Dintr-o conferință ținută aici despre problemele mai complicate ale reîncorporării [Nota 45], dumneavoastră ați putut deduce că odată cu avansarea în concepția spiritual-științifică despre lume, adevărurile elementare, care au putut fi date la început, se modifică, că noi ne ridicăm treptat la adevăruri mai înalte și mai înalte. Rămâne totuși just, ca la început adevărurile universale, generale, să fie prezentate cât mai elementar, cât mai simplu posibil. Este necesar, de asemenea, ca treptat, treptat să urcăm la adevărurile mai înalte; căci abia prin aceste adevăruri mai înalte se obține ceea ce Știința spirituală urmează să dea printre altele, și anume posibilitatea de a înțelege, de a pătrunde tainele lumii care ne înconjoară în sfera senzorială, în sfera fizică. Dar, desigur, noi mai avem foarte mult până să reușim să schițăm o oarecare legătură cu liniile și forțele spirituale aflate în spatele lumii senzoriale. Însă prin multe din lucrurile care au fost spuse în ultimele ore va fi devenit deja mai inteligibil, mai clar un aspect sau altul al existenței noastre. Astăzi vrem să înaintăm puțin tocmai sub acest raport și tot acum să vorbim din nou despre problemele mai complicate ale reîncarnării, ale reîncorporării.
Pe lângă aceasta, vrem să clarificăm astăzi faptul că între ființele care dețin o poziție conducătoare în evoluția omenirii pe Pământ există o deosebire. Noi deosebim de-a lungul evoluției noastre pământești unele individualități conducătoare care s-au dezvoltat, să zicem așa, de la bun început odată cu omenirea Pământului nostru, așa cum este el acum, numai că ele au progresat mai rapid. S-ar putea spune astfel: Dacă mergem în urmă până în trecutul străvechi al erei lemuriene, găsim printre ființele omenești încorporate atunci cele mai diverse grade de dezvoltare. Toate sufletele care au fost încorporate atunci au parcurs, în decursul erei atlanteene care a urmat și în decursul erei noastre postatlanteene, noi și noi reîncarnări și reîncorporări. Sufletele s-au dezvoltat în tot acest timp cu viteze diferite. Sufletele care s-au dezvoltat relativ lent în diferitele lor încarnări, mai au de străbătut distanțe foarte mari în viitor. Dar există și suflete care s-au dezvoltat rapid, care, s-ar putea spune, au folosit într-o măsură mai substanțială încarnarea lor și care de aceea se găsesc astăzi pe o treaptă atât de înaltă sub raport sufletesc-spiritual, deci sub raport spiritual, încât un om normal de astăzi poate ajunge la o treaptă atât de înaltă abia într-un viitor foarte, foarte îndepărtat. Dacă însă noi rămânem în această sferă de suflete, putem totuși spune: oricât de evoluate ar fi aceste suflete izolate, oricât de sus ar fi ajuns ele deasupra omului normal, ele au parcurs totuși, în cadrul evoluției noastre pământești un drum similar cu restul oamenilor; doar că ele au progresat mai rapid.
În afara acestor individualități conducătoare, care sunt deci identice în felul acesta cu restul oamenilor, doar că se află pe o treaptă mai înaltă, există în cursul evoluției omenirii și alte individualități, alte ființe, care n-au trecut deloc prin diverse încorporări precum ceilalți oameni. Ne-am putea reprezenta oarecum mai sugestiv ceea ce se ascunde aici, dacă ne spunem: Pe vremea evoluției lemuriene au existat niște ființe, pe care tocmai le-am adus în discuție, care nu mai aveau nevoie să coboare atât de adânc în încorporarea fizică precum ceilalți oameni, precum celelalte ființe ce tocmai au fost zugrăvite, deci niște ființe care ar fi putut parcurge în continuare evoluția lor în regiunile mai înalte, în regiunile spirituale, care deci nu aveau nevoie, pentru propria lor evoluție în continuare, să coboare în corpuri de carne. Cu toate acestea, o astfel de ființă, pentru a se angaja în mersul evoluției omenirii, se poate coborî pe post de substituit, să zicem așa, într-un corp ca al oamenilor. Astfel că la o anumită epocă poate apărea o ființă și, dacă o examinăm clarvăzător în privința sufletului ei, nu putem spune despre ea, așa cum spunem în cazul celorlalți oameni, că urmărind-o în urmă o găsim într-o încarnare precedentă pe Pământ, că urmărind-o și mai în urmă o găsim într-o altă încarnare și așa mai departe, ci trebuie să ne spunem: Dacă urmărim sufletul unei astfel de ființe înapoi în timp, nu vom ajunge probabil la vreo încarnare anterioară a acesteia. Dacă ajungem însă la o atare încarnare, atunci ea există doar pentru motivul că o astfel de ființă se poate coborî chiar mai des la anumite intervale într-un corp omenesc, substituindu-se acestuia. – O astfel de ființă spirituală, care deci coboară într-un corp omenesc pentru a se angaja ca om în evoluție, fără ca ea să aibă ceva de câștigat pentru ea însăși din această încorporare, fără ca ceea ce ea află aici în lume să aibă pentru ea însăși o importanță anume, se numește în înțelepciunea orientală „avatar”. Iar deosebirea între o ființă conducătoare care a provenit din cadrul evoluției omenirii însăși și o astfel de ființă ce se cheamă avatar, este aceea că o ființă-avatar nu trage niciun folos pentru sine din încorporarea sa fizică sau dintr-o încorporare fizică căreia ea i se supune, căci ea pătrunde ca ființă într-un corp fizic doar spre folosul și spre progresul oamenilor. Cum spuneam deci: o astfel de ființă-avatar poate pătrunde o dată sau de mai multe ori succesiv într-un corp omenesc, iar atunci ea este cu totul altceva decât o individualitate omenească.
