Pentru a ne duce până la capăt sarcina, conform cu intențiile noastre, trebuie să studiem și caracterul timpului nostru, așa cum am studiat caracteristica celor patru epoci postatlanteene trecute, până la apariția lui Hristos. Am văzut cum s-au dezvoltat, după catastrofa atlanteană, epoca protoindiană, epoca protoiraniană, epoca egipteano-caldeană. Și am văzut, ca o caracteristică a epocii a patra, greco-romană, că într-o anumită privință omul a acționat în planul fizic și că această lucrare a omului în plan fizic atinsese o anumită profunzime.
Motivul pentru care acel timp pe care, pe de o parte, îl considerăm un nivel scăzut al evoluției umanității, iar pe de altă parte este atât de atractiv pentru cel care-l cercetează este acela că acest moment a devenit punct de plecare pentru multe evenimente importante ale epocii culturale actuale. Am văzut că în timpul culturii greco-latine avusese loc o însoțire a spiritului și materiei în arta greacă. Am văzut că templul grecesc era o construcție în care zeul putea locui, iar omul putea spune: Am adus materia atât de departe încât ea este pentru mine o amprentă a spiritului, încât eu pot simți ceva din acest spirit. Acest lucru este valabil pentru toate operele de artă grecești și pentru tot ce avem de relatat despre viața grecilor. Și această lume a creațiilor artistice în care era implantat spiritul făcea ca materia să fie atât de atractivă încât în Europa Centrală marele Goethe a căutat să reprezinte legătura lui cu această epocă culturală prin tragedia Helenei, în Faust.
Care ar fi fost urmarea, dacă în timpul care a urmat cultura ar fi continuat în aceeași direcție? Putem lămuri acest lucru cu ajutorul unei schițe simple. În intervalul cultural greco-roman omul a coborât la cel mai jos nivel, dar în așa fel încât în nici un fragment de materie spiritul nu s-a pierdut. În toate creațiile acelui timp spiritul era încorporat în materie. Contemplând o figură de zeu grec, vedem cum geniul creator al grecilor a impregnat materiei exterioare spiritualul. Grecul cucerise materia, dar fără a pierde prin aceasta ceea ce este spiritual. Continuarea normală a culturii ar fi avut ca urmare coborârea sub acest nivel, coborârea sub materie, astfel încât spiritul ar fi devenit sclavul materiei.
Este suficient să îndreptăm o privire lipsită de prejudecăți asupra mediului ce ne înconjoară și vom recunoaște că acest lucru s-a întâmplat cu adevărat. Expresia acestei coborâri la nivelul cel mai scăzut este materialismul. Este adevărat că în nici o perioadă omul nu a cucerit materia mai mult ca în vremea noastră, dar numai spre satisfacerea nevoilor trupului. Este suficient să luăm în considerare mijloacele atât de primitive cu care au fost construite piramidele gigantice și să comparăm aceasta cu avântul și zborul sublim pe care le putea lua spiritul egiptean în tainele existenței lumii. Nu trebuie să ne gândim decât la sensul de o profunzime maximă pe care-l avea pentru egipteni reproducerea imaginilor zeilor lor, imagini ale celor petrecute în trecut în Cosmos și pe Pământ. Cel care putea privi atunci, în Egipt, în lumea spirituală trăia în ceea ce devenise invizibil în perioada atlanteană, dar fusese realitate a evoluției Pământului în perioada lemuriană. Cel care nu devenea un inițiat, care aparținea poporului, acela putea participa cu întreaga sa simțire, cu întregul său suflet la aceste lumi spirituale. Totuși, mijloacele cu care trebuia să se lucreze în exterior în plan fizic erau primitive. Să comparăm aceasta cu situația din timpul nostru. Este suficient să citim numeroasele discursuri de laudă despre contemporanii noștri, care militează pentru marile progrese ale timpului nostru. Știința spiritului nu trebuie să obiecteze împotriva acestui fapt. Omul realizează tot mai multe lucruri prin cucerirea elementelor. Dar să examinăm această situație dintr-o altă perspectivă.
