După ce în urmă cu opt zile am făcut cunoștință cu câteva detalii foarte precise, pe care interiorul omului le exprimă în viața de zi cu zi în râs și plâns, astăzi vom face cunoștință cu niște condiții ale mediului nostru înconjurător, mai apropiat sau mai depărtat, de care într-o anumită măsură depinde acest interior al omului și în general întreaga evoluție a omului. Ceea ce am făcut noi în această iarnă aici în conferințele de Ramură a fost în cea mai mare parte antropologie, iar ceea ce urmează să ne preocupe în continuare va fi de asemenea antropologie aplicată la domeniile cele mai variate.
Dacă dumneavoastră faceți un mic tur de orizont în cunoștințele dumneavoastră despre condițiile terestre, vă veți spune, chiar la o examinare relativ superficială, că omul capătă, în funcție de zonele de pe Pământ, de diferitele regiuni ale Pământului nostru, o conformație, o organizare diferită. Însușirile corporale exterioare se deosebesc în funcție de diferitele regiuni ale Pământului nostru. Amintiți-vă că anumite „rase”, rasa neagră, roșie, galbenă și rasa albă, sunt strâns legate la origini de anumite regiuni ale Pământului nostru. Această realitate o găsiți confirmată dacă faceți o retrospectivă în cunoștințele dumneavoastră de istorie, fie în ceea ce spune astăzi școala din analizarea condițiilor pur fizic-materiale, fie în ceea ce noi am cunoscut deja prin însăși Știința antroposofică. Aici noi privim în urmă într-un trecut îndepărtat și vedem cum a evoluat sufletul omului, și de fapt și trupul omului, în diferitele epoci ale dezvoltării Pământului. Noi am privit în urmă, în diferite domenii ale Științei spirituale, în străvechea Indie, în Persia și Egiptul antic și așa mai departe. Am văzut că toate însușirile pe care le are astăzi omenirea au înflorit abia treptat, treptat. Toate acestea vă dau deja o idee despre faptul că condițiile exterioare au legătură cu dezvoltarea ființei interioare a omului. Să ne întrebăm acum: Dacă condițiile actuale ale Pământului nostru provoacă o asemenea diversitate omenească, ce diversități trebuie să se fi produs în om de la începutul evoluției noastre pământești, când evoluția pământească abia începea, după ce trecuse prin stadiile de dezvoltare Saturn, Soare și Lună? Noi am descris diferite aspecte din toate acestea. Ceea ce vom descrie astăzi, o vom face însă dintr-un alt punct de vedere. Căci noi vom lua cunoștință de diferitele raporturi ale ființei omenești tocmai prin faptul că le privim mereu din puncte de vedere diferite.
Atunci când Pământul se afla la începutul evoluției sale, el era încă, după cum știți, un corp comun cu Soarele și Luna. Atunci, condițiile din cadrul întregii noastre evoluții au trebuit să fie complet diferite. Ce diferit trebuie să fi fost și omul care s-a dezvoltat în cadrul evoluției noastre pământești, pe când Pământul era unit încă cu Soarele; și de asemenea, ce diferit a trebuit să devină omul atunci când mai întâi Soarele s-a despărțit de Pământ, și apoi atunci când și Luna s-a separat de Pământ! Noi știm, desigur, că perioada după cea în care Soarele și Luna s-au despărțit de Pământ este perioada așa-numitei evoluții lemuriene, în care el a început în fond, a început doar firav, să capete o formă, care într-o oarecare măsură este asemănătoare cu cea pe care o are astăzi. Noi am exprimat de multe ori aceasta, atunci când am spus: Omul a coborât propriu-zis din regiunile superioare pe Pământ abia în acel moment. Pe când Soarele era unit încă cu Pământul, omul era de fapt și atunci într-un corp fizic, însă nu într-unul precum cel de astăzi. Felul în care el se afla atunci în corpul fizic, este ca și când dumneavoastră v-ați imagina că omul de astăzi nu ar sta pe Pământ cu picioarele sale, ci s-ar ridica în aer, și că în plus n-ar avea în el o componentă osoasă, ci ar aparține încă regiunii aeriene și acvatice, unde apa trebuie să ne-o reprezentăm ca fiind dizolvată în aer. Atunci el se afla în circumferința Pământului ca o ființă transparentă. Un ochi actual nu ar putea deosebi acest om de mediul său înconjurător, după cum un ochi actual nu ar putea deosebi nici anumite animale marine de mediul lor înconjurător, deoarece, în fond, ele sunt identice cu mediul lor înconjurător. Un astfel de om ni l-am putea reprezenta ca pe o ființă care ar trece rapid pe lângă noi prin aer fără să facă zgomot. Omul a devenit așa cum îl cunoaștem astăzi abia după separarea Soarelui și a Lunii. Care a fost deci condiția ca omul să se poată dezvolta până la stadiul la care este astăzi? Pentru aceasta a fost necesar ca forța solară să acționeze asupra Pământului nu din interior, ci din exterior. Aceasta a fost rațiunea separării Soarelui și Lunii de Pământ, ca aceste două corpuri cerești să-și trimită forțele lor, ca de exemplu Soarele lumina sa, din exterior pe Pământ. Omul a putut căpăta forma sa actuală doar pentru că lumina Soarelui nu l-a mai iradiat de jos, dinspre centrul corpului cosmic, ci dintr-o parte. Imaginați-vă ipoteza că Luna ar cădea astăzi din nou pe Pământ, că Soarele s-ar uni din nou cu Pământul: în acest caz, dacă omul ar vrea să existe în continuare, el ar trebui să-și recompună un corp în jurul lui care să fie aeric, precum odinioară; ar trebui să se poată mișca, în mediul care astăzi îi este familiar, precum o ființă care lunecă fără zgomot prin aer. Așadar, omul își datorează existența sa actuală iluminării dinspre exterior de către Soare și Lună. Astăzi vom face abstracție de toate celelalte forțe.
