Astăzi urmează să aducem câteva lucruri în completarea multitudinii de fapte și aspecte oculte pe care noi le-am tratat aici în această iarnă. S-a subliniat adesea modul în care ceea ce noi numim Știință spirituală trebuie să intervină în viața omenească și că ea poate deveni viață, acțiune, faptă. Astăzi însă urmează să aruncăm câteva priviri noi asupra marilor procese evolutive ale Universului, a modului în care ele se exprimă în om. Și mai întâi eu aș dori să vă îndrept atenția asupra unui fapt, care vă va oferi multe explicații referitoare la esența evoluției cosmice, numai să vreți să îl priviți în sensul just.
Analizați puțin deosebirea dintre evoluția animalului și evoluția omului, mai întâi pur exterior. Nu trebuie să vă spuneți decât un singur cuvânt și să evocați o singură idee, pentru a observa deosebirea dintre noțiunea de evoluție animală și evoluție omenească. Nu trebuie decât să evocați cuvântul „educație”. O educație, în adevăratul sens al cuvântului, nu este posibilă în lumea animală. Se poate, desigur, aduce animalul până la un anumit grad, prin dresare, să execute anumite lucruri care se abat de la ceea ce este imprimat instinctiv în animal, de la ceea ce este sădit la început ca aptitudine și apoi se dezvoltă rapid în el. Însă, într-adevăr, trebuie să mergi deja foarte departe cu entuziasmul pe care îl poți dezvolta ca un declarat iubitor de câini, ca să vrei să tăgăduiești deosebirea radicală dintre educația omenească și ceea ce putem face cu un animal. Nu trebuie decât să ne amintim o cunoștință importantă din concepția noastră antroposofică despre lume, pentru a ne face o idee clară și despre fundamentul acestei chestiuni, la început superficială.
După cum știm, omul se dezvoltă într-un mod foarte complicat și foarte încet. Noi am evidențiat în repetate rânduri, că în primii ani de viață, până la schimbarea dinților, omul trebuie să-și îndeplinească într-un cu totul alt mod evoluția sa decât mai târziu, până la paisprezece ani, apoi de la paisprezece la douăzeci și unu de ani. Toate acestea vor fi atinse astăzi doar superficial, căci ele vă sunt cunoscute. Noi știm că pentru cel care privește lucrurile spiritual-științific, are loc o naștere multiplă a omului.
Omul se naște în lumea fizică atunci când părăsește trupul mamei și se debarasează de învelișul fizic matern. Apoi însă noi știm că omul, după ce a lepădat învelișul fizic matern, rămâne în continuare inclus într-un al doilea învelișul matern, învelișul eteric matern. Când copilul ajunge astfel la vârsta de șapte ani, ceea ce noi numim corpul eteric al copilului este înconjurat din toate părțile din exterior de curenți eterici, care aparțin mediului înconjurător, exact la fel cum corpul fizic este înconjurat până la naștere de învelișul fizic matern. Iar odată cu schimbarea dinților, acest înveliș eteric este lepădat, și abia atunci se naște corpul eteric, odată cu atingerea vârstei de șapte ani. După aceea, corpul astral continuă să fie înfășurat în corpul astral matern, care este lepădat odată cu maturitatea sexuală. În continuare, corpul astral al omului se dezvoltă liber până pe la douăzeci și unu sau douăzeci și doi de ani, când se naște în fond Eul propriu-zis al omului. Abia atunci omul se deșteaptă pentru prima dată la deplina sa intensitate interioară, când din interior se eliberează întâi ceea ce s-a dezvoltat ca un Eu de-a lungul diferitelor încarnări pe care le-a parcurs anterior.
Pentru conștiența clarvăzătoare, aici se revelează un fapt cu totul deosebit. Observați odată un copil foarte mic timp de câteva săptămâni, poate luni. Veți vedea atunci capul copilului înconjurat de curenți și forțe eterice și astrale. Acești curenți și forțe eterico-astrale devin însă treptat mai neclare, și după un anumit timp se pierd. Ce se întâmplă de fapt acolo? Ceea ce se întâmplă acolo, dumneavoastră puteți deduce deja fără o observare clarvăzătoare, însă observarea clarvăzătoare confirmă ceea ce se spune acum. Dumneavoastră vă puteți spune că creierul omului nu este încă, imediat după nașterea sa, precum este mai târziu, după câteva săptămâni sau luni. Copilul receptează deja, ce-i drept, lumea exterioară, însă în creierul lui nu este dat încă un instrument care să poată lega într-un anume mod între ele impresiile exterioare. Există acolo nervi de legătură ce merg dintr-o parte în alta a creierului și care se dezvoltă complet abia după ce copilul s-a născut deja. Aceste cordoane de legătură prin care omul învață treptat să facă conexiuni mentale cu ceea ce vede în lumea exterioară, se dezvoltă deplin abia treptat, treptat, după ce copilul s-a născut deja. Un copil poate, să zicem așa, auzi un clopot, va vedea, de asemenea, și clopotul, însă el nu va lega imediat impresia auzului și cea a văzului în judecata: clopotul sună. – El învață aceasta abia treptat, deoarece partea din creier care este instrumentul pentru sesizarea sunetului și partea care este instrumentul pentru sesizarea văzului sunt legate între ele abia în cursul vieții. Așa încât abia atunci devine posibilă o judecată și el poate să spună: Lucrul acesta pe care îl văd este identic cu cel pe care îl și aud. – Așadar, în creier se dezvoltă astfel de cordoane de legătură, iar forțele care specializează cordoanele de legătură sunt vizibile pentru clarvăzător, în primele săptămâni de viață ale copilului, ca ceva ce învelește în plus creierul. Însă acest înveliș ce înfășoară creierul intră în creier și trăiește mai târziu în interiorul creierului, nu mai lucrează din exteriorul, ci din interiorul creierului. Acest ceva, ce în primele săptămâni de viață ale copilului lucrează din exterior, nu ar putea lucra în continuare la întreaga dezvoltare a omului în creștere dacă nu ar fi protejat de diferite alte învelișuri. Căci dacă ceea ce eu am zugrăvit acum la urmă, care lucrează din afară și apoi intră în creier, ajunge înăuntru, se dezvoltă apoi sub oblăduirea învelișurilor protectoare, mai întâi al corpului eteric, apoi al corpului astral, și abia de la douăzeci și doi de ani încolo devine activ din interior. Ceea ce inițial era în exteriorul omului în primele luni ale existenței sale, ceea ce s-a strecurat apoi în interior, devine activ singur, fără ajutorul învelișurilor, abia de la douăzeci, douăzeci și doi de ani încolo, devine liber și începe să dezvolte forța menționată mai sus.
