Ordinea pe care am întâlnit-o la cursurile ce merg în paralel cu aceste conferințe de Ramură [Nota 32], face desigur posibil ca noi să putem urca aici, în Ramura noastră, la niveluri tot mai înalte. Aș vrea de aceea să vă rog să luați în considerare, pe cât se poate, aceste cursuri. Este necesar să avem un lăcaș unde să se poată merge mai departe cu conferințele. În caz contrar ar trebui să o luăm de fapt în fiecare an de la început.
Astăzi ne vom ocupa de ceva care, de asemenea, pare să fie departe de cele discutate în ultimele conferințe, dar care se va încadra totuși în expunerea noastră de idei din acest an. Ne vom lega de o observație făcută în una din ultimele conferințe publice, conferința despre „Superstiția, din punct de vedere al Științei spirituale” [Nota 33]. Acolo s-a făcut o remarcă, ce nu putea fi explicată mai departe într-o conferință publică, deoarece pentru o abordare mai profundă se presupun cunoștințe prealabile, care se pretează mai puțin la intelect, la o capacitate de cunoaștere intelectuală, cât mai degrabă la o capacitate de cunoaștere situată în întreaga noastră constituție sufletească, pe care noi ne-o putem câștiga doar printr-o colaborare de ani la rând cu viața de Ramură. Doar printr-o astfel de muncă răbdătoare putem ajunge ca multe lucruri, care mai înainte ni s-ar fi părut absurde, să ni se pară posibile și verosimile, astfel încât noi să le luăm cu noi în viață și să vedem în ce măsură se adeveresc. Observația de la care vrem să pornim este aceea, că este o realitate și nu o superstiție dacă în anumite boli, cum ar fi de exemplu pneumonia, a șaptea zi reprezintă o criză, că în cadrul acestei crize, care intervine inevitabil în a șaptea zi, în care bolnavul poate foarte ușor muri, medicul trebuie să se gândească să-l scoată pe bolnav din această situație. Acest lucru este recunoscut astăzi de orice medic rațional, însă medicii nu pot investiga cauzele, deoarece ei nu au habar de cauzele primordiale ale lucrurilor, care se află în spiritual. Mai întâi să arătăm că aici, prin legătura misterioasă a pneumoniei cu cifra șapte, se vădește ceva foarte curios.
Trebuie să-l privim deci pe om în așa fel încât să ni se ofere o posibilitate de a înțelege acest fapt, și încă multe altele. Știți cu toții – s-a menționat aceasta aici de nenumărate ori – că omul poate fi cunoscut doar dacă îl înțelegem în alcătuirea sa cvadruplă, a corpului fizic, corpului eteric, corpului astral și a Eului. Aceste patru componente ale naturii umane stau în cele mai variate raporturi și dependențe reciproce. Fiecare mădular acționează asupra celuilalt, și deci acționează împreună într-o strânsă legătură. Această conlucrare este însă una foarte complicată. Omul poate cunoaște această conlucrare doar foarte lent și treptat, și la fel relațiile acestor mădulare cu anumite forțe, procese și ființe din întregul Cosmos. Căci prin toate cele patru componente omul stă într-o continuă și – lucru de asemenea foarte important – variabilă legătură cu Cosmosul. Ceea ce noi cunoaștem drept corp fizic, corp eteric și așa mai departe, acestea sunt legate unul de altul, dar de asemenea sunt legate de Cosmos, de întreaga lume ce se întinde de jur împrejurul nostru. Căci ceea ce noi avem în noi, există într-un anumit fel și în exterior, în afara noastră, și astfel putem spune că cel mai bine noi putem cunoaște aceste relații, către interior și exterior, dacă-l privim pe om o dată în stare trează și altă dată în stare de somn.