Însă Soarele și Luna acționează în mod diferit din exterior, într-un mod acționează Soarele în regiunea Polului Nord și în alt mod la ecuator. Aici căpătăm o imagine a deosebirilor substanțiale, care au căpătat un sens din momentul în care Soarele a început să lumineze Pământul din exterior. După cum știți, cu cât ne apropiem mai mult de Polul Nord, cu atât mai diferite sunt condițiile care domnesc în timpul iernii și al verii. Iar la polul Nord, de exemplu, avem de-a dreptul o jumătate de an zi și o jumătate de an noapte. Dacă luați în considerație aceste condiții, vi se vor părea explicabile cele relatate de Știința spirituală despre aceste lucruri. Ea știe să spună despre acestea, că în regiunea Polului Nord, în era lemuriană, condițiile de pe Pământ erau încă foarte asemănătoare cu condițiile existente pe Pământ, atunci când Soarele și Luna erau încă unite cu el. Astăzi, desigur, aceste condiții au devenit cu totul diferite. Însă chiar și astăzi este valabil în continuare, într-un anumit sens, că în jurul Polului Nord există cea mai puternică influență dinspre centrul Pământului asupra suprafeței lui și că acolo influențele Soarelui și Lunii sunt cele mai reduse. Ceea ce s-a înstăpânit începând din era lemurian, faptul că iradierea dinspre exterior a căpătat o influență așa de mare, s-a împlinit cel mai puțin în jurul Polului Nord, așa încât acțiunea interiorului Pământului asupra suprafeței și a ceea ce mai trăiește pe suprafața lui este cea mai mare în jurul Polului Nord. În schimb influența Soarelui și a Lunii este cea mai puternică la ecuator. Acest lucru se întâmpla și în epocile lemuriene. Din Cronica Akashi noi putem constata, că prin separarea Soarelui și Lunii condițiile de pe Pământ au devenit complet altele. Prin aceasta însă a rezultat și un efect cu totul special. A luat naștere ceva de o importanță fundamentală pentru întreaga evoluție a Pământului. Tocmai din acest motiv, în jurul Polului Nord omului i-a fost cel mai puțin posibil, putem spune, să coboare și să se încarneze într-o ființă omenească fizică, astfel încât în ea el să-și găsească expresia sa cea mai bună. De aceea, în vechea eră lemuriană, tocmai la Polul Nord a fost locul de întrunire al acelor ființe care, dacă mă pot exprima astfel, nu revendicau încă pretenția de a coborî prea adânc pe Pământ, cărora le plăcea mai mult să rămână sus, în regiunile unde aerul era îmbibat cu vapori de apă. În epocile lemuriene noi avem așadar în jurul Polului Nord un fel de populație/neam de spirite, care nu se prea sinchiseau de corpurile fizice care mișunau aici jos pe Pământ, un neam care, sub raport spiritual, pentru ochiul de azi consta din ființe transparente, și de aceea, propriu-zis, invizibile, care, ca atare, erau înalt evoluate, însă în ceea ce privește formele lor fizice prezentau o omenitate inferioară. Ele trăiau într-un corp eteric, ele erau mai mult niște ființe eterice și se aflau într-un raport slab cu corpurile primitive care se dezvoltau jos pe Pământ și care nu atinseseră încă o densitate deosebită. Aceste corpuri erau prea dependente de Pământ, și erau folosite doar într-o măsură redusă ca veșmânt al lor de către ființele mai evoluate spiritual. De aceea, dacă un om din ziua de azi ar putea inspecta cu facultățile lui de contemplare senzorială Polul Nord din vremea lemurienilor, și-ar fi spus despre populația de acolo cam așa: O populație foarte curioasă aceasta! Oamenii sunt de fapt imperfect dezvoltați în ce privește corpurile lor fizice, însă cu aceasta trebuie că are legătură faptul că această populație este iscusită, că este inteligentă; este ca și când ea ar fi dirijată de sus prin niște fire! – Da, așa era în acea regiune, căci omul propriu-zis nu coborâse pe suprafața Pământului. De aceea oamenii de la Polul Nord erau pe vremea aceea ființe eterice în cel mai înalt grad, cu corpuri eterice înalt evoluate, însă cu corpuri fizice puțin dezvoltate, ființe care, să zicem așa, își puteau imagina în corpurile lor eterice, ca prin niște forțe clarvăzătoare înalte, întreaga înțelepciune a lumii, care contemplau în afară cerul înstelat și înțelegeau ce fel de entități din depărtările cosmice însuflețesc spațiul. Însă corpurile lor fizice erau aproape somnolente, s-ar putea spune. Cu toate acestea, întrucât erau dirijate ca de niște fire de sus, ele executau fapte foarte inteligente.