Cea mai mare ființă-avatar care a trăit pe Pământ, după cum dumneavoastră ați putut deduce, desigur, din spiritul tuturor conferințelor ce au fost ținute aici, este Christos, acea entitate pe care noi o desemnăm drept Christos și care la vârsta de treizeci de ani a lui Iisus din Nazaret a intrat în posesia corpului acestuia. Această entitate, care a intrat în contact cu Pământul nostru abia la începutul erei noastre, care a fost încorporată timp de trei ani într-un corp de carne, care de atunci stă în legătură cu sfera astrală, deci cu sfera spirituală a lumii noastre suprasensibile, această entitate-avatarică este de o importanță cu totul aparte. Noi am căuta în zadar entitatea lui Christos într-o încorporare omenească anterioară pe Pământ, în timp ce alte entități-avatar mai inferioare se pot încorpora desigur chiar mai des. Deosebirea nu constă în faptul că ele se pot încorpora mai des, ci din aceea că ele nu trag niciun folos pentru ele însele din încarnările pământești. Oamenii nu oferă nimic lumii, ei doar iau. Aceste ființe nu iau nimic de la Pământ, ele doar dau. Dumneavoastră, desigur, dacă vreți să înțelegeri așa cum trebuie chestiunea, trebuie să faceți o deosebire între o ființă-avatar așa de înaltă cum a fost Christos și ființele-avatar mai inferioare.
Astfel de ființe-avatar pot avea cele mai felurite misiuni pe Pământul nostru. Putem să vorbim mai întâi despre o astfel de misiune a ființelor avatarice. Și ca să nu facem speculații vorbind la modul general, să luăm chiar un caz concret și să încercăm să ne lămurim în ce poate consta o astfel de misiune.
Știți cu toții, din povestirea țesută în jurul lui Noe [Nota 46], că în descrierea veche iudaică, o mare parte a omenirii postatlanteene, a omenirii de după potopul lui Noe, se trage din tei trei patriarhi Sem, Ham și Iafet. Astăzi nu vom intra mai adânc în ceea ce vor să ne spună dintr-o altă perspectivă Noe și acești trei strămoși. Nu vrem decât să ne clarificăm faptul că literatura ebraică care vorbește despre Sem, unul din fiii lui Noe, reduce întreaga origine a neamului semit la Sem, ca fiind strămoșul acestuia. La baza unei concepții cu adevărat oculte relativ la o astfel de chestiune, a unei astfel de povestiri, se află întotdeauna adevărurile cele mai profunde. Aceia care, din adâncurile ocultismului, pot cerceta o astfel de chestiune, știu despre Sem, străbunul semiților, următoarele:
Pentru o astfel de personalitate, care urmează să devină strămoșul unui întreg neam, trebuie avut grijă încă de la naștere, chiar și dinainte, ca ea să poată fi chiar acest strămoș. Ce preparative se fac în acest sens, ca o astfel de individualitate cum este de exemplu aici Sem, să poată deveni strămoșul unei întregi semiții sau al unui popor? În cazul lui Sem, acest lucru s-a întâmplat prin aceea că el a primit, să zicem așa, un corp eteric pregătit în mod cu totul special. Noi știm că atunci când omul vine pe lume, atrage în jurul individualității sale, pe lângă celelalte mădulare ale entității omenești, și corpul său eteric sau corp al vieții. Pentru un astfel de strămoș al unei seminții trebuie pregătit un corp eteric special, care va fi într-un fel corpul eteric-model pentru toate exemplarele de oameni ce îi succed în șirul generațiilor acestei individualități. Așa încât la o astfel de individualitate patriarhală avem un corp eteric tipic, oarecum un corp eteric-model; și apoi întreaga chestiune se propagă de-a lungul generațiilor prin înrudirea de sânge, în așa fel încât corpurile eterice ale tuturor descendenților ce aparțin aceleiași seminții sunt, într-un anumit fel, cópii ale corpului eteric al strămoșului. Așa încât în toate corpurile eterice ale poporului semit a fost inserat ceva ca un fel de copie a corpului eteric al lui Sem, Prin ce este provocată deci o astfel de chestiune în cursul evoluției omenirii?
Dacă ni-l apropiem mai mult pe acest Sem, vom vedea că corpul lui eteric și-a păstrat forma sa arhetipală tocmai pentru că în corpul său eteric s-a întrețesut un avatar – chiar dacă nu un avatar atât de înalt încât să-l putem compara cu alte ființe-avatar înalte; dar oricum, în corpul său eteric se coborâse o ființă-avatar înaltă, care, ce-i drept, nu a fost unită cu corpul astral al lui Sem, și nici cu Eul lui, însă ea se întrețesuse, să zicem așa, în corpul eteric al lui Sem. Și tocmai pe acest exemplu noi putem studia ce importanță are dacă o ființă-avatar participă la constituirea, la alcătuirea omului. Ce sens să aibă ca un om care, precum Sem are ca sarcină să fie strămoșul unui întreg popor, să primească întrețesut, să zicem așa, în corpul său o ființă-avatar? Sensul este acela, că de fiecare dată, atunci când o ființă-avatar este întrețesută unui om de carne, un mădular oarecare, sau chiar mai multe mădulare ale acelei ființe omenești, se poate multiplica, se poate sparge în infinit de multe exemplare.
