Vom discuta astăzi unele lucruri extrase dintr-un domeniu profund ocult, și anume, tema noastră de astăzi are ca titlu, oricât de ciudat poate să sune inițial urechilor: „Mefistofel și cutremurele de pământ”. Vom vedea că nu numai cu problema – Mefistofel noi aducem lumină într-un domeniu profund ocult, ci și cu problema cutremurelor de pământ, dacă ele urmează a fi discutate din punct de vedere spiritual. În diferite locuri, chiar și aici, eu am vorbit despre interiorul Pământului și am atins, odată cu aceasta, și problema cutremurelor de pământ. Astăzi vom privi chestiunea și dinspre o altă latură, iar apoi, ca o culminație, vom face în încheierea conferinței noastre și o asociere între ceea ce avem de spus astăzi și ceea ce a fost spus deja în conferințele anterioare despre interiorul Pământului sub aspectul acestor evenimente extraordinar de tragice ale suprafeței noastre pământești.
Cunoașteți cu toții figura lui Mefistofel, de la care vrem să pornim astăzi, din poemul Faust al lui Goethe. Dumneavoastră cunoașteți că Mefistofel este o ființă. Astăzi nu vrem să ne ocupăm de măsura în care veșmântul poetic corespunde realităților oculte. Dumneavoastră știți că această ființă ne întâmpină în poemul goethean Faust ca ademenitorul, ca ispititorul lui Faust, care poate fi asimilat cu tipul de om ce năzuiește spre înălțimile vieții, iar în conferințele despre Goethe [Nota 34] eu am indicat, de asemenea, și perspectiva spirituală pe care o deschide scena cu „Mersul de la Mume”, unde Mefistofel ține în mână cheia pentru deschiderea unui domeniu din subteranele întunecate, în care își au domiciliul „Mumele”. Mefistofel însuși nu poate călca în acest domeniu. El doar indică faptul că este vorba de un domeniu în care jos ești ca și sus: „Coboară deci! Aș putea la fel de bine spune: urcă!” [Nota 35] Ambele ar avea aceeași semnificație pentru acest domeniu misterios. Noi mai știm de asemenea, că Mefistofel desemnează acest domeniu drept unul, pentru care folosește cuvântul Nimic. El este deci într-un fel reprezentantul spiritului, care în Nimic vede ceva lipsit de valoare pentru el în acest domeniu. Faust îi răspunde la aceasta, așa cum și astăzi încă ar putea răspunde cel care se străduie întru spirit gânditorului materialist: „În Nimicul tău eu sper să găsesc Totul!” [Nota 36]
Cercetarea în domeniul goethean – există și așa ceva – a făcută toate eforturile pentru a dezlega enigma acestei figuri. Am atras deja atenția și în alte conferințe că rezolvarea în ce privește mumele „Mefistofel” trebuie căutată pur și simplu în limba ebraică, unde „mefiz” înseamnă potrivnicul, corupătorul, iar „tofel” mincinosul, așa încât noi trebuie să considerăm numele ca fiind valabil pentru o ființă care se compune dintr-un corupător, un producător de piedici pentru om, și pe de altă parte dintr-un spirit al neadevărului, al amăgirii, al iluziei.
Cine citește odată meditativ introducerea la „Faustul” lui Goethe, Prologul în Cer, este frapat de faptul că aici răsună niște cuvinte care, să zicem așa, răzbat peste milenii. Goethe a lăsat să răsune la începutul „Faustului” său ecoul dialogului dintre Dumnezeu și Iov, din „Cartea lui Iov”. N-aveți decât să deschideți „Cartea lui Iov” și să citiți cum Iov trăiește ca un bărbat drept, bun și evlavios, cum Fiii Dumnezeului luminii se înfățișează înaintea lui Dumnezeu, și printre ei se înfățișează și un anumit dușman al luminii, și cum între dușmanul luminii și Dumnezeul suprem se iscă o discuție, care merge până într-acolo încât acest dușman al luminii spune că el ar fi cutreierat țara în lung și în lat, că ar fi căutat și ar fi încercat tot felul de lucruri. Atunci Dumnezeu îl întreabă: Îl cunoști pe robul meu Iov? Și atunci dușmanul luminii – să îl numim deocamdată așa – îi spune lui Dumnezeu că l-ar cunoaște și că ar fi sigur în stare să-l abată de la cărarea binelui, că ar putea să-l corupă. Și dumneavoastră știți, desigur, cum acest spirit trebuie să încerce de două ori să se apropie de Iov, cum el reușește aceasta prin faptul că îi alterează corpul fizic. El caracterizează explicit aceasta prin faptul că-i spune lui Dumnezeu: El nu se va lepăda de tine dacă te atingi de bunurile lui, dacă însă te atingi de carnea și de osul lui, atunci el te va renega! Cine nu și-ar dori atunci să audă răsunând în el cuvintele armonioase din „Faust” unde, în Prolog în Cer, Dumnezeu îi adresează lui Mefistofel cuvintele: „Îl cunoști tu pe Faust?... Robul meu!” – După care se aude repetându-se formal replica spiritului care, corespunzător Cărții lui Iov, l-a înfruntat atunci pe Dumnezeu, când acest Mefistofel spune: Eu aș putea „să-l duc pe drumul meu treptat” pe Faust, să-l abată de pe căile ce duc în lumea numită cea bună. Auzim deci aici formal, reunite armonios, sunetele ce au răzbătut peste milenii.
Probabil, dacă figura lui Mefistofel s-a apropiat cumva de dumneavoastră, v-ați pus adesea întrebarea: Cine este de fapt acest Mefistofel? Și aici se fac mari greșeli, ce se pot, desigur, corecta doar printr-o investigare ocultă mai profundă. Faptul că Mefistofel poate fi asociat cu Diavolul sau reprezentarea Diavolului, spre aceasta face trimitere deja numele; căci cuvântul „tofel” este similar cu „Teufel” (germ. = dracul), însă cealaltă întrebare este aceasta, și aici intrăm într-un domeniu unde în interpretarea figurii lui Mefistofel se fac adesea greșeli mari: Poate fi Mefistofel pus la un loc cu spiritul pe care noi îl numim Lucifer, despre care noi am vorbit adesea în ce privește istoria evoluției omenirii, care a apărut în era lemuriană și după aceea, el și cetele lui, s-a apropiat de omenire și s-a angrenat în evoluția omenească? În Europa ești ușor înclinat să arunci la grămadă figura lui Mefistofel, așa cum apare ea în „Faustul” lui Goethe și cum era ea văzută în tot felul de producții literare populare care au premers „Faustului” goethean, în piesele de teatru populare, în teatrul de păpuși și așa mai departe, cu figura lui Lucifer. Peste tot noi întâlnim aici figura lui Mefistofel, iar întrebarea este aceasta: Sunt figura și tovarășii lui Mefistofel aceiași cu acea figură și cu tovarășii acelei figuri pe care noi o cunoaștem drept Lucifer? Cu alte cuvinte: Acel ceva ce s-a apropiat de oameni prin influența mefistofelică este același lucru cu ceea ce s-a apropiat de oameni prin influența luciferică? Această întrebare vrem să ne-o punem noi astăzi dinainte.