În regiunile ecuatoriale însă situația era inversă. Acolo, influența din afară a Soarelui și a Lunii era din ce în ce mai animată. Aerul era, să zicem așa, străbătut, încălzit până la refuz de razele Soarelui. Toate acele fenomene care se petreceau în aer erau dependente de Soare și Lună. Urmarea era că exact în aceste regiuni din vechea Lemurie oamenii erau cel mai profund coborâți în corpurile lor fizice, că acolo corpurile eterice îmbibau cel mai profund corpurile fizice. Un om din ziua de azi, dacă ar privi cu ochii senzoriali ceea ce se petrecea atunci, ar lua aceste ființe drept niște făpturi omenești foarte dezvoltate din punct de vedere fizic, în timp ce populațiile nordice el le-ar considera drept unele puțin dezvoltate fizic. Mai există și o altă deosebire, care este în mod deosebit esențială.
Acolo unde Soarele avea influența cea mai redusă, oamenii se dezvoltau în așa fel, încât pe vaste teritorii unul semăna în linii generale cu celălalt. Căci dintre entitățile care nu coborau aici și erau încă în stare eterică, exista întotdeauna o entitate eterică ce aparținea la mai multe aici jos. Acolo sus erau suflete-grup, în timp ce sufletele de jur împrejurul ecuatorului erau mai mult suflete individuale, fiecare în trupul său. Așadar, locuitorii acelor regiuni pe care astăzi noi le vedem răspândite în jurul Polului Nord, se aflau în cel mai înalt grad, în era lemuriană, sub influența sufletescului de grup. Un număr mare de oameni privea în sus, spre sufletele lor-grup. Iar dacă noi privim aceste suflete-grup drept suflete, atunci ele erau mult mai înalt evoluate decât sufletele care în era lemuriană au migrat în corpuri fizice în zonele ecuatoriale. Așadar noi putem spune: în jurul Polului Nord locuia o populație pe care noi, de fapt, trebuie să o căutăm undeva în atmosferă, în regiunile aeriene, ca într-un fel de Paradis, care nu coborâse încă pe Pământ. Comparați acum ceea ce noi am înțeles drept o urmare necesară a lucrurilor cunoscute anterior de noi, cu ceea ce vă întâmpină ici sau colo în literatura teosofică: că acele ființe superioare, care odinioară au fost învățătorii omenirii, au coborât dintr-o regiune rece din Nord! Noi am găsit-o acum, formal, drept sufletele-grup dimprejurul Polului Nord. Dacă ele ar fi vrut să devină învățătorii sufletelor mai de rând care au intrat mai mult în trupurile fizice, atunci era nevoie ca și ele să coboare mai mult și să vină, în corpul lor eteric, în întâmpinarea capacităților clarvăzătoare ale acelei ere lemuriene sau, printr-o jertfă, să ia forma omenească fizică a populației lemuriene.
Dacă în era lemuriană am fi făcut o călătorie de la ecuator către Polul Nord, am fi găsit o spiritualizare tot mai mare a populației pământești. În acea perioadă noi putem deosebi o populație oarecum dublu structurată: o parte rămasă încă la nivel spiritual, a cărei corporalitate pământească părea a fi doar un accesoriu la entitatea sa spirituală, și o alta coborâtă deja în material, în fizic. Ce s-ar fi întâmplat dacă în cadrul evoluției pământești n-ar fi intervenit nicio schimbare. În acest caz, sufletele cele mai bune ale ținuturilor polare n-ar fi putut coborî într-o corporalitate fizică. Iar pe de altă parte, populația dimprejurul ecuatorului ar fi fost sortită, mai mult sau mai puțin, declinului. Întrucât a coborât prea devreme într-o corporalitate, ea chiar a căzut pradă tocmai acelor vicii și metehne care au condus la pieirea Lemuriei. Urmarea a fost că partea cea mai bună a populației a emigrat în acele regiuni situate între ecuator și ținuturile nordice. Căci în epocile lemuriene, elementele cele mai de încredere pentru viitorul omenirii le avem în ținuturile intermediare, dintre ecuator și polul Nord. Cel mai bine s-au dezvoltat tocmai acele trupuri omenești, care ulterior au putut deveni din nou purtătoarele celor mai bune suflete omenești, în acele regiuni ale vechii Atlantide situate în așa-numitele zone temperate din ziua de azi.
