Problema care urmează să ne preocupe astăzi aici este ce anume are omul prezentului de câștigat din Știința spiritului, așa cum este ea înțeleasă aici; mai precis, astăzi vom răspunde la această întrebare pe baza tuturor lucrurilor de care am luat cunoștință în cursul conferințelor, în special acelea din iarna trecută. La prima vedere omului i se poate părea că această Știință a spiritului ar fi o concepție despre lume ca oricare altă concepție despre lume din prezent. Ai putea crede cam așa: Enigme ale existenței au existat întotdeauna; oamenii încearcă prin cele mai diverse mijloace care le stau la dispoziție, pe căi religioase, pe căi științifice, să răspundă la aceste enigme ale existenței sau, așa cum se spune, să-și satisfacă prin aceasta nevoie lor de cunoaștere, setea lor de cunoaștere. S-ar putea la fel de bine prezenta această Știință a spiritului ca oricare altă concepție despre lume din prezent, indiferent cum s-ar numi aceasta, materialism, monism, spiritualism, idealism, realism și așa mai departe, ar putea fi prezentată ca oricare altă concepție despre lume din prezent, ca ceva ce vrea să satisfacă simpla sete de cunoaștere. Dar ea nu este așa ceva. Prin ceea ce omul își însușește prin această Știință a spiritului, el deține un bun de viață pozitiv, permanent activ, care satisface nu numai ideile sale, nevoia lui de cunoaștere, ci care este un factor real în viața însăși. Dacă vrem să înțelegem aceasta, va trebui să mergem astăzi ceva mai departe. Va trebui odată să așezăm în fața sufletului, dintr-un punct de vedere foarte precis, problema evoluției omenirii. Am făcut-o deja adesea. Astăzi însă vrem să o facem dintr-un alt punct de vedere.
Ne-am întors deseori privirea spre epocile care au premers marelui potop atlanteean, în care strămoșii noștri, adică propriile noastre suflete, au trăit în corpurile predecesorilor pe vechiul continent atlanteean, care s-a aflat între Europa, Africa și America. Și noi am privit în urmă spre acele epoci și mai vechi, pe care le-am desemnat cu numele de era lemuriană, în care sufletele omenești care sunt acum încorporate stăteau pe o treaptă de existență cu mult inferioară celei de astăzi. Asupra acestui interval de timp am vrea să revenim încă o dată astăzi. Mai întâi trebuie să ne spunem: Omul și-a câștigat actuala sa treaptă a vieții de simțire, a vieții de voință, a inteligenței, chiar și actuala sa formă, prin faptul că în existența pământească au acționat împreună acele entități spirituale situate în Univers pe trepte superioare omului. Care sunt aceste entități spirituale, aceasta am explicat-o de mai multe ori. Am vorbit despre spiritele pe care noi le numim Tronuri, despre Spiritele înțelepciunii, despre Spiritele mișcării, ale formei, ale personalității și așa mai departe.
Aceștia sunt marii Maiștri și marii Constructori ai existenței, acestea sunt acele entități care, pas cu pas, au dus înainte neamul nostru omenesc, până la actualul nivel al existenței. Astăzi am vrea să aducem odată foarte clar în fața sufletului, că și alte spirite și alte entități, în afara celor care duc evoluția omenească înainte, au mai intervenit. Au intervenit într-un anumit mod niște entități spirituale, care se opun dușmănos puterilor spirituale progresiste. Și noi putem indica pentru fiecare interval în parte, atât pentru perioada lemuriană cât și pentru cea atlanteeană, precum și pentru perioada noastră postatlanteeană în care trăim acum, ce entități spirituale au produs, să zicem așa, piedici și frânări, ce entități spirituale s-au opus dușmănos celor care vor să împingă înainte omenirea.
În era lemuriană, prima care ne interesează astăzi pentru existența pământească, în evoluția omenească au intervenit entitățile luciferice. Ele se situează, sub un anumit aspect, dușmănos față de acele puteri care voiau pe atunci să-l ducă pe om mereu înainte. În era atlanteeană, puterilor progresiste li s-au opus dușmănos spiritele pe care noi le denumim spiritele lui Ahriman sau ale lui Mefistofel. Spiritele ahrimanice, mefistofelice, sunt acele spirite care, dacă luăm exact numele, au fost numite în concepția medievală spiritele lui Satan, care nu trebuie confundat cu Lucifer.
În epoca noastră, entităților progresiste le vor ieși treptat, treptat în cale și alte entități inhibitorii. Despre ele urmează să vorbim ulterior. Deocamdată să răspundem la întrebarea: Ce rol au jucat aceste spirite luciferice în vechea eră lemuriană?
Astăzi vom privi toate acestea dintr-un punct de vedere foarte precis. În ce domeniu au intervenit propriu-zis spiritele luciferice în vechea eră lemuriană? Cel mai bine veți înțelege despre ce este vorba aici dacă lăsați încă o dată privirea să cutreiere în trecut, pentru a observa felul în care a evoluat omul.