Știm, desigur, când s-a apropiat Lucifer de om. Am urmărit evoluția omului pe Pământ de-a lungul perioadei în care Soarele cu ființele lui s-a separat de Pământ și în care apoi Luna s-a separat de Pământ, luând cu ea acele forțe ce i-ar fi făcut imposibilă omului evoluția mai departe. Și am mai văzut că în acea epocă, în care omul nu era încă matur să lase corpul lui astral să devină independent, s-a apropiat de om Lucifer cu cetele lui, și prin aceasta de om s-a apropiat o dualitate. Era către sfârșitul erei lemuriene, când omul a fost expus propriu-zis în corpul său astral influențelor ce veneau de la Lucifer. Dacă Lucifer nu s-ar fi apropiat de oameni, omul ar fi fost ferit de anumite atacuri dăunătoare, însă nici nu ar fi ajuns la ceea ce noi trebuie să numim unul dintre cele mai de preț bunuri ale omenirii.
Putem deci să ne lămurim în privința importanței influenței lui Lucifer dacă ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă, începând din era lemuriană, n-ar fi existat o influență luciferică, dacă omul s-ar fi dezvoltat astfel încât Lucifer și ființele care îi aparțin ar fi rămas la distanță față de el. Omul s-ar fi dezvoltat atunci în așa fel, încât până la mijlocul erei atlanteene ar fi rămas o ființă care în toate impulsurile, în toate motivele corpului astral ar fi urmat influențele anumitor entități spirituale situate deasupra oamenilor, care prin influența lor l-ar fi condus pe om până la mijlocul erei atlanteene. Atunci omul și-ar fi îndreptat mult, mult mai târziu facultatea sa de percepție, facultatea sa de cunoaștere, asupra lumii senzoriale, astfel încât în era lemuriană și prima parte a erei atlanteene oamenilor nu le-ar fi venit nicio pasiune, nicio dorință din sfera percepțiilor senzoriale, iar omul ar fi rămas, să zicem așa, pur și inocent față de lumea senzorială, și în tot ceea ce el ar fi făcut ar fi urmat impulsurile care i-au fost implantate de către entitățile spirituale superioare. Nu ar fi fost un instinct precum instinctul animalelor superioare din ziua de azi, sub care omul ar fi întreprins orice acțiune, ci un instinct spiritualizat. Spre orice faptă pe care ar fi făcut-o pe Pământ, el ar fi fost împins nu de impulsurile senzoriale brute, ci de ceva instinctiv spiritual. Așa însă, sub influența lui Lucifer omul a ajuns mai devreme la acest impuls de a-și spune: Aceasta îmi face plăcere, aceasta mă atrage, aceasta îmi repugnă! – El a ajuns mai devreme, decât ar fi fost normal, să-și urmeze propriile sale impulsuri, să devină o ființă independentă, să dezvolte în sine o anumită libertate. A intervenit prin aceasta o anumită separare a omului de lumea spirituală. Am putea spune, dacă ar fi să ne exprimăm clar: Fără această influență a lui Lucifer, omul ar fi rămas un animal spiritualizat, un animal care ca formă ar fi evoluat treptat, chiar într-o formă mai nobilă și mai frumoasă decât a făcut-o sub influența lui Lucifer. Omul ar fi rămas mult mai angelic dacă în epoca lemuriană nu s-ar fi produs intervenția lui Lucifer. Pe de altă parte, el ar fi fost dirijat de entitățile superioare precum un cal prin hățuri. La mijlocul erei atlanteene, ca dintr-o dată, omul ar fi avut parte de următoarea experiență: ochii i s-ar fi deschis complet, iar el s-ar fi trezit în jur cu covorul întregii lumi fizic-senzoriale; el ar fi privit-o însă în așa fel, încât în spatele fiecărui obiect fizic ar fi perceput imediat un divin-spiritual, o lume de substraturi divin-spirituale. Așadar, dacă până atunci, în timp ce privea în urmă în starea lui de dependență din sânul divin din care a provenit, omul vedea Divinitățile de lumină ce acționau asupra lui, ce luminau în sufletul lui, care îl dirijau și îl conduceau, dintr-o dată i-ar fi apărut, clar recognoscibilă – și nu este o pură exprimare simbolică, ci corespunde în cel mai înalt grad adevărului –, întreaga lume senzorială ce se întindea în fața lui. Însă această lume senzorială i s-ar fi înfățișat omului precum ceva transparent, în spatele căreia i-ar fi apărut celelalte entități divin-spirituale, în locul celor pe care le-a pierdut. În spatele lui s-ar fi închis o lume spirituală și în fața lui s-ar fi deschis o lume spirituală nouă. Omul ar fi rămas un copil în mâna entităților divin-spirituale superioare. Independența, autonomia nu ar fi coborât în sufletul omenesc.
Așa ceva nu s-a întâmplat, ci de om s-a apropiat mai întâi Lucifer, iar acesta a făcut pentru om invizibilă, să zicem așa, o parte din lumea spirituală pe care el a lăsat-o în urmă. Căci prin apariția în corpul astral omenesc a pasiunilor, instinctelor și dorințelor proprii, ființele spirituale aflate în spatele omului, din care el a luat naștere, care în mod normal îi erau întotdeauna vizibile, s-au întunecat. De aceea a și fost nevoie ca în acele mari lăcașe ale Oracolelor, despre care v-am vorbit ultima oară [Nota 37], străvechii Inițiați atlanteeni să se pregătească pentru a putea vedea tocmai acea parte a lumii spirituale care a fost ocultată prin influența lui Lucifer. Toate pregătirile Păzitorilor și discipolilor străvechilor mistere ale Oracolelor atlanteene urmăreau să pătrundă cu privirea în această lume spirituală luminoasă, care prin influența luciferică asupra corpului astral omenesc i-a fost sustrasă omului. Și atunci ieșeau la iveală și acele ființe/făpturi pe care omul le observă în diversele stări sufletești ce merg în paralel cu inițierea, care radiază dintr-o lume de lumină în lumea noastră și care apoi se îmbracă în veșmântul dat lor de lumea astrală. Atunci, Inițiatul atlanteean în vechile Oracole vedea în spirit acele făpturi care, pe drept, erau ființe spirituale superioare lui, care nu coborâseră până pe planul fizic și care de aceea, atunci când omul a descins prematur în lumea fizică, au rămas invizibile pentru privirea obișnuită. Însă ar fi fost imposibil ca însuși Lucifer, întrucât el era un așa-zis adversar al acestor lumi ale luminii, să nu fie vizibil pentru Inițiați. În general, pentru oamenii atlanteeni, care în conștiența lor clarvăzătoare crepusculară – din stările de somn și stările intermediare dintre somn și veghe – se puteau adânci în lumea spirituală superioară, erau vizibile cetele lui Lucifer. Dacă pentru acești oameni era vizibilă o parte a lumii de lumină, tot așa era vizibilă și o parte a lumii îndreptate împotriva lumii de lumină; nu Lucifer însuși era vizibil, ci tovarășii acestuia. Și pe cât de fermecător și majestuos apăreau în culorile lor astrale făpturile sublime ale lumii de lumină, pe atât de înspăimântătoare și respingătoare apăreau ființele ce aparțineau lumii opuse, ale lumii ispititoare.