Prin faptul că în corpul eteric al lui Sem s-a întrețesut o ființă-avatar, s-a oferit efectiv posibilitatea de a lua naștere doar cópii pure ale originalului, iar aceste cópii nenumărate au putut fi întrețesute tuturor oamenilor care au urmat în șirul de generații ale străbunului. Așadar, coborârea unei ființe-avatar are printre altele scopul de a contribui la multiplicarea unui mădular sau a mai multor mădulare ale ființei care este însuflețită prin respectivul avatar. Iau naștere exclusiv cópii ale originalului, toate plăsmuite în conformitate cu acesta. După cum dumneavoastră puteți deduce din acest exemplu, în acest Sem a existat un corp eteric deosebit de valoros, un corp eteric arhetipal, care a fost preparat de către un avatar înalt și întrețesut apoi în corpul eteric al lui Sem, astfel încât el a putut coborî apoi în multe exemplare în toți aceia ce urmau să aibă o înrudire de sânge cu acest strămoș.
În Ora amintită deja la început [Nota 47], am vorbit de faptul că există o economie spirituală, constând în aceea că ceva deosebit de valoros este păstrat și dus mai departe în viitor. Noi am auzit că nu numai Eul se reîncorporează, ci și corpul astral și corpul eteric se pot reîncorpora. Făcând abstracție de faptul că au luat naștere nenumărate cópii ale corpului eteric al lui Sem, și propriul corp eteric al lui Sem a fost de asemenea păstrat în lumea spirituală, căci acest corp eteric a putut fi utilizat foarte bine mai târziu în misiunea poporului iudaic. În acest corp eteric s-au exprimat originar toate particularitățile poporului iudaic. Dacă vreodată ar fi trebuit să se întâmple ceva deosebit de important pentru vechiul popor evreu, dacă ar fi fost nevoie să se transmită cuiva o sarcină deosebită, o misiune deosebită, atunci acest lucru se putea întâmpla cel mai bine printr-o individualitate care purta în sine acest corp eteric al strămoșului originar.
Ceva mai târziu, o individualitate ce s-a angajat în istoria poporului evreu a purtat în mod real corpul eteric al strămoșului primordial. Aici avem într-adevăr una dintre acele fapte complicate din devenirea omenirii ce ne pot clarifica multe lucruri. Avem de-a face cu o individualitate foarte înaltă, care a trebuit, să zicem așa, să se pogoare pe Pământ pentru a vorbi către poporul evreu într-un mod corespunzător și pentru a-i da forța de a îndeplini o misiune deosebită, ca și cum un om deosebit de proeminent din punct de vedere spiritual, dacă ar trebui să vorbească unei seminții inferioare, ar trebui să învețe limba acestei seminții, dar pentru că a făcut aceasta nu se poate afirma că limba este ceva care l-a ridicat cu ceva mai sus; respectivul nu face decât să se acomodeze cu acea limbă. Așa a trebuit să se acomodeze o individualitate înaltă în însăși corpul eteric al lui Sem, pentru a-i putea da vechiului popor evreu un impuls foarte precis. Această individualitate, această personalitate este una și aceeași cu cea pe care dumneavoastră o puteți găsi în istoria biblică sub numele de Melchisedec. Aceasta este individualitatea care, să zicem așa, și-a atras corpul eteric al lui Sem, pentru a-i da apoi lui Avraam impulsul, pe care dumneavoastră îl găsiți descris atât de frumos în Biblie. Așadar, în afară de faptul că principiul existent în individualitatea lui Sem s-a multiplicat, prin aceea că o ființă-avatar s-a încorporat în el și apoi s-a întrețesut corpurilor eterice ale tuturor aparținătorilor poporului evreu, însuși corpul eteric al lui Sem a fost păstrat în lumea spirituală, pentru ca mai târziu să-l poată purta Melchisedec, care trebuia să-i dea poporului evreu, prin Avraam, un impuls important.
Așa de fin sunt întrețesute realitățile spirituale care se ascund în spatele lumii fizice, și care abia ele ne pot explica ceea ce se întâmplă în lumea fizică. Cunoaștem cu adevărat istoria abia atunci când putem indica astfel de fapte: fapte de tip spiritual, care se află în spatele faptelor fizice. Istoria nu poate fi niciodată explicată din ea însăși, dacă ne oprim doar la realitățile fizice.
Ceea ce am discutat acum capătă o importanță cu totul deosebită: faptul că prin coborârea unei ființe-avatar mădularele ființiale ale acelui om, care este purtătorul unei astfel de ființe-avatar, sunt multiplicate, și se transmit asupra altora, că apar în cópii ale arhetipului lor, devine prin apariția lui Christos pe Pământ de o importanță cu totul deosebită. Prin faptul că ființa-avatar a lui Christos a locuit în corpul lui Iisus din Nazaret, s-a dat posibilitatea ca nu numai corpul eteric al lui Iisus din Nazaret să fie multiplicat într-o infinitate de exemplare, ci și corpul astral și chiar și Eul – Eul ca un impuls, așa cum a fost el aprins la acea vreme în corpul astral al lui Iisus, când Christos a intrat în învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret. Dar mai întâi să ne referim la multiplicarea, datorată ființei-avatar, a corpului eteric și a corpului astral ale lui Iisus din Nazaret.