Dumneavoastră știți că pe vechiul Saturn omul s-a dezvoltat prin faptul că Tronurile au deșertat propria lor substanță și că atunci s-a pus prima piatră la corpul fizic omenesc. Noi mai știm apoi că pe Soare Spiritele înțelepciunii i-au imprimat corpul eteric sau corpul vieții, că pe Lună Spiritele mișcării i-au sădit corpul astral. A fost apoi rândul Spiritelor formei să-i ofere omului pe Pământ Eul, pentru ca omul, prin faptul că se deosebește de mediul său înconjurător, să poată deveni într-un anumit mod o ființă independentă. Însă chiar dacă omul ar fi devenit, grație Spiritelor formei, o ființă independentă față de lumea exterioară, față de ceea ce îl înconjoară pe Pământ, el n-ar fi devenit niciodată, prin aceste Spirite ale formei, o ființă independentă față de ele însele; el ar fi rămas dependent de ele, ar fi fost dirijat și condus de ele prin sfori. Că nu s-a întâmplat aceasta, este datorită acțiunii, sub un anumit aspect benefică, a faptului că în era lemuriană entitățile luciferice s-au contrapus Spiritelor formei. Aceste entități luciferice au dat prilejul omului să aspire la libertatea sa. Bineînțeles, prin aceasta ele i-au dat omului ocazia și de a face răul, posibilitatea de a cădea în mrejele pasiunilor și dorințelor senzoriale. În ce anume au intervenit deci aceste Spirite luciferice? Ele au intervenit în ceea ce exista atunci, și anume în ceea ce i se dăduse omului la urmă, în corpul astral, care pe atunci, într-o anumită privință, era partea cea mai interioară a lui. Ele s-au instalat acolo, l-au luat în posesie. Dacă Spiritele luciferice n-ar fi apărut, acest corp astral ar fi fost proprietatea exclusivă a Spiritelor formei. Ele ar fi imprimat acestui corp astral acele forțe care îi dau omului figura, chipul omenesc, care l-au făcut pe om asemenea chipului Zeilor, Spiritelor formei. Așa ceva ar fi devenit omul, însă atunci el ar fi rămas dependent de aceste Spirite ale formei pe toată durata vieții lor, în vecii vecilor.
Așadar, entitățile luciferice s-au furișat oarecum în corpul astral, astfel încât acum în corpul astral acționau două feluri de entități: cele care îl mână pe om înainte și cele care, ce-i drept, îl împiedică în această înaintare fără rețineri, în schimb au consolidat interior independența sa. Dacă n-ar fi apărut entitățile luciferice, omul ar fi rămas în corpul său astral în stadiul de nevinovăție și puritate. În el nu ar fi apărut nicio pasiune care să-l facă să râvnească după ceva ce poate fi găsit doar pe Pământ. Entitățile luciferice au făcut mai grosolane, mai rudimentare, să zicem așa, pasiunile, impulsurile și dorințele. Dacă entitățile luciferice n-ar fi apărut, omul ar fi rămas ca mai înainte, ar fi aspirat necontenit spre patria sa, spre sferele spirituale, de unde a coborât. El n-ar fi găsit nicio plăcere în ceea ce îl înconjoară pe Pământ, i-ar fi fost imposibil să dezvolte vreun interes legat de impresiile senzoriale. La acest interes, la această tânjire după impresiile pământești el a ajuns prin Spiritele luciferice. Ele l-au împins în sfera pământească datorită faptului că i-au infestat partea sa cea mai lăuntrică, corpul său astral. Cum se explică însă că omul nu s-a lepădat complet în acea vreme de Spiritele formei, sau în general de sferele spirituale? Cum se explică faptul că omul, în interesele și dorințele lui, nu a cedat complet tentației lumii senzoriale?
Acest lucru se explică prin aceea că spiritele care îl duc înainte pe om au găsit antidotul. Antidotul lor a fost acela de a infiltra în ființa omenească ceva, ce în mod normal n-ar fi trebuit să existe în această ființă, ele au infiltrat-o cu boală, suferință și durere. Aceasta a devenit contraponderea necesară împotriva faptelor Spiritelor luciferice.
Spiritele luciferice i-au dat omului poftele senzoriale; entitățile superioare au luat contramăsurile lor, în sensul că de aici înaintea omul să nu mai cadă neapărat în mrejele acestei lumi senzoriale, punând drept consecință a poftelor și intereselor senzoriale boala și suferința, astfel încât în lume există tot atâta suferință și durere, pe cât interes exclusiv pentru lumea fizică, senzorială. Ambele sunt într-un perfect echilibru, niciuna nu o întrece pe cealaltă: atâta boală și durere, pe câte pofte și pasiuni senzoriale. Aceasta a fost acțiunea reciprocă, unele asupra celorlalte, a Spiritelor luciferice și a Spiritelor formei în era lemuriană. Dacă Spiritele luciferice n-ar fi apărut, omul n-ar fi coborât atât de devreme în sfera pământească. Pasiunea, pofta sa pentru lumea senzorială au contribuit, de asemenea, la a i se deschide mai devreme ochii, la a putea vedea mai devreme întreaga ambianță a existenței senzoriale. Dacă omul ar fi mers ascultător conform regulilor prevăzute de Spiritele progresiste, el ar fi trebuit să vadă lumea înconjurătoare abia de la mijlocul erei atlanteene. Însă el ar fi văzut-o atunci în mod spiritual, nu așa ca astăzi, el ar fi văzut-o pretutindeni ca o expresie a entităților spirituale. Datorită faptului că omul a fost coborât anticipat în sfera pământească, că poftele și interesele sale pământești l-au împins în jos, s-a întâmplat altfel decât fusese prevăzut, adică pentru mijlocul erei atlanteene.
De aceea, în lucrurile pe care omul le-a putut vedea și înțelege s-au amestecat Spiritele ahrimanice, acele spirite ce pot fi desemnate și cu numele de Spirite mefistofelice. Prin aceasta omul a căzut în eroare, a căzut în ceea ce ar putea fi numit propriu-zis păcatul conștient. Așadar, începând de la mijlocul erei atlanteene asupra omului acționează cohorta de spirite ahrimanice. În ce direcție l-a sedus, să zicem așa, această cohortă de spirite ahrimanice pe om? Ea l-a sedus în sensul că omul ia ceea ce există în ambianța sa drept ceva material, că nu pătrunde cu privirea dincolo de acest material, la temelia adevărată a materiei, la spiritual. Dacă omul ar vedea în fiecare piatră, în fiecare plantă și în fiecare animal spiritualul, n-ar cădea niciodată în eroare și prin aceasta n-ar ceda răului, ci, dacă asupra lui ar fi acționat doar Spiritele progresiste, ar fi fost scutit de acele iluzii, cărora el trebuie mereu să le cadă victimă dacă construiește doar pe ceea ce îi spune lumea senzorială.