Să privim acum această dezvoltare omenească, ce decurge astfel treptat, treptat. Să o comparăm cu dezvoltarea plantei. Despre plantă noi știm că ea are aici, în lumea fizică, unde apare în primul rând în fața noastră, doar corpul fizic și corpul eteric, în schimb are corpul astral împrejurul ei; în interior are însă doar corpul fizic și corpul eteric. Planta se strecoară afară din sămânță, își dezvoltă corpul ei fizic, după care își dezvoltă încet, încet și corpul eteric. Însă planta nu mai are și altceva în afară de corpul eteric. Noi am văzut că corpul eteric al omului mai are în jurul lui, până la maturitatea sexuală, și corpul astral, și că abia atunci corpul astral al omului se naște de fapt. Planta însă, după maturitatea ei sexuală, nu poate naște un astfel de corp astral, căci ea nu are așa ceva. Urmarea necesară este că la maturitatea sexuală planta nu mai are nimic care să poată fi dezvoltat în continuare. Ea și-a împlinit sarcina ei în lumea fizică odată cu maturitatea sexuală. După ce este fecundată, ea moare. Dumneavoastră puteți observa un caz asemănător chiar și la anumite animale inferioare. Puteți observa, într-adevăr, că la animalele inferioare corpul astral nu este încă, în aceeași măsură ca la animalele superioare, intrat complet în corpul fizic. Animalele inferioare se evidențiază tocmai prin faptul că corpul astral nu se găsește în întregime în corpul fizic. Luați de exemplu efemeridele; ele se nasc, trăiesc până la fecundare, sunt fecundate și mor. De ce? Deoarece ele sunt niște ființe care, la fel ca și planta, își au în cea mai mare parte corpul astral în afara lor, și de aceea, după maturitatea sexuală nu mai pot dezvolta nimic. Dintr-un anumit punct de vedere, omul, animalul și planta se dezvoltă în mod asemănător până la maturitatea sexuală. Planta nu mai are atunci nimic care să aibă o misiune evolutivă în lumea fizică; după maturitatea sexuală, ea moare. Animalul are în plus corpul astral, nu însă și un Eu. Așadar, după maturizarea sexuală animalul mai are un anumit fond de posibilități de dezvoltare. Corpul astral devine liber, și atât timp cât corpul astral se dezvoltă liber în continuare, atât timp cât în el există posibilități de dezvoltare, tot atât durează și dezvoltarea animalului superior după maturitatea sexuală. Dar corpul astral la animal nu are în el un Eu în lumea fizică. Eul animalului este un Eu-grup, cuprinde întotdeauna un grup și se găsește în lumea astrală ca Eu-grup. Acest Eu-grup din lumea astrală are cu totul alte posibilități de dezvoltare decât animalul aici, în lumea fizică. Însă ceea ce animalul posedă drept corp astral, are o posibilitate strict delimitată de dezvoltare. Această posibilitate de dezvoltare animalul o are în sine ca predispoziție de îndată ce vine pe lume. Leul are ceva ce în corpul său astral se exprimă printr-o sumă de impulsuri, instincte și pasiuni. Iar ceea ce trăiește în corpul său astral ca impulsuri, pofte și pasiuni se poate epuiza. Aceasta trăiește până ce se poate naște un Eu; însă acesta nu este aici, el este pe planul astral. De aceea, când animalul a ajuns exact pe treapta la care omul intră în al douăzeci și unu-lea an de viață, posibilitatea lui de evoluție este complet epuizată. Durata de viață, desigur, poate să fie diferită în funcție de condiții; căci nu toate animalele ating douăzeci și unu de ani. Însă ceea ce constituie de fapt evoluție animală, omul o încheie până la vârsta de douăzeci și unu de ani, când se naște Eul. Bineînțeles, dumneavoastră nu trebuie să spuneți acum că evoluția omenească până la douăzeci și unu de ani este una animală, căci ea nu este așa ceva, ci ceea ce devine liber odată cu atingerea vârstei de douăzeci și unu de ani există în interiorul omului chiar de la început, deja de la concepție, însă acum devine liber. Întrucât deci în om există de la începutul începuturilor ceva ce ulterior, la douăzeci și unu de ani, devine liber, tocmai prin aceasta, de la bun început, omul nu este o ființă animală, ci în el lucrează de la bun început acest Eu, chiar dacă neliber. Și acest Eu este cel care poate fi de fapt educat. Căci acest Eu este, cu ceea ce dobândește lucrând asupra corpurilor astral, eteric și fizic, cel care pășește din încarnare în încarnare. Dacă acestui Eu nu i s-ar adăuga nimic nou într-o nouă încarnare, atunci omul, la moartea sa fizică, nu ar putea lua cu el nimic din ultima sa viață dintre naștere și moarte. Iar dacă el n-ar putea lua nimic cu sine, în următoarea viață ar rămâne pe exact aceeași treaptă ca în precedenta. Prin faptul că vedem că omul cunoaște în timpul vieții sale o evoluție și prin faptul că el își agonisește, că asimilează în sine ceea ce animalul nu poate asimila, deoarece posibilitatea de evoluție a animalului, cu dotările sale înnăscute, este încheiată, el își îmbogățește continuu Eul său, și prin aceasta urcă din încarnare în încarnare tot mai sus și mai sus. Prin faptul că omul poartă în sine Eul, care se naște abia odată cu al douăzeci și unu-lea an de viață dar care lucrează deja dinainte, se poate vorbi la el de o educație, se poate face din el și altceva decât era de la începutul începuturilor, conform predispozițiilor sale înnăscute. Leul aduce cu sine natura sa de leu și o epuizează. Omul aduce cu sine natura sa nu doar ca o natură generală a speciei-om, ci el aduce în plus cu sine și ceea ce a agonisit deja ca Eu în ultima încarnare. Acest Eu poate fi însă transformat în continuare din ce în ce mai mult prin educație și prin viață, astfel încât să fie prevăzut, după ce omul trece prin poarta morții și se pregătește pentru o nouă încarnare, cu o nouă amprentă caracterologică. Aceasta este ceea ce noi trebuie să reținem: că omul primește mereu în el noi fațete ale evoluției și se îmbogățește continuu.