Prin apariția principiului-Christos în evoluția pământească, în omenire s-a produs una dintre cele mai importante cotituri/falii. Ceea ce eu v-am povestit despre Sem, este tipic și caracteristic în principal pentru epoca precreștină. Când un corp eteric, sau chiar și un corp astral, se multiplică în acest mod, de regulă cópiile acestuia vor trece la niște oameni care au o înrudire de sânge cu cel ce a avut arhetipul: de aceea cópiile corpului eteric al lui Sem s-au transmis la apartenenții seminției iudaice. Prin apariția entității-avatar a lui Christos, aceasta s-a schimbat. Corpurile eteric și astral ale lui Iisus din Nazaret au fost multiplicate și păstrate ca astfel de cópii multiplicate în lumea spirituală, până ce ele au putut fi utilizate în cursul evoluției omenirii. Însă ele nu au fost legate de o naționalitate sau alta, de o seminție sau alta, ci, atunci când în perioada care a urmat s-a găsit un om, indiferent ce naționalitate avea el, care să fie matur, care să fie apt să primească întrețesut în propriul său corp astral o copie astrală a corpului astral al lui Iisus din Nazaret sau o copie eterică a corpului eteric al lui Iisus din Nazaret, acelui om i-au putut fi întrețesute acestea. Vedem astfel că în perioada care a urmat s-a oferit posibilitatea ca la tot felul de oameni să li se întrețeasă, spunem noi, cópii ale corpului astral sau ale corpului eteric al lui Iisus din Nazaret. De acest fapt se leagă istoria intimă a dezvoltării Creștinismului. Ceea ce se descrie în mod obișnuit ca istorie a dezvoltării Creștinismului este o sumă de procese pur exterioare. Și de aceea se dă mult prea puțină atenție lucrului cel mai esențial, și anume decelării perioadelor reale în care s-a produs dezvoltarea creștină. Cine poate pătrunde mai adânc în evoluția Creștinismului, va recunoaște ușor că în primele secole ale erei creștine felul în care s-a răspândit Creștinismul a fost complet diferit de cel din secolele de mai târziu. În primele secole creștine, răspândirea Creștinismului a fost, să zicem așa, legată de tot ceea ce se putea câștiga de la planul fizic. Nu trebuie decât să aruncăm o privire asupra celor predicate de primii învățători ai Creștinismului, pentru a vedea cum acolo se pune accent pe amintirile fizice, pe legăturile fizice și tot ceea ce a rămas fizic ca mărturie. Gândiți-vă doar cum Irineus [Nota 48], care în secolul întâi a contribuit mult la răspândirea Creștinismului în diferite țări, punea mare preț tocmai pe faptul de a exista amintiri ale unor persoane, care au auzit ele însele pe discipolii Apostolilor. Se punea mare preț pe posibilitatea de a adeveri prin astfel de amintiri fizice că Christos a propovăduit el însuși în Palestina. Se accentua în mod deosebit, de exemplu, că Papias [Nota 49] însuși ar fi șezut la picioarele discipolilor apostolilor. Se descriu și se arată chiar locurile unde s-ar fi aflat astfel de personalități, care au fost încă martori oculari ai faptului că Christos a trăit în Palestina. Procesul fizic de întoarcere în amintire este cel pe care se pune cel mai mult accent în primele secole ale Creștinismului.
Cât de mult se scot în relief lucruri rămase pe plan fizic, o puteți vedea din cuvintele bătrânului Augustin [Nota 50], care stă la sfârșitul acestei perioade și care spune: De ce cred eu în adevărurile Creștinismului? Fiindcă autoritatea Bisericii catolice mă obligă la aceasta. – Pentru el, autoritatea fizică, posibilitatea existenței aici în lumea fizică a ceva, a unei corporalități, care, legând una de alta diverse personalități, ajunge până la cel care a fost un ucenic al lui Christos, precum Petru, era lucrul important și esențial. Pentru el acesta era lucrul hotărâtor. Așadar, noi putem vedea că documentele, impresiile planului fizic, sunt elementele pe care s-a pus cel mai mult preț în primele secole ale răspândirii Creștinismului.
De aici înainte, după perioada în care a trăit Augustin și până în secolele al X-lea, al XI-lea și al XII-lea, acest lucru se schimbă. Aici nu mai este posibil să invoci amintirea vie, să atragi atenția folosindu-te doar de documentele planului fizic, căci ele sunt prea depărtate în timp. Aici există ceva cu totul diferit și în dispoziția sufletească, în felul de a gândi și în convingerile oamenilor care au primit de aici înainte Creștinismul – în mod special acesta este cazul tocmai la popoarele europene. În această perioadă, aici există în fapt ceva ca un fel de cunoaștere nemijlocită a faptului că există un Christos, că un Christos a murit pe cruce, că el trăiește în continuare. În perioada dintre secolele IV-V și secolele X-XII a existat, de asemenea, un număr mare de oameni, cărora li s-ar fi părut absolut stupid dacă cineva le-ar fi spus că ai putea să te îndoiești de evenimentele din Palestina, căci ei știau asta mai bine. Acești oameni erau răspândiți în special în țările europene. Ei putuseră viețui întotdeauna ceva în ei înșiși, ce aducea în mic cu un fel de revelație paulinică, cu ceea ce a aflat Pavel, Saul, până la acel moment pe drumul Damascului, prin care a devenit un Pavel.