Ce au întreprins atunci acele entități spirituale, care vor să-l păstreze pe om pe calea sa progresistă, împotriva acestei seducții, împotriva erorii și iluziei venite din senzorial? Ele au făcut în așa fel, încât în viitor omul, pe drept, să fie pus, să zicem așa, în situația – natural, aceasta a venit încet și treptat, însă aici se află forțele pentru care a venit aceasta – să dobândească din însăși lumea senzorială posibilitatea de a se înălța din nou deasupra greșelii, păcatului și răului, adică ele i-au dat omului posibilitatea de a-și purta și stinge singur Karma sa. Așadar, dacă acele entități care trebuiau să corecteze răul provocat de seducția entităților luciferice au adus în lume suferință și durere și, de asemenea, moartea legată de acestea, entitățile care trebuiau să corecteze consecințele greșelilor care se abat dinspre lumea senzorială, i-au dat omului posibilitatea de a înlătura din nou, prin Karma sa, toate greșelile, de a șterge din nou întreg răul pe care el l-a făcut în lume. Căci ce s-ar fi întâmplat dacă omul ar fi fost expus doar tentației la rău și greșeală? Atunci, treptat, treptat omul ar fi devenit, așa-zis, una cu greșeala, el nu ar mai fi avut posibilitatea de a progresa; căci cu fiecare greșeală, cu fiecare minciună, cu fiecare iluzie noi ne punem o piedică în calea progresului. Dacă noi n-am fi în stare să corectăm greșeala și păcatul, am regresa pe calea noastră spre progres, cu atât mai mult cu cât mai multe piedici ne punem în cale prin greșelile și păcatele pe care le săvârșim, ceea ce ar însemna ca noi să nu ne atingem țelul. Dacă nu ar acționa forțele opuse, forțele Karmei, ar fi imposibil să se atingă ceea ce constituite țelul omenesc.
Gândiți-vă numai că ați comite o nedreptate într-o viață. Această nedreptate pe care dumneavoastră ați comis-o, înseamnă, dacă ea ar rămâne astfel în viața dumneavoastră, nici mai mult nici mai puțin decât să ratați pasul înainte pe care l-ați fi făcut dacă nu ați fi comis nedreptatea. Și cu fiecare nedreptate comisă, dumneavoastră ați pierde câte un pas, iar aceasta ar atrage după sine o rămânere cu mulți pași în urmă. Dacă nu s-ar fi oferit posibilitatea de a se ridica deasupra greșelii, omul ar trebui în cele din urmă să se scufunde în greșeală. Așa însă a intervenit fapta benefică a Karmei. Ce înseamnă această faptă benefică pentru om? Karma este ceva de care omul trebuie să se teamă? Nu! Karma este o putere pentru care omul ar trebui de fapt să le fie recunoscător planurilor Universului. Căci Karma ne spune: Ai comis o greșeală? – Dumnezeu nu se lasă batjocorit! Ceea ce tu ai semănat, aceea trebuie să culegi [Nota 65]. Această greșeală te obligă să o repari; atunci tu ai făcut-o să dispară din Karma ta și poți avansa puțin mai departe.
Fără Karmă, progresul nostru în viața omenească ar fi imposibil. Karma ne arată fapta benefică, cum că noi putem îndrepta orice greșeală, că trebuie să anulăm tot ceea ce am făcut greșit înainte. Atunci, ca urmare a faptelor lui Ahriman, a apărut Karma.
Și acum mergem mai departe. În prezent noi ne îndreptăm spre o epocă în care alte entități se vor apropia de oameni, entități care în viitorul imediat vor interveni din ce în ce mai mult în evoluția omenirii. După cum spiritele luciferice au intervenit în era lemuriană, tot astfel au intervenit spiritele ahrimanice în era atlanteeană și tot astfel vor interveni încet, încet alte entități în epoca noastră. Să încercăm să ne lămurim ce fel de entități vor fi acestea.
Entitățile care au intervenit în era lemuriană, despre acestea noi a trebuit să spunem că ele s-au stabilit în corpul astral al omului, au atras interesul, impulsurile și poftele sale jos, în sfera pământească. Mai precis, în ce anume s-au fixat aceste entități luciferice?
Aceasta o puteți înțelege doar dacă țineți cont de elementele de bază care intră în componența omului, pe care eu vi le-am dat în cartea mea Teosofie. Acolo se arată că noi trebuie să deosebim la om mai întâi corpul său fizic, apoi corpul său eteric sau corp al vieții și corpul său astral sau, cum l-am numit eu acolo, corpul senzației/simțirii sau corpul sufletesc.
Dacă privim aceste trei componente, avem exact trei mădulare care i-au fost date omului înaintea parcursului său pământesc. Ceea ce este numit acolo corpul fizic, acesta a fost sădit ca germene pe vechiul Saturn, ceea ce este numit corpul eteric, a fost sădit pe Soare, iar ceea ce acolo este numit corp sufletesc sau corp al senzației a fost sădit pe vechea Lună. Acum, pe Pământ, s-a ajuns treptat, treptat să avem sufletul senzației, care de fapt este o transformare inconștientă, o prelucrare inconștientă a corpului senzației. În sufletul senzației s-a ancorat Lucifer; el s-a furișat acolo în el, stă acolo înăuntru. În continuare, prin metamorfozarea inconștientă a corpului eteric, a luat naștere sufletul înțelegerii [sau intelectului]. Despre acesta s-au spus mai multe în lucrarea privitoare la „Educația copilului”. În acest al doilea mădular al sufletului omenesc, în sufletul înțelegerii sau afectivității, deci în componenta metamorfozată a corpului eteric, s-a instalat Ahriman. El locuiește acolo înăuntru și îl conduce pe om la judecăți false în legătură cu lucrurile materiale, îl conduce la greșeală/eroare, păcat și minciună, la tot ceea ce vine din sufletul înțelegerii sau afectivității. În tot ceea ce omul se dăruia unei iluzii/ de exemplu aceea că prin materie ar fi dată realitatea, noi trebuie să vedem insinuările lui Ahriman, ale lui Mefistofel. În al treilea rând avem sufletul conștienței, care constă într-o metamorfozare inconștientă a corpului fizic. După cum vă amintiți, această prelucrare a avut loc către sfârșitul erei atlanteene. Atunci corpul eteric al capului a intrat complet în lăuntrul capului fizic și a metamorfozat treptat în așa fel corpul fizic, încât el a devenit o entitate conștientă de sine. La această metamorfozare inconștientă a corpului fizic, la sufletul conștienței, omul lucrează în fond încă și astăzi. Iar în perioada imediat următoare, în sufletul conștienței, și totodată în ceea ce se numește Eul omenesc – căci Eul se trezește în sufletul conștienței –, se vor furișa acele entități spirituale ce se numesc Asuras. Asurașii vor dezvolta răul cu o forță mult mai mare decât însăși forțele satanice ale erei atlanteene sau decât Spiritele luciferice ale erei lemuriene.
