După ce ați ascultat conferința precedentă, poate că în mintea voastră au apărut unele gânduri, unele întrebări referitoare la regnul care s-ar putea spune că este la nivelul cel mai de jos în seria Ierarhiilor spirituale. Este foarte normal, căci față de modul obișnuit de a gândi și de a-ți reprezenta faptele, o mare parte din ceea ce s-a spus ieri poate părea la început îndoielnic și destul de inexplicabil. Conferințele ce urmează vor lămuri unele aspecte. Să revenim chiar de astăzi asupra unui aspect, ca să știți în ce stare de spirit trebuie abordate astfel de cunoștințe.
Am putea, de exemplu, să ne punem întrebarea: Dacă într-adevăr eliberezi o ființă prinsă prin vrajă într-o piatră numai gândindu-te la ea, reflectând asupra ei, ce mai rămâne atunci din piatra aceea? Ce se întâmplă de fapt? Ființa aceea mai este în piatră? Iar dacă mai vine cineva după aceea și se petrece același proces, ce se înlâmplă? Mulți și-ar putea pune astfel de întrebări. Trebuie să ne dăm seama că asemenea lucruri nu pot să fie înțelese de om prin modul de gândire pe care îl folosește de obicei pe pământ. Căci în lumea noastră totul este învăluit, totul este cuprins de maya și lucrurile ne apar în gând cu totul altfel decât sunt ele în realitate. Nu faptele sunt de vină dacă întrebările rămân fără răspuns. Adesea întrebările nu sunt bine puse, dar cu timpul vom învăța să le punem corect. Lucrurile ni se înfățișează în cu totul altă lumină atunci când putem să ridicăm vălul care le acoperă. Pe Pământ lucrurile se amestecă, fapt care induce mereu în eroare gândirea omenească.
Pentru a ne da seama mai bine despre ce este vorba, trebuie să ne ducem foarte mult înapoi în trecut. Așa cum omul trece din încarnare în încarnare, din metamorfoză în metamorfoză, toate ființele din Univers, de la cea mai măruntă la cea mai mare, se încarnează și se reîncarnează. Același lucru se petrece și cu Pământul, această ființă planetară. Pământul nostru nu s-a născut ca atare; el a fost precedat de o altă stare. Așa cum o viață omenească este reîncarnarea unei vieți anterioare, Pământul este reîntruparea unei planete care l-a precedat și pe care o numim „Lună”. Nu este vorba despre luna de astăzi, care nu mai este decât un rest, o rămășiță a celei vechi, ci de o stare străveche a Pământului nostru. Această „Lună veche” a existat odinioară. Apoi a trecut printr-o fază spirituală numită de obicei „Pralaya”, după cum și ființa omenească trece printr-o stare spirituală după moarte. Și ca și omul această planetă lunară s-a născut din nou. Dar acea veche stare lunară nu era decât reîncarnarea planetară a unei stări anterioare, pe care o numim vechiul Soare. Acela, care nu era soarele de astăzi, ci cu totul altă ființă – era el însuși reîntruparea celei mai vechi stări planetare pe care o cunoastem urcând în trecut când vorbim despre întrupările Pământului: era vechiul Saturn. Deci vorbim de patru întrupări succesive ale Pământului: Saturn, Soare, Lună; Pământ.
Fiecare stare planetară are o misiune specială. Care este cea a Pământului? Ea constă în a da posibilitate celui pe care îl numim acum om să-și realizeze existența ca ființă omenească. Totul este organizat pe Pământ în așa fel, încât omul să poată deveni un Eu, ceea ce nu era posibil în stările anterioare de existență la care a participat. Căci omul nu a devenit o ființă omenească în sensul actual al cuvântului decât pe Pământ. Fiecare dintre stările planetare precedente a avut o misiune analoagă. Pe alte plante, alte ființe au devenit „oameni”, ființe care se află acum la un nivel de evoluție superior omului.
Poate vă amintiți că în lucrarea Creștinismul ca fapt mistic1 se spune că un înțelept egiptean i-a dezvăluit grecului Solon un adevăr uimitor, adică faptul că odinioară Zeii au fost ființe omenești. Cunoașterea acestui lucru făcea parte dintre adevărurile pe care le învățau în vechime cei care se inițiau în Mistere: zeii care se află acum în înălțimi spirituale, se spunea, n-au fost întotdeauna zei. Ei au evoluat. Odinioară ei au fost „oameni”, adică au trecut prin stadiul omenesc.