Astfel că noi putem spune: în cadrul evoluției omenirii a existat această influență a lui Lucifer, căreia omul îi datorează posibilitatea erorii, a răului, căreia însă el îi datorează și libertatea sa. Dacă această influență luciferică n-ar fi intervenit, s-ar fi întâmplat ceva ce eu tocmai vă spuneam că s-ar fi întâmplat către mijlocul erei atlanteene: înaintea omului s-ar fi întins covorul lumii senzoriale; mineralele, lumea vegetală, lumea animalelor ar fi devenit vizibile senzorial; lumea fenomenelor naturale, fulger și tunet, nori și aer, fenomenele cerești ar fi devenit complet vizibile ochiului exterior. În spate însă ar fi stat, inconfundabile, ființele divin-spirituale, ce ar fi năvălit asupra omului. Întrucât anterior acționase influența lui Lucifer, întrucât anterior omul primise în corpul său astral această influență, el a putut, începând din era lemuriană până în era atlanteeană, să-și prepare în așa fel corpul său fizic, care pe atunci încă mai era capabil de metamorfozare, încât acest corp fizic să poată deveni acum instrumentul nemijlocit pentru covorul lumii fizic-senzoriale, care ar fi trebuit să se întindă în așa fel, încât în spatele lui lumea spirituală să devină vizibilă. Și așa s-a făcut, că omul nu putea vedea imediat lumea fizic-senzorială în forma în care ea i s-ar fi arătat în același timp ca una spirituală. Atunci s-a apropiat de om lumea celor trei regnuri ale naturii, care se aflau mai jos decât omul. Ea, lumea fizică, s-a apropiat ca o lume care s-a așternut ca un voal, în anumite împrejurări chiar ca o cortină groasă, peste lumea spirituală. Astfel că omul nu putea răzbate cu privirea până în lumea spirituală; în mare parte el nu o poate face nici până în ziua de azi.
Prin faptul însă că omul parcursese această evoluție, a fost posibil ca la mijlocul erei atlanteene să se afirme o altă influență, o influență dinspre o cu totul altă latură. Iar această influență, care s-a făcut simțită de aici înainte, nu avem voie s-o confundăm cu influența lui Lucifer și a tovarășilor lui. Chiar dacă Lucifer l-a făcut întâi pe om să cadă sub această altă influență , chiar dacă Lucifer l-a adus mai întâi pe om până acolo încât corpul său fizic a devenit mai dens decât ar fi devenit în mod obișnuit, a trebuit să se apropie de om și o altă influență, pentru a-l conduce în întregime pe om către lumea fizic-senzorială, pentru a-i bara, pentru a-i închide complet accesul în lumea ființelor spirituale, astfel încât omul a fost condus la iluzia că nu există o altă lume în afara lumii fizic-senzoriale care se desfășoară înaintea lui. De la mijlocul erei atlanteene s-a apropiat de om un cu totul alt adversar decât este Lucifer, acel adversar care, să zicem așa, a învăluit în ceață, a învăluit în întuneric facultatea de percepție și de cunoaștere, în așa măsură încât omul nu mai face efortul, nu mai dezvoltă impulsul de a ajunge în spatele tainelor lumii senzoriale. Dacă vă reprezentați că sub influența lui Lucifer lumea senzorială ar fi devenit ca un voal, în spatele cărui lumea spirituală ar fi fost perfect vizibilă, prin influența celei de-a doua ființe lumea fizică a devenit complet o crustă groasă care se închide în față lumii spirituale, astfel încât din nou doar Inițiații atlanteeni puteau ajunge, prin pregătirile lor, să străpungă această cortină a fizic-senzorialului.
Pe acele puteri, care s-au apropiat de oameni pentru a le întuneca vederea în cealaltă parte a existenței divine, le întâlnim pentru prima dată în marile învățături date de importantul conducător al străvechiului popor persan, Zaratustra, adepților și prozeliților săi. Zaratustra este cel care a avut misiunea de a da unui popor, care nu avea, precum vechiul popor indian, predispoziția naturală de a privi în urmă spre lumea spirituală, o cultură, a cărei privire era îndreptată spre lumea senzorială, spre cucerirea lumii fizic-senzoriale cu mijloacele culturale ce pot fi produse exclusiv prin eforturile omului exterior fizic-senzorial. De aceea, în cadrul străvechii culturi persane s-a făcut mai puțin simțită influența luciferică asupra omului, cât mai ales influența celeilalte ființe, care s-a apropiat de oameni începând de la mijlocul erei atlanteene, căreia i s-a datorat faptul că pe atunci o mare parte a Inițiaților a cedat tentației magiei negre, deoarece acest ispititor i-a făcut pe acești Inițiați să abuzeze de cunoștințele din lumea spirituală la care ei aveau acces, în folosul lumii fizic-senzoriale. Acea puternică influență a forțelor magiei negre, care a condus în cele din urmă la apusul Atlantidei, își are originea în ispitirile acelei ființe, pe care Zaratustra a trebuit să o facă cunoscută poporului său drept ființa care se opune Dumnezeului luminii, acel Ahriman, Angra Mainyu, în opoziție cu Dumnezeul luminii, Marea Aură, Ahura Mazdao, pe care Zaratustra l-a vestit de asemenea.