Dacă avem în fața noastră un om care doarme, în pat stau lungite corpurile fizic și eteric, iar în afara acestora, într-un anumit raport, sunt corpul astral și Eul. Acesta este însă un fel de a spune nu tocmai exact. Imprecizia, pentru multe lucruri, poate să fie satisfăcătoare, însă astăzi vrem să cunoaștem ceva mai exact aceste raporturi. Așadar, corpul astral și Eul nu sunt active inițial în corpul fizic. Corpul fizic, cu sistemul său nervos și circulator, și corpul eteric, nu sunt însă nicidecum posibile fără ca ele să fie străbătute de un corp astral și de un Eu oarecum format. Nici corpul eteric nu ar putea supraviețui fără ca el să fie întrețesut de entități superioare. În momentul în care omul iese în afară cu corpul său astral și cu Eul, activitățile acestor două mădulare ale naturii omenești trebuie suplinite. Corpul omenesc nu poate rămâne lungit, fără ca în el să fie activi un Eu și un corp astral, astfel încât și în omul care doarme să avem activi un Eu și un corp astral. Mai exact spus, Eul și corpul astral, activi în corpul fizic al omului care doarme, există și în timpul zilei în om, numai că activitatea lor este complet subminată de către corpul astral și Eul omului, care prin activitatea lor nimicesc activitatea celorlalte entități/ființe superioare. Dacă vrem să ne reprezentăm Eul, așa cum există el astăzi în omul treaz, trebuie să ne spunem: Acest Eu omenesc este la omul în stare de veghe în interiorul corpului omenesc, și prin activitatea sa el se sustrage în tot acest timp sferei de acțiune a Eului mai cuprinzător/vast. Ce face deci acest Eu limitat al nostru în timpul somnului? În realitate, vorbind relativ exact, noi putem spune: Acest Eu, care în timpul zilei s-a eliberat de Eul mare, Eul cosmic, și care trăiește pe cont propriu în corpul omenesc, se cufundă în timpul nopții în Eul cosmic, se dedică propriei sale activități. Tocmai prin acest apus al Eului diurn, prin această cufundare a lui în Eul cosmic, este posibil ca Eul cosmic să acționeze nestânjenit și să îndepărteze toate elementele de oboseală pe care le-a îngrămădit Eul diurn în noi. Prin faptul că Eul diurn se cufundă în Eul cosmic, este posibil într-o măsură mai mare Eul nocturn. Dacă vreți să vă reprezentați aceasta printr-o imagine simbolică, vă puteți imagina acest raport al Eului diurn față de Eul nocturn prin aceea că Eul diurn descrie oarecum un cerc și că cea mai mare parte din acest cerc o petrece în afara Eului mare, în timp ce noaptea se cufundă în Eul mare. Șaisprezece ore, de exemplu, el este în afara Eului nocturn și opt ore se cufundă în el.
Înțelegeți just aceasta, doar dacă priviți foarte serios ceea ce eu tocmai am spus, și anume că Eul dumneavoastră în timpul celor șaisprezece ore – presupunând că acesta este timpul normal al stării de veghe – nu este niciodată același, că în tot acest timp Eul cunoaște mereu niște transformări, că el descrie o parte a acestui cerc și apoi apune, se cufundă, și parcurge și în timpul nopți alte transformări, despre care omul obișnuit nu știe nimic. Aceste transformări intră din ce în ce mai mult în inconștient, până la un punct de vârf, după care Eul devine, treptat, iarăși mai conștient. Noi trebuie așadar să spunem că în decurs de douăzeci și patru de ore Eul omenesc parcurge încontinuu anumite transformări, al căror simbol exterior noi ni l-am reprezentat printr-un circuit/ciclu, printr-un arătător care descrie un cerc și din timp în timp se cufundă în marele Eu cosmic.