Dar din toate treptele de dezvoltare care au existat, rămân pe drum, să zicem așa, niște resturi. Și din aceste epoci vechi au rămas în urmă niște resturi. De fapt, din ceea ce noi numim populația lemuriană a Pământului, acea populație stranie a Nordului, care avea corpuri eterice puternic dezvoltate și corpuri fizice neevoluate și acea populație ecuatorială, care avea corpuri fizice puternic dezvoltate și corpuri eterice neevoluate, din acestea nu a mai rămas nimic, ele au pierit. Căci trupurile lor aveau o astfel de consistență, încât noi nu putem găsi nici cea mai mică urmă; substanța era încă într-atât de moale, încât nici nu poate fi vorba de vreo rămășiță. – La urmașii acestora din Atlantida a fost vorba în special de a ieși tot mai mult și mai mult la lumină, de a se dezvolta tot mai mult pe Pământ germenele Eului, al conștienței de Sine, care în mare fusese sădit deja pe vremea vechii Lemurii. Dacă oamenii n-ar fi emigrat într-o proporție mare către Atlantida, nu s-ar fi putut ajunge la o dezvoltare vie, însuflețită a Eului, căci populația lemuriană ar fi pierit încet, încet, ar fi fost asaltată de tot felul de pasiuni cărora le-ar fi căzut pradă, iar sufletele cele mai bune ale Nordului n-ar mai fi coborât pe Pământ, căci ele n-ar mai fi putut găsi corpuri potrivite. Corpurile nedesăvârșite de dinainte nu le-ar fi oferit ocazia de a dezvolta un sentiment puternic al Sinei în cadrul corporalității. Prin emigrarea elementelor mai bune ale populației lemuriene către Atlantida, corpul omenesc a luat o astfel de formă, încât a putut deveni într-o măsură justă purtătorul conștienței de Sine. Iar în regiunile zonei temperate din ziua de azi, corpul omenesc a căpătat abia treptat această formă. Căci în aceste perioade ale evoluției, corpul omenesc a cunoscut o permanentă metamorfozare. În era atlanteeană corpul omenesc nu era încă încadrat/închis în forme fixe, ca în ziua de azi, ci persista încă situația că oamenii foarte importanți, înalt evoluați spiritual, erau în acea vreme mici din punct de vedere fizic, erau oameni mici. În schimb, cel care din punct de vedere spiritual nu era foarte important, avea în era atlanteeană un corp fizic enorm dezvoltat. Și dacă atunci întâlneai un astfel de uriaș, puteai să îți spui: El nu se află pe o treaptă foarte înaltă de spiritualitate, căci el este implantat cu întreaga sa ființă în corp! – Tot ceea ce este spune în legende despre „uriași” se bazează în întregime pe cunoașterea adevărului. Dacă în legendele germanice s-a păstrat o amintire reală a acelor timpuri, noi simțim din punct de vedere spiritual-științific ca fiind perfect adevărat faptul că uriașii sunt proști și că piticii sunt foarte isteți. Aceasta se bazează în special pe faptul că despre populația atlanteeană se putea spune: Aici sunt oameni mici, aici este la ea acasă o mare inteligență; acolo dimpotrivă, este o speță de oameni mari, iar ei sunt cu toții proști! Acolo unde inteligența omenească a intrat în carne, acolo, din punct de vedere spiritual, nu a mai rămas prea mult. Așa încât mărimea fizică era expresia faptului că spiritualitatea nu a putut fi reținută. Pe atunci corpul era încă, într-o anumită măsură, capabil de a se transforma. Exact în perioada în care Atlantida a început să se scufunde, exista o mare diferență între tipul de oameni cu însușiri sufletești bune și care formau o minoritate, și tipul de oameni cu staturi uriașe, care erau vicioși, imorali, la care totul a trecut în carne. În Biblie ați mai putea găsi încă ecouri ale acestei realități, dacă ați vrea să le căutați.