Să privim la timpuri de mult apuse, când oamenii frecau cu simple pietre de măcinat grânele Pământului, dar aveau acces la înălțimile considerabile ale vieții spirituale. Despre înalturile în care se privea atunci, omenirea de azi nu are, în general, nici o cunoștință. Ea nu știe ce trăia un inițiat caldean când privea stelele, animalele, plantele, mineralele, în legătură cu omul, când recunoștea forțele vindecătoare. Înțelepții preoți egipteni erau oameni cărora medicii actuali nu le ajung la degetul mic. Oamenii de azi nu se pot raporta la aceste înalturi ale vieții spirituale. Numai știința spiritului va fi în situația să formuleze un concept care să ne spună ce vedeau vechii inițiați egipteano-caldeeni. De exemplu, ceea ce este considerată explicație a inscripțiilor în care se aflau taine adânci, nu este decât o caricatură prin comparație cu vechea semnificație. Astfel, în vremurile de demult întâlnim puțină forță a omului asupra mijloacelor de lucru în planul fizic, dar forțe mari cu privire la lumea spirituală.
Tot mai adânc coboară omul în materie, folosind forțele spirituale pentru cucerirea planului fizic. Nu s-ar putea oare spune că spiritul uman devine sclavul planului fizic? Și într-un anumit fel el coboară și sub planul fizic. Omul de azi a utilizat forțe spirituale considerabile pentru a realiza vaporul cu aburi, trenul, telefonul. În ce scop are nevoie de acestea? Ce cantitate imensă de spirit a fost sustrasă vieții dedicate lumilor superioare? Antroposoful nu vrea să critice timpurile actuale pentru că știe că a fost necesar să fie cucerit planul fizic, dar pe lângă aceasța rămâne adevărat că spiritul s-a afundat în lumea fizică. Înseamnă, pentru spirit, oare ceva deosebit, important, când în loc să macini singur grăunțele cu pietre de măcinat telefonezi azi la Hamburg pentru a comanda de acolo cele ce-ți sunt necesare pentru ca acestea să-ți poată fi trimise cu vaporul cu aburi din America? Ce forță spirituală imensă a fost cheltuită pentru a avea, în prezent, o legătură cu America și cu multe alte țări! Ne întrebăm, după ce am realizat o astfel de legătură între toate colțurile lumii, dacă nu am făcut-o numai spre satisfacerea vieții materiale, a nevoilor noastre corporale, pentru care s-a folosit o imensă activitate spirituală? Dar întrucât totul este distribuit în lume, omului nu i-a rămas multă forță spirituală în afara aceleia pe care a folosit-o în opere materiale, în vederea urcării în lumea spirituală. Spiritul a devenit robul materiei. Dacă grecul și-a văzut spiritul încorporat în operele sale de artă, în prezent, spiritul a coborât adânc și avem un martor pentru aceasta în multele dispozitive tehnice și mașini ale industriei noastre care slujesc numai nevoilor materiale. Și acum ne întrebăm, cu adevărat omul a coborât prea mult în planul evoluției?
Omul ar fi făcut în viitor cele mai mari, mai importante cuceriri în planul fizic dacă nu s-ar fi întâmplat lucrul de care am vorbit în expunerea noastră anterioară. În punctul cel mai coborât al evoluției umanității, omenirii i-a fost încorporat prin impulsul hristic ceva ce i-a dat avânt pentru o nouă ascensiune. Pătrunderea impulsului hristic în evoluția umanității reprezintă cealaltă parte a culturii. El a indicat calea pentru biruirea materiei, a adus forța prin care poate fi învinsă moartea. Prin aceasta el a oferit umanității posibilitatea de a se ridica din nou deasupra planului fizic. Trebuia să fie dat acest puternic impuls care a făcut ca materia să fie biruită, așa cum este descris în Evanghelia lui Ioan și demonstrat în cazul Botezului în Iordan și prin Misteriul de pe Golgota.
Iisus Hristos, cel anunțat de profeți, a dat cel mai puternic impuls întregii evoluții a omenirii. Astfel omul a trebuit să se despartă mai întâi de lumile spirituale, pentru a se pune în legătură din nou cu acestea împreună cu entitatea Hristos. Dar nu putem încă înțelege pe deplin acest fapt, dacă nu pătrundem mai adânc în contextul întregii evoluții a omenirii.
Trebuie să atragem atenția asupra faptului că ceea ce numim apariția lui Hristos pe Pământ este un eveniment care nu putea avea loc decât în punctul cel mai de jos al coborârii omului. Intervalul greco-roman se află în mijlocul celor șapte epoci postatlanteene. Nici un alt moment nu ar fi fost corespunzător. Când omul a devenit personalitate, trebuia, pentru salvarea lui, să devină personalitate și Dumnezeu, pentru a-i da posibilitatea de a urca din nou. Am văzut că romanul a devenit conștient de personalitatea lui abia în cadrul cetățeniei romane. Înainte, omul mai trăia încă în înalturile lumii spirituale; acum el coborâse cu totul până în planul fizic și trebuia să fie ridicat prin însuși Dumnezeu.