Prin ce fapt a fost posibil în aceste secole, ca un număr de oameni să primească într-o măsură oarecare niște revelații clarvăzătoare despre evenimentele din Palestina? Acest lucru a fost posibil prin aceea că în aceste secole, unui mare număr de oameni le-au fost întrețesute cópii ale corpului eteric multiplicat al lui Iisus din Nazaret care au fost păstrate, că ei au putut atrage, să zicem așa, aceste cópii. Corpul lor eteric nu consta exclusiv din această copie a corpului eteric al lui Iisus, însă corpului lor eteric le-a fost întrețesută o copie a originalului corpului eteric al lui Iisus din Nazaret. În aceste secole au existat astfel de oameni, care au putut avea în ei un astfel de corp eteric, și prin aceasta o cunoaștere nemijlocită a lui Iisus din Nazaret și, de asemenea, a lui Christos. Prin aceasta s-a produs însă și o desprindere a imaginii lui Christos de moștenirea fizică exterioară, istorică. Și cel mai mult ruptă de această moștenire ne apare acel poem minunat al secolului al IX-lea cunoscut drept poemul Heliand [Nota 51], care provine din epoca lui Ludovic cel Pios, care a domnit din anul 814 până în 840 și a fost scris de către un bărbat simplu – exterior – din Saxonia. În ce privește corpul său astral și Eul său, el nu putea ajunge nicidecum la nivelul la care era corpul lui eteric. Căci corpului lui eteric i-a fost întrețesută o copie a corpului eteric al lui Iisus din Nazaret. Acest duhovnic saxon simplu care a scris acest poem, avea, printr-o contemplare clarvăzătoare nemijlocită, certitudinea: Christos există pe plan astral, iar acesta este același cu cel care a fost crucificat pe Golgota! – Și întrucât aceasta era pentru el o certitudine nemijlocită, el nu mai avea nevoie să apeleze la documente istorice. El nu mai avea nevoie de mijlocirea fizică a faptului că Christos exista acolo. De aceea el îl și prezintă pe Christos complet desprins de întreaga scenă de desfășurare a evenimentelor din Palestina, desprins de particularitățile iudaismului. El îl descrie ca pe un conducător al unui neam central-european sau germanic, iar pe cei aflați în jurul lui, ucenici și apostoli, el îi zugrăvește ca pe niște vasali ai unui prinț german. Întreaga scenă exterioară este modificată, a fost păstrată doar ceea ce era propriu-zis esențial, veșnicul legat de ființa-Christos, structura evenimentelor. Așadar el, care avea o astfel de cunoaștere nemijlocită, care se baza pe un sol atât de important precum copia corpului eteric al lui Iisus din Nazaret, nu se simțea obligat, acolo unde vorbea de Christos, să se țină foarte strâns de evenimentele istorice nemijlocite. El a îmbrăcat tot ceea ce știa în mod nemijlocit într-un alt decor exterior. Și după cum noi am putut descrie în acest autor al poemului Heliand pe una dintre personalitățile curioase, care avea întrețesută în corpul său eteric o copie a corpului eteric al lui Iisus din Nazaret, tot așa am putea găsi în această epocă alte personalități, cu aceleași caracteristici. Vedem deci că în spatele evenimentelor fizice se petrec lucrurile cele mai importante, care ne pot explica în mod intim istoria.
Dacă urmărim acum în continuare evoluția creștină, ajungem în secolele XI – XIII, până în secolul al XV-lea. Acolo a existat iarăși un cu totul alt secret, care a dus întreaga evoluție mai departe. Mai întâi a fost așa-zisa amintire a faptelor existente pe plan fizic, apoi a fost etericul care s-a întrețesut nemijlocit în corpurile eterice ale purtătorilor Creștinismului din Europa centrală. În secolele care urmează, din secolul al XII-lea până în secolul al XV-lea, a predominat în special corpul astral al lui Iisus din Nazaret, care, în numeroase cópii s-a întrețesut în corpurile astrale ale celor mai importanți purtători ai Creștinismului. Astfel de oameni aveau atunci un Eu, care ca Eu își puteau face reprezentări foarte false în toate privințele, însă în corpurile lor astrale trăia nemijlocit o forță, un spirit de sacrificiu de sine, o certitudine nemijlocită cu privire la adevărurile sfinte. În astfel de oameni zăcea o ardoare profundă, o convingere de nestrămutat și, eventual, chiar capacitatea de a argumenta această convingere. Ceea ce uneori trebuie să ni se pară atât de curios tocmai la aceste personalități, este că ele, cu Eul lor, nu puteau face față la ceea ce era conținut în corpul lor astral, deoarece în corpul lor astral fusese întrețesută copie a corpului astral al ui Iisus din Nazaret. Câteodată apărea grotesc ceea ce făcea Eul lor, însă lumea dispozițiilor și sentimentelor lor sufletești, ardoarea lor sufletească, apărea măreață și sublimă. O astfel de personalitate era, de exemplu, Francisc de Assisi. Și dacă îl studiem pe Francisc de Assisi, chiar dacă nu putem înțelege ca oameni moderni Eul său conștient, cu toate astea trebuie să avem cea mai profundă venerație pentru întreaga sa lume de sentimente, pentru tot ceea ce a făcut el, deoarece acestea devin explicabile dintr-un astfel de punct de vedere. El a fost unul dintre aceia care aveau întrețesută o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazaret. Tocmai prin aceasta el a fost în stare să realizeze ceea ce a realizat. Și mulți dintre adepții lui din Ordinul franciscanilor, împreună cu slujitorii și minoriții săi, aveau în mod asemănător întrețesută în corpul lor astral o astfel de copie.