Aceste două ființe, Lucifer și Ahriman, trebuie să le deosebim bine una de alta. Căci Lucifer este o ființă care s-a despărțit de ceata ființelor divin-cerești odată cu separarea Soarelui, în timp ce Ahriman este o ființă care se desprinsese deja înainte de separarea Soarelui și reunește în ea cu totul alte puteri. Acțiunea lui Lucifer asupra omului în era lemuriană nu i-a afectat acestuia decât influența pe care el încă o mai avea în era atlanteeană, prin care el putea acționa asupra forțelor din aer și apă. Știți din cartea mea „Cronica Akasha”, că în era atlanteeană oamenii dispuneau încă de forțele din semințe, care există în naturile vegetală și animală, pe care ei le puteau extrage așa cum extrage astăzi omul modern forțele din cărbune, pe care le folosește drept forță a aburului pentru acționarea mașinilor sale. Și eu vă spuneam că aceste forțe, dacă ele sunt extrase, stau într-o tainică legătură cu forțele din vânt și furtună și așa mai departe; iar dacă omul folosește aceste forțe cu o intenție contrară intențiilor divine, atunci aceste forțe ale naturii se întorc împotriva oamenilor.
Prin aceasta s-a produs potopul atlanteean și acele puteri devastatoare ale naturii, care au dus apoi la scufundarea întregului continent atlanteean. Dar omul deja dinainte nu mai dispunea de forțele focului și de legătura acestor forțe cu anumite forțe tainice ale Pământului. Focul și pământul, într-o anumită conlucrare a lor, i-au fost sustrase deja anterior omului. Acum însă, prin influența lui Ahriman și a tovarășilor săi, forțele focului și ale Pământului au ajuns din nou în puterea omului, de data asta într-un mod și mai distrugător. Și multe lucruri despre care dumneavoastră auziți privitor la folosirea focului în vechea Persie, au legătură cu ceea ce vă spun acum: Multe forțe practicate ca magie neagră și care au legătură cu aceasta și îl împing pe om să se îndrepte spre alte forțe, cu totul noi, prin care el capătă o influență asupra focului și a pământului, pot deștepta efecte pustiitoare. Magia neagră ar fi putut fi practicată în continuare de urmașii atlanteenilor însiși în vechea Persie, dacă Zaratustra n-ar fi indicat, prin învățăturile sale, că Ahriman acționează asupra oamenilor ca o putere dușmănoasă, că îi prinde în mreje, le întunecă cunoașterea față de puterea spirituală reală care se ascunde în spatele lumii senzoriale. Vedem astfel că o parte importantă a culturii postatlanteene – aceasta a pornit de la Zaratustra și adepți săi – a fost influențată de faptul că omului i s-a clarificat pe de o parte acțiunea Dumnezeului sublim al luminii, spre care omul se poate îndrepta, și pe de altă parte i s-a clarificat puterea corupătoare și pervertitoare a lui Ahriman și a tovarășilor săi.
Acest Ahriman acționează prin cele mai felurite căi și mijloace asupra omului. Am putut să vă atrag atenția că pentru evoluția lumii a existat un moment major, atunci când a intervenit Misterul de pe Golgota. Atunci Christos a apărut în lumea pe care o traversează omul după moarte. În această lume, influența lui Ahriman era cu mult mai puternică decât în lumea ce poate fi văzută aici pe Pământ între naștere și moarte. Tocmai în această lume dintre moarte și o nouă naștere acționau, cu o forță și o putere înfiorătoare asupra omului, influențele lui Ahriman. Și dacă nu ar fi intervenit nimic altceva, omul ar fi fost între moarte și o nouă naștere, în împărăția umbrelor – cum simțea pe bună dreptate grecul antic – învăluit treptat în întuneric. În viața dintre moarte și o nouă naștere ar fi intervenit o infinită însingurare și o reducere a omului la egoitate. Când omul s-ar fi reîncorporat, el ar fi devenit în viața sa un egoist cras, îngrozitor. Așa încât este mai mult decât o simplă exprimare simbolică atunci când spunem că după evenimentul de pe Golgota, în momentul când pe Golgota a curs sângele din răni, Christos a apărut în lumea de dincolo, în imperiul umbrelor, și l-a încătușat pe Ahriman. Chiar dacă influența lui Ahriman s-a perpetuat, și în fond întregul mod de gândire materialist al oamenilor se explică prin el, chiar dacă această influență nu poate fi paralizată decât dacă oamenii primesc în ei evenimentul de pe Golgota, este cert că acest eveniment a devenit sursa din care oamenii își sorb forța prin care să poată intra din nou în lumea spiritual-divină.
Așa a apărut întâi în fața cunoașterii omenești Ahriman. El a devenit astfel ceva despre care se făceau niște presupuneri, despre care se știa ceva prin influența culturii zaratustriene; și de aici, cunoașterea lui Ahriman s-a răspândit mai departe la celelalte popoare și la imaginarul lor cultural. Ahriman și cetele lui a apărut sub cele mai diverse nume la diferitele popoare culturale. Și datorită condițiilor specifice în care se găseau sufletele popoarelor europene, care rămăseseră cel mai mult în urmă pe traseul de la vest la est, care rămăseseră cel mai puțin atinse de ceea ce se întâmplase în vechea Indie, în vechea Persie, în Egipt, chiar și în perioada greco-latină, la aceste popoare ale Europei, din rândul cărora urma să ia ființă a cincea perioadă de cultură, existau niște constituții sufletești care îi făceau să vadă figura lui Ahriman mai ales ca una înfricoșătoare. Și în timp ce aceasta a căpătat cele mai diverse nume – la poporul evreu era numită Mefistofel –, în lumea europeană ea a devenit făptura Diavolului, în diferitele ei forme.
Vedem astfel cum noi privim în interiorul unei conexiuni profunde a lumilor spirituale, iar uneori, atunci când cineva se simte mai presus de superstiția Evului Mediu, îți amintești cu siguranță și cuvintele poetului nostru faustian: „Mârlanii nu-l adulmecă pe Dracu nici dacă i-ar gâdila la gâlci!” [Nota 38] (Trad. A. Doinaș)
Cel mai sigur mod de a cădea pradă acestei influențe este să-ți închizi ochii față de această influență. Mefistofelul goethean nu este altceva decât ființa lui Ahriman, și noi nu trebuie să o confundăm cu ființa lui Lucifer. Toate erorile pe care noi le întâlnim uneori în explicarea poemului „Faust” al lui Goethe, provin tocmai din această confuzie care se face, cu toate că, bineînțeles, Lucifer a făcut întâi posibilă influența lui Ahriman și de aceea, atunci când îl privim pe Ahriman, suntem trimiși cu gândul la o influență primordială a lui Lucifer, care a putut apărea în fața sufletului nostru abia după ce am făcut lungi pregătiri spre a recunoaște această legătură mai intimă.