În mod absolut identic și corpul astral al omului cunoaște niște transformări. Corpul astral se modifică de asemenea în modul reprezentat simbolic mai sus prin acel circuit. Și la corpul astral există acel gen de transformări, unde, sub un anumit aspect, noi trebuie să vorbim de o cufundare într-un corp astral cosmic. Numai că omul actual nu mai observă această cufundare în corpul astral cosmic, în timp ce înainte vreme o observa foarte bine. Pe atunci omul simțea alternativ, să zicem așa, niște sentimente astrale strict personale într-o perioadă, și cu totul alte sentimente în altă perioadă. Astfel, într-o anumită perioadă el simțea mai viu când se afla în lumea exterioară înconjurătoare, în altă perioadă în schimb simțea mai mult propriul lui interior. Se puteau astfel percepe nuanțe complet diferite în modul de simțire al corpului astral, deoarece corpul astral trece ritmic, în decurs de șapte zile, deci de șapte ori douăzeci și patru de ore, printr-o serie de modificări, care de asemenea se pot compara cu un ciclu. După cum Eul cunoaște în decurs de douăzeci și patru de ore niște transformări ritmice, care astăzi încă se mai exprimă prin alternanța veghe – somn, tot așa corpul astral parcurge un ciclu în de șapte ori douăzeci și patru de ore. Astfel de transformări ritmice au apărut la omul primordial cu o mare vivacitate. Așadar, în corpul astral se petrec transformări ritmice, care au o durată de șapte zile, iar din a opta zi ritmul se repetă. Într-o parte din timpul în care omul parcurge acest ritm, corpul astral se cufundă realmente într-un corp astral cosmic general. În rest el este mai mult în afara acestui corp astral cosmic. De aici dumneavoastră vă puteți reprezenta că ceea ce apare drept corp astral general/universal și Eu general/universal în omul care doarme, are o mare importanță pentru viața omului. Acel Eu în care el se cufundă în timpul somnului, care face să pulseze sângele, este același care acționează în corpul său în timpul somnului. Chiar dacă doarme ziua, el se cufundă în acest Eu universal, și prin aceasta el introduce o anumită neregularitate în ritmul său, care în timpurile de demult ar fi acționat deranjant, dar care astăzi nu mai este atât de supărătoare, deoarece în vremea noastră viața omenească s-a schimbat semnificativ sub acest aspect. Corpul astral omenesc se cufundă într-adevăr, în timpul celor șapte zile, în aceeași parte a corpului astral cosmic universal, care pătrunde corpul fizic și corpul eteric în timpul nopții. Prin aceasta, sentimentele și senzațiile interioare se schimbă. Astăzi aceasta nu mai atrage atenția, înainte ea n-ar fi putut trece nicicum neobservată.
Însă nu numai Eul și corpul astral cunosc modificări ritmice foarte precise, ci și corpul eteric. Acestea se derulează într-un timp, astfel încât, simbolic vorbind, corpul eteric omenesc se rotește în jurul propriei axe în de patru ori șapte zile, iar după de patru ori șapte zile se întoarce la aceleași procese la care se găsea în prima zi. Aici, în cele de patru ori șapte zile, se derulează un ritm foarte precis. Aici ajungem însă deja într-un domeniu despre care ar trebui să vorbim mai pe larg, dacă ar trebui să se înțeleagă totul. Vă amintiți că eu am spus, că corpul eteric al bărbatului este feminin, iar cel al femeii masculin. Ritmurile pentru corpul eteric masculin și corpul eteric feminin deja diferă, însă astăzi nu vom intra în detalii asupra acestui lucru. Să evidențiem doar că are loc un astfel de ritm, și anume, în ciuda diferenței dintre bărbat și femeie, de aproximativ patru ori șapte zile.