Acum să ne întrebăm: Ce se întâmplă oare atunci când omul se îmbogățește exterior prin astfel de aspecte ale evoluției? Aici noi trebuie să ne ridicăm mai întâi la treapta de înțelegere a trei noțiuni foarte importante, ce pot fi cuprinse doar aparent greu cu mintea. Și întrucât aici ne aflăm într-o Ramură ce a lucrat ani la rând, va exista desigur posibilitatea de a urca la noțiuni ceva mai înalte, ce sunt mai greu de priceput. Pentru a ne procura cele trei noțiuni, priviți mai întâi planta în întregul ei, planta matură, să zicem o lăcrămioară. Acolo aveți în față planta într-o anumită formă. Aceeași plantă însă dumneavoastră o puteți avea în față și într-o altă formă, sub forma unui mic grăunte de sămânță. Imaginați-vă că luați bobul de sămânță. Aveți acolo în față o formațiune extrem de mică. Dacă așezați această sămânță în fața dumneavoastră, atunci puteți spune: Da, în bobul de sămânță este inclus tot ceea ce eu văd mai târziu drept sămânță, tulpină, frunze și flori. Eu am așadar o dată floarea sub formă de sămânță, și apoi sub formă de plantă matură. Eu însă n-aș putea avea în față bobul de sămânță dacă el nu ar fi fost produs anterior de către o lăcrămioară. – Totuși, pentru conștiența clarvăzătoare situația este puțin diferită. Când conștiența clarvăzătoare privește lăcrămioara complet dezvoltată, ea vede lăcrămioara fizică străbătută de un corp eteric, de un fel de corp fluid de lumină, care o străbate de sus până jos. Însă în privința lăcrămioarei corpul eteric nu iese cu mult în afara acestui corp fizic vegetal. Dacă însă luați micuțul grăunte de lăcrămioară, veți găsi bobul fizic de sămânță mic, însă în acest bob se inserează, radiind de jur împrejur, un corp eteric minunat, și anume astfel încât la un capăt al corpului eteric este situat bobul de sămânță, așa cum se raportează în cazul unei comete nucleul față de coadă. Bobul de sămânță fizic este de fapt doar un punct mai condensat în cadrul corpului de lumină sau eteric al lăcrămioarei. Când cel care stă pe solul Științei spiritului are în față lăcrămioara matură, atunci pentru el ființa, care la început era ascunsă, este despachetată/developată. Când el are în față grăuntele de sămânță, unde fizicul este foarte mic și doar spiritualul este mare, el spune: ființa propriu-zisă a lăcrămioarei este împachetată în bobul de sămânță. Așa că atunci când privim lăcrămioara, noi deosebim două stări. O stare este aceea unde întreaga ființă a lăcrămioarei este involuție/ pachet: sămânța conține ființa înfășurată, roluită. Când această ființă începe să crească în afară, ea intră în evoluție, după care însă întreaga ființă a lăcrămioarei se strecoară din nou în noul bob de sămânță, în curs de devenire. În felul acesta, evoluția și involuția alternează în succesiunea stărilor ființei unei plante. În timpul evoluției, spiritualul dispare tot mai mult, iar fizicul se întărește; în timpul involuției, fizicul descrește, se contractă tot mai mult, și spiritualul devine din ce în ce mai puternic.
Dintr-un anumit punct de vedere putem spune că la om evoluția și involuția alternează, însă într-un mod și mai evident. Aici dumneavoastră aveți în față omul între naștere și moarte: un corp fizic și un corp eteric se suprapun ca fizic, spiritualul se suprapune și el într-un anume mod – omul ca ființă pământească umană este desfășurat, despachetat/evoluat. Dacă însă dumneavoastră priviți clarvăzător omul care trece prin poarta morții, atunci el nu lasă în urmă în viața fizică prea mult, precum lăcrămioara un bob de sămânță. Aici, pentru dumneavoastră dispare și fizicul, într-atât de complet încât dumneavoastră nu-l mai vedeți, iar totul este roluit, împachetat/ involuat în spiritual. Omul trece acum prin Devachan, el se află aici într-o involuție relativ la ființa sa pământească. Între naștere și moarte avem evoluție, între moarte și o nouă naștere involuție, referitor la ființa omenească pământească. Însă este o deosebire puternică între om și plantă. La plantă noi putem vorbi de evoluție și involuție, la om însă trebuie să mai vorbim și de o a treia etapă, care se adaugă la primele. Dacă nu am vorbi și de o a treia etapă nu am cuprinde complet întreaga evoluție a unui om. Întrucât planta trece conținu prin involuție și evoluție, tocmai de aceea se întâmplă ca fiecare plantă nouă să fie o repetare a celei vechi, să fie perfect identică cu cea veche. Întotdeauna ființa lăcrămioarei se înfășoară în bobul de sămânță și se desfășoară apoi din nou. Ce se întâmplă însă în cazul omului?
Noi tocmai am cunoscut că omul primește în timpul vieții dintre naștere și moarte noi elemente ca posibilități de evoluție. Aici el se îmbogățește. De aceea parcursul omului nu este la fel cu al plantei. Evoluția următoare a omului pe Pământ nu este o simplă repetare a celei precedente, ci de ea se leagă strâns o înălțare a existenței sale. Ceea ce omul asimilează între naștere și moarte, el îl împachetează de asemenea și îl adaugă la ceea ce a existat deja anterior. Și de aceea nu se petrece o simplă repetare, ci ceea ce se desfășoară apare pe o treaptă superioară. De unde vine de fapt ceea ce omul asimilează? Cum să înțelegem faptul că el primește, că asimilează ceva nou? Vă rog acum să mă urmăriți foarte atent, ajungem acum la una dintre cele mai importante și totodată cele mai dificile noțiuni. Și nu în zadar spuneam eu aceasta în una dintre ultimele Ore, căci dumneavoastră aveți timp să meditați asupra ei întreaga vară. Asupra unor astfel de noțiuni trebuie meditat luni, chiar ani întregi, căci atunci, încet, încet, ajungi la întreaga profunzime ce se ascunde în ele. De unde vine acest lucru care se adaugă continuu omului. Vom explica de unde vine aceasta mai întâi printr-un exemplu simplu.