Răul pe care Spiritele luciferice l-au adus oamenilor odată cu binefacerea libertății, va fi complet anulat de către oameni în cursul evoluției pământești. Acel rău pe care l-au adus Spiritele ahrimanice poate fi anulat odată cu expirarea legității karmice. Răul însă pe care îl aduc puterile asurice nu poate fi ispășit într-un asemenea mod. Dacă spiritele bune i-au dat omului dureri și suferințe, boală și moarte pentru a se putea dezvolta superior, în ciuda posibilității de a face răul, dacă spiritele bune i-au dat posibilitatea Karmei împotriva forțelor ahrimanice pentru a compensa greșeala/eroarea, față de spiritele asurice nu va fi la fel de ușor în decursul existenței pământești. Căci Spiritele asurice vor provoca o puternică transformare în domeniul pe care au pus mâna – și acesta este lăuntricul cel mai profund al omului, sufletul conștienței împreună cu Eul –, vor duce la o unire a Eului cu senzorialitatea Pământului. Vor fi smulse bucată cu bucată părți din Eu și, în măsura în care Spiritele asurice se instalează în sufletul conștienței, în aceeași măsură omul trebuie să lase în urmă pe Pământ bucăți ale existenței sale. Ceea ce a căzut în puterea Spiritelor asurice va fi în mod iremediabil pierdut. Nu neapărat întregul om trebuie să le cadă pradă, însă bucăți din spiritul omului vor fi tăiate de către puterile asurice. Aceste puteri asurice se anunță în epoca noastră prin spiritul care domnește aici și pe care îl putem numi spiritul vieții primare, al vieții în senzorialitate și al uitării oricărei entități spirituale reale și al oricărei lumi spirituale reale. Am putea spune: Astăzi este o chestiune mai mult teoretică faptul că puterile asurice îl ispitesc pe om. Astăzi ele doar îi induc în subconștient în variate feluri minciuna, cum că Eul său ar fi pur și simplu un rezultat al lumii fizice. Astăzi ele îl ademenesc spre un fel de materialism teoretic, însă în perioada care urmează – și aceasta se anunță tot mai amenințător prin pasiunile pustiitoare ale senzorialității, care se coboară din ce în ce mai mult pe Pământ – ele vor întuneca privirea omului față de ființele spirituale și puterile spirituale. Omul nu va mai ști și nu va mai vrea să știe nimic de o lume spirituală. El nu numai că va propovădui din ce în ce mai mult că cele mai înalte idei morale ale omului sunt doar niște forme superioare ale instinctelor animalice, nu numai că va răspândi ideea că gândirea omenească este doar o metamorfozare a ceva ce posedă și animalul, că omul este înrudit cu animalul nu doar după formă, ci și după întreaga sa ființă, nu numai că el va face asta, ci va lua chiar în serios această concepție și va trăi conform ei.
Astăzi încă nimeni nu trăiește în sensul frazei că omul, conform ființei sale, se trage din animal. Însă această concepție despre lume va veni cu siguranță, și ea va avea drept urmare că oamenii care au o astfel de părere vor și trăi ca animalele, se vor scufunda în instinctele animalice primitive și în pasiunile animalice. Și în multe alte cazuri, care nu este nevoie a fi caracterizate aici, care se impun acum în special în lăcașe ale marilor orașe drept orgii desfrânate ale senzorialităților lipsite de țel, vedem deja luminile infernale grotești ale acelor spirite, pe care noi le numim Spirite asurice.
Să ne întoarcem încă o dată privirea înapoi. Am spus că spiritele care vor să-l ducă pe om înainte i-au trimis suferința, durerea și chiar și moartea. În textele biblice se anunță chiar răspicat: În dureri îți vei naște copiii! [Nota 66]— Moartea a venit în lume. Aceasta este ceea ce au dispus cu privire la oameni acele puteri ce se opun puterilor luciferice. Cine i-a dat omului Karma, cine i-a dat, în general, omului posibilitatea de a exista o Karmă? Veți înțelege ceea ce s-a spus acum doar dacă nu vă țineți în mod pedant de noțiunea pământească de timp. Prin noțiunea pământească de timp omul crede că ceva petrecut odată într-un loc sau altul, poate avea un efect doar asupra celor ce urmează. În lumea spirituală însă, un lucru care urmează să se întâmple se arată în efectele sale deja anticipat, el există deja dinainte în efectele sale. De unde provine acțiunea benefică a Karmei? Din ce a izvorât propriu-zis această acțiune binefăcătoare în evoluția noastră terestră, că există o Karmă? Karma nu provine de la o altă forță din întreaga evoluție, decât de la Christos.
