său fizic cu formațiunea umană actuală, avea o figură asemănătoare feței umane actuale, poseda un encefal ca cel al omului mediu actual. Inițiații aveau un creier foarte dezvoltat pentru acea vreme, în timp ce la ceilalți creierul era încă rudimentar. Existau astfel de inițiați, ei își aveau școlile lor, în care recrutau, după anumite metode, din populația normală elevi, dacă aceștia se dovedeau a fi maturi și suficient de evoluați.
Trebuie să ținem seama de un lucru, dacă vrem să înțelegem pe deplin cele ce urmează. Trebuie să ne fie limpede că o dată cu trecerea timpului dominația mădularelor spirituale ale omului asupra corpului fizic s-a redus până la minimum. Chiar dacă omul își poate mișca picioarele și brațele și poate da din picioare pe bicicletă, chiar dacă își poate controla fizionomia, pe scurt, dacă are asupra corpului său un anumit grad de stăpânire, toate acestea nu sunt decât un ultim rest sărăcăcios al vechii stăpâniri a corpului fizic, așa cum era în vremea atlanteană. Atunci, gândul, sentimentul aveau o înrâurire mult mai mare asupra corpului fizic. Ceea ce gândea omul avea o influență foarte mare asupra corpului fizic. Dacă în prezent un om este stăpânit de un gând săptămâni, luni sau chiar ani, el nu va acționa, decât, cu foarte puține excepții, asupra corpului eteric. Foarte rar o meditație va influența corpul fizic. Dacă cineva ar reuși să modifice, de exemplu, foarte puțin un creier poziționat puțin prea înapoi, ceea ce ar însemna că osul frontal ar fi adus puțin mai în față, acest lucru ar fi pentru vremea actuală un succes uriaș, lucru care se întâmplă foarte rar. Azi, trebuie dezvoltată o energie extrem de mare, pentru ca gândul să influențeze corpul fizic. Este mai ușor să se acționeze asupra circulației sangvine sau asupra respirației, dar și acest lucru este încă greu. Asupra corpului eteric, gândul poate deja să acționeze, iar în încarnarea următoare el va opera atât de puternic încât relațiile exterioare ale corpului se vor modifica. Azi trebuie procedat astfel încât să se știe că nu se lucrează pentru o încarnare, ci dincolo de aceasta, pentru reîncarnări viitoare. Sufletul este veșnic, el revine mereu.
Cu totul altfel se prezintă aceste lucruri în vechile școli de inițiere. Aici, stăpânirea gândului avea influență asupra corpului fizic. Elevul Misteriilor își putea prelucra organismul propriu până la asemănarea cu omul. Așadar, putea fi acceptat un elev din populația normală, trebuia numai să i se dea impulsul corect. Elevul nu avea nevoie să gândească el însuși, gândurile îi erau încorporate în suflet printr-un fel de sugestie. În fața sufletului său trebuia să se afle o anumită formă spirituală, în care elevul era necesar să se adâncească. Inițiatul atlantean oferea elevului o formă-gând în care acesta putea să se afunde în mod repetat. Ce fel de imagine era aceasta? Ce trebuia să gândească elevul? Ce medita el?
Ne-am referit la starea primordială a Pământului, am schițat întreaga evoluție, am vorbit și despre forma de lumină din praful originar. Dacă în vremea aceea atomul ar fi fost privit în mod clarvăzător, ar fi lăstărit din acest atom originar imaginea primordială a omului actual. Aceasta creștea din acest grăunte de praf, din acest atom originar. Și ce făcea inițiatul atlant? El punea în fața privirii clarvăzătoare a elevului această imagine umană primordială care se ridică din sămânța originară, o punea în fața sufletului elevilor săi. Elevul trebuia să mediteze asupra acestei imagini primordiale. Inițiatul din Atlantida aducea în fața privirii clarvăzătoare a elevului forma umană ca gând-formă, cu toate impulsurile și simțirile care se aflau în aceasta. Și fie că elevul aparținea tipului leu sau altui tip, el trebuia să aibă în vedere imaginea-formă a ceea ce trebuia să devină omul în perioada postatlanteană. Întotdeauna primea ca ideal acest gând-imagine. El trebuia să vrea să aibă acest gând: Corpul meu fizic trebuie să devină ca această imagine. Și prin forțele acestei imagini pe care elevul trebuia s-o asimileze se acționa în așa fel asupra corpului încât el se deosebea de ceilalți oameni. Prin forțele acestei imagini anumite părți erau remodelate și treptat elevii cei mai avansați deveneau tot mai asemănători omului actual.
Privim acum înapoi la tainele uimitoare ale Misteriilor perioadei atlanteene. Și ne va mai sări în ochi un lucru: oricare ar fi fost conformația oamenilor, în fața sufletelor lor exista ca imagine unică ceea ce era deja prezent ca imagine spirituală încă din timpul când Soarele era unit cu Pământul. Această imagine se adeverea tot mai mult ca sens al Pământului, ca ceea ce se afla în plan spiritual la baza Pământului. Și aceasta nu le apărea într-o formă oarecare ca imaginea unei anumite rase, ea le apărea ca fiind idealul general al umanității.
Acesta era sentimentul pe care trebuia să-l dezvolte printr-o asemenea imagine: cele mai înalte ființe spirituale au dorit această imagine, imagine prin care în omenire să se poată realiza unitatea. Această imagine este sensul evoluției pământești; pentru a o realiza Soarele s-a despărțit de Pământ, Luna a ieșit din acesta. Astfel omul a putut deveni om. Acesta este ceea ce trebuie să apară ca fiind idealul înalt al Pământului. Și în acest ideal înalt se revărsau sentimentele care-l animau pe elev în meditația sa.
Așa stăteau lucrurile la mijlocul perioadei atlanteene și va trebui să urmărim cum această imagine a meditației care se afla în fața elevului ca formă umană s-a transformat în altceva și cum a fost salvată și trecută dincolo de catastrofa atlanteană. Este ceea ce a reînviat în învățământul inițiatic indian, care poate fi cuprins sintetic în străvechiul nume sfânt: Brahma. Ceea ce a conferit dumnezeirea lumii ca sens al Pământului era lucrul cel mai sfânt pentru vechiul inițiat indian; el vorbea atunci de Brahma. Din aceasta a lăstărit mai târziu învățământul lui Zarathustra și înțelepciunea egipteană, despre care vom vorbi mai târziu. Mâine vom vedea cum din Brahma aceasta a devenit înțelepciunea egipteană.