Trebuie să aprofundăm mai mult epocile a treia, a cincea și pe cea de mijloc. Să nu tratăm școlărește mitologia egipteană, dar să evidențiem momentele caracteristice care ne conduc mai adânc în viața afectivă și în sensibilitatea vechiului egiptean, pentru a ne întreba apoi cum se reactivează aceasta în vremea noastră. În acest sens trebuie să cugetăm la un lucru.
Am văzut cum toate imaginile pline de forță ale Sfinxului, ale lui Isis și Osiris din miturile și Misteriile egiptene erau amintiri ale vechii stări a omenirii. Toate acestea erau ca o reflectare în suflete a unor procese vechi ale Pământului. Omul privea înspre trecutul său, își vedea originea. Inițiatul putea retrăi existența spirituală a precursorilor săi, ale taților săi. Am văzut cum omul a evoluat în mod ascendent, inițial dintr-o formație sufletească de grup. Am putut face referire la faptul că aceste suflete-grup au rămas în cele patru forme de animale apocaliptice. Și omul s-a dezvoltat dintr-o astfel de formație sufletească de grup, dar în așa fel încât treptat el și-a rafinat trupul și a ajuns la dezvoltarea individualității. Putem urmări acest lucru în mod istoric. Să citim Germania lui Tacitus. În vremurile descrise aici, care redau stările din ținuturile germanice în primul secol de după Hristos aflăm cum conștiența individului se topește încă în conștiența comunității, cum încă domina spiritul stirpei, cum cheruscul, de exemplu, se mai simțea membru al unei seminții. Această conștiență este încă atât de prezentă, încât un individ preia răzbunarea unui membru aparținând aceiuiași grup. Ea își găsește expresia în tradiția răzbunării sângelui. Mai exista aici încă un fel de structură sufletească de grup. Aceasta s-a menținut până în timpuri postatlanteene târzii. Dar toate acestea nu sunt decât reverberații. În ultima perioadă a Atlantidei în regiunile Occidentului a dispărut structura sufletească de grup. Noi nu am descris decât pe ultimii reprezentanți ai acesteia. În realitate, oamenii nu mai știau atunci nimic despre sufletul-grup. În vremea Atlantidei omul încă nu spunea „eu” despre sine. Acest sentiment al structurii sufletești a grupului nu s-a transmis decât într-o anumită măsură generațiilor următoare.
Oricât ar părea de straniu, memoria avea în vremurile vechi o cu totul altă importanță și forță. Ce este în prezent memoria? Gândiți-vă dacă vă mai amintiți unele întâmplări izolate ale primei dumneavoastră copilării? Vor fi puține. Dar mai departe decât copilăria nu mergem. Nu vă veți aminti nimic în legătură cu nașterea dumneavoastră. Lucrurile nu stăteau așa în vremea Atlantidei. Încă și în prima epocă postatlanteană omul își mai amintea ce trăiseră tatăl, bunicul, străbunicul său. Și nu avea nici un sens să se spună că între naștere și moarte există un eu. Acest proces trecea în amintire, care se întindea până la intervale de secole. Cât de departe curgea sângele de la strămoși la urmași, atât ajungea și eul. Eul-grup nu trebuie să fie gândit, pentru acele vremuri, ca fiind răspândit printre contemporani, ci urcând prin generații. Din această cauză, omul actual nu va înțelege niciodată ce ecou al acestor lucruri apare în vechile povestiri despre patriarhi: că Noe, Adam și alții au ajuns la asemenea vârste. Ei își considerau antecesorii timp de mai multe generații ca aparținând încă eului lor. Despre acest lucru, omul actual nu are nici o noțiune. În acele timpuri nu ar fi avut nici un sens să dai nume unui om izolat aflat între naștere și moarte. Memoria se continua pe plan vertical în tot șirul de strămoși, timp de secole. Adam era eul care curgea cu sângele prin generații. Abia după ce cunoști aceste realități, știi cum stau lucrurile. Omul se simțea ascuns în acest șir de generații. Acest lucru se subînțelege în Biblie atunci când se spune: „Eu și tatăl Abraham suntem una”. Când adeptul Vechiului Testament spunea acest lucru, el se simțea cu adevărat integrat în șirul de generații. Încă și la primii oameni de după Atlantida, ba chiar și la egipteni, această conștiență era prezentă. Era resimțită comunitatea de sânge. Acest lucru avea o influență specială și pentru viața spirituală.