Chiar dacă Christos a apărut mai târziu, el a existat întotdeauna în sfera spirituală a Pământului. În vechile Oracole atlanteene preoții vorbeau deja despre Spiritul Soarelui, despre Christos. Sfinții Rishi, în epoca de cultură hindusă, au vorbit despre Vishva Karman; Zaratustra a vorbit în Persia despre Ahura Mazdao. Hermes a vorbit despre Osiris; iar prevestitorul lui Christos, Moise, a vorbit despre acea forță care, în toate veșniciile, este compensarea/anularea oricărui natural, despre acea forță care trăiește în „Ehjeh asher ehjeh” [Nota 67]. Toți au vorbit despre Christos; însă unde era el de găsit în acele timpuri de demult? Doar acolo unde ochiul spiritual putea pătrunde cu privirea în lumea spirituală. El putea fi găsit întotdeauna în lumea spirituală și era activ în lumea spirituală și din lumea spirituală. El este cel care, înainte să fi apărut pe Pământ, i-a trimis omului posibilitatea Karmei. După aceea el însuși a apărut pe Pământ, și noi știm ce a devenit el pentru om prin faptul că a apărut pe Pământ. Am descris acțiunile sale în însăși sfera pământească. Am prezentat importanța evenimentului de pe Golgota. Noi am descris efectul său și la cei care, atunci când a avut loc evenimentul de pe Golgota, nu erau încorporați în corpuri pământești, care pe atunci erau în lumea spirituală. Noi știm că în momentul în care pe Golgota sângele a curs din răni, spiritul lui Christos a apărut în lumea de jos, și mai spuneam că atunci, prin întreaga lume a spiritului s-a produs ca un fel de iluminare, de limpezire; pe scurt, noi am spus că apariția lui Christos pe Pământ este evenimentul cel mai important și pentru lumea pe care o traversează omul între moarte și o nouă naștere.
Este un efect cât se poate de real acela care pornește de la Christos. Nu trebuie decât să ne întrebăm, ce s-ar fi întâmplat cu Pământul dacă Christos n-ar fi apărut. Puteți măsura întreaga însemnătate a evenimentului christic aducând prin comparație contraimaginea unui Pământ lipsit de Christos. Să presupunem că Christos n-ar fi apărut, că evenimentul de pe Golgota nu s-ar fi produs în perioada în care a apărut Christos.
Înainte de apariția lui Christos, sentimentul pentru sufletele celor mai avansați dintre oameni, care își însușiseră cel mai profund interes pentru lumea pământească și se aflau atunci în lumea spirituală, se potrivea într-adevăr zicalei grecului: Mai bine cerșetor pe Pământ [Nota 68] decât un rege în împărăția umbrelor. Căci înainte de evenimentul de pe Golgota, sufletele se simțeau în lumea spirituală izolate și înconjurate de întuneric. Lumea spirituală nu era atunci transparentă, în deplina ei claritate luminoasă, pentru cei care, pășind prin poarta morții, intrau în ea. Cu toții se simțeau singuri, respinși în ei înșiși, precum un zid ridicat în fața altui zid. Și această stare s-ar fi accentuat din ce în ce mai mult. Oamenii s-ar fi osificat în Eul lor, ei ar fi fost respinși definitiv în ei înșiși, ar fi fost trimiși înapoi la propria lor persoană, niciunul nu ar fi găsit puntea către celălalt. Oamenii s-ar fi încorporat din nou; și dacă înainte egoismul era unul foarte mare, ar fi devenit enorm de mare cu fiecare nouă încarnare.
Întreaga existență pământească ar fi făcut din ce în e mai mult și mai mult din om egoistul cel mai imoral. N-ar fi existat nicio perspectivă, că vreodată, cândva, s-ar realiza pe globul pământesc o frățietate, o armonie interioară a sufletelor; căci cu fiecare nouă trecere prin sfera spirituală ar fi fost atrase influențe tot mai puternice în Egou. Aceasta s-ar fi întâmplat pe un Pământ lipsit de Christos. Faptul că omul va regăsi treptat drumul de la suflet la suflet, că el va câștiga posibilitatea să reverse marea forță a fraternității peste întreaga omenire, aceasta se datorează faptului că Christos a apărut pe Pământ, că a avut loc evenimentul de pe Golgota. Astfel, Christos apare ca acea putere care i-a dat posibilitatea omului de a întrebuința în modul cel mai corespunzător existența pământească, cu alte cuvinte, să construiască în mod corespunzător Karma. Căci Karma trebuie țesută în întregime pe Pământ. Faptul că omul găsește forța de a-și îmbunătăți în existența fizic-pământească în mod corespunzător Karma sa, că el capătă posibilitatea de a afla o dezvoltare progresistă, aceasta o datorează acțiunii evenimentului christic, prezenței lui Christos în sfera pământească.
După cum vedem, în decursul evoluției omenirii coacționează cele mai diverse forțe și entități. Dacă Christos n-ar fi venit pe Pământ – vedem acum asta foarte clar, lucru pe care mai înainte nu-l puteam indica decât în general – omul s-ar fi scufundat în greșeala sa, deoarece el s-ar fi osificat din ce în ce mai mult, ar fi devenit, să zicem așa, o bilă în sine, care n-ar fi știut nimic despre celelalte entități, închis complet în sine. Într-acolo l-ar fi împins greșeala și păcatul pe om.
Christos este tocmai ghidul de lumină care conduce afară din greșeală și păcat; iar prin aceasta omul este în stare să găsească drumul în sus. Să ne întrebăm deci: Ce a pierdut omul prin coborârea sa din lumea spirituală, prin faptul că s-a încurcat, prin influența lui Lucifer, în pofte și pasiuni și apoi, prin influența lui Ahriman, în greșeală, iluzie și minciună relativ la lumea pământească? El a pierdut privirea directă în lumea spirituală, înțelegerea lumii spirituale.