Nu avem voie să trecem cu vederea această deosebire mai fină, căci este vorba întâi de toate de faptul că, în fond, Lucifer l-a adus pe om doar sub influența puterilor care au legătură cu vântul și apa. În schimb, Ahriman-Mefistofel a fost cel care l-a adus pe om sub puteri mult, mult mai înfricoșătoare, iar în decursul următoarelor culturi va ieși din ce în ce mai mult la iveală ce anume trebuie să punem în legătură cu influența lui Ahriman. Pentru cineva care lucrează ocult, care nu se sprijină pe un teren solid și sigur, poate foarte ușor să intervină, tocmai prin influența lui Ahriman, cea mai îngrozitoare iluzie, cea mai înspăimântătoare amăgire. Căci în fapt, Ahriman este un spirit care tinde să ne înșele, să ne ascundă adevărata natură a lumii senzoriale, și anume că ea este o expresie a lumii spirituale. Dacă omul are deci o predispoziție către stări anormale, către stări somnambulice sau, printr-o instruire incorectă, trezește în sine forțe oculte sau are în el ceva ce îl împinge spre egoitate, spre egoism, atunci Ahriman sau Mefistofel, care are acces tocmai la forțele oculte, îl poate ușor influența, influență care poate ușor deveni una puternică. În timp ce specificul influenței lui Lucifer este acela că ceea ce vine din lumea așa-zis spirituală îl întâmpină pe om – chiar și pe cel ce urmează o instruire incorectă –, ca o făptură astrală, ca o făptură ce devine vizibilă pentru corpul astral, formațiunile ce se află sub influența lui Ahriman ies la iveală prin aceea că influențele rele, care se exercită asupra corpului fizic, se strecoară în corpul eteric, și apoi devin vizibile ca fantome.
Avem de-a face așadar, în ce privește influența lui Ahriman, cu puteri mult, mult mai inferioare decât în cazul lui Lucifer. Influențele lui Lucifer nu pot niciodată să fie atât de rele precum influențele lui Ahriman și a acelor entități ce au legătură cu puterile focului. Influența lui Ahriman sau a lui Mefistofel poate ajunge până acolo, încât omul, pentru a dobândi cunoștințe oculte, este condus, de exemplu, să efectueze niște treburi cu corpul său fizic. Mijlocul cel mai rău care poate fi folosit pentru a ajunge la forțele oculte, este de a apela la proceduri și la abuzarea corpului fizic. În anumite școli de magie neagră se predau efectiv, într-o măsură copioasă, astfel de proceduri. Este una dintre cele mai înfricoșătoare tentații care se pot abate asupra omului, aceea de a lua ca punct de pornire pentru inițierea ocultă forțele trupești fizice.
Nu se poate intra aici nicidecum în detalii, ci putem doar să indicăm că toate mașinațiunile care constau într-un abuz de forțe trupești fizice, provin de la influențele datorate lui Ahriman și, întrucât acestea se îmbulzesc în corpul eteric al omului, acționează ca o fantomă, însă ca o lume de fantome care nu este altceva decât veșmântul unor puteri ce îl trag pe om în jos, sub nivelul uman. Aproape toate vechile culturi, cea indiană, cea persană, cea egipteană, cultura greco-latină, au cunoscut perioada lor de decadență, în care atât ele cât și Misteriile au decăzut, în care nu s-au mai păstrat tradițiile pure ale Misteriilor. În acele perioade, mulți dintre aceia care erau fie discipoli ai Inițiaților și nu s-au putut menține la înălțimea lor, fie niște oameni cărora li s-au trădat într-un mod nepermis secrete, au ajuns pe căi greșite și rele. De la aceste influențe provin lăcașe ale forțelor de magie neagră, care s-au menținut până în zilele noastre.
Ahriman este un spirit al minciunii, care îi induce omului, prin vrajă sau scamatorii, iluzii, care împreună cu tovarășii lui acționează, desigur, într-o lume spirituală. Nu el este o iluzie/ fantomă, o nu! Însă scamatoriile care se fac sub influența lui în fața ochiului spiritual al omului, acestea sunt iluzii/ fantome. Dacă dorințele omului, dacă pasiunile omului apucă căi greșite și el se dedă în același timp unor forțe oculte, atunci forțele oculte ce rezultă prin aceasta se adună în corpul eteric și, sub imperiul nălucilor/fantomelor, care uneori pot fi figuri respectabile, apar cele mai funeste, cele mai periculoase și mai rele puteri. Așa de îngrozitoare este influența lui Ahriman asupra omului.
Din tot ceea ce s-a spus, dumneavoastră puteți conchide, să zicem așa, că tocmai prin apariția lui Christos, Ahriman a fost încătușat, dacă vrem să folosim această expresie, însă a fost încătușat doar pentru aceia care încearcă tot mai mult să pătrundă Misterul christic. Și tot mai mică va fi protecția în lume față de influența lui Ahriman în afara forțelor care se revarsă de la Misterul lui Christos. Într-un anumit mod, epoca noastră se îndreaptă – și multe simptome anunță aceasta – spre aceste influențe ale lui Ahriman. Anumite doctrine secrete numesc cetele lui Ahriman și Asurași. Sunt, bineînțeles, Asurașii răi, care la un moment dat au deviat de la linia evolutivă a Asurașilor, cei care au conferit omului personalitatea. Asupra acestor lucruri am mai poposit deja, s-a arătat că este vorba de ființe spirituale care s-au despărțit de evoluția generală a Pământului înainte de separarea Soarelui.
S-a descris acum pentru început doar influența sinistră pe care o poate avea Ahriman într-o anumită dezvoltare anormală în direcție ocultă. Într-un anumit sens însă, întreaga omenire, în a doua jumătate a erei atlanteene, s-a expus, să zicem așa, influenței lui Ahriman. Întreaga eră postatlanteeană poartă, într-un anumit fel, consecințele influenței lui Ahriman, într-o anumită regiune a Pământului mai mult, într-alta mai puțin. Însă influența lui Ahriman s-a impus peste tot, iar ceea ce a fost dat popoarelor în învățăturile vechilor Inițiați de către spiritele luminii care se opun lui Ahriman, a fost dat în fond doar pentru a ne sustrage treptat influenței lui Ahriman. Aceasta a fost o educație pregătitoare înțeleaptă, bine condusă, a omenirii.
Să nu uităm însă că în fond, începând din acea epocă, destinul lui Ahriman s-a împletit într-un anumit fel cu destinul omenirii, iar evenimentele cele mai diverse, despre care neinițiatul nu poate să știe nimic, mențin întreaga Karmă a omenirii într-o legătură permanentă cu Karma lui Ahriman. Dacă vrem să înțelegem ceea ce urmează să fie spus acum, trebuie să avem clar în minte, că în afară de Karma pe care o avem fiecare, există o lege a Karmei generală pe toate treptele existenței. Toate tipurile de ființe au Karma lor, Karma unei ființe este așa, Karma celeilalte ființe este altfel. Însă Karma trece prin toate sferele existenței, și există cu siguranță lucruri în Karma omenirii, în Karma unui popor, a unei societăți sau a unui alt grup de oameni, pe care noi trebuie să le privim ca o Karmă comună, așa încât în anumite împrejurări fiecare individ poate fi absorbit de o Karmă comună. Iar pentru cineva care nu poate privi dincolo de lucruri, nu va fi ușor să înțeleagă de la ce puteri provin influențele care determină un anumit destin al oamenilor. Este foarte posibil ca cineva, situat într-o anumită colectivitate, să fie, în virtutea Karmei sale individuale, complet nevinovat; însă prin faptul că el este situat într-o Karmă generală, se poate să dea peste el o nenorocire. Dacă însă el este complet nevinovat, aceasta se va compensa în următoarele încorporări.