Când azi moare un om, el are o viață în Kamaloka, urmată de o viață relativ lungă în Devachan. Acest lucru este o urmare a impulsului hristic. În timpurile precreștine omul se simțea legat de strămoșul fondator al familiei. În prezent, omul trebuie să se dezvețe, în Kamaloka, de dorințele și poftele cu care era obișnuit în lumea fizică; de un asemenea proces depinde durata acestei stări. Omul este legat de existența sa între naștere și moarte; în vremurile de demult el era legat de mult mai multe lucruri. Erai legat de planul fizic, în așa fel încât te simțeai o verigă a întregii serii de generații fizice. Atunci nu aveai de parcurs în Kamaloka numai legătura cu existența fizică individuală, trebuia să străbați tot ce era legat de generațiile de până la strămoșul primordial. Acest lucru îl trăiai în sens invers. Acest fapt avea drept consecință ceea ce stă la baza adevărată a expresiei: a te simți în sânul lui Avraam. Omul simțea că după moarte drumul urcă până la întregul șir al strămoșilor. Iar drumul pe care-l aveai de parcurs era numit drumul taților. Abia după ce parcurgea acest drum el putea urca în lumile spirituale, abia atunci putea să se înscrie pe drumul zeilor. Sufletul parcurgea calea taților și calea zeilor.
Culturile nu s-au delimitat chiar atât de brusc. Esența culturii indiene s-a păstrat, dar s-a modificat. Ea a rămas alături de culturile care i-au urmat. În continuarea culturii indiene,
concomitent cu cea egipteană, a apărut și aici ceva asemănător. Azi se confundă foarte ușor ceea ce este mai târziu și ceea ce este anterior. Din această cauză s-a subliniat cu atâta vehemență
că eu fac referiri numai la timpurile cele mai vechi. Printre altele, indienii au preluat și ei concepția despre drumul taților și drumul zeilor.
Cu cât omul a fost inițiat mai mult, cu cât s-a eliberat mai puternic de legătura strânsă cu patria și cu tații, cu cât a devenit mai apatrid, cu atât s-a lungit drumul zeilor și s-a scurtat drumul taților. Cel care era legat prin toate fibrele de tați avea un drum al taților lung și un drum al zeilor scurt. În terminologia Orientului drumul taților se numea Pitriyana, iar drumul zeilor Devayana. Dacă folosim azi expresia Devachan [Nota 26], trebuie să fie limpede că aceasta nu este decât o expresie pe care a trebuit s-o folosim. Un vedantist vechi ar râde pur și simplu de noi, dacă i-am oferi reprezentările pe care le dăm Devachanului. Nu este prea ușor să te orientezi în modul de gândire și în concepția orientală. Trebuie uneori să luăm apărarea acestor adevăruri, împotriva celor care susțin că stăpânesc adevăruri orientale. Cel care primeste azi unele îndrumări cu titlu de așa-zisă învățătură indiană nu conștientizează că aceasta este foarte confuză. Știința spiritului actuală nu trebuie să pretindă că este o învățătură indiano-orientală. În anumite cercuri este acceptat ceea ce vine de foarte departe, de exemplu, din America. Dar adevărul este pretutindeni la el acasă. Cercetarea în anticariate este apanajul savanților, dar știința spiritului este viață. Adevărul antroposofic poate fi cercetat în orice moment și oriunde. Acest lucru trebuie să-l avem prezent în suflet.
Cele expuse în paragraful anterior nu era, la egiptenii vechi, numai teorie, ci și practică. Practic era și ceea ce se propovăduia în marile Misterii ale egiptenilor. Misteriile vechilor egipteni urmăreau ceva deosebit. În prezent, omul poate zâmbi dacă i se spune că faraonul era într-o anumită perioadă un fel de inițiat, dacă i se arată ce atitudine avea egipteanul față de faraonul său și față de organele statale. Pentru savantul european actual este ridicol faptul că faraonul își adăuga el însuși denumirea de „fiu al lui Horus” sau chiar de „Horus”. Astăzi ni se pare uimitor ca un om să fie adorat ca un zeu; ceva mai greu de înțeles nici nu ne putem imagina. Omul de azi nu știe ce este faraonul și care este misiunea sa. De fapt, nu se cunoaște care era cu adevărat inițierea faraonului. În prezent, un popor este considerat a fi un grup de oameni care pot fi numărați. Un popor este pentru omul actual o abstracțiune lipsită de esență, în realitate reprezintă o sumă de oameni care ocupă un anumit ținut. Nu acesta este „poporul” pentru cel care și-a însușit punctul de vedere al ocultismului. Așa cum degetul aparține ca membru izolat întregului trup, tot așa individualitățile unui popor aparțin unui suflet al poporului. Ei sunt, să spunem așa, inserați în el, numai că sufletul poporului nu este fizic, el nu este real decât ca formă eterică. Este o realitate absolută: inițiatul poate discuta cu acest suflet. El este pentru inițiat chiar mult mai real decât individualitățile izolate ale unui popor, mult mai real decât fiecare om luat în parte. Pentru ocultist au valoare și experiențele spirituale, aici spiritul poporului este ceva cu totul real. Să examinăm schematic această legătură a sufletului poporului cu indivizii.