Toate aparițiile curioase, de altfel enigmatice din acea vreme, vi se vor lumina și vă vor deveni clare exact atunci când dumneavoastră vă veți aduce cu adevărat în fața ochiului sufletesc această mijlocire în devenirea cosmică între trecut și viitor. Chestiunea era, care dintre părțile corpului astral ale lui Iisus din Nazaret se întrețesuse mai mult acestor oameni ai Evului Mediu, aceea pe care noi o numim sufletul senzației, sau aceea pe care o numim sufletul rațiunii/intelectului sau aceea a sufletului conștienței? Căci corpul astral al omului [Nota 52] trebuie, sub un anumit raport, gândit ca incluzând în sine toate aceste părți, ca circumscriind Eul. În Francisc din Assisi [Nota 53] fost în întregime prezent, să zicem așa, sufletul senzației al lui Iisus din Nazaret. Întregul suflet al senzației al lui Iisus din Nazaret a fost prezent și în acea minunată personalitate, pe care dumneavoastră o veți urmări biografic cu întregul suflet dacă îi cunoașteți secretul vieții ei: Elisabeta de Turingia [Nota 54], născută în 1207. Aici avem o astfel de personalitate care avea întrețesută în sufletul senzației o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazaret. Enigma ființei omenești ni se dezleagă tocmai printr-o astfel de cunoaștere.
Și înainte de toate vă va deveni clară o apariție, dacă știți că în acea perioadă cele mai diferite personalități aveau întrețesute în sufletul senzației, în sufletul rațiunii sau în sufletul conștienței cópii din corpul astral al lui Iisus din Nazaret: Va putea fi înțeleasă această știință, atât de puțin înțeleasă astăzi și atât de mult calomniată, numită în mod obișnuit Scolastică. Ce sarcină și-a propus deci Scolastica? Ea și-a propus drept sarcină să găsească, din temeliile rațiunii, din intelect, justificări, dovezi, pentru care nu există nicio referire istorică, nicio urmă fizică și pentru care, de asemenea, nu există nicio certitudine directă prin clarvedere, așa cum existase în secolele anterioare prin întrețeserea corpului eteric al lui Iisus din Nazaret. Acești oameni trebuiau să-și pună în felul următor sarcina. Ei își spuneau: Nouă ni s-a transmis prin tradiție faptul că în istorie a apărut acea ființă care este cunoscută drept Christos Iisus, că în evoluția omenirii au intervenit alte ființe spirituale, despre care depun mărturie documentele religioase – Din sufletul înțelegerii, din intelectul lor, a copiei corpului astral al lui Iisus din Nazaret, ei își impuneau ca sarcină să demonstreze, cu ajutorul unor noțiuni fin și precis elaborate, tot ceea ce exista în scrierile lor drept adevăruri misteriale. Așa a luat naștere acea știință curioasă, care a încercat, pe baza perspicacității de gândire a intelectului, să facă lucrul cel mai măreț ce putea fi făcut vreodată în omenire. Putem gândi despre conținutul Scolasticii cum vrem, ea însă prin fapt că de-a lungul mai multor secole a practicat această subtilă și fină discernere de noțiuni, de conturare de idei, a dezvoltat în oameni și a imprimat în cultura vremii capacitatea de a medita, de a gândi și reflecta. Capacitatea de a gândi perspicace și pătrunzător logic a fost impregnată în omenire datorită Scolasticii între secolele al XIII-lea și al XV-lea.
La aceia cărora le-a fost imprimat mai mult sufletul conștienței, respectiv copia care se exprimă drept suflet al conștienței al lui Iisus din Nazaret, a apărut – deoarece în sufletul conștienței este situat Eul – cunoașterea specială, că în Eu poate fi găsit Christos. Și întrucât ei înșiși aveau în sine elementul sufletului conștienței din corpul astral al lui Iisus din Nazaret, în interiorul lor le-a luminat Christosul lăuntric. Iar prin acest corp astral ei au recunoscut că în interiorul lor era Christos însuși. Aceștia au fost aceia pe care dumneavoastră îi cunoașteți drept Meister Eckhart [Nota 55], Johannes Tauler [Nota 56] și toți purtătorii misticii medievale.
Dumneavoastră vedeți astfel cum cele mai diferite părți componente ale corpului astral, multiplicate prin faptul că înalta ființă-avatar a lui Christos a pătruns în corpul lui Iisus din Nazaret, au acționat în continuare în epoca care a urmat și au dus la dezvoltarea propriu-zisă a Creștinismului. Este de altfel și o perioadă de tranziție importantă. Noi vedem cum omenirea, în evoluția ei, a fost nevoită și ea să-și încorporeze aceste părți din entitatea lui Iisus din Nazaret. În primele secole existau oameni dependenți total de planul fizic; în secolele următoare au venit oameni susceptibili la a primi în corpul lor eteric elementul corpului eteric al lui Iisus din Nazaret. Mai târziu oamenii erau predispuși, să zicem așa, mai mult spre corpul astral; de aceea lor li s-a putut încorpora acum și o copie a corpului astral al lui Iisus din Nazaret. Corpul astral este purtătorul puterii de judecată. Puterea de judecată se trezește în mod cu totul deosebit între secolele XII și XIV. Acest lucru îl puteți vedea și dintr-un alt fenomen.