Presupuneți că aveți în față un om, care la rândul lui are în față alți doi oameni. Să punem la un loc tot ceea ce ține de evoluție. Să-l luăm pe omul care îi privește pe ceilalți doi și să ne spunem: el a trecut prin niște încarnări anterioare, el a scos la iveală ceea ce au sădit în el încarnările anterioare. La fel este cazul și cu ceilalți doi oameni care stau în fața lui. Să presupunem însă că acest om își spune: Un om alături de celălalt om arată foarte frumos aici. – Lui îi place că tocmai acești doi oameni stau unul lângă altul. Un alt om nu este neapărat nevoie să aibă acest sentiment de plăcere. Sentimentul de plăcere pe care îl are un om față de statul împreună, nu are absolut nimic de-a face cu posibilitățile de evoluție ale celorlalți doi, căci ei nu și-au dobândit în viață faptul că stând unul alături de celălalt îi plac unui al treilea. Aceasta este ceva cu totul diferit, aceasta depinde exclusiv de faptul că el se află față în față cu cei doi oameni. Vedeți așadar că omul își formează în interior sentimentul de bucurie față de statul împreună a celor doi ce se află în fața lui. Acest sentiment nu este cauzat de nimic care să aibă legătură cu evoluția. În lume există astfel de lucruri, care iau naștere doar prin faptul că lucrurile sunt aduse împreună. Nu este vorba ca cei doi oameni să fie uniți prin Karma lor. Să analizăm această bucurie pe care el o are vizavi de faptul că cei doi, care stau unul lângă celălalt, îi plac.
Să luăm și un alt caz. Să presupunem că omul s-ar afla aici într-un anumit punct al Pământului și și-ar îndrepta privirea înspre spațiul ceresc. El observă atunci o anumită conformație stelară. Dacă ar sta cinci pași mai încolo, ar vedea ceva diferit. Această contemplare provoacă în el sentimentul de bucurie, care este ceva cu totul nou. Omul face astfel o serie de experiențe care sunt complet noi, care nu sunt condiționate câtuși de puțin de evoluția sa anterioară. Tot ceea ce aduce lăcrămioara este condiționat de dezvoltarea anterioară. Nu acesta este însă cazul cu ceea ce acționează asupra omului din mediul înconjurător. Omul are o mulțime întreagă de chestiuni care nu au nimic de-a face cu o evoluție anterioară, ci se datorează faptului că el, prin anumite raporturi, vine în atingere cu lumea exterioară. Dar prin faptul că omul are această bucurie, ea a devenit în el ceva, a devenit pentru el o viețuire, o trăire. În sufletul omenesc a luat naștere ceva ce nu este condiționat prin nimic anterior, ci se naște din Nimic. Astfel de creațiuni din Nimic iau naștere continuu în sufletul omenesc. Sunt trăirile sufletului ce nu se viețuiesc din niște fapte sau experiențe, ci prin relaționări, prin relațiile dintre fapte, dintre diverse situații, pe care ți le creezi/ imaginezi singur. Vă rog să faceți o deosebire clară între viețuiri ce provin din niște fapte, și viețuiri ce provin din relațiile dintre fapte.
Viața se împarte într-adevăr în două părți, ce se întrepătrund fără limite: în viețuiri condiționate strict de cauze anterioare, prin Karmă, și viețuiri ce nu sunt condiționate prin Karmă, ci intră pentru prima dată în cercul nostru vizual. De exemplu, în viața omenească există domenii întregi ce intră în această categorie. Presupuneți că auziți că undeva, cineva a furat ceva. Ceea ce s-a întâmplat acolo, toată această faptă, este condiționată, desigur, de un eveniment sau altul karmic. Să presupunem însă că dumneavoastră știți doar de furt, nu îl cunoașteți pe cel ce a furat; cu toate acestea, există totuși în lumea obiectivă o persoană bine precizată care a furat. Dumneavoastră nu știți însă nimic despre ea. Hoțul nu vine la dumneavoastră să vă spună: „Închideți-mă, eu am furat”, ci dumneavoastră, din tot felul de indicii, trebuie să reuniți faptele care vă pot aduce dovada că acesta sau acela este hoțul. Ce fel de noțiuni, ce fel de idei vă trec prin minte aici, nu are nimic de-a face cu faptele obiective. Aceasta depinde de cu totul alte lucruri, de asemenea și de cât de inteligenți sau neinteligenți sunteți. De asemenea, nici ceea ce tâlcuiți dumneavoastră nu are de-a face cu faptul că acesta este hoțul, ci este un proces ce se derulează în întregime în dumneavoastră, care se alipește la ceea ce există în exterior. În fond, toată logica este ceva ce se adaugă din exterior lucrurilor. Orice apreciere despre gusturi, orice judecată despre frumos, sunt astfel de lucruri ce vin pe deasupra. Omul își îmbogățește deci continuu viața sa cu lucruri ce nu sunt condiționate de cauze anterioare. El le viețuiește prin faptul că se află într-un raport sau altul față de lucruri.
Dacă parcurgem acum rapid cu gândirea noastră întreaga viață omenească și lăsăm să se perinde prin fața ochilor noștri felul în care ea a evoluat de-a lungul vechiului Saturn, a vechiului Soare și a vechii Luni până la actuala evoluție pământească, găsim că pe Saturn încă nu putea fi vorba ca omul să se confrunte în acest mod cu relaționări. Acolo exista doar necesitate. Așa era și pe Soare și tot așa pe Lună, iar cum era pe Lună cu omul, așa este încă astăzi cu animalul. Animalul viețuiește doar ceea ce este condiționat de cauze anterioare. Viețuiri complet noi, care să nu fie condiționate de cauze anterioare, are doar omul. De aceea doar omul este capabil, în sensul cel mai deplin al cuvântului, de a fi educat. Singur doar omul adaugă mereu ceva nou la ceea ce este condiționat karmic. Abia pe Pământ omul dobândește posibilitatea de a adăuga ceva nou. Pe vechea Lună, evoluția sa nu era într-atât de avansată încât să fi putut adăuga ceva nou la ceea ce era sădit în el ca predispoziție. Pe atunci, deși nu era un animal, el se afla pe treapta evoluției animale. În cele ce el întreprindea era condiționat de cauze exterioare. Însă el este și astăzi, până la un anumit grad, precum un animal; căci acele viețuiri, care sunt viețuiri libere, se strecoară în interiorul omului doar încet. Și ele se strecoară cu atât mai mult în lăuntrul, cu cât omul se află pe o treaptă de dezvoltare mai înaltă. Luați tablourile lui Rafael și imaginați-vă că un câine ar sta în fața lor. El vede ceea ce se găsește acolo obiectiv, el vede ceea ce rezultă din tablourile înseși, în măsura în care ele sunt obiecte senzoriale. Presupuneți însă că un om se află în fața acestor tablouri. El vede atunci ceva cu totul diferit în ele; el vede ceea ce își imaginează, doar pentru că în încarnările precedente s-a dezvoltat deja superior. Și luați acum un om genial, de exemplu un Goethe; el vede încă și mai mult, el știe ce trebuie să însemne faptul că un lucru este desenat așa și celălalt așa. Cu cât omul este mai evoluat, cu atât vede mai mult. Așadar, cu cât omul este deja mai îmbogățit în sufletul lui, cu atât face mai multe relații între viețuirile sufletești. Acestea se depun în sufletul său, devin proprietatea lui, devin ceea ce se sedimentează în sufletul lui. Această posibilitate a intervenit însă în cadrul omenirii abia odată cu evoluția pământească. Acum însă se întâmplă următoarele.