Într-un alt context, noi nu trebuie să privim doar la Karma trecutului, ci trebuie să ne gândim și la Karma viitorului. Putem foarte bine să spunem că, eventual, poate exista un întreg grup de oameni care să fie atins de un destin îngrozitor. În acel moment este de neînțeles de ce tocmai acest grup de oameni este atins de acest destin. Cineva care ar putea cerceta Karma fiecărui om în parte nu va găsi nimic care să conducă la acest destin trist, căci conexiunile Karmei sunt foarte încurcate. Probabil undeva foarte, foarte departe – însă legat de ei –, există ceva care cere ca o astfel de Karmă să scoată la iveală un lucru sau altul. Și apoi se mai poate întâmpla ca întregul grup de oameni nevinovați să fie atins de o Karmă comună, în timp ce, probabil, cei cu adevărat vinovați nu sunt afectați, deoarece nu a existat posibilitatea pentru aceasta. Singurul și unicul lucru care se poate spune atunci este: Totul se compensează în Karma comună a individului, chiar dacă, nevinovat fiind, el este lovit de o întâmplare sau alta; aceasta se înscrie în Karma sa, iar în viitor totul se compensează în modul cel mai deplin. Așadar, dacă privim legea Karmei, trebuie să luăm în considerație și Karma viitorului. Însă nu trebuie uitat că omul nu este o ființă singură, izolată, ci trebuie avut în vedere că fiecare individ trebuie să împărtășească Karma comună a omenirii. De asemenea, nu trebuie să uităm nici că omul, împreună cu întreaga omenire, aparține totodată Ierarhiilor de ființe care nu au coborât în lumea fizică și că el este de asemenea atras în Karma acestor Ierarhii. Pot interveni o mulțime de lucruri în destinele omenirii în lumea fizică, a căror legătură nu se caută în primul rând în lucrurile cu care ele au direct legătură; urmările karmice intervin însă inevitabil. Începând din a doua jumătate a erei atlanteene, Karma lui Ahriman este strâns legată de Karma omenirii. Unde mai întâlnim faptele lui Ahriman, în afară de ceea ce face Ahriman în corpurile omenești pentru a-i induce omului iluzii și fantome privind lumea senzorială? Unde mai sunt ele și în altă parte?
Pentru orice din lumea asta există, așa-zis, două laturi: o latură ce aparține mai mult de om ca ființă spirituală, și alta ce aparține de ceea ce s-a dezvoltat de jur împrejurul omului ca regnuri ale naturii. Scena omului este Pământul. Pentru privirea spirituală acesta se prezintă ca un ansamblu de mai multe straturi. Noi știm că stratul exterior al Pământului nostru se numește pământul mineral sau stratul mineral, întrucât el conține numai astfel de substanțe, precum cele aflate sub picioarele noastre. Acesta este, relativ, stratul cel mai subțire. După aceea începe pământul moale. Acest strat are o cu totul altă structură decât stratul mineral de deasupra lui. Acest al doilea strat este, să zicem așa, dotat cu o viață interioară; forțele interne ale acestui al doilea strat sunt ținute laolaltă doar prin faptul că deasupra se întinde stratul mineral solid. Căci în momentul în care ar fi dezvelit, stratul de dedesubt s-ar împrăștia în tot spațiul ceresc. El este deci un strat aflat sub o enormă presiune. Un al treilea strat este stratul de vapori. Acest al treilea strat nu este însă format din vapori de tip material, așa cum îi avem la suprafața Pământului nostru, ci în el substanța însăși este dotată cu forțe interioare, pe care noi nu le putem compara decât cu pasiunile omenești, cu impulsurile/instinctele interioare ale omului. Dar în timp ce pe Pământ doar ființele, precum animalele și oamenii, pot dezvolta pasiuni, acest al treilea strat este străbătut material – însă exact așa cum sunt străbătute substanțele pământului de forțe magnetice și calorice – de forțe asemănătoare cu ceea ce cunoaștem noi drept impulsuri și pasiuni omenești. După aceea, drept un al patrulea strat, avem statul formelor, numit așa deoarece el conține materialul și forțele a ceea ce ne întâmpină în partea minerală a pământului drept ființe cu o formă. Iar al cincilea strat, pământul fecundității, are particularitatea că el, ca material, este de o fertilitate infinită. Dacă dumneavoastră ați avea o parte din acest strat pământesc, atunci ea ar face să răsară în continuu din ea noi mlădițe și lăstari; elementul acestui strat este o fertilitate plină de vigoare. După aceasta ajungem la al șaselea strat, la pământul de foc, care conține în el drept substanțe, niște forțe ce pot deveni îngrozitor de pustiitoare și distrugătoare. Aceste forțe, sunt propriu-zis forțele în care au fost exilate focurile primordiale.
În acest strat activează în fond, material, imperiul lui Ahriman și din acest strat acționează el. Ceea ce se manifestă în fenomenele exterioare ale naturii, în aer și apă, în formațiunile noroase, ceea ce apare ca fulger și tunet este, să zicem așa, un ultim rest – însă un rest bun – de la suprafața pământului din acele forțe ce fuseseră unite cândva cu vechiul Saturn și care s-au separat odată cu Soarele. Din ceea ce acționează în aceste forțe, forțele interioare de foc ale Pământului sunt puse în slujba lui Ahriman. Aici își are el centrul său de acțiune. Și în timp ce efectele sale spirituale merg spre sufletele omenești în modul arătat și le induc în eroare, vedem cum el – într-un anumit fel încătușat – are în interiorul pământului anumite puncte de atac ale acțiunii sale. Dacă s-ar cunoaște legăturile tainice între ceea ce s-a întâmplat pe Pământ sub influența lui Ahriman și ceea ce a devenit propria Karmă a lui Ahriman prin aceasta, am recunoaște în cutremurul de pământ legătura dintre ceea ce se petrece în mod atât de îngrozitor de trist, de tragic ca evenimente naturale, și ceea ce domnește pe Pământ. Aceasta a rămas din timpurile vechi ca ceva ce pe Pământ intră în reacție contra ființelor luminoase, a ființelor bune.