Ce trebuie așadar să recâștige omul? Omul trebuie să recâștige deplina înțelegere pentru lumea spirituală. Iar fapta lui Christos poate fi sesizată de om, ca ființă conștientă de sine, abia atunci când el ajunge la deplina înțelegere a importanței lui Christos. Desigur, forța christică este prezentă. Nu omul a adus forța christică pe Pământ. Forța christică a venit pe Pământ prin Christos. Prin Christos și-a făcut intrarea în omenire posibilitatea Karmei. Acum însă omul trebuie să recunoască ființa lui Christos și legătura lui Christos cu întregul Cosmos ca o ființă conștientă de sine. Doar prin aceasta omul poate acționa într-adevăr ca un Eu. Ce anume face omul acum dacă, după ce Christos a fost aici, nu își spune doar: Sunt deja mulțumit că Christos a fost aici, el mă va mântui/elibera și va avea grijă ca eu să progresezi — ci își spune: Eu vreau să cunosc ce este Christos, cum a coborât el jos pe Pământ, vreau să particip prin spiritul meu la fapta lui Christos! – Ce face omul prin aceasta?
Amintiți-vă că prin faptul că Spiritele luciferice s-au furișat în corpul astral omenesc, omul a coborât în lumea senzorială, că prin aceasta, ce-i drept, a căzut în mrejele răului, dar a și câștigat posibilitatea libertății conștiente de sine. Lucifer este în ființa omului, l-a adus, să zicem așa, pe om pe Pământ, l-a încurcat în ițele existenței pământești, introducând mai întâi pasiunile și poftele, care erau în corpul astral, în Pământ, pentru ca mai apoi Ahriman să poată ataca corpul eteric, respectiv sufletul înțelegerii. Dar a apărut Christos, și odată cu el acea forță care îl poate urca din nou în sus, în lumea spirituală. Acum însă omul poate, dacă vrea, să-l cunoască pe Christos! Acum omul poate să-și agonisească întreaga înțelepciune pentru a-l cunoaște pe Christos. Ce face el prin aceasta? Ceva extraordinar! Dacă omul îl cunoaște pe Christos, dacă el se angajează realmente în cunoașterea înțelepciunii care vorbește despre ce este Christos, atunci prin cunoașterea lui Christos el se mântuiește pe sine și totodată pe ființele luciferice. Dacă și-ar spune doar: Eu sunt mulțumit că Christos a fost aici, las să mă mântui inconștient! – atunci omul nu ar contribui cu nimic la mântuirea ființelor luciferice. Aceste ființe luciferice, care i-au adus omului libertatea, îi dau acestuia și posibilitatea de a utiliza acum această libertate într-un mod liber, de a-l înțelege, de a-l descoperi pe Christos. Atunci spiritele luciferice se limpezesc și se purifică în focul Creștinismului, iar păcatele săvârșite pe Pământ datorită Spiritelor luciferice se transformă din păcate în fapte benefice. Libertatea a fost câștigată, însă ea va fi considerată în lumea spirituală ca o faptă benefică. Faptul că omul poate aceasta, că el este în stare să-l cunoască pe Christos, că Lucifer învie într-o nouă formă și se poate uni cu Christos ca Spirit Sfânt, a fost spus de către Christos însuși celor din jurul său ca o profeție: Voi veți fi luminați cu noul Spirit [Nota 69], cu Spiritul Sfânt! – Acest Spirit Sfânt nu este altul decât acela prin care se înțelege, de asemenea, și ceea ce a făcut Christos de fapt. Christos nu voia doar să acționeze, el voia să fie și înțeles. De aceea este un lucru care aparține de Creștinism, că Spiritul care îi inspiră pe oameni, Spiritul Sfânt, este trimis oamenilor.
Rusaliile, în sens spiritual, aparțin Paștelui și nu pot fi separate de Paște. Acest Spirit Sfânt nu este altul decât Spiritul luciferic reînviat și înviat acum într-o glorie mai pură, mai înaltă, Spiritul cunoașterii independente, al cunoașterii pline de înțelepciune. Christos însuși a mai profețit pentru oameni că acest Spirit va apărea după el și că trebuie acționat în continuare în sensul lui. Și ce continuă să acționeze în sensul lui?, – Curentul universal spiritual-științific continuă să acționeze în sensul lui, dacă aceasta este înțeles! Ce este curentul universal spiritual-științific? – Este înțelepciunea Spiritului, acea înțelepciune care ridică la deplina conștiență ceea ce altfel ar rămâne inconștient în Creștinism.
Lui Christos îi duce înainte făclia Lucifer reînviat, Lucifer transformat acum spre Bine. El îl poartă pe Christos însuși. El este purtătorul luminii, Christos este lumina. Lucifer, așa cum o spune și cuvântul, este purtătorul luminii. Aceasta trebuie însă să fie mișcarea spiritual-științifică, aceasta trebuie subînțeles prin ea. Iar aceia care au înțeles că progresul omenirii depinde de înțelegerea marelui eveniment de pe Golgota, sunt Maeștrii înțelepciunii și armoniei sentimentelor, reuniți în marea Lojă conducătoare a omenirii. Și după cum odinioară, ca într-un simbol universal viu, limbile de foc au coborât din cer deasupra comunității, tot astfel domnește ceea ce Christos însuși a trimis drept Spirit Sfânt, drept Lumină deasupra Lojei celor Doisprezece. Al Treisprezecelea este conducătorul Lojei celor Doisprezece. Spiritul Sfânt este marele învățător al acelora pe care noi îi numim Maeștri înțelepciunii și armoniei sentimentelor. Ei sunt așadar aceia prin care se revarsă pe Pământ către omenire, într-un curent sau altul, vocea și înțelepciunile lui. Înțelepciunile strânse la un loc de către Mișcarea spiritual-științifică, pentru ca lumea și spiritele din ea să înțeleagă, sunt ceea ce curge prin Spiritul Sfânt în Loja celor Doisprezece și ceea ce în cele din urmă va duce încet, încet omenirea la înțelegerea liberă și conștientă de sine a lui Christos și a evenimentului de pe Golgota. A practica Știința spirituală înseamnă a înțelege că Christos a trimis în lume Spiritul, așa încât în adevăratul Creștinism este inclusă implicit sugestia de a te ocupa și a studia intens Știința spirituală. Acest lucru va deveni din ce în ce mai clar oamenilor. Atunci ei vor înțelege că în Știința spirituală au ceva care este un tezaur de viață pozitiv. Oamenii au în Știința spirituală un instrument prin care Christos le devine încet, încet conștient, precum Spiritul care luminează lumea. Urmarea va fi că oamenii vor progresa aici, pe acest glob pământesc, în lumea fizică, sub raport moral, sub raportul voinței, sub raport intelectual. Prin viața fizică lumea va deveni din ce în ce mai spiritualizată și mai spiritualizată. Oamenii vor deveni mai buni, mai puternici și mai înțelepți și vor reuși să privească și să pătrundă mai profund și tot mai profund în substraturile și izvoarele existenței. Ei vor lua cu ei în lumea suprasenzorială fructele pe care și le dobândesc aici, în această viață senzorială, și le vor aduce întotdeauna cu ei înapoi din lumea suprasenzorială la o nouă încorporare.