Dacă ne imaginăm indivizii, eurile individuale, ca mici cercuri atunci acestea sunt ființe izolate numai pentru un examen fizic., Cine îi analizează în mod spiritual vede aceste individualități izolate ca fiind inserate într-un fel de ceață eterică, și aceasta este încorporarea sufletului poporului. Omul individual gândește, face, simte și vrea ceva. El își răspândește sentimentele și gândurile în interiorul sufletului comun al poporului, care se colorează datorită acestei radiații. Prin aceasta sufletul poporului este pătruns de gândurile și sentimentele oamenilor individuali. Dacă facem abstracție de oamenii fizici și contemplăm numai corpurile lor eterice și astrale, apoi și corpul astral al unui popor întreg, vedem cum corpul astral al unui întreg popor își primește nuanțele de la oamenii individuali.
Aceasta o știa vechiul inițiat egiptean, dar el mai știa ceva în plus. Când contempla această substanță a sufletului poporului el se întreba: Ce trăiește, de fapt, în sufletul poporului? Ce vedea el în acesta? În sufletul poporului său el vedea reîncorporarea lui Isis. Vedea cum a circulat cândva ea însăși printre oameni. Isis acționa în sufletul poporului. El vedea în ea aceleași acțiuni ca cele care emană de la Lună; aceste forțe acționau în sufletul poporului. Iar ceea ce vedea egipteanul ca fiind Osiris acționa în razele spirituale individuale; în acestea el recunoștea acțiunea lui Osiris. Pe Isis însă o vedea în acest suflet al poporului.
Osiris nu era, așadar, vizibil pentru planul fizic; el murise pentru planul fizic. Numai după ce omul murea Osiris îi apărea din nou în fața ochilor. Din această cauză citim în Cartea egipteană a morților cum egipteanul simțea că prin moarte se va uni cu Osiris, că va deveni el însuși un Osiris. Osiris și Isis acționau împreună în cadrul statului și în omul izolat, ca membre ale sale.
Să ne întoarcem la faraon și să ne gândim că acest lucru era pentru el o realitate. Fiecare faraon primea înainte de inițiere o învățătură care-l făcea să nu înțeleagă aceste lucruri numai pe cale rațională, ci să devină pentru el un adevăr, o realitate. El trebuia să fie condus atât de departe încât să-și poată spune: Dacă vreau să cârmuiesc un popor trebuie să sacrific o parte din spiritualitatea mea, trebuie să sting o parte din corpul meu astral, o parte din corpul meu eteric. În mine trebuie să acționeze principiul lui Osiris și al lui Isis. Eu, personal, nu trebuie să vreau nimic: când spun ceva trebuie să vorbească Osiris; când fac ceva trebuie s-o facă Osiris; când mișc mâna trebuie să acționeze Isis și Osiris. Eu trebuie să reprezint pe fiul lui Isis și al lui Osiris, pe Horus.
Inițierea nu este erudiție. Însă a putea să faci așa ceva, a te putea sacrifica așa cum făcea faraonul este un fapt legat de intuiție. Căci ceea ce sacrifica el din ființa sa putea fi înlocuit cu părți ale sufletului poporului. Partea pe care faraonul o sacrifica din sine îi dădea putere. Căci forța nu ia naștere prin aceea că înalți personalitatea, ci prin aceea că preiei în tine ceea ce depășește limitele personalității: o putere spirituală superioară. Faraonul prelua în sine o astfel de putere și aceasta era reprezentată exterior prin șarpele Ureus.
Am privit, așadar, din nou într-un Misteriu, am aflat ceva mult superior explicațiilor ce se dau în prezent atunci când se vorbește de faraoni.