Omul se dezvoltă în continuare în felul său în perioadele care urmează. Noi știm că locul Pământului va fi luat de Jupiter, Venus și Vulcan. În timpul acestei evoluții, suma viețuirilor acumulate de om în afara cauzelor anterioare devine tot mai mare și mai mare, interiorul său devine tot mai bogat și mai bogat. Tot mai puțină importanță va avea ceea ce el și-a însușit din vechile cauzalități, din perioadele Saturn, Soare și Lună. El se dezvoltă dincolo de aceste cauzalități, le leapădă. Iar când omul va ajunge cândva, odată cu Pământul, pe Vulcan, el va fi lepădat tot ceea ce a asimilat de-a lungul evoluției Saturn, Soare și Lună. Toate acestea el le va fi lepădat.
Ajungem acum la o noțiune dificilă; ea urmează să fie clarificată printr-o comparație. Imaginați-vă că vă aflați într-o mașină, imaginați-vă că ați primit această mașină cadou sau printr-o moștenire. Dumneavoastră porniți la drum în acest vehicul. O roată de la mașină se strică. Dumneavoastră înlocuiți roata veche cu una nouă. Acum aveți mașina veche, însă cu o roată nouă. Să presupunem că după un timp o a doua roată se strică. Dumneavoastră o schimbați, și aveți acum mașina veche deja cu două roți noi. În mod asemănător înlocuiți și o a treia roată, a patra și așa mai departe, și în felul acesta vă puteți ușor reprezenta, că într-o zi dumneavoastră nu veți mai avea în realitate nimic din vechea mașină, căci totul a fost înlocuit cu ceva nou. Nu veți mai avea nimic din ceea ce ați moștenit sau ați primit cadou, dumneavoastră veți sta tot acolo în mașină, dar în fond ea este un vehicul complet nou. Și acum extrapolați aceasta la evoluția omenească. În cursul perioadei Saturn omul a primit germenul corpului său fizic; treptat, treptat l-a îmbogățit, pe Soare cu corpul eteric, pe Lună cu corpul astral, pe Pământ cu Eul. El le dezvoltă încet, încet. Însă în acest Eu el dezvoltă din ce în ce mai mult viețuiri noi și leapădă ceea ce a moștenit, ceea ce i-a fost dăruit anterior de-a lungul perioadelor Saturn, Soare și Lună. Și va veni un timp – aceasta este perioada evoluției Venus – în care omul va fi lepădat tot ceea ce i-au dăruit Zeii pe Lună, Soare, Saturn și în prima jumătate a evoluției pământești. Toate acestea le va fi lepădat, precum piesele uzate de la mașina din comparația noastră. Și el a înlocuit treptat, treptat totul cu ceea ce a asimilat din raportări/relaționări, din ceea ce nu exista anterior. Așadar, omul nu va putea ajunge pe Venus și să spună: Acum toate acestea sunt în mine încă de pe vremea evoluțiilor Saturn, Soare și Lună – căci toate acestea el le va fi lepădat deja. Iar la capătul evoluției sale el va purta încă în sine ceea ce nu a primit, ci ceea ce și-a câștigat singur prin muncă, ceea ce el a clădit din Nimic. Aveți aici al treilea element, care se adaugă la evoluție și involuție – creația din Nimic. Evoluție, involuție și creație din Nimic, iată ceea ce trebuie să avem înaintea ochilor, dacă vrem să reținem întreaga măreție și majestate a evoluției omenești. Și așa putem înțelege că Zeii ne-au dat întâi ca vehicul cele trei corpuri ale noastre, că ei au construit încet, încet acest vehicul și apoi ne-au dat capacitatea de a stăpâni din nou încet, încet acest vehicul, că noi putem lepăda din nou piesă cu piesă părți din vehicul, deoarece Zeii vor să ne facă, puțin câte puțin, leit chipului lor, față de care se poate spune: Mie mi s-a inoculat predispoziția pentru ceea ce eu trebuie să devin, însă din această predispoziție eu mi-am creat o ființă nouă.
Ceea ce omul întrezărește deci într-un viitor îndepărtat drept un mare și minunat ideal, acela de a avea nu numai conștiența lui proprie, ci și conștiența creației lui proprii, aceasta au dezvoltat-o deja anterior spirite mari, situate mai sus. Iar ceea ce va viețui omul abia într-un viitor îndepărtat, anumite spirite, care au participat anterior la evoluția noastră, dezvoltă deja acum în această perioadă. Noi am spus aici că în timpul evoluției saturniene Tronurile au deșertat ceea ce noi numim substanța omenească și că Spiritele personalității au turnat în interiorul acestei substanțe omenești ceea ce noi numim forțele personalității. Însă Spiritele personalității, care atunci erau suficient de puternice pentru a turna în această substanță revărsată de Tronuri caracterul lor personal, aceste Spirite au urcat de atunci pe trepte din ce în ce mai înalte. Astăzi ele au ajuns atât de departe, încât nu mai au nevoie pentru evoluția lor viitoare de substanță fizică. Pe Saturn ele au avut nevoie, pentru a putea trăi în general, de substanța fizică saturniană, care era totodată premisa pentru substanța omenească; pe Soare ele au avut nevoie de substanța eterică, dăruită pentru construirea corpului eteric al omului; pe Lună au avut nevoie de substanța astrală, iar aici pe Pământ ele au nevoie de Eul nostru. De aici înainte însă ele au nevoie de ceea ce plăsmuiește însuși acest Eu, de ceea ce creează Nou omul, doar din relaționării pure, ceva care nu mai este corp fizic, corp eteric, corp astral, nu mai este Eu ca atare, ci ceea ce iese din Eu, ceea ce produce Eul. Aceasta o vor utiliza Spiritele personalității, și ele o utilizează deja și astăzi pentru a trăi în ea. Pe Saturn ele au trăit în ceea ce azi este corpul nostru fizic, pe Soare în ceea ce azi este corpul nostru eteric, pe Lună în ceea ce azi este corpul nostru astral. De la mijlocul erei atlanteene ele au început să trăiască în ceea ce oamenii pot produce din Eul lor ca un element mai înalt.