Așadar, noi vedem cum în perioada atlanteeană corpul omenesc încă se mai putea plăsmui conform însușirilor spirituale. De aceea el și putea lua forma care să-l facă apt să-și construiască în așa fel organele, inima, creierul și așa mai departe, încât ele să devină expresia unei ființe-Eu propriu-zise, a unei ființe conștientă de sine. Aceste capacități, și de asemenea aceste însușiri, se dezvoltau însă în cele mai variate grade. Existau oameni cu o interioritate fără abatere dreaptă, normală, care nu își adusese egoismul la o cotă prea mare și nici nu își dezvoltaseră sentimentul de Eu exclusiv de o manieră inferioară. La ei, dăruirea față de lumea exterioară și sentimentul de Eu atârnau egal în balanță, se cumpăneau. Astfel de oameni erau răspândiți peste tot. Aceștia erau însă oamenii cu care Inițiații atlanteeni puteau realiza cel mai mult. Existau în schimb alți oameni, la care sentimentul de Eu s-a dezvoltat îngrozitor de puternic, mult prea devreme, desigur; căci oamenii nu ajunseseră încă atât de departe încât să poată crea în corpul lor un instrument pentru un sentiment de Eu puternic dezvoltat. Corpul a fost prin aceasta învârtoșat, să zicem așa, în Egoitate, i-a fost imposibil să se dezvolte dincolo de un anumit grad. Alte popoare nu au ajuns nici ele la un sentiment de Eu normal, deoarece erau mai influențabile de către lumea exterioară decât ar fi trebuit să fie, popoare care erau dedicate total lumii exterioare. Așadar, oamenii normali puteau fi cel mai bine folosiți de către Inițiați ca material pentru evoluția viitoare, iar ei au fost și cei pe care Manu, marele Inițiat solar, i-a adunat în jurul lui, ca un popor având însușirile cele mai potrivite pentru evoluție. Popoarele la care impulsul Eului era prea puternic dezvoltat și pătrundea din interior întregul om și îi imprima Egoitatea, au emigrat treptat spre Vest, iar acestea au devenit populația care, în ultimele ei resturi, apare ca populația indiană a Americii. Oamenii care și-au dezvoltat prea puțin sentimentul de Eu, au emigrat spre Est, ultimele rămășițe ale acestor oameni devenind populația neagră ulterioară din Africa. Aceste însușiri au ieșit la iveală, dacă privim lucrurile într-adevăr spiritual-științific, până la nivel corporal. Dacă omul își imprimă total interiorul său în fizionomia sa, în suprafața sa corporală, acesta pătrunde atunci exteriorul său cu culoarea interiorității. Culoarea Egoității este însă cea roșie, roșu-arămie sau chiar galben-arămie. De aceea o Egoitate prea puternică, care provine de la un sentiment al onoarei ofensate, îl poate și astăzi, la propriu să zicem așa, îngălbeni de supărare pe om pornind din interior. Acestea sunt fenomene aflate în strânsă legătură unul cu altul: culoarea arămie a acelor popoare care au migrat spre Vest, și galbenul la oamenii cărora „le plesnește fierea de ciudă”, cum se zice, al căror interior se imprimă de aceea până în pielea lor. Acei oameni însă care își dezvoltaseră prea slab entitatea lor – Eu, care s-au expus prea mult influențelor Soarelui, erau precum plantele: ele au depus sub pielea lor prea multe componente de tip carbon și au devenit negri. – Avem astfel pe de o parte la est de Atlantida, în populația neagră, iar pe de altă parte la vest de Atlantida, în populația roșu-arămie, resturi de oameni care nu și-au dezvoltat într-o proporție normală sentimentul de Eu. Cel mai mult se putea lucra cu oamenii normali. De aceea ei au și fost destinați să infiltreze, pornind din cunoscutul loc din Asia, diferite alte teritorii.
Din acel mai mic pâlc de oameni pe care Manu i-a adunat în jurul lui, au existat bineînțeles, mergând de asemenea până la cele două extreme, cele mai diferite categorii intermediare ca dezvoltare. Ele au ajuns, de asemenea, să se impună. Aceste grade intermediare erau, parțial, extraordinar de potrivite pentru dezvoltarea în continuare a culturii Pământului. Așa de exemplu, în traseul de la Vest la Est a rămas în urmă în regiunile europene o populație care a dezvoltat într-o mare măsură sentimentul Eului, dar care în același timp era puțin influențabilă de către mediul înconjurător. Imaginați-vă ce amestec ciudat trebuia să rezulte tocmai în Europa. Cei care au migrat spre Est și care au devenit populația neagră, erau puternic influențabili de lumea exterioară, în special de acțiunea solară, tocmai pentru că ei aveau un sentiment redus al Eului. Pe de altă parte, în aceleași regiuni, sau cel puțin în această direcție, au migrat și populații cu un puternic sentiment de Eu. Aceasta este o populație care, să zicem așa, a preferat direcția estică celei vestice. Aceasta a atenuat culoarea roșu-arămie, pe care ele ar fi căpătat-o dacă ar fi luat-o spre Vest. Și din ea s-a tras acea populație care avea un puternic sentiment de Eu, care se contrabalansa cu impulsul de dăruire față de lumea exterioară. Aceasta este populația Europei, despre care noi, în ultima conferință publică, am putut spune de la bun început că esențialul la ea era sentimentul puternic al personalității.
Vedem astfel cum la om condițiile exterioare acționează asupra celor interioare și că Pământul, prin diferitele poziții în care suprafața lui este expusă radiației solare, a facilitat dezvoltarea sufletească în cele mai diferite grade. În funcție de locul spre care se îndreptau, sufletele găseau atunci cele mai diferite posibilități de a-și efectua dezvoltarea lor în corpul fizic. Acest lucru, faptul că noi acordăm atenție legăturii care există între influența solară asupra Pământului și evoluția omenească, este foarte important. Dacă veți urmări odată cu mine aceste lucruri în continuare până la detaliile epocilor de mai târziu, veți vedea cum multe devin explicabile, chiar din faptele ce intervin în epocile de mai târziu, prin aceea că au existat diferite grade de adumbrire. Așa, de exemplu, noi avem partea de populație rămasă în Europa, care era așa cum tocmai am descris-o și care până în epoci târzii s-a bizuit doar pe sine. Ea nu s-a sinchisit de alte populații, însă partea din această populație, care s-a strămutat apoi în regiunile deja colonizate de către populațiile de cele mai diferite nuanțe de piele, s-a amestecat cu acestea și a luat toate nuanțele posibile de culori de piele ale celorlalte populații. Uitați-vă la aceste culori, începând de la negri până la populația galbenă care se găsește în Asia. De aceea, dumneavoastră aveți acolo corpuri care sunt de asemenea învelișuri pentru cele mai diverse suflete, începând de la sufletul pasiv de negru, care este dăruit total mediului înconjurător, naturii fizice exterioare, până la celelalte trepte ale sufletelor pasive din regiunile cele mai diferite ale Asiei.