În felul acesta Pământul devine tot mai mult și mai mult expresia Spiritului lui, a Spiritului christic. În felul acesta Știința spiritului va fi încet, încet înțeleasă din fundamentele lumii. Se va înțelege că ea este o forță pozitivă reală. Omenirea a ajuns astăzi, în diferite puncte, aproape să piardă complet Spiritul. Recent, în conferința publică s-a spus deja că oamenii suferă astăzi de teama eredității. Teama de tarele ereditare este absolut un apendice ce însoțește epoca noastră materialistă.
Este însă suficient ca omul să se dedea iluziei: Nu am de ce să mă tem? Nicidecum nu ajunge așa ceva. Omul căruia nu-i pasă de lumea spirituală, care nu lasă să curgă în sufletul său ceea ce se revarsă din Mișcarea spiritual-științifică, este supus influențelor ce vin pe linie ereditară fizică. Omul se face Stăpân peste ceea ce coboară în linie ereditară descendentă, face din aceasta un element nesemnificativ și devine biruitor peste toate piedicile pe care puterile adverse i le scot în cale, numai și numai prin faptul că el se îmbibă cu tot ceea ce îi poate parveni din curentul spiritual al Științei spiritului. Nu filosofând superficial, nu discutând marginal, nu spunând: Există un spirit – ajunge omul să stăpânească senzorialul, ci prin aceea că se pătrunde cu acest spirit, că îl primește realmente sine, prin aceea că are într-adevăr voința de a-l cunoaște în toate amănuntele. Atunci oamenii vor deveni în lumea fizică tot mai sănătoși prin Știința spirituală. Căci Știința spirituală va deveni ea însăși medicamentul/remediul care îi face pe oameni frumoși și sănătoși în lumea fizică.
Forța reală a Științei spirituale ne devine și mai clară dacă aruncăm o privire asupra a ceea ce întâlnește omul atunci când pășește prin poarta morții. Aceasta este ceva ce omul poate înțelege doar foarte greu astăzi. Omul gândește: La ce-mi servește să-mi bat capul cu ce se petrece în lumea spirituală? Dacă mor, eu trec oricum în lumea spirituală, acolo am să văd și am să aud pe moment ce se întâmplă în ea! – În nenumărate variațiuni puteți auzi această comoditate: Eh, ce-mi pasă mie de spiritual înainte de moarte! O să văd atunci despre ce e vorba; căci nu poate schimba cu nimic raportul meu față de lumea spirituală, dacă mă îndeletnicesc sau nu aici cu Știința spirituală! — Însă nu este așa. Omul care gândește așa va lua cunoștință cu o lume întunecată și sumbră. Va fi ca și cum el n-ar putea deosebi multe din cele pe care dumneavoastră le găsiți descrise în cartea mea Teosofie despre lumile spirituale. Omul devine capabil să vadă ceea ce se întâmplă în lumile spirituale abia atunci când își unește aici, în lumea fizică, spiritul și sufletul său cu lumea spirituală, când el se pregătește aici pentru asta. Lumea spirituală este aici; facultatea de a vedea în ea, dumneavoastră trebuie să v-o cuceriți aici, pe Pământ, altfel sunteți orbi în lumea spirituală. Astfel, Știința spirituală este puterea, care abia ea vă dă posibilitatea de a pătrunde absolut conștient în lumea spirituală. Dacă Christos n-ar fi apărut în lumea fizică, omul s-ar scufunda în lumea fizică, nu ar putea intra în lumea spirituală. Așa însă, prin Christos, el este ridicat în lumea spirituală, astfel încât devine conștient în ea, poate vedea în ea. Aceasta depinde și de cum știe el să se unească cu cel pe care l-a trimis Christos, cu Spiritul; altfel el este inconștient. Omul trebuie să-și dobândească prin muncă nemurirea sa, căci o nemurire care este inconștientă, nu este încă o nemurire. Drept urmare, Meister Eckhart a rostit acest frumos cuvânt [Nota 70]: La ce i-ar folosi omului să fie un rege, dacă el nu știe că este un rege! – Prin aceasta el a vrut însă să spună: La ce îi ajută omului toată lumea spirituală, fără ca el să știe ce sunt lumile spirituale. Dumneavoastră vă puteți însuși capacitatea de a vedea în lumea spirituală doar în lumea fizică. Acest lucru trebuie să-l ia în considerare cei care se întreabă: De ce a coborât omul în lumea fizică? Omul a coborât în lumea fizică pentru a putea deveni aici văzător pentru lumea spirituală. El ar rămâne orb pentru lumea spirituală dacă nu ar fi coborât și nu și-ar fi însușit aici ființa conștientă de sine, cu care se poate reîntoarce în lumea spirituală, astfel încât ea să stea acum în deplină lumină în fața sufletului său.