Cu aceasta încă nu am ajuns la sfârșit. Și în corpul fizic se repetă ritmic niște procese foarte precise, oricât de improbabil i se pare aceasta omului actual. Ele sunt astăzi aproape șterse, indescifrabile, deoarece omul a trebuit să devină independent de anumite procese, însă pentru observatorul ocult ele sunt încă observabile. Dacă corpul fizic ar fi lăsat cu totul în seama lui însuși, acest ritm s-ar derula în de zece ori șapte ori patru zile la femeie și în de doisprezece ori șapte ori patru zile la bărbat. Așa s-ar derula el, dacă omul ar fi lăsat încă și astăzi exclusiv în seama propriilor legi ale ritmurilor sale. Cândva așa stăteau lucrurile, însă omul a devenit mai liber față de influențele cosmice din jurul său. Avem așadar o derulare ritmică a proceselor în cele patru mădulare ale ființei omenești. Dacă vreți, dumneavoastră vă puteți reprezenta fiecare dintre cele patru ritmuri ca un ciclu. Desigur, ceea ce omul ar executa astăzi ca ritm, de exemplu în corpul său fizic, ar coincide, dacă el ar fi lăsat exclusiv în seama lui însuși, doar aproximativ cu procesele fizice exterioare, pur spațiale corespunzătoare acestui ritm, deoarece prin comprimarea raporturilor omenești în beneficiul libertății omenești, aceste raporturi față de Cosmos s-au schimbat.
Din numărul zece ori șapte ori patru sau doisprezece ori șapte ori patru, dumneavoastră ați putut vedea deja că aici, în cazul ritmului corpului fizic, avem de-a face, aproximativ, cu cursul unui an. Exterior, simbolic, dumneavoastră vă puteți reprezenta aceste modificări din corpul fizic exterior dacă vă gândiți că omul, în cursul unui an, se rotește oarecum; o dată este pe această parte a Soarelui, altă dată pe cealaltă parte. Dacă ne gândim acum că el își întoarce mereu fața către Soare, atunci în cursul unui an el se rotește o dată în jurul său și o dată în jurul Soarelui. Pentru cineva care privește chestiunea doar exterior, acest lucru îi poate părea a fi complet indiferent, însă acest lucru este chiar foarte important.
Ceea ce se derulează aici ca ritm în cele patru corpuri a fost implantat omului în perioade lungi, lungi de timp, iar dacă diferitele corpuri pot acționa unul asupra altuia, acest fapt a fost dispus de către Ierarhii, de către ființele pe care noi le-am menționat adesea. După cum știm, noi suntem subordonați unor ființe superioare, suntem inserați în ele. Acțiunea acestor ființe spirituale, care întrețes spațiul fizic și spiritual cu faptele lor, este cea care a dat naștere acestor raporturi. Dacă analizați însă ceea ce s-a spus acum, ajungeți, dinspre o altă latură, la ideea pe care am atins-o de mai multe ori aici în iarna trecută. Stabilirea ritmului corpului fizic a început deja pe vechiul Saturn. Adăugarea corpului eteric, astfel încât corpul eteric și corpul fizic să se armonizeze în ritmurile lor, s-a realizat prin faptul că acest ritm a fost coordonat de alte spirite, spiritele solare. Prin conlucrarea diferitelor ritmuri se realizează un raport, așa cum raportul celor două limbi arătătoare de la un ceas este stabilit prin ritmurile lor. Pe vechea Lună s-a încorporat un alt ritm, cel al corpului astral.