Ce produc oamenii din Eul lor drept ceva mai înalt? Trei lucruri. În primul rând ceea ce noi numim gândirea legică, gândirea noastră logică. Ea este ceva ce omul adaugă în plus lucrurilor. Dacă omul nu doar privește în lumea exterioară, nu doar observă, dacă el nu doar aleargă după hoț pentru a-l prinde, ci privește în așa fel încât i se arată și legitatea observației, încât își face gânduri care nu au nimic de-a face cu hoțul, însă conduc la prinderea lui, atunci omul trăiește în logică, în logica adevărată. Această logică este ceva care se adaugă lucrurilor prin intermediul oamenilor. Atunci când omul se dăruiește acestei logici adevărate, Eul creează mai presus de el însuși.
În al doilea rând omul creează mai presus de el însuși atunci când dezvoltă mulțumire/satisfacție și nemulțumire față de frumos, sublim, comic, umoristic, pe scurt, față de ceea ce produce omul însuși. Să zicem că dumneavoastră zăriți afară în lume ceva ce vi se pare prostesc. Dumneavoastră râdeți de aceasta. Faptul că dumneavoastră râdeți de aceasta nu depinde câtuși de puțin de Karma dumneavoastră. Unui om prost care s-ar găsi acolo, lucrul despre care dumneavoastră râdeți ar putea să i se pară inteligent. Aceasta este ceva ce rezultă din dumneavoastră înșivă, din poziția particulară a dumneavoastră. Sau să zicem că dumneavoastră vedeți un erou, împotriva căruia lumea se ridică, care la început se menține pe poziție, dar care în cele din urmă sfârșește tragic. Ceea ce dumneavoastră ați văzut acolo este ceva determinat prin Karmă, sentimentul tragic pe care dumneavoastră îl simțiți, acesta este însă ceva nou.
Necesitatea de gândire este primul lucru, mulțumirea și nemulțumirea al doilea lucru. Al treilea lucru este felul cum dumneavoastră vă simțiți îndemnați să acționați sub influența condițiilor [date n.t.]. Nici acest lucru, felul cum dumneavoastră vă simțiți îndemnați să acționați, nu este condiționat karmic, ci este condiționat de raportul dumneavoastră față de chestiune. Să presupunem, pe de o parte, că doi oameni au o astfel de poziție reciprocă, încât prin Karma lor ar fi destinați să-și achite, să stingă împreună o datorie. Concomitent însă, evoluția unuia ar fi avansat mai mult decât a celuilalt. Unul care a progresat mai mult va achita datoria, celălalt își rezervă acest lucru pentru mai târziu și va achita datoria mai târziu. Unul va dezvolta bunătatea inimii, celălalt nu va empatiza. Aceasta este ceva nou care intră în evoluție. Dumneavoastră nu trebuie să priviți totul ca fiind condiționat, ci depinde de atitudinea noastră, dacă noi ne lăsăm sau nu conduși în acțiunile noastre de legile dreptății și echității. În moralitatea noastră, în felul de îndeplinire a datoriei și în judecata noastră morală apar mereu lucruri noi. Al treilea lucru prin care omul se depășește pe sine, prin care Eul se înalță din ce în ce mai mult, stă în special în judecata noastră morală. Eul introduce acest lucru în lumea noastră pământească, iar ceea ce a fost introdus astfel creator în Pământ nu piere. Ceea ce oamenii reușesc să introducă de la o epocă la alta drept rezultate ale gândirii logice, ale judecății estetice, ale îndeplinirii datoriei, aceasta formează un curent continuu, aceasta oferă materia și substanța în care se instalează Spiritele personalității în actuala lor evoluție.
În felul acesta dumneavoastră vă trăiți viața dumneavoastră, în felul acesta vă dezvoltați singuri. Și în timp de dumneavoastră vă dezvoltați, de sus privesc spre dumneavoastră Spiritele personalității și vă întreabă continuu: Îmi dai și mie ceva ce eu aș putea folosi pentru propria mea evoluție? Și cu cât omul dezvoltă un conținut mai mare de idei, o bogăție mai mare de gânduri, cu cât încearcă să-și cizeleze și să-și rafineze mai mult judecata sa estetică, să-și împlinească datoria în afară de ceea ce pretinde Karma sa, cu cât el le jertfește mai mult, cu atât mai multă hrană au Spiritele personalității, cu atât mai consistente corporal devin aceste Spirite ale personalității. Ce reprezintă aceste Spirite ale personalității? Ceva ce în concepția omenească despre lume se numește abstracțiune: Spiritul timpului. Spiritul diferitelor epoci. Pentru cel care stă pe solul Științei spiritului, acest Spirit al timpului este o ființă reală. Spiritele timpului, care nu sunt altele decât Spiritele personalității, avansează din epocă în epocă. Dacă privim în urmă în epocile vechi, în epocile indiană, persană, caldeo-babilono-greco-latină și până în epoca noastră, găsim, abstracție făcând de națiuni, de tot felul de alte deosebiri dintre oameni, că ceea ce noi numim Spiritul timpului se schimbă continuu. Într-un fel se gândea și simțea înainte cu cinci mii de ani, în alt fel înainte cu trei mii de ani și în altfel astăzi. Iar ceea ce se schimbă aici sunt Spiritele timpului sau Spiritele personalității, dacă vorbim în sensul Științei spiritului. Aceste Spirite ale personalității parcurg o evoluție în suprasensibil, după cum neamul omenesc parcurge o evoluție în sensibil. Însă ceea ce neamul omenesc dezvoltă în suprasensibil, este mâncare și băutură pentru aceste Spirite ale personalității, aceasta consumă ele. Într-o epocă în care oamenii ar continua să trăiască fără să dezvolte o bogăție de idei, fără sentimentul de plăcere sau neplăcere, fără sentimentul datoriei care să treacă dincolo de impulsul pur karmic, într-o astfel de epocă Spiritele personalității n-ar avea ce să mănânce, ar slăbi. Astfel, viața noastră se află într-o relație strânsă cu astfel de ființe, care întrețes și însoțesc viața noastră.
Vă spuneam că omul adaugă Noul la evoluție, ca și cum, în plus față de involuție și evoluție, creează din Nimic, dar el n-ar putea scoate nimic din Nimic, dacă n-ar fi primit mai înainte premisele, în care el s-a instalat ca într-un vehicul. Acest vehicul i-a fost dat în evoluția saturniană; puțin câte puțin el îl aruncă peste bord și se dezvoltă întru viitor. El trebuie însă să fi primit suportul/baza pentru aceasta, și dacă lui nu i-ar fi fost dat mai întâi de către Zei suportul, el n-ar putea efectua nimic din ceea ce poate fi creat din Nimic. Faptul că condițiile mediului înconjurător pot acționa într-un mod atât de fertil asupra noastră, că ele sunt realmente fecunde pentru evoluția noastră viitoare, depinde de un atare eveniment, de o bună fundamentare. Căci ce a devenit posibil prin faptul că omul poate crea ceva Nou din lăuntrul condițiilor [date], că el poate face din condițiile în care a fost pus, ca ele să devină o bază pentru lucruri noi, pe care el însuși și le creează, că omul a devenit în stare să gândească ceva ce trece dincolo de lucrurile pe care el le viețuiește în mediul înconjurător, că a devenit în stare să simtă mai mult decât ceea ce stă pur obiectiv în fața lui? Ce a devenit posibil prin faptul că omul este în stare să acționeze dincolo de Karma sa constrângătoare și să trăiască în datoria împlinirii adevărului, echității și bunătății inimii?