Multe lucruri din cadrul evoluției populațiilor asiatice și africane vă vor fi acum lămurite sub aspectele lor particulare: ele reprezintă amestecuri de dăruire față de mediul înconjurător și sentimentul de Eu imprimat exterior. Așa încât noi avem în fond două grupe de populații, care prezintă diferite raporturi de amestecare: pe tărâm european una care a format stocul de bază al populației albe, care dezvoltaseră cel mai puternic sentimentul personalității, dar care nu s-au îndreptat acolo unde sentimentul personalității pătrundea întregul corp, ci acolo unde sentimentul Eului s-a interiorizat mai mult. De aceea, în Asia de vest, parțial și în Africa de nord și în regiunile europene din timpurile mai vechi, dumneavoastră aveți o populație care, interior, are un sentiment de Eu puternic dezvoltat, însă exterior, privit în mare, se pierde puțin în mediul înconjurător, care interior sunt naturi puternice și consolidate, însă nu au imprimat acest caracter interior și corporalității exterioare. În schimb în Asia avem niște populații care sunt naturi pasive, care se dăruiește, se devotează, la care elementul pasiv se exprimă într-o măsură mai mare. Populația devine prin aceasta visătoare, corpul eteric pătrunde foarte adânc în corpul fizic. Aceasta este deosebirea de bază dintre populația europeană și populația asiatică.
La mijloc s-a împlântat Manu cu oamenii lui normali. La fiecare dintre nuanțele coloristice ale acestor populații el trebuia să le dea cultura potrivită. El trebuia să coloreze înțelepciunile și învățăturile într-un fel care să fie adecvat condițiilor exterioare ale diferitelor populații. Și vedem astfel cum populației din Asia i-a fost dată o învățătură destinată să o satisfacă în pasivitatea, în devoțiunea ei. Această populație asiatico-africană nu accentuează „Eul”. Negrul nu ar accentua în niciun caz Eul. Când această populație privea în sus spre Divin, ea își spunea: Eu îmi găsesc ființa cea mai interioară a mea nu în mine, ci atunci când ies din mine, atunci când mă dărui Universului, în Brahman!
O astfel de învățătură nu ar fi fost înțeleasă în Europa. Europa era situată pe atunci mult prea mult către Polul Nord, iar o anumită asemănare a ținuturilor rămâne și pe parcursul diferitelor epoci. Să ne amintim că în jurul Polului Nord noi găsiserăm odinioară acea populație ce nu a coborât până în corpuri fizice, ale căror corpuri fizice erau chiar degenerate într-o oarecare măsură. Da, populația Europei nu a coborât încă cu totul în corpurile ei fizice. Ele își interiorizau sentimentul personalității lor. Și această situație am găsi-o cu cât ne-am întoarce mai mult în vechile perioade ale Europei. Gândiți-vă că acest sentiment interiorizat al personalității s-a menținut până în epoci târzii, când, probabil, nici nu se mai întrevedea motivul pentru aceasta. Cineva care ar fi aparținut Răsăritului ar fi spus: Eu mă unesc cu unul, atotcuprinzătorul Brahman! Tu te unești cu Brahman! Celălalt se unește cu Brahman, al cincizecilea, al o sutălea, ei toți se uneau cu unul și același Brahman! – Cu cine se unea europeanul, dacă trebuia să recunoască aceasta drept ceva existent în viziunea sa? Atunci el se unea cu o Valkirie, cu un Suflet superior. Și pentru fiecare există, să zicem așa, Valkiria sa, prezentă în momentul morții. Aici totul este individual, aici totul este personal. Iar la granița dintre cele două domenii, numai acolo putea lua naștere așa ceva precum religia mozaic-creștină. La mijloc, între Orient și Occident, numai acolo se putea ea ivi. Și întrucât nu putea prinde rădăcini dincolo, spre Orient, unde reprezentarea Divinului exista ca o imagine unitară, însă pe o treaptă anterioară, ea s-a impus ca o reprezentare a Dumnezeului personal — care este deja Jahve-ul, care este Christos-ul – la acele popoare care chiar purtau deja în ele sentimentul personalității. De aceea ea s-a răspândit către Vest, și noi vedem cum ea s-a bucurat aici de înțelegere sub forma Dumnezeului personal/ca persoană. De aceea o vedem aproape ca o necesitate de a deveni așa, tocmai în această zonă. Sentimentul personalității exista aici, însă el era încă interior, spiritual, după cum la vechii lemurieni totul era încă spiritual și corporalul puțin dezvoltat. Aici corporalul era, ce-i drept, dezvoltat, însă elementul personal, pe care omul punea cel mai mare preț, era interior; și prin interior el voia să cucerească și exteriorul. De aceea și era atât de bine înțeles acolo Dumnezeul care, odată cu exterioritatea sa, avea cel mai mult interioritate, Christos-ul. În Europa totul era pregătit pentru Christos. Și întrucât în această Europă erau teritoriile unde înainte oamenii nu se coborâseră încă deplin pe scena planului fizic și de aceea mai existau încă niște ultime resturi ale unei percepții spirituale, rămăsese aici și ceva din contemplarea ființelor spirituale, din vechea clarvedere europeană.