1 Das Christentum als mystische Tatsache (1902), GA 8 – n.a.
Din aceasta decurge în mod evident un adevăr din care cei care se inițiau în Mistere trăgeau o concluzie îndrăzneață: că la rândul lor oamenii vor deveni odată zei. Datorită acestei concluzii adevărul însuși era considerat ca primejdios, căci trebuie adăugat aici că omul nu poate deveni zeu decât dacă a atins maturitatea necesară. Dacă își închipuie, la un moment dat, că l-a găsit pe Dumnezeu în sine însuși înainte de a atinge maturitatea dorită, nu va deveni Dumnezeu, ci va înnebuni. Deci în fața omului se deschid două căi: să înainteze cu răbdare spre ceea ce Dionisie Areopagitul numește „deificare” sau să-și închipuie înainte de vreme că aceasta s-a înfăptuit deja. Prima cale duce cu adevărat la îndumnezeire, cealaltă la nebunie.
Expresiile folosite în Antichitate duc adesea la neînțelegeri, pentru că în vremea noastră nu mai știm să facem distincție între diferitele trepte pe care se află entitățile divine. Atunci când vorbea despre zei, inițiatul egiptean nu avea în vedere numai un grup de ființe divine, Divinitatea, ci o întreagă serie ierarhică de entități divine. Dionisie Areopagitul, ca și înțelepții Orientului, știa să facă distincția cuvenită între aceste entități. Nu contează că unul vorbește despre Îngeri iar ceilalți despre Dhyan-Chohàni, căci cei care recunosc cu adevărat unitatea înțelepciunii universale știu că aceste nume diferite exprimă același lucru.
Ființele nevăzute care se găsesc chiar deasupra omului, care au atins un grad de evoluție mai înalt decât al său, sunt numite în esoterismul creștin Îngeri, Angeloi sau Mesageri, căci ei sunt trimișii lumilor spirituale. Cei care sunt cu o treaptă mai sus, adică cu două trepte mai sus de om, sunt numiți Arhangheli, Archangeloi sau Spirite ale focului. Urmează ființele care, atunci când au evoluat în mod normal, se află cu o treaptă deasupra Arhanghelilor – acestea sunt Spiritele personalității, Forțele primordiale, Archaii sau Arheii. Aceste trei grupe de ființe care se află imediat deasupra omului au trecut toate prin „stadiul omenesc”. Toate au fost „oameni”. Dacă privim lucrurile la scara timpului cosmic, acest stadiu omenesc nu este prea îndepărtat în trecutul celor care acum sunt Îngeri, căci ei erau „oameni” pe vechea Lună. Arhanghelii au trecut prin acest stadiu pe vechiul Soare, iar Principatele sau Spiritele personalității pe vechiul Saturn. Aceste entități s-au ridicat gradat deasupra omenirii; ele sc află mai presus de ea în seria Ierarhiilor. Privind din punct de vedere spiritual ansamblul regnurilor din Univers, vom avea deci regnurile: mineral, vegetal, animal, uman, care sunt vizibile pe Pământ, apoi, în lumea nevăzută, regnul Îngerilor, cel al Arhanghelilor sau Spirite ale focului și cel al Principatelor sau Spirite ale personalității. Iar în vreme ce în ceea ce privește viața lor interioară, natura lor, aceste spirite treceau astfel din starea de oameni în cea divină – sau mai degrabă în cea de mesageri ai Zeilor, căci aceasta sunt –, în timp ce aceste ființe se înălțau în existența lor spirituală, planetele pe care și pentru care trăiau se transformau la rândul lor. Vechiul Saturn, pe care Arheii au fost „oameni”, avea cu totul alt aspect decât pământul nostru.
Am vorbit în conferința anterioară că pe Pământ distingem patru elemente: pământ, apă, aer și foc sau căldură. Pe Saturn nu exista nici urmă din primele trei. Exista atunci numai focul sau căldura. Pentru cel care gândeste materialist, căldura nu poate exista decât legată de obiecte exterioare; pot exista corpuri solide calde, apă caldă, dar nu poate exista căldură în sine. Așa crede materialistul, dar aceasta este o eroare. Dacă cu simțurile noastre de astăzi am fi putut vedea vechiul Saturn, cum ar fi arătat el? Să presupunem, ca o ipoteză, că pe timpul vechiului Saturn s-ar fi putut zbura în spațiul cosmic; nu s-ar fi văzut nimic în locul unde se găsea acel astru, dar am fi avut impresia că intrăm într-un cuptor de brutărie; nu s-ar fi simtit nici cel mai slab suflu de aer și nici urmă de apă; n-ai fi putut să stai în picioare nici să pui mâna pe ceva, căci nu exista nimic solid; întregul glob nu era decât căldură. O planetă de căldură, așa era pământul nostru în prima stare prin care a trecut. Vă dați seama că Heraclit avea mare dreptate când spunea că totul s-a născut din foc. Da, totul vine din foc. Deoarece Pământul nu este decât vechiul Saturn metamorfozat, putem spune că și pe Pământ totul a provenit din foc. Este un adevăr pe care Heraclit l-a aflat în cadrul vechilor Mistere și la acest adevăr se referă relatarea că el a dedicat cartea în care a consemnat acestea zeiței din Efes*. Aducănd cartea ca ofrandă pe altarul zeiței, el adeverea faptul că datora aceste cunoștințe Misterelor din Efes, unde întotdeauna a fost expusă cea mai pură doctrină a focului primordial al lui Saturn.