A trebuit apoi ca acele spirite care coordonează întregul nostru Cosmos – căci întreaga lume fizică este o expresie a acestor entități –, să creeze mișcarea fizică exterioară corespunzător raporturilor interioare ale entităților. Faptul că Soarele este înconjurat astăzi de către Pământ într-un an, provine de la ritmul care a fost inoculat corpului fizic cu mult înainte să fi existat constelațiile fizice. Așadar, spațialul a fost dispus în aceste sfere cerești din lăuntrul spiritului. Luna este dirijată să se rotească în jurul Pământului, deoarece ciclul său trebuia să corespundă ciclului corpului eteric omenesc de patru ori șapte zile, deoarece acest ritm trebuia să-și găsească expresia sa în mișcarea Lunii. Iluminării diferite a Lunii de către Soare în cele patru pătrare lunare, îi corespund diferitele ritmuri ale corpului astral, iar cursului diurn de rotire a Pământului în jurul axei sale corespunde ritmul Eului. Pe baza ritmului Eului se poate explica un lucru, predat de fapt întotdeauna în toată Știința spirituală, care astăzi le apare oamenilor o visătorie fantastică, dar care este totuși adevărat. În timpurile străvechi Pământul nu s-a rotit în jurul axei sale; această rotire în jurul axei a luat naștere abia în decursul timpului. Când omul se afla încă într-o altă stare pe Pământ, această mișcare nu exista. Ceea ce a împins pentru prima dată la rotire, nu a fost Pământul, ci omul. Eul omenesc a fost stimulat de spirite, cărora el le este subordonat, să se rotească, iar Eul omenesc a luat apoi realmente acest Pământ împreună cu el și l-a rotit în jurul său. Rotația Pământului este consecința ritmului Eului. Oricât de curios ni se pare, acesta este adevărul. A fost nevoie mai întâi ca mădularele spirituale ale omului, care s-au dezvoltat până la Eu, să primească impulsul de rotire, iar apoi ele au antrenat odată cu ele și Pământul. Aceasta s-a schimbat, desigur, mai târziu. Omul a devenit liber pe Pământ; condițiile s-au schimbat, în așa fel încât omul s-a eliberat de puterile cosmice din jurul său. Însă așa a fost la începuturi. După cum vedeți, tot ceea ce se află fizic de jur împrejurul nostru este de fapt o emanație a spiritualului. Spiritualul este peste tot primul. De la el curg și toate raporturile poziționale în Cosmos.
Și acum imaginați-vă corpul astral care descrie, să zicem așa, un ciclu în decurs de șapte zile. Gândiți-vă că de anumite iregularități ale corpului astral sunt legate niște boli, și anume prin faptul că aceste iregularități se continuă prin intermediul corpului eteric până în corpul fizic. Să presupunem acum că corpul astral ar avea o leziune în lăuntrul său. Prin această leziune el acționează asupra corpului eteric, și astfel lezarea se transmite până în corpul fizic. Acesta se deteriorează și el. Atunci organismul începe să se revolte împotriva lezării, începe să folosească forțe proteguitoare. Această revoltă este de obicei febra; aceasta este strigătul de chemare a forțelor de vindecare din om. Febra nu este boală, ci omul convoacă din întregul său organism totalitatea forțelor sale, pentru a repara din nou această leziune. Această revoltă a întregului organism împotriva leziunii se exprimă de regulă prin febră. Febra este binefăcătorul, vindecătorul cel mai mare în cazul bolii. Partea din corpul astral care s-a deteriorat/lezat, nu se poate vindeca, ea trebuie să primească din altă parte în dar forțele, iar aceasta își are expresia în febră.
Gândiți-vă puțin acum, că această febră apare în cazul unei pneumonii. Plămânul a fost afectat dintr-o anumită cauză. Dacă tocmai plămânul omenesc a suferit o leziune, atunci aceasta s-a întâmplat pentru că mai întâi corpul astral a fost afectat, și abia apoi, prin intermediul corpului eteric, afecțiunea s-a transmis la corpul fizic. În cazul pneumoniei, cauza primordială se află întotdeauna în corpul astral; altfel, pneumonia nu poate apărea. Amintiți-vă acum ritmul corpului astral. În ziua în care a apărut pneumonia, corpul astral acționează asupra corpului fizic. Acum corpul începe să se revolte prin febră. După șapte zile, corpul astral și corpul eteric sunt din nou în aceeași poziție reciprocă; porțiuni din acestea se reîntâlnesc. Însă corpul astral nu mai întâlnește aceeași porțiune din corpul eteric, căci și corpul eteric a urmat între timp ritmul său. El întâlnește următoarea porțiune. Aceasta este acum și ea afectată, influențată de către corpul astral, și anume această cealaltă parte a corpului eteric este influențată în sensul opus. Febra este acum reprimată. Prin faptul că acum acel element al corpului astral, care înainte cu șapte zile s-a suprapus cu unul din pătrarele corpului eteric, coincide cu următorul pătrar al corpului eteric, se provoacă fenomenul contrar celui de dinainte cu șapte zile, și anume reacția împotriva febrei. Ritmul opus al corpului eteric reprimă febra. Căci corpul omenesc există aici pentru a fi sănătos, și acesta este scopul ritmului. Anumite efecte cresc în intensitate în primele șapte zile, în următoarele șapte zile ele trebuie să scadă. Această alternanță de urcare și coborâre se întâmplă în cazul unui om sănătos. Dacă însă omul este bolnav, există atunci un pericol de moarte dacă febra este reprimată. În timp ce la omul sănătos un proces ascendent se reversează în a șaptea zi, la omul bolnav procesul ascendent rămâne. Însă creșterea vehementă cedează locul unei căderi vehemente. Acesta este motivul crizei din a șaptea zi în cazul pneumoniei.