Când egipteanul nutrea astfel de sentimente, care trebuia să-i fie grija cea mai mare? Aceea ca sufletul poporului să se întărească pe cât posibil, să se îmbogățească cu forțe pozitive, să nu fie sărăcit. Inițiații nu puteau pune la socoteală ceea ce oamenii obținuseră prin înrudirea de sânge. Dar ceea ce acumulaseră precursorii ca bunuri spirituale trebuia să devină bun al sufletelor individuale. La aceasta se face aluzie când se vorbește de judecata morților, când omul este dus în fața celor patruzeci și doi de judecători. Aici se cântăresc faptele oamenilor individuali. Cine sunt cei patruzeci și doi de judecători? Sunt strămoșii. Exista credința că viața omului s-a întrețesut cu a celor patruzeci și doi de strămoși. Dincolo trebuia să răspundă dacă preluase cu adevărat ceea ce ei i-au oferit. În felul acesta, ceea ce conțineau învățăturile Misteriilor egiptene era ceva ce putea să devină practic pentru viață, dar care trebuia să fie valorificat și pentru timpul de dincolo de moarte, pentru viața dintre moarte și o nouă naștere. În epoca egipteană, omul se implicase deja în lumea fizică. Totodată însă el trebuia să cultive ceea ce moștenise în lumea fizică. Prin acest interes el a fost încătușat de planul fizic, deoarece trebuia să coacționeze la ceea ce făcuseră tații.
Să ne gândim acum că sufletele actuale sunt reîncarnările sufletelor vechilor egipteni. Ce înseamnă pentru sufletele care trăiesc în prezent ceea ce s-a întâmplat atunci, ceea ce ele au trăit în încarnările lor egiptene? Ce au trăit între moarte și o nouă naștere s-a întrețesut cu sufletul, se află în acest suflet și a reînviat în epoca noastră, cea de a cincea, care reînvie roadele epocii a treia, roade pe care le regăsim în înclinațiile, în ideile timpului nostru, care își au originea în lumea egipteană veche. În zilele noastre ies din nou la iveală toate ideile care au fost așezate atunci ca niște germeni în suflete. Din această cauză este ușor să recunoaștem că ceea ce oamenii cuceresc acum în plan fizic nu este nimic altceva decât o formă mai grosolană a evidențierii interesului pentru acest plan, așa cum s-a manifestat în vechiul Egipt, numai că oamenii de azi sunt mai adânc implicați în materie. Am văzut în mumificarea morților o cauză a ceea ce este trăit în prezent ca o concepție materialistă în planul fizic.
Să ne gândim la un suflet al acelor timpuri, care a trăit ca elev al unui vechi inițiat. Un astfel de elev a avut privirea spirituală orientată prin contemplație adevărată spre Cosmos. Felul cum se manifestau în Lună Osiris și Isis devenise pentru el contemplare spirituală. Totul era saturat cu ființe sufletești-spirituale. Acest lucru îl preluase în sufletul său. El se reîncarnează apoi în epoca a patra și a cincea. În epoca a cincea un astfel de om retrăiește din nou toate aceste lucruri. Ele revin ca o amintire. Ce se întâmplă acum? Elevul își îndrepta privirea spre tot ce trăiește în lumea stelară. Această privire retrăiește într-un om oarecare în epoca a cincea. El își amintește ce văzuse și auzise atunci. El nu mai recunoaște acele lucruri pentru că au căpătat o tentă materială. Ceea ce vede el nu mai este partea spirituală, dar relațiile material-mecanice iau naștere din nou și el își recrează gândul ca amintire, în formă materialistă. Unde înainte văzuse entități divine, pe Isis și pe Osiris, el nu mai vede decât forțe abstracte, fără legătura spirituală. Aceste relații spirituale îi reapar sub forma de gânduri. Totul reînvie, dar în formă materială.
Să aplicăm aceasta unui suflet anume, care a pătruns atunci în marile interacțiuni cosmice; să ne gândim că ceea ce fusese văzut în spirit mai demult în Egipt reapare în fața acestui suflet, în epoca a cincea postatlanteană: îl avem pe Copernic [Nota 27]. Sistemul cosmic copernican a luat naștere ca o amintire a contemplării, a trăirilor din vechiul Egipt. Același lucru îl aflăm și în sistemul cosmic al lui Kepler [Nota 28]. Acești oameni au zămislit marile legi, din amintirea celor trăite în epoca egipteană. Acum să ne gândim la modul cum retrăiește așa ceva in suflet, ca o amintire discretă, să ne gândim că ceea ce gândește un astfel de spirit a fost trăit de el în vechiul Egipt în formă spirituală. Ce ne poate spune un astfel de spirit? Că i se pare că ar privi înapoi în vechea țară a egiptenilor. Când un astfel de spirit spune: Dar de aici înainte, după ce acum un an jumătate mi-au răsărit zorile, acum câteva luni ziua în toată plinătatea ei, și în sfârșit de puține zile Soarele curat al celor mai minunate contemplări, nimic nu mă mai reține; vreau să ador în incandesceniă sfântă; vreau să disprețuiesc făpturile omenești cu mărturia simplă că eu am sustras vasele de aur ale Egiptului pentru a construi Dumnezeului meu un cort, departe de granițele Egiptului, nu este oare ca o amintire adevărată care corespunde realității? Aceste fraze aparțin lui Kepler. Mai găsim la el și următorul pasaj: Vechea amintire bate la poarta inimii mele. Atât sunt de uimitor înlănțuite faptele evoluției umane. În câte o vorbire plină de sens, enigmatică, se iscă lumină și semnificație când simți relațiile spirituale. Viața devine puternică, oamenii percep integrarea lor într-un mare întreg atunci când înțeleg că individul este numai o formă particulară a spiritualului care este întrețesut cu lumea.