Astfel, deasupra Pământului acționează aceste sau acele forțe care sunt unite cu acele ființe ce au fost expulzate din legătura cu Pământul pe vremea când ființele luminoase, ființele bune, au condus fenomenele benefice din jurul Pământului; iar noi putem recunoaște, într-un anumit mod, ecoul acestor acțiuni ale focului care i-au fost sustrase anterior omului, în ceea ce face focul în astfel de fenomene naturale îngrozitoare. Noi nu avem voie să ne spunem că acei oameni care au fost loviți de ceea ce a fost provocat prin Karma lui Ahriman – dar care începând din era atlanteeană stă în legătură cu Karma omenească – au vreo vină oarecare în toate acestea. Aceasta are legătură cu Karma comună a omenirii, pe care o împărtășim cu toții. Și adesea, motivele pentru care ceva se dispută într-un anumit loc și nu în altul, sunt pentru că tocmai acel loc oferă ocazia pentru aceasta, și nu acțiunile Karmei lui Ahriman.
Vedem aici o interdependență, care nouă ne apare, desigur, ca un rest rămas de la străvechi catastrofe ale omenirii. În era lemuriană oamenilor le-a fost retrasă forța de a acționa asupra focului. Mai înainte omul putea acționa asupra focului. Lemuria a pierit datorită pasiunilor pe care oamenii le dezvoltau în legătură cu focul. Pe atunci focul, care acum există jos, era sus. Atunci focul s-a retras de la suprafața Pământului; focul anorganic, focul mineral de astăzi este același foc, și el a rezultat ca un extract din focul originar. La fel s-a întâmplat cu forțele ce trec prin aer și apă care prin pasiunile oamenilor au provocat catastrofele din Atlantida. Ceea ce a provocat aceste catastrofe atlanteene a fost o Karmă comună a omenirii, însă un rest din toate acestea a rămas, iar acest rest produce ecouri ale acestor catastrofe. Erupțiile vulcanilor noștri și cutremurele de pământ nu sunt altceva decât ecouri ale acestor catastrofe. Numai că noi trebuie să luăm în considerație că nimănui n-ar trebui să-i treacă prin minte, că celui lovit de o astfel de catastrofă i se poate atribui vreo vină și de aceea n-ar trebui să dezvolte în cel mai înalt grad compasiune pentru cel lovit. Aceasta trebuie să-i devină clar antroposofului, căci Karma acelor oameni nu are nimic de-a face cu ceea ce el trebuie să facă, și anume să-l ajute pe om, nu să se eschiveze fiindcă el – trivial vorbind – crede în Karmă și că omul însuși și-a adus cu sine acel destin. Karma tocmai asta ne cere să facem: să-l ajutăm pe om, fiindcă noi putem fi siguri că atunci ajutorul nostru înseamnă pentru om ceva ce rămâne înscris în Karma sa și prin care Karma sa ajunge într-o direcție mai bună, înțelegerea profundă a lumii, care se bazează pe Karmă, trebuie să ne conducă tocmai la compasiune. Astfel, înțelegerea față de nefericiții aflați în suferință și față de cei atinși de o astfel de catastrofă trebuie să ne facă cu atât mai compătimitori, căci ea (catastrofa) ne spune că există o Karmă comună a omenirii, pentru care fiecare individ al acestei omeniri trebuie să sufere, și că după cum întreaga omenire contribuie la astfel de evenimente, tot așa întreaga omenire trebuie să răspundă pentru aceasta, că noi trebuie să privim un astfel de destin ca propriul nostru destin, că noi nu ajutăm pe cineva din bunăvoința noastră, ci pentru că știm: Noi stăm în lăuntrul Karmei omenirii, iar ceea ce s-a pricinuit aici, aceasta este și din vina noastră.
În dimineața aceasta mi-a parvenit o întrebare, care se referă la catastrofele provocate de cutremurele de pământ. Această întrebare sună așa:
„Cum pot fi explicate din punct de vedere ocult catastrofele provocate de cutremurele de pământ? Se pot ele prevedea? Dacă unele catastrofe s-ar putea prevedea, de ce n-ar fi atunci posibil să se dea într-un mod discret o avertizare? O astfel de avertizare, probabil, n-ar ajuta prima dată la ceva, însă mai târziu, cu siguranță ar ajuta.”
Membrii noștri mai vechi își vor aminti ce am spus odată la sfârșitul conferinței despre „Interiorul Pământului” [Nota 39], despre posibilitatea producerii pe Pământ a cutremurelor. Acum însă nu vom vorbi despre aceasta, ci vom răspunde direct la întrebare. Întrebarea constă în fond din două părți. Prima parte este dacă într-un mod oarecare, printr-o corelație ocultă pe care o poți cuprinde cu mintea, se pot prevedea cutremurele de pământ? La această întrebare trebuie să răspundem că o asemenea cunoaștere face parte, în general, din cunoștințele cele mai profunde ale Științei oculte. Pentru un eveniment izolat de pe Pământ, care intervine în esență dintr-un motiv atât de profund precum cel descris astăzi, aceasta are legătură cu cauze ce depășesc cu mult sfera pământească; pentru un astfel de eveniment, pentru astfel de lucruri izolate, este în fond just să se poată indica timpul când ele intervin. Ocultistul ar avea, fără discuție, posibilitatea să facă o astfel de estimare de timp. Întrebarea care se pune acum este: Pot fi făcute, este permis a fi făcute astfel de precizări? Celui care stă în exterior față de tainele oculte, i se va părea aproape de la sine înțeles ca răspunsul să sune, sub un anumit raport: Da! Și cu toate acestea, chestiunea stă în așa fel, încât, în ce privește astfel de evenimente, nu pot fi făcute în fond decât două până la trei – în caz extrem două până la trei – astfel de prevestiri într-un secol din partea lăcașelor de inițiere. Căci dumneavoastră trebuie să vă gândiți că aceste lucruri au legătură tocmai cu Karma omenirii și că aceste lucruri, dacă ar fi evitate, chiar și într-un caz izolat, ele ar trebui să apară într-un alt loc și printr-un alt fenomen. Prin prevestire nu s-ar schimba de fapt nimic. Și mai gândiți-vă, în ce mod înspăimântător ar acționa Karma întregului Pământ dacă ar fi luate măsuri omenești față de astfel de evenimente! Reacția se va produce într-un mod înspăimântător, și anume, ea va interveni atât de dur, încât doar în cazuri excepționale ar putea exista cineva, vreun Inițiat profund, care, dacă ar prevedea un cutremur catastrofal, să poată profita, pentru el însuși sau pentru cei mai apropiați de el, de știința sa. Știind, el ar trebui, fără niciun fel de dubiu, să piară. Căci aceste lucruri, depozitate în mii și milioane de ani în Karma omenirii, nu se lasă paralizate, anulate prin măsuri luate într-o perioadă scurtă de timp a omenirii. Dar mai este și altceva.