Prin faptul că omul a devenit în stare să gândească logic, să dezvolte necesitatea de a gândi, s-a creat și posibilitatea greșelii. Prin faptul că omul poate găsi plăcere față de frumos, s-a creat și posibilitatea ca el să adauge evoluției cosmice urâtul, murdarul. Prin faptul că omul este în stare să-și formeze despre Karmă ideea unei datorii și să o împlinească mai presus de Karmă, s-a creat și posibilitatea răului, a încălcării datoriei. Astfel, tocmai prin faptul că are posibilitatea să creeze din lăuntrul condițiilor [date], omul a fost transpus într-o lume în care el poate lucra și țese la spiritualul său, astfel încât acest spiritual să fie plin și de greșeală, urât și rău. Și trebuia creată deci nu numai posibilitatea ca omul să poată crea din lăuntrul acestor condiții în general, ci trebuia oferită posibilitatea ca din aceste condiții omul să creeze treptat, prin lupta și strădania sa, dreptatea/echitatea, frumosul, să creeze treptat acele virtuți care conduc realmente mai departe în evoluție.
Creația din lăuntrul condițiilor [date], se numește în esoterismul creștin „Creația din Spirit”. Iar creația din condițiile juste, frumoase și virtuoase se numește în esoterismul creștin Spiritul Sfânt, Spiritul Sfânt îl fericește pe om dacă el este în stare să creeze din Nimic dreptatea sau adevărul, frumosul și binele. Pentru ca omul să devină însă în stare să creeze în sensul acestui Spirit Sfânt, a trebuit mai întâi să i se dea suportul, baza, ca la orice creație din Nimic. Acest suport i-a fost dat prin intrarea în evoluția noastră a lui Christos. Prin faptul că omul a putut viețui pe Pământ evenimentul christic, el a devenit capabil să se ridice la creația din Spiritul Sfânt. Astfel, Christos însuși este cel care creează baza cea mai exemplară, cea mai profundă. Dacă omul ajunge să stea ferm pe solul viețuirii christice, dacă viețuirea christică devine vehiculul în care el se pornește la drum pe calea evoluției sale superioare, atunci Christos îi trimite Spiritul Sfânt, iar omul devine capabil să creeze, în sensul evoluției ascendente, dreptatea, frumosul și binele.
Vedem astfel, oarecum ca o ultimă încheiere la ceea ce i-a fost impregnat omului pe Saturn, Soare și Lună, cum pe Pământ s-a petrecut evenimentul christic, care i-a dat omului darul suprem, care îl face capabil să trăiască în lăuntrul perspectivei viitorului și să creeze din ce în ce mai mult nu din condițiile date sau din ceea ce se găsește ici sau colo, ci din modul în care omul se situează față de realitățile mediului său înconjurător, care în sensul cel mai cuprinzător este Spiritul Sfânt. Acesta este, de asemenea, un aspect al esoterismului creștin. Esoterismul creștin are legătură cu gândul cel mai profund pe care noi îl putem avea despre întreaga evoluție, cu gândul creației din Nimic.
De acea, niciodată, nicio adevărată teorie evoluționistă nu va putea renunța la gândul creației din Nimic. Să presupunem că n-ar exista decât evoluție și involuție. Atunci am avea o veșnică repetare, ca în cazul plantei, pe Vulcan nu ar exista decât ceea ce și-a avut începutul pe Saturn. Așa însă, la evoluție și involuție se adaugă în plus creația din Nimic, și asta în mijlocul evoluției noastre. După ce Saturn, Soarele și Luna au trecut, apare pe Pământ Christos drept marele element de îmbogățire, care face ca pe Vulcan să existe ceva complet nou, ceva ce nu a existat însă pe Saturn. Acela care nu vorbește decât despre evoluție și involuție, va vorbi despre evoluția cosmică ca și când nu ar fi decât o repetare, ca la un mers în cerc. Astfel de cicluri n-ar putea însă sub nicio formă explica realmente evoluția cosmică. Putem ajunge să înțelegem cu adevărat lumea doar dacă la evoluție și involuție adăugăm în plus această creație din Nimic, care la condițiile existente adaugă ceva nou.
Ființele inferioare prezintă cel mult o vagă urmă din ceea ce noi am putea numi creația din Nimic. O lăcrămioară rămâne întotdeauna o lăcrămioară; grădinarul ar putea adăuga cel mult ceva din afară, un lucru la care lăcrămioara n-ar putea ajunge niciodată din ea însăși. Atunci ar exista ceva care, raportat la esența de lăcrămioară, ar fi o creație din Nimic. Omul este în stare să-și adauge el însuși această creație din Nimic. El însă devine în stare de așa ceva doar dacă se ridică la această libertate, a autocreației, a creației de sine, prin fapta cea mai liberă, care poate deveni modelul, arhetipul lui. Care este fapta cea mai liberă? Fapta cea mai liberă este aceea prin care Cuvântul înțelept creator al sistemului nostru solar s-a hotărât el singur să intre într-un corp omenesc și să ia parte la evoluția pământească printr-o faptă care nu s-a aflat în nicio Karmă anterioară. Când Christos s-a hotărât să intre într-un corp omenesc, el nu a fost silit de către o Karmă anterioară, ci el a făcut aceasta ca o faptă liberă, care s-a întemeiat exclusiv pe previziunea evoluției viitoare a omenirii, care însă nu a existat niciodată înainte, care a luat naștere din el ca un gând din Nimic, din previziune. Este un gând greu, însă esoterismul creștin nu va lăsa să treacă neobservat acest lucru, și totul se bazează pe faptul că la evoluție și involuție poți să adaugi gândul creației din Nimic.