Astfel, Știința spirituală nu este doar o concepție despre lume, ci ea este ceva fără de care omul n-ar putea ști nimic, în partea sa nemuritoare, despre lumile nemuritoare. Știința spirituală este o putere reală, ceva ce curge în suflet ca o realitate. Și în timp ce ședeți aici și vă ocupați cu Știința spirituală, dumneavoastră învățați nu numai a ști ceva, ci dumneavoastră creșteți în capacitatea de a deveni ceva, ce în mod normal nu ați fi. Aceasta este deosebirea dintre Știința spiritului și alte concepții despre lume. Toate celelalte concepții despre lume se referă la „a ști”, Antroposofia se referă la „a fi”, la existența omului.
Dacă punem în mod corect lucrurile unul lângă altul, va trebui să ne spunem: Tocmai în această lumină Christos, Spiritul și întreaga Știință spirituală apar într-o legătură ființială interioară. În fața unei asemenea legături, tot ceea ce se spune astăzi atât de superficial, cum că o direcție apuseană a ocultismului s-ar opune uneia răsăritene, va dispărea. Despre așa ceva nici nu poate fi vorba. Nu există două ocultisme; există doar un ocultism. Și nu există nicio opoziție între Știința spirituală apuseană și cea răsăriteană. Există doar un adevăr. Și dacă ne întrebăm: Da, dar dacă ocultismul răsăritean este același cu cel apusean, de ce în ocultismul răsăritean nu este recunoscut Christos? Ce răspuns trebuie să dăm la aceasta? Răspunsul este că nu suntem în măsură să răspundem la aceasta. Nu este de datoria noastră să dăm un răspuns la aceasta; căci noi recunoaștem întregul ocultism răsăritean. Dacă ei ne întreabă dacă noi recunoaștem ceea ce spune ocultismul răsăritean despre Brahma și despre Buddha, noi răspundem: Desigur, noi recunoaștem aceasta. Noi înțelegem, atunci când ni se spune că Buddha s-a ridicat într-un mod sau altul la înălțimea sa. Noi nu negăm niciunul dintre adevărurile răsăritene. Noi ne situăm pe deplin pe poziția de a recunoaște totalitatea adevărurilor răsăritene, atât timp cât ele sunt pozitive. Să ne împiedice însă aceasta să recunoaștem și ceva ce este superior? Niciodată! Noi recunoaștem ceea ce spune ocultismul răsăritean, numai că aceasta nu ne împiedică să recunoaștem și adevărurile existente în vest.
Dacă domnii erudiți ne spun că ceea ce afirmă orientaliștii despre Buddha, cum că el s-ar fi prăpădit din cauza unui consum prea mare de carne de porc, ar fi un punct de vedere pueril [Nota 71], iar noi suntem învățați că aceasta își are semnificația sa mai profundă, și anume că Buddha ar fi dat celor din jurul său prea multă înțelepciune esoterică, astfel încât din cauza acestui exces el a avut inițial un fel de Karmă, noi suntem de acord cu aceasta și spunem: Bineînțeles că în spatele a ceea ce afirmați voi, esoteriștii orientali, se află înțelepciuni esoterice mai profunde. – Dacă însă, pe de altă parte, nouă ni se spune că nimeni nu ar putea înțelege că Ioan ar fi primit Apocalipsa sub fulger și tunet pe insula Patmos [Nota 72], noi le răspundem: Oricine cunoaște ceea ce s-a vrut să se spună aici, știe că aceasta este un adevăr. — Pe unul noi nu-l tăgăduim; însă nu putem să fim de acord dacă se vrea tăgăduirea celuilalt adevăr. Nouă nu ne trece prin cap să spunem că ar fi un lucru neadevărat, că corpul astral al lui Buddha a fost păstrat și încorporat mai târziu lui Shankaracharia [Nota 73, 74]. Însă pe noi nu ne poate împiedica nimeni să învățăm pe oameni că corpul astral al lui Iisus din Nazaret a fost păstrat și a apărut în atâtea și atâtea cópii și a fost încorporat în diferite personalități care au acționat atunci în sensul Creștinismului, precum în Francisc din Assisi sau în Elisabeta de Turingia. Noi nu tăgăduim niciun adevăr al esoterismului oriental; noi tăgăduim cel mult ceea ce el neagă din esoterismul vestic. Dacă deci suntem întrebați: De ce se tăgăduiește un anumit lucru? De ce există o adversitate? – răspunsul la acesta nu-l putem da noi. Căci noi putem răspunde dacă în noi ar exista o adversitate. Noi nu avem niciuna! Datoria de a răspunde îi incumbă celui ce neagă ceva, nu celui care recunoaște ceva. Aceasta este de la sine înțeles. Și pornind de la acest punct de vedere, dumneavoastră veți putea aduce în săptămânile care urmează în fața sufletelor dumneavoastră acel lucru, care reprezintă legătura dintre Știința spirituală și evenimentul de pe Golgota, veți putea ridica într-o sferă superioară întreaga menire și întreaga misiune a Mișcării spiritual-științifice universale, prin aceea că ea este împlinirea acelei inspirații, a acelei puteri pe care Christos a numit-o Spirit.
Vedem astfel cum conlucrează puterile în lume, cum tot ceea ce aparent se opune mersului înainte al omenirii se dovedește până la urmă benefic. Mai vedem, de asemenea, că în era postcreștină, din epocă în epocă, Spiritul care l-a eliberat pe om va apărea din nou într-o formă nouă-conducătorul purtătorilor de lumină, Lucifer, își va afla mântuirea. Căci tot ceea ce există în planul cosmic este bun, iar răul persistă doar o anumită perioadă. În veșnicia răului crede doar acela care confundă temporarul cu veșnicul; și de aceea nu poate înțelege niciodată răul cel care nu se înalță de la temporar la veșnic.