Până atunci era deosebit de clar ce adâncimi misteriale conține Cina cea de taină/împărtășania. Împărtășania a fost în așa fel primită – despre aceasta s-a discutat cel mult într-un cerc restrâns –, încât se înțelegea să fie resimțit absolut tot ceea ce era sădit în cuvintele: „Acesta este trupul meu și acesta este sângele meu...” [Nota 57], deoarece Christos arăta că el va fi unit cu Pământul, că va fi spiritul planetar al Pământului. Și întrucât făina este darul cel mai de preț al Pământului, ea a devenit pentru om trupul lui Christos, iar seva care curge prin plante, prin vița de vie, a devenit pentru ei sângele lui Christos. Prin această cunoaștere nu s-a diminuat valoarea Cinei cea de taină, ci din contră, s-a mărit. În acele secole, până să se trezească puterea de judecată din corpul astral, se simțea ceva din aceste profunzimi infinite. Abia începând de atunci s-a trezit îndoiala. Abia după aceea a început disputa privitoare la împărtășanie. Reflectați numai la cum se discută în husism, în luteranism și în schismele lui, în zwinglianism și calvinism despre ceea ce vrea să fie împărtășania! Astfel de discuții n-ar fi fost posibile înainte, deoarece pe atunci încă mai exista o cunoaștere nemijlocită privitoare la Cina cea de taină. Însă acolo noi vedem adeverită o mare lege a istoriei, care ar trebui să fie importantă în special pentru Știința spirituală: Atât timp cât oamenii știau ce anume era Cina cea de taină, ei nu au discutat; ei au început să discute abia după ce au pierdut cunoașterea nemijlocită despre Cina cea de taină. Luați-o ca un indiciu general, că atunci când se începe să se discute despre o chestiune oarecare, de fapt nu se mai cunoaște acea chestiune. Unde există cunoaștere, cunoașterea este spusă/împărtășită, și atunci nu mai există de fapt o dorință deosebită de a discuta. Acolo unde există o dorință de a discuta, lipsește de regulă cunoașterea adevărului. Discuția începe odată cu neștiința, și întotdeauna și peste tot, atunci când încep discuțiile, acesta este un semn al decăderii relativ la seriozitatea unei chestiuni. Desființarea curentului respectiv se anunță întotdeauna prin parlamentări. Este foarte important ca pe tărâmul Științei spirituale să se înțeleagă, că voința de a discuta poate fi privită de fapt ca un semn al neștiinței; în schimb, trebuie cultivat opusul discutării, voința de a învăța, dorința de a înțelege treptat, treptat tot mai mult chestiunea despre care este vorba.
Aici vedem adeverită, în însăși dezvoltarea Creștinismului, o realitate istorică mare. Dar noi mai putem învăța și altceva, atunci când vedem cum s-a dezvoltat forța de judecată, în aceste secole caracterizate ale Creștinismului, această înțelepciune intelectuală ascuțită, ageră – care își are sediul în corpul astral. Desigur, atunci când observăm realități, nu dogme, putem învăța din tot ceea ce a făcut Creștinismul în general în mersul său înainte. Ce s-a ales din Scolastică, dacă nu o judecăm după conținutul ei, ci după efortul de cultivare și educare a unor facultăți? Știți ce s-a ales din ea? Științele naturii moderne! Științele naturii moderne nu se pot concepe fără realitatea unei științe creștine a Evului Mediu. Putem învăța nu numai că Copernic [Nota 58] era un canonic, că Giordano Bruno [Nota 59] era un dominican, ci că toate formele-gânduri cu care s-a operat începând din secolele al XV-lea și al XVI-lea în Științele naturii, nu sunt altceva decât ceea ce a fost educat, ceea ce a fost cultivat din secolul al XI-lea până în secolul al XVI-lea de către știința creștină a Evului Mediu. Cei care răsfoiesc prin cărțile scolasticilor și compară Scolastica cu Științele naturii moderne și apoi spun: Haeckel, și așa mai departe, afirmă cu totul altceva, nu trăiesc în realitate, ci în abstracțiuni. Importante sunt realitățile! Un Haeckel [Nota 60], un Darwin [Nota 61] un Du Bois-Reymond [Nota 62], un Huxley [Nota 63] și alții nu ar fi fost posibili dacă mai înainte n-ar fi existat știința creștină a Evului Mediu. Căci dacă ei pot gândi astfel, aceasta o datorează științei Evului Mediu. Aceasta este realitatea. La sânul ei a învățat omenirea să gândească în adevăratul sens al cuvântului.
Chestiunea merge și mai departe. Citiți-l pe David Friedrich Strauss [Nota 64]. Încercați să priviți ce și cum gândește. Încercați să deslușiți structura sa de gândire: faptul că el vrea să arate că întreaga viață a lui Iisus din Nazaret este un mit. Știți de unde are el agerimea de gândire? Din știința creștină a Evului Mediu. Întregul arsenal prin care se combate astăzi atât de radical Creștinismul este luat din știința creștină a Evului Mediu. Aproape că nu există astăzi adversar al Creștinismului la care să nu se poată dovedi ușor că el n-ar putea gândi așa cum gândește, dacă nu ar fi învățat formele de gândire de la știința creștină a Evului Mediu. Aceasta se cheamă să privești în mod real istoria universală.