Am atras o dată atenția asupra faptului că ceea ce egiptenii au reprezentat ca zei în forme animale a renăscut în vremea noastră ca darvinism. De asemenea, am arătat că atunci când îl înțelegi corect pe Paracelsus [Nota 29] poți recunoaște că terapeutica sa este a renaștere a ceea ce se propovăduia în templele vechiului Egipt. Cel care aprofundează personalitatea lui Paracelsus știe la ce altitudine spirituală trăia spiritul său. Să-l cercetăm și noi. Găsim la el o afirmație căreia merită să-i acordăm atenție. El spune că în multe privințe a învățat multe lucruri, dar puține dintre acestea le-a aflat din academii, însă în cursul peregrinărilor sale prin multe țări a învățat multe de la popor și din tradiții vechi. Nu avem posibilitatea să ne referim la exemple pentru a constata ce adevăruri profunde mai sunt încă prezente la poporul nostru, care nu mai sunt înțelese, dar pe care Paracelsus le putea valorifica. El spunea că a găsit o carte conținând adevăruri medicale profunde. Ce carte numește el? Biblia! și nu se referă numai la Vechiul Testament, ci în special la Noul Testament. Trebuie însă să poți citi Biblia pentru a afla în ea ceea ce a găsit Paracelsus. Este adevărat că ea este o veche amintire a vechilor metode terapeutice egiptene. Însă datorită faptului că el a preluat tainele creștinismului, impulsul spre înalturi, operele sale s-au impregnat cu înțelepciune spirituală, ele s-au hristificat. Acesta este mersul spre viitor. Acest lucru ar trebui să-l facă toți cei care vor să împiedice drumul de întoarcere din căderea în materie în vremurile cele mai recente. Există o posibilitate de a nu subevalua prea mult marile progrese materiale. Dar există și posibilitatea de a lăsa ca spiritualitatea să se infiltreze în ele.
Cel care studiază ce poate oferi știința materială, care coboară în știința materială și nu este prea comod pentru a o aprofunda, acela acționează ca specialist al științei spiritului. Multe lucruri se pot învăța de la cercetători exclusiv materialiști. Putem impregna ceea ce găsim aici cu spiritul pur, pe care-l poate oferi știința spiritului. Când impregnăm în felul acesta totul cu spiritualitate, aceasta înseamnă creștinism corect înțeles. Când oamenii spun că știința spiritului este o concepție fantastică nu înseamnă nimic altceva decât o calomniere a ei. Ea poate sta sigură și neclintită pe terenul oricărei realități. A dori să aprofundăm o prezentare schematică a lumilor superioare ar fi numai începutul cel mai elementar. Nu este vorba ca partizanul științei spiritului să învețe pe dinafară noțiunile ei. Nu este vorba numai de acest aspect, ci de faptul că adevăratele învățături și concepții ale știintei spiritului despre lumile superioare trebuie să devină fertile în om, să fie transferate în tot, în viața de toate zilele.
Nu este vorba de a propovădui iubirea frățească generală. Cel mai bine este să se discute cât mai puțin despre aceasta. A propovădui iubirea frățească este ca și cum ai spune sobei: Dragă sobă, sarcina ta este să încălzești camera. Împlinește-ți sarcina. Așa stau lucrurile cu învățăturile care se dau prin astfel de fraze. Este vorba de mijloacele folosite. Soba rămâne rece dacă nu fac decât să-i spun să fie caldă. Ea se încălzește dacă primește combustibil. Și omul rămâne și el rece la sfaturi. Dar ce reprezintă combustibil pentru omul modern? Faptele izolate ale învățămintelor spirituale sunt combustibil pentru om. Nu trebuie să fii comod și să te oprești la „iubirea frățească generală”. Oamenilor trebuie să li se dea combustibil. Fraternitatea survine atunci de la sine. Așa cum plantele își întind florile spre Soare, trebuie să privim și noi spre Soarele vieții spirituale.