Această veche clarvedere europeană a condus și la faptul că prin toată Europa, chiar și către interiorul Asiei, a existat o străveche reprezentare a lui Dumnezeu, despre care știința actuală, probabil, va afla ceva abia atunci când o va descoperi în legendele unor regiuni izolate ale Siberiei. Și anume, acolo apare, cu mult înainte de dezvoltarea Creștinismului, când nu se știa nimic despre ceea ce se întâmpla acolo jos, în Palestina, când nu se știa nimic despre ceea ce era scris în Vechiul Testament, când nu se știa nimic despre ce înseamnă evoluție greco-romană, evoluție europeană, apare deci un termen, o denumire curioasă. Apare o reprezentare curioasă care conduce oarecum la numele „Ongod”, acum aproape dispărut; iar Ongod este un nume care, să zicem așa, te duce încă cu gândul la denumirea de „unul Dumnezeu”. Ongod ar vrea să fie ceva de genul: Dumnezeiescul din toate ființele spirituale pe care noi le percepem/vedem. În această direcție era închipuit și Dumnezeul personal de către populația ce locuia în această zonă a Pământului, ceva extrem de familiar, de apropiat. De aceea noi putem înțelege și de ce exact în această zonă a Pământului modul de a privi lumea purta cele mai esențiale fructe. Căci această zonă a Pământului, cu populația ei, a rezolvat secretul, să zicem așa, al Eului. Întreaga evoluție, de la era atlanteeană încoace, se bazează în fond pe faptul că anumite părți ale populației fie și-au menținut în proporția justă Eul, fie l-au dezvoltat prea puțin sau prea puternic. Dintre popoarele care și-au dezvoltat într-o măsură prea mică sau prea mare Eul nu a putut ieși nimic important. Popoarele care tocmai au fost descrise drept populația Asiei de sud-vest [Orientul apropiat n.t.], și de asemenea popoarele din anumite regiuni ale Africii și cu precădere ale Europei, au dezvoltat într-o proporție aparte Eul.
Acestea au fost condițiile de bază pentru cultura viitoare, care s-a dezvoltat aproximativ începând cu era noastră (d. Chr. n.t). Eul trebuia, să zicem așa, să ajungă la o anumită dezvoltare, după care însă să nu încline prea mult de o parte sau de alta. Iar sarcina noastră astăzi este de a înțelege exact în sensul just acest lucru. Căci sub un anumit raport, întreaga Știință spirituală trebuie să apeleze la ceea ce se cheamă: dezvoltarea unui Eu superior din Eul inferior. Dacă noi privim acum în urmă, putem spune: Prin faptul că anumite segmente de populație ale Pământului nu au găsit posibilitatea să țină pasul cu evoluția justă a Pământului în ce privește dezvoltarea Eului lor, din aceasta noi ne putem extrage învățătura, despre cât de mult se poate greși în dezvoltarea Eului superior din Eul inferior. Au existat, de exemplu în vechea Atlantidă, popoare care au devenit ulterior indieni, care, să zicem așa, s-au pierdut ca populație pământească. Ce ar fi zis ele dacă ar fi putut exprima ceea ce era la ele o realitate a evoluției? Ele și-ar fi spus: Eu vreau să-mi dezvolt înainte de toate interiorul meu, interiorul meu care, dacă mă privesc lăuntric, este tot ce poate fi mai înalt! – Și ei și-au dezvoltat acest Eu într-atât de puternic, încât el a mers până la culoarea pielii: au devenit roșu-arămii.
Ei au ajuns în stare de decadență. Aceștia sunt cei care în cadrul populației atlanteene, unde totul intra în carne și piele, cultivau ceva ce s-ar putea numi „clocire în interiorul Eului”, care, să zicem așa, aveau convingerea: Eu găsesc, tot ceea pe trebuie să dezvolt, în mine însumi! Cealaltă extremă erau cei care își spuneau: Ah, Eul nu valorează nimic! Eul trebuie să se piardă complet pe sine, trebuie să dispară cu totul, să se aneantizeze, să lase să i se spună totul din exterior! – În realitate ei nu spuneau aceasta, căci ei nu reflectau astfel. Însă aceștia sunt cei care și-au negat în așa măsură Eul, încât au devenit din această cauză negri, deoarece forțele exterioare care vin de la Soare pe Pământ i-a făcut negri. Cei care au fost în stare să mențină balanța în privința Eului lor, doar aceia au fost cei care s-au putut dezvolta în continuare.