Acest lucru poate fi înțeles, dacă ne gândim că plămânul s-a format într-o perioadă în care Luna se detașase deja și se pregătea să-și dezvolte ritmul său și în care deja începe să se formeze și ritmul zilei. Din acest motiv plămânul mai are încă și astăzi o legătură cu corpul astral și cu ritmul corpului eteric.
După cum vedeți, viața omenească, chiar sub aspectele ei patologice, poate fi judecată cu ajutorul Științei spirituale, iar omul poate fi cunoscut, conform întregii sale naturi, doar dacă se înțeleg aceste corelații. De aceea, fecunditatea în științe va fi din nou posibilă, abia atunci când omul se va fi îmbibat cu marile cunoștințe ale Științei spirituale. Înainte, aproximativ până la mijlocul evoluției noastre pământești, omul se acorda într-o măsură mult mai mare, în privința tuturor ritmurilor sale, cu ritmurile din natura exterioară. Începând din acea vreme, deci de al mijlocul erei atlanteene, lucrurile s-au suprapus însă unul peste altul. Interiorul omului s-a făcut independent față e ritmul exterior. Interior el și-a păstrat vechiul ritm. Însă tocmai prin neconcordanța ritmurilor omul a putut să-și dobândească independența și libertatea, altfel dezvoltarea în spiritul libertății n-ar fi fost posibilă în istoria omenirii. Ritmul omului față de Soare, respectiv al Pământului față de Soare, a luat-o înainte. La fel s-a întâmplat și cu celelalte ritmuri, de exemplu cu cel al corpului astral. Înainte, omul avea cu totul alte nuanțe de stări sufletești în cele șapte zile. O perioadă, asupra lui făceau o impresie puternică toate lucrurile exterioare, o altă perioadă el trăia mai mult în interiorul său. Întrucât astăzi ritmurile nu mai concordă, stările de viețuire interioară rămân și în perioada în care omul simte mai mult o bucurie față de lumea exterioară, și viceversa. Dispozițiile sufletești se întrepătrund și se echilibrează, iar corpul astral este prin aceasta în mod egal temperat, să zicem așa. La oamenii care trăiesc mai mult în corpul lor astral se pot percepe, la o observare mai fină, asemenea oscilații în dispozițiile sufletești. La bolnavii psihici sau alienați mintal se pot demonstra fluctuațiile din stările corpului astral.