* Artemis (la romani, Diana) (n.red.)
Se înțelege de la sine că ființele pe care le numim Principate sau Spirite ale personalității și-au realizat „stadiul omenesc” în condiții total diferite de cele de astăzi. Omul de astăzi are posibilitatea să încorporeze în organismul său, în oasele sale, în sistemul circulator, solidul, lichidul și gazosul. „Omul” de pe Saturn – Spirit al personalității – trebuia să-și alcătuiască corpul din căldură. De fapt nu avea decât un corp de căldură.
V-am spus în conferința precedentă că există, ca să zicem așa, două fațete ale căldurii: una este cea perceptibilă în calitate de căldură interioară; ne este cald sau frig fără a avea vreun contact cu un corp străin, dar putem, de asemenea, să simțim o căldură exterioară atunci când atingem un corp cald. În evoluția lui Saturn se remarcă un fapt deosebit: căldura, care la început era exclusiv internă, a devenit spre final exterioară, perceptibilă. Dacă ați fi putut intra în spațiul lui Saturn așa cum era el la origine, n-ați fi simțit nici o senzație de căldură la nivelul pielii, ci în interior, și v-ați fi zis: Ce bine este aici! Dacă ați fi putut cunoaște acest stadiu de început al evolutiei lui Saturn, v-ar fi izbit ceva asemănător cu ceea ce numim acum căldură sufletească. Ne putem imagina această experiență gândindu-ne la senzațiile diferite pe care le avem atunci când privim o suprafață roșie și o suprafață albastră. Culoarea roșie dă o impresie de căldură, pe când privind albastrul ai o impresie de răcoare. Închipuiți-vă ce poate simți sufletul omenesc la vederea unui roșu frumos, sentiment care desigur nu a putut exista în acea vreme; este această senzație de căldură plăcută pe care ați fi avut-o. Dar la sfârșitul evoluției lui Saturn nu ați fi avut numai această impresie de mulțumire interioară, ci pe lângă aceasta și senzația unei călduri ce vine din afară. Căldura interioară s-a transformat treptat în căldură exterioară. Acesta este drumul străbătut de Saturn: de la căldura interioară, psihică, la căldura exterioară, perceptibilă, așa cum o cunoaștem acum.
Așa cum copilul se transformă treptat în adult trecând prin tot felul de experiențe, Spiritele personalității s-au dezvoltat pe vechiul Saturn. Au simțit la început căldura, care le-a dat o impresie de mulțumire; apoi, puțin câte puțin, au început să perceapă această căldură și ca pe ceva exterior, ca ceva care s-a înfăptuit, s-a întrupat, am putea spune. Ce s-a întâmplat atunci? La început căldura interioară a globului lui Saturn a dat posibilitate Spiritelor personalității să se întrupeze. Apoi, în decursul acestui proces, s-a format căldura exterioară. Dacă s-ar fi putut călători pe Saturn într-un stadiu mai avansat al evoluției sale, s-ar fi distins locuri calde și altele mai reci.
Suprafața lui Saturn era formată în întregime din „ouă de căldură”. Văzute din afară – dacă cineva ar fi putut să le vadă – arătau ca niște mure sau boabe de zmeură. Ce erau acele „ouă”? Erau corpurile Spiritelor personalității iar prin căldura lor interioară aceste Spirite produceau căldura exterioară a ouălor de pe Saturn. Pornind de la această situație, putem spune pe bună dreptate că aceste spirite au „clocit” căldura, că așa s-au ivit într-adevăr primele corpuri de foc. Acestea au fost „clocite” pornind din spațiul universal. În căldura din jur, ouăle de căldură s-au coagulat sub acțiunea focului care venea din interior. Astfel că pe vechiul Saturn Spirtele personalității, Arheii se încarnaseră în aceste trupuri de foc. Însuși astrul era alcătuit în întregime din elementul foc.