Și ce s-a întâmplat începând din secolul al XVI-lea încoace? Începând din secolul al XVI-lea a început să se impună din ce în ce mai mult Eul însuși, și odată cu el egoismul omenesc și materialismul. S-a uitat ceea ce s-a învățat și s-a uitat tot ceea ce a acumulat Eul: a trebuit ca oamenii să se rezume la ceea ce Eul poate observa, la ceea ce instrumentul senzorialității poate oferi intelectului obișnuit, și doar asta și-a găsit adăpost în interiorul lui. Începând din secolul al XVI-lea, cultura este o cultură a egoității. Ce mai urmează să intre acum în acest Eu? Evoluția creștină a parcurs o evoluție în corpul fizic exterior, o evoluție în corpul eteric, o evoluție în corpul astral, ajungând până sus la Eu. Acum ea trebuie să primească în sine misterele și tainele Creștinismului însuși. Acum, după un răstimp în care Eul a învățat să gândească la școala Creștinismului și și-a exersat gândirea pe ceea ce oferă lumea exterioară, trebuie să se realizeze transformarea Eului într-un organ receptiv la Christos. Acum Eul trebuie să găsească din nou înțelepciunea, care este înțelepciunea originară a marelui Avatar, a lui Christos însuși. Și prin ce trebuie să se întâmple aceasta? Prin aprofundarea spiritual-științifică a Creștinismului. Atent pregătit prin cele trei trepte ale evoluției, fizică, eterică și astrală, ar fi rândul acum să se deschidă în interiorul omului organul, pentru ca de aici înainte să privească în atmosfera sa spirituală cu acel ochi pe care i-l poate deschide Christos. Christos, ca cea mai mare ființă-avatar, a coborât pe Pământ. Să ne pregătim sufletește pentru această perspectivă: să încercăm să privim lumea așa cum am privi-o dacă l-am primit în noi pe Christos. Atunci vom găsi întreaga noastră devenire cosmică încinsă și inundată de focul entității christice. Asta înseamnă să descriem cum pe Saturn a luat naștere încet, încet corpul fizic, cum pe Soare s-a adăugat corpul eteric, pe Lună s-a alăturat corpul astral, iar pe Pământ Eul, și să găsim cum toate acestea urmăresc ca noi să devenim din ce în ce mai independenți și individuali, pentru a încorpora evoluției pământești acea înțelepciune ce se revarsă dinspre Soare pe Pământ. Cu alte cuvinte, Christos și Creștinismul trebuie să devină, pentru Eul devenit liber al epocii moderne, centrul perspectival, să zicem așa, al modului de a privi lumea.
După cum vedeți, Creștinismul s-a pregătit treptat, treptat să devină ceea ce el urmează să devină. În primele secole, creștinul a primit Creștinismul cu facultatea sa de cunoaștere fizică, mai târziu, în cursul Evului Mediu, l-a primit cu facultatea sa de cunoaștere eterică și facultatea sa de cunoaștere astrală. Astfel, o perioadă, Creștinismul a fost reprimat, în ființa sa adevărată, până ce Eul a fost educat, prin intermediul celor trei corpuri, în procesul evoluției de după Christos. Însă acum, după ce a învățat să gândească și să-și îndrepte privirea în afară, în lumea obiectivă, Eul este copt să vadă în această lume obiectivă, în toate fenomenele, realitățile spirituale, care sunt atât de intim legate cu ființa centrală, cu ființa lui Christos: să-l vadă pe Christos sub cele mai diverse aspecte, pretutindeni, drept temelie.
Cu aceasta noi ne aflăm chiar la punctul de plecare al înțelegerii și cunoașterii spiritual-științifice a Creștinismului, și recunoaștem sarcina, recunoaștem misiunea rezervată acestei Mișcări pentru cunoaștere a spiritului. Totodată noi recunoaștem realitatea acestei misiuni. După cum fiecare om are un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și un Eu și treptat, treptat urcă spre înălțimi tot mai mari, la fel se întâmplă și în cadrul evoluției istorice a Creștinismului. Am putea spune că și Creștinismul are un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și un Eu, un Eu care, precum în epoca noastră, își poate tăgădui chiar și originea sa, căci Eul poate deveni în general egoist, dar care în același timp poate primi în sine și ființa adevărată a lui Christos și urca pe trepte tot mai înalte ale existenței. – Ceea ce este omul în particular, este și lumea mare, Cosmosul, atât în ansamblul său cât și în cursul devenirii sale istorice.
Dacă privim chestiunea în acest, fel, ni se deschide o perspectivă largă, din punct de vedere spiritual-științific, asupra viitorului. Și noi știm cum aceasta poate să ne cuprindă inima și să ne umple cu entuziasm. Noi înțelegem din ce în ce mai bine ce avem de făcut și știm, de asemenea, că nu bâjbâim în întuneric. Căci noi nu am scornit în mod arbitrar o idee pe care să o proiectăm în viitor, ci noi ne dorim doar acele idei și vrem să urmăm doar acele idei care au fost pregătite treptat, treptat de-a lungul secolelor de evoluție creștină. Pe cât de adevărat este că mai întâi trebuie să apară Eul și încet, încet să se dezvolte spre trepte mai înalte, spre Sinea spirituală, Spiritul vieții și Omul-spirit, după ce mai întâi au existat corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, tot atât de adevărat este că omul modern s-a putut dezvolta cu ființa sa-Eu, cu gândirea sa actuală, doar din ființa astrală, eterică și fizică a Creștinismului. Creștinismul a devenit Eu (Ich). Pe cât de adevărat este că acesta a fost rezultatul evoluției din trecut, tot atât de adevărat este că ființa-Eu a omenirii trebuie să apară abia după ce s-au dezvoltat ființa astrală și eterică a Creștinismului. Creștinismul se va dezvolta în continuare în viitor, el va oferi omenirii cu totul alte lucruri, iar evoluția creștină și felul de viață creștin vor apărea într-o formă nouă: corpul astral transformat va apărea ca Sine spirituală creștină, corpul eteric transformat ca Spirit al vieții creștin. Iar într-o perspectivă luminoasă de viitor a Creștinismului strălucește dintr-o dată în fața sufletului nostru, drept steaua spre care noi ne îndreptăm, Omul-spirit, străluminat și înflăcărat în întregime de spiritul Creștinismului.