Pentru Eu, ritmul a luat naștere cel mai târziu, însă și aici lucrurile se amestecă de-a valma. Omul poate dormi și în timpul zilei, iar noaptea să stea treaz. Înainte însă acest ritm coincidea întotdeauna cu ritmul exterior. În Atlantida, dacă omul ar fi vrut să doarmă ziua și noaptea să fie treaz, ar fi ieșit ceva foarte rău. El și-ar fi dat peste cap întreaga sa viață. Ritmul, într-un anumit mod, s-a păstrat și în ziua de azi, doar că a devenit independent de exterior. Aceasta este exact ca atunci când ați avea un ceas care merge corect, după ora Soarelui, ca atunci când v-ați orienta după timpul solar. Puteți citi atunci foarte precis orele Soarelui. Ați putea însă pune ceasul de la ora șapte după-amiaza la ora douăsprezece. Ritmul ceasului ar rămâne în continuare cel just, doar că este decalat față de ritmul raportat la Soare. La fel este și la om. Vechiul ritm, în care omul stătea în acord cu întregul Cosmos, s-a păstrat, doar că s-a decalat. Dacă ceasul ar fi o ființă vie, el ar avea tot dreptul să decaleze ritmul lui față de ritmurile din jur. Într-un viitor foarte îndepărtat omul va ajunge, prin evoluția sa interioară, să facă să lucreze în lume ritmul său. După cum odinioară au existat ființe care din propriile lor ritmuri au făcut să se miște Soarele, Luna și Pământul, tot astfel va transpune și omul odată ritmul său în Cosmos, după ce va fi atins treapta divină. Acesta este rostul autonomizării ritmului. De aici noi putem presimți vag care sunt bazele mai profunde ale astrologiei. Dar despre aceasta nu ne vom ocupa azi. Azi am vrut doar să arătăm că Știința spirituală nu este o sumă de idei abstracte pentru omul egoist care se interesează de ea, ci că ea va lumina până și în cele mai obișnuite dintre raporturile obișnuite ale vieții. Atunci însă trebuie să avem voința să mergem de la fenomenele exterioare la cauzele primordiale aflate în spatele lor. Ritmul este implantat în materie de către spirit; omul poartă astăzi ritmul în sine ca o moștenire a descendenței sale spirituale. Ce-i drept, acest ritm nu poate fi descoperit pentru ființa omenească, dar și pentru celelalte ființe din natură, decât dacă se merge înapoi la raporturile originare. Deja la animale, cele patru corpuri – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul-grup – stau în cu totul alte raporturi reciproce. Pentru fiecare specie de animal există un ritm diferit. Pentru corpul fizic este întrucâtva același ritm, însă pentru corpurile eteric și astral există ritmuri complet diferite de la animal la animal. Lumea animală poate fi împărțită, așa cum se face astăzi, după formele exterioare; în funcție de ritmuri, de cum decurge ritmul corpurilor astrale față de ritmul corpurilor eterice, ea se împarte în specii.
Să nu credeți că aceste ritmuri n-au fost cunoscute niciodată în mod clar. Putem încă să mai arătăm, că nu cu mult timp înainte exista cel puțin o conștiență întunecată a acestor ritmuri. Cine merge prin lume cu o conștiență corespunzătoare, poate afla că în multe calendare care se folosesc la țară sunt indicate anumite reguli relativ la anumite raporturi dintre animal și un ținut. Prin observarea acestor reguli din astfel de calendare ale țăranilor, omul de la țară își organiza înainte întreaga sa muncă agricolă. Conștiența unor asemenea ritmuri era ascunsă adânc în știința țărănească. Acestea sunt lucruri care ne pot arăta că începând din secolele XV, XVI a început să se instaureze o epocă a abstracțiunii, a științei exterioare, a unei științe care nu mai este deloc în stare să pătrundă în fondul lucrurilor. Acesta este cazul în special în medicină. Astăzi noi nu avem aici decât o tatonare, iar stocul de bază solid al patologiei și terapiei merge în urmă în epoci străvechi. Eu am cunoscut martirajul intelectului și al sentimentelor atunci când s-a făcut proba fenacetinei. Acest fel de probare, fără a avea măcar un fir conducător, arată că științei, odată cu spiritul, i-a dispărut și seriozitatea. Această seriozitate va fi din nou dobândită prin cunoaștere spirituală. Trebuie neapărat să se facă deosebirea între caricaturile unei științe și o cunoaștere fondată într-adevăr pe spirit. Dacă ne înscriem aceasta în suflet, vom vedea cât de necesară este cunoașterea spiritual-științifică că ea trebuie să pătrundă în toate domeniile cunoașterii și vieții.