S-a spus că printre cele mai dificile cercetări oculte face parte tocmai acest capitol. Atunci când am ținut conferința despre „Interiorul Pământului” am spus deja, că este enorm de greu să știi ceva despre interiorul Pământului, că este mult mai ușor să știi ceva despre spațiul astral, despre spațiul devachanic, chiar despre cele mai îndepărtate planete, decât despre interiorul Pământului. Majoritatea lucrurilor care se aud despre interiorul Pământului sunt pur și simplu o prostie, deoarece acestea aparțin de lucrurile cele mai dificile ale ocultismului. În acest domeniu intră și lucrurile ce au legătură cu aceste catastrofe naturale. Și înainte de toate dumneavoastră trebuie să aveți în vedere că clarvederea nu este ceva în care cineva se așază și intră într-o stare specială, iar apoi poate să spună ce se petrece în toată lumea, până în cele mai înalte lumi. Nu așa stau lucrurile. Cine ar crede așa ceva, ar gândi la fel de inteligent ca cineva care spune: Tu ai facultatea de a percepe în lumea fizică; pe tine însă nu te-a surprins și tu n-ai observat deloc, când ceasul arăta ora douăsprezece și tu stăteai aici în cameră, ce s-a întâmplat afară la ora douăsprezece pe râul Spre? – Există totuși niște limite ale vederii. Dacă respectivul s-ar fi nimerit să se plimbe pe afară exact la ora douăsprezece, probabil ar fi văzut evenimentul despre care era vorba. Nu se întâmplă chiar așa, ca printr-o simplă hotărâre să te și transpui în starea necesară și, de asemenea, toate lumile să-ți stea dintr-o dată la dispoziție. Și aici respectivul trebuie să meargă mai întâi spre lucruri și să le cerceteze, iar aceste cercetări nu fac parte dintre lucrurile ușoare, ci dintre cele mai dificile, deoarece aici ne întâmpină cele mai mari obstacole. Și aici putem vorbi eventual tocmai despre aceste obstacole.
Dumneavoastră puteți să-i luați unui om capacitatea de a merge fizic cu cele două picioare ale sale nu numai dacă îi amputați picioarele, ci și dacă îl întemnițați; atunci el nu va mai putea umbla. Tot astfel există piedici și pentru cercetările oculte, iar pentru domeniul despre care vorbim există de fapt piedici imense. Și una dintre piedicile principale aș dori să v-o expun acum. Vreau să vă conduc spre o legătură misterioasă. Cea mai mare piedică care există pentru cercetarea ocultă în acest domeniu este felul și modul actual în care este practicată astăzi știința exterioară materialistă. Suma enormă de iluzii, de erori care se acumulează astăzi în știința materialistă exterioară, toate cercetările nedemne care sunt făcute și care nu numai că nu duc la nimic, ci care pornesc doar din vanitatea oamenilor, sunt lucruri care prin efectele lor în lumile superioare fac de-a dreptul imposibile cercetările în aceste lumi superioare cu privire la aceste fenomene, fac imposibilă vederea liberă sau cel puțin o îngreunează foarte mult. Vederea liberă, perspectiva largă este tulburată tocmai prin faptul că aici pe Pământ se face cercetarea materialistă. Aceste lucruri nu pot fi niciodată cuprinse așa ușor cu mintea. Ceea ce vreau să spun este: Lăsați mai întâi să vină timpul în care Știința spiritului va cunoaște o răspândire mai mare și în care, prin Știința spiritului și prin influența ei, se va mătura superstiția materialistă din lumea noastră! Tocmai combinarea nebunească și stabilirea absurdă de ipoteze prin care se imaginează tot felul de lucruri fantastice în interiorul Pământului – măturați din cale toate acestea și veți vedea: Dacă Știința spirituală se va insera vreodată de la sine ca un destin în Karma omenirii, dacă ea va găsi mijloacele și căile de a cuprinde sufletele și pe această cale va putea învinge forțele adverse, superstiția materialistă, dacă se poate investiga în continuare tot ceea ce are legătură cu dușmanul cel mai rău al omenirii, care încătușează privirea omenească de lumea senzorială, atunci veți vedea că se va oferi și posibilitatea de a acționa și exterior asupra Armei omenirii, îmblânzind forța îngrozitoare a unor astfel de evenimente. Căutați în superstiția materialistă a oamenilor motivele pentru care Inițiații trebuie să tacă cu privire la evenimentele legate de Karma mare a omenirii. Vedem o activitate științifică ce în mod sistematic nu este dominată de strădania faustică a căutării adevărului, ci în cea mai mare măsură este legată de ambiție și vanitate. Câte cercetări științifice nu se fac decât pentru că cineva caută ceva numai pentru propria sa persoană. Dacă însumați toate acestea, veți vedea ce puternică este forța care se desfășoară împotriva privirii în acea lume ce se ascunde în spatele fenomenelor senzaționale exterioare. Când omenirea va alunga această ceață, abia atunci va sosi timpul în care omenirea să poată fi în mod substanțial ajutată în ce privește acțiunea anumitor fenomene naturale ascunse, care pornesc de la dușmanii omenirii și ancorează adânc în viața omenească. Până acum această posibilitate nu există.
Toate acestea nu sunt, știu foarte bine, decât niște direcții ce pot fi date, și care nu merg întotdeauna chiar în direcția pe care și-a dorit-o cel care a pus întrebarea. Însă Știința ocultă are acum măcar destinul, să aducă, mai întâi într-o anumită privință, întrebarea pe făgașul corect, pentru ca întrebarea, înainte de a i se putea răspunde, să poată fi pusă corect. Dar încă o dată vă rog, să nu luați aceasta ca și când legătura misterioasă dintre catastrofele de pământ și Karma omenirii nu intră în rândul acelor secrete ce pot fi cercetate. Ea intră în acest cadru și poate fi cercetată. Dar există motive serioase pentru care astăzi, despre aceste mistere foarte, foarte profunde, nu pot pătrunde în lume decât lucrurile cele mai generale. Faceți mai întâi, prin Știința spirituală, să pătrundă în omenire o cunoaștere, cum că propriile ei fapte au o legătură cu fenomenele naturale, și va veni și timpul în care omenirea va înțelege, tocmai din această cunoaștere, că acestor lucruri li se poate răspunde așa cum se cere. Acest timp va veni. Căci Știința spirituală poate parcurge multe destine. Se poate chiar ca influența ei să fie adusă în stare de paralizie, ca influența ei să rămână limitată doar la un cerc îngust. Ea însă își va face drum prin omenire, ea se va aclimatiza în Karma omenirii, iar apoi se va crea și posibilitatea de a se putea exercita o influență asupra Karmei omenirii prin omenirea însăși.