Să privim acum populația Pământului nostru. Astăzi există încă oameni care își spun: Ah, antroposofii vorbesc despre o lume spirituală, pe care o caută în ei înșiși. Noi însă privim la vechile și bunele tradiții religioase care ne-au parvenit din exterior. Noi construim pe ceea ce ne vine din exterior și nu ne sinchisim prea mult de o lume superioară! – Astăzi, desigur, totul este mai spiritual decât era în Atlantida. Astăzi nu mai devii negru dacă construiești doar pe tradiții, dacă îți spui: De noi se vor îngriji deja cei cărora le este încredințată mântuirea noastră sufletească, care activează în jurul nostru și care sunt angajați pentru a duce sufletele noastre în cer! – Astăzi nu mai devii negru din așa ceva. Dar noi nu vrem să contestăm totul: Există și astăzi ținuturi ale Europei în care se spune, că dintr-o astfel de gândire ai deveni „negru”! Astăzi totul este mai spiritual! Aceștia sunt deci unii. Ceilalți sunt cei care, fără să se angajeze întâi în ceea ce este capabilă Știința noastră spirituală să ne ofere în amănunțime – cercetările din Cronica Akasha [Nota 79], esența reîncarnării și Karmei, principiile din care se compune ființa omului și așa mai departe, și motivele pentru care trebuie să te strădui să le înțelegi —, ei sunt cei care sunt prea comozi și spun: La ce îmi slujesc toate acestea! Eu mă uit în interiorul meu, acesta este Eul meu superior, acesta este omul-Dumnezeu din mine! – O atare concepție se dezvoltă foarte des chiar pe solul Teosofiei. În acest caz nu se vrea să se învețe ceva, nu se dorește să te dezvolți cu adevărat și să aștepți până ce Eul cuprinde fiecare configurație în parte, ci se aleargă de colo-colo și se așteaptă până ce omul-Dumnezeu vorbește din unul, și mereu și mereu se subliniază cu insistență Eul superior. Da, există chiar o anumită literatură [Nota 80], care spune: Nu aveți deloc nevoie să învățați! Lăsați doar pe omul-Dumnezeu să vorbească din voi! — Astăzi, când totul este mai spiritual, nu mai devii roșu-arămiu din asta. Însă ajungi să ai parte de un destin asemănător cu al populației care făcea mereu aluzie la Eul ei.
Iată ceea ce noi avem nevoie: Un Eu mereu în mișcare, care nu are voie să se piardă într-o observare fizic-exterioară, într-o viețuire fizică exterioară, nici să se oprească la un punct, ci cu adevărat să se îndrepte spre configurațiile și plăsmuirile spirituale. De aceea, marii Maeștri ai înțelepciunii și armoniei sentimentelor nu ne-au spus de la început în cadrul Mișcării teosofice: Lăsați pe omul-Dumnezeu să vorbească în voi! – ci ne-au dat niște impulsuri foarte precise, să găsim înțelepciunile/legile Cosmosului în lucrurile cele mai mărunte. Și noi nu suntem discipoli ai marilor Maeștri dacă îl lăsăm pe omul-Dumnezeu să vorbească doar din noi, sau dacă credem că fiecare în parte poartă în el însuși Maestrul său, ci dacă vrem să cunoaștem alcătuirea lumii în toate detaliile ei. O evoluție spiritual-științifică înseamnă să aspiri la cunoașterea tuturor intimităților evenimentelor cosmice. Ajungem la Eul nostru superior dacă urcăm în evoluție din treaptă în treaptă. Eul nostru este afară, imprimat în minunile Cosmosului. Căci noi suntem născuți din Cosmos și vrem să ne integrăm din nou în acest Cosmos.
Vedem astfel cum actualele stări, de care omul poate fi acaparat, sunt doar forme așa-zis mai noi, mai spirituale, a ceea ce ne-a întâmpinat deja în era atlanteeană. Și atunci existau, de asemenea, aceste trei diviziuni printre oameni: Unii care voiau într-adevăr să-și dezvolte Eul, care primeau mereu și mereu ceva nou și prin aceasta au devenit într-adevăr purtători ai culturii postatlanteene. Existau alții care voiau să lase ca omul lor-Dumnezeu să vorbească doar din ei, Eul lor pătrunzându-i cu culoarea roșu-arămie. Și a treia categorie erau cei care își îndreptau mintea doar către exterior, iar aceștia au devenit negri.
Din ceea ce ni se arată în aceste evenimente ale evoluției pământești noi trebuie să ne însușim învățătura cu adevărat justă. Atunci vom putea găsi impulsul corect chiar în cadrul Mișcării antroposofice. Întotdeauna, ceva ce se întâmplă s-a mai întâmplat într-un mod oarecare și mai înainte, însă de fiecare dată el se întâmplă în forme mereu noi. Mișcarea antroposofică este un lucru atât de măreț și important, pentru că ceva ce s-a dezvoltat la nivel vizibil în Atlantida, se dezvoltă acum în continuare în domeniile pământești la nivel mai mult invizibil. Astfel, omul se îndreaptă rapid de la cultura vizibilului spre o epocă culturală a invizibilului și tot mai puțin vizibilului.