Important este să nu preluăm doar ca învățături teoretice lucrurile în care am putut pătrunde cu privirea, ci ca acestea să devină forțe în sufletele noastre. Pentru fiecare om, în orice post s-ar afla în viața practică, putem da impulsuri pentru ce are el de făcut. Oamenii care privesc, în prezent, de sus, cu un anumit dispreț la știința spiritului se simt superiori învățăturilor „fantastice” ale științei spiritului. Ei găsese în acestea „afirmații care nu pot fi dovedite” și spun că trebuie să ne ținem de fapte. Dacă cel ce a aderat la știința spiritului nu este puternic, ci s-ar descuraja, s-ar putea întâmpla să fie influențat în siguranța și energia sa văzând că tocmai cei care ar trebui să înteleagă știința spiritului nu înțeleg absolut nimic.
Epoca noastră ajunge prea ușor să privească de sus la ceea ce egiptenii au numit zeii lor. Se spune: „Abstracțiuni închipuite”. Omul modern este însă mult mai superstițios. El depinde de cu totul altfel de zei, care pentru el sunt autoritate. Pentru că nu pleacă genunchii în fața lor, el nu observă ce superstiție întreține.
Dragi prieteni, acum, că am fost din nou împreună, să păstrăm în amintire faptul că atunci când ne despărțim nu trebuie să ducem cu noi numai un număr de adevăruri, ci să luăm cu noi o impresie generală, o impresie despre ceea ce am simțit și care capătă în modul cel mai corect forma pe care antroposoful o cunoaște ca impuls al voinței: că el vrea să pătrundă în viață și să nu se lase influențat de nimic în siguranța sa.
Să aducem în fața sufletului o imagine. Se spune atât de adesea: Vai, acești căutători ai spiritului! Ei se adună în loja lor și acolo agită tot felul de lucruri. Pe acestea, omul care este la nivelul timpului nostru nu le poate admite. Aderenții la știința spiritului se prezintă uneori ca o clasă de oameni disprețuită, ca niște inculți și neinstruiți. Trebuie să ne descurajeze asemenea atitudini? Nu! Să aducem în fața sufletului o imagine și să trezim sentimentele care se leagă de aceasta. Ne amintim de lucruri analoage din timpuri trecute, ne amintim cum în vechea Romă se întâmpla ceva foarte asemănător. Vedem cum creștinismal se răspândește la început chiar la Roma, într-o clasă de oameni foarte disprețuită. Ne uităm, în prezent, de exemplu, cu îndreptățită încântare la Colosseumul construit de Roma imperială. Putem însă să ne aruncăm privirea și la oamenii care se considerau a fi pe atunci la înălțimea timpului lor și care priveau cum erau arși creștinii în arenă și cum se aprindea tămâie pentru ca mirosul cadavrelor să nu urce până la ei.
Și acum să ne îndreptăm privirea spre șirul celor disprețuiți. Ei trăiau în catacombe, în ganguri subterane. În aceste locuri trebuia să fie ascuns creștinismul care începuse să se răspândească. Acolo, jos, au înălțat primii creștini altare pe mormintele morților lor. Acolo, jos, își aveau minunatele lor semne, lucrurile lor sfinte. Suntem cuprinși de o stare sufletească ciudată când pășim azi prin catacombe, în Roma subterană, disprețuită. Creștinii știau ce le era rezervat. Era disprețuit ceea ce era primul germene al impulsului lui Hristos, germene închis în catacombe subterane. Ce a rămas din Roma imperială? Aceasta a dispărut de pe Pământ. Dar ceea ce trăia atunci în catacombe a ieșit la suprafață.
Fie ca cei care vor să devină purtători ai unei concepții spirituale despre lume să păstreze siguranța primilor creștini. Fie ca reprezentanții științei spiritului, disprețuiți de lumea erudiților contemporani, să știe că lucrează tocmai pentru ceea ce va înflori și se va dezvolta în viitor. Fie ca ei să învețe să suporte tot ce le este ostil în prezent. Noi lucrăm pătrunzând în viitor. Acest lucru se poate face și cu modestie și, de asemenea, cu sigurantă, fără îngâmfare, luptând împotriva greșitelor înțelegeri ale timpului nostru.
Cu astfel de sentimente să încercăm să facem ca ceea ce ni s-a înfățișat sufletului nostru să dăinuie. Să o ducem cu noi ca forță și să acționăm frățește mai departe, în sensul corect!