Dacă însă ești capabil de așa ceva, obții și niște idealuri de viață mari, care poate nu se întind pe distanțe așa lungi, pe care să le putem numi cosmice, ci se leagă în fond destul de strâns de întrebarea: De ce ne unim noi, de exemplu, cu o Societate antroposofică? Aici, pentru a înțelege cât mai bine care este rostul unei Societăți antroposofice, trebuie să ne întoarcem încă o dată la ideea enunțată mai devreme, că noi lucrăm pentru Spiritele personalității, pentru Spiritul timpului. Omul, când vine prin naștere în această lume, este educat în condițiile cele mai diverse; acestea acționează asupra lui și formează astfel prima treaptă, treapta preliminară a activității sale auto-creatoare (creatoare de sine). Trebuie numai ca oamenii să se lămurească, că dacă ei sunt plasați prin naștere într-un loc sau altul, aceasta este în realitate treapta preliminară, și că modul în care condițiile acționează asupra lor este ca un fel de mare sugestie. Să ne reprezentăm cât de diferit stau lucrurile cu un om care, în loc să se nască la Constantinopol, se naște la Roma sau Frankfurt. Prin acesta el ar fi plasat în condiții diferite, de asemenea și în anumite condiții religioase, sub a căror influență se dezvoltă la el un anumit fanatism pentru catolicism sau protestantism. Să presupunem însă că în mecanismul legăturilor karmice s-ar fi rotit o mică rotiță și el s-ar fi născut în Constantinopol. Ar fi devenit el atunci un turc cât se poate de acceptabil? Aveți aici un exemplu de cât de sugestiv acționează condițiile din mediul înconjurător asupra omului. Omul însă poate ieși din sugestivul simplist al condițiilor și să se unească cu alți oameni, conform unor principii alese și recunoscute de el însuși. Atunci el își spune: Acum eu știu de ce acționez împreună cu alți oameni. Prin aceasta, din conștiența omenească iau naștere asociații, uniuni sociale, în care se creează un material pentru Spiritele timpului, ale personalității. O astfel de asociație este Societatea Antroposofică, unde pe baza fraternității se creează această legătură. Aceasta nu înseamnă altceva decât că fiecare lucrează în așa fel în cadrul asociației, încât își însușește, în mic, toate caracteristicile bune, prin care el devine o imagine a întregii Societăți. Așadar, gândurile, bogăția de sentimente, virtuțile pe care le dezvoltă prin intermediul Societății, el le oferă ca hrană Spiritelor personalității. Așadar, într-o astfel de Societate se unește în același timp ceea ce creează o conviețuire omenească cu ceea ce este principiul individualității. Printr-o astfel de Societate fiecare devine capabil să aducă drept jertfă Spiritelor personalității ceea ce creează el. Și fiecare se pregătește în vederea atingerii acelui nivel pe care îl ocupă cei mai avansați, care prin inițiere spirituală au ajuns într-atât de departe, încât în fața lor plutește ca ideal ceea ce se poate exprima prin cuvintele: Dacă gândesc, eu nu gândesc pentru propria mea satisfacție, ci pentru ca din ceea ce eu gândesc, Spiritele personalității să-și scoată hrana; Eu aduc pe altarul de jertfă al Spiritelor personalității gândurile mele cele mai bune, gândurile mele cele mai frumoase, iar ceea ce eu simt nu simt dintr-un egoism, ci pentru că ceea ce simt urmează să fie hrană pentru Spiritele personalității. Iar ceea ce eu pot exercita drept virtuți nu le exercit pentru a trece drept cineva, unul sau altul, ci pentru a aduce jertfă, pentru a crea hrană pentru Spiritele personalității. Prin aceasta noi ne-am luat drept ideal pe aceia pe care noi îi numim aici Maeștrii înțelepciunii și armoniei sentimentelor. Căci așa gândesc ei, pregătind acea evoluție a omului, care îl va aduce pe om din ce în ce mai aproape de a crea mereu și mereu ceva Nou iar în cele din urmă de a dezvolta o lume a efectelor, din care cauzele vechi au dispărut, din care radiază o lumină nouă în viitor. Lumea nu este supusă unei continue transformări, prin care ea primește cu totul alte forme, ci vechiul se desăvârșește, iar acest vechi îmbunătățit devine vehiculul Noului. Acesta însă va fi apoi lepădat, el dispare în Nimic, pentru ca din acest Nimic să răsară ceva Nou. Acesta este gândul măreț și puternic al progresului, că mereu și mereu poate lua naștere Noul.
Lumile însă sunt închise în sine, iar dumneavoastră ați văzut, prin exemplul pe care vi l-am înfățișat, că tocmai de aceea nu poate fi vorba de o dispariție reală. S-a arătat că pe de o parte Spiritele personalității își pierd influența lor asupra omului, iar pe de altă parte că ele își reiau evoluția, astfel încât noi avem de-a face cu o lume care se întinerește continuu, dar despre care noi putem spune: Acel lucru care este lepădat ne-ar împiedica să mergem înainte, și el este dat altcuiva, pentru ca și el la rândul lui să meargă înainte. Nimeni nu trebuie să creadă că trebuie să scufunde ceva în Nimic/Neant, deoarece lui i s-a dat posibilitatea de a construi din Nimic. Ceea ce va ieși însă la iveală pe Vulcan ca ceva Nou, va crea mereu forme noi și va lepăda vechiul, iar ceea ce este lepădat își va căuta propriul său drum.
Evoluție, involuție și creație din Nimic, acestea sunt cele trei noțiuni, prin care noi trebuie să ne închipuim adevărata desfășurare, adevărata evoluție a fenomenelor cosmice. Doar prin aceasta noi ajungem la noțiuni care îi explică omului cu adevărat Cosmosul și îi oferă sentimente ale interiorității. Căci dacă omul ar trebui să-și spună că el n-ar putea face nimic altceva decât ceea ce a fost inoculat de la bun început în el drept cauză/premisă, că el n-ar putea efectua decât aceste acțiuni, aceasta n-ar oțeli în aceeași măsură forțele sale și n-ar aprinde atât de puternic speranțele sale ca atunci când și-ar spune: Eu pot crea valori de viață, iar la ceea ce mi s-a dat ca suport eu pot adăuga mereu ceva nou; vechiul nu mă va împiedica absolut deloc să creez flori și fructe noi, care să supraviețuiască în viitor. — Aceasta însă este doar o bucățică din ceea ce noi putem caracteriza prin cuvintele: Concepția antroposofică despre lume îi creează omului forțe de viață, speranță de viață, încredere în viață, căci ea îi arată că el poate colabora în viitor nu numai la lucruri care astăzi se află în sânul cauzalității, ci se află în Nimic, ea îi prezintă perspectiva că el, în adevăratul sens al cuvântului, lucrează pentru ca să devină din creatură, creator.