Or, în acea perioadă a evoluției lui Saturn Spirtele personalității aveau de asemenea posibilitatea să aducă căldura interioară în stare de căldură exterioară printr-un proces intern mișcător. De fapt, aceste Spirite produceau neîncetat ouă de căldură, pe care apoi le destrămau. Vă puteți reprezenta mai precis acest lucru presupunând că faceți o călătorie pe suprafața lui Saturn; veți remarca că în unele epoci nu era perceptibilă nici o căldură exterioară, ci exista numai senzația de mulțumire, de foc interior; apoi, în alte epoci, ouăle de căldură apăreau iarăși. Ați percepe în acest fel ceva ce ar pute fi considerat respirația lui Saturn, dar o respiratie de foc. Dispărând orice căldură exterioară, totul fiind doar un sentiment de mulțumire, v-ați spune că Saturn inspiră din nou căldura. Iar într-un alt moment, când ați regăsi ouăle de căldură, v-ați gândi că acum Saturn a expirat căldura sa interioară, care a devenit foc exterior. Aceasta este imaginea pe care sfinții Rishi o evocau în fața discipolilor lor. Ei îi readuceau în cuget în epoca vechiului Saturn și îi făceau să simtă că o întreagă planetă realizează un proces care se aseamănă cu ritmul actual al respiratiei noastre. Deșteptau în ei imaginea unui foc care exală în afară și se fragmentează în nenumărate corpuri de căldură, apoi, fiind inspirat din nou, devine esența, Eul Spiritelor personalității. Viața aceasta a planetei era comparabilă astfel cu o respirație, dar care pe Saturn era o respirație de foc, căci aerul nu exista încă.
Să ne închipuim acum următorul lucru: că pe vechiul Saturn toate aceste Spirite ale personalității ar fi expirat și apoi ar fi inspirat căldura fără încetare. Și-ar fi realizat astfel pe Saturn evoluția lor normală, ceea ce ar fi avut drept urmare, după câtva timp, că totul ar fi fost absorbit din nou, ar fi fost readus la starea de căldură interioară. Satum ar fi dispărut în calitate de planetă de foc, ar fi fost absorbit din nou de lumea spirituală. Ar fi putut să se întâmple așa. Atunci n-ar mai fi existat niciodată stadiile următoare, cel al vechiului Soare, al vechii Luni și al Pământului, pentru că tot ceea ce ar fi putut fi expirat ar fi fost transformat din nou în căldură interioară și s-ar fi întors în lumea spirituală.
Ne vom exprima acum într-un mod mai concret, pentru ca lucrurile să fie mai ușor de înțeles; unele Spirite ale personalității au preferat, ca să zicem așa, să nu ia înapoi prin inspirație decât o parte din căldura expirată, să mai lase ceva din ea, astfel încât ouăle de pe Saturn nu s-au destrămat toate; unele au subzistat. Astfel că pe Saturn s-a format treptat o dualitate: pe de o parte căldură interioară, pe de alta căldură exterioară, în corpurile care erau ouăle de pe Saturn. Nu a fost tras înapoi totul. Putem spune că Spiritele personalității au lăsat să fie de sine stătătoare o parte din căldura expirată; au lăsat-o pe dinafară. De ce au făcut asta? Au trebuit să procedeze așa, pentru că altfel n-ar mai fi devenit niciodată „oameni” pe Saturn.
De fapt ce înseamnă „să devină oameni”? Înseamnă să devină conștienți de Eul lor, ceea ce nu este cu putință dacă nu poți distinge ceva exterior față de tine. Doar astfel esti un Eu. Mănunchiul acesta de flori este acolo – eu sunt aici. În calitate de Eu, mă deosebesc de obiectul acela. Spiritele personalității n-ar fi făcut nimic altceva decât să se răspândească în spațiu în veșnicie, dacă nu ar fi lăsat în afara lor ceva ce urma să le opună rezistență: elementul căldură devenit obiectiv. Dacă Spiritele personalității au ajuns să fie conștiente de Eul lor, aceasta se datorează faptului că au redus o parte a naturii lor la o existență calorică pur exterioară. Și-au zis: să exteriorizăm ceva din noi înșine; să lăsăm acest lucru să se răspândească și să subziste în afară, pentru ca noi să ne distingem de el și să deșteptăm astfel în noi conștiința Eului. În felul acesta au creat un regn alăturea de al lor, o reflectare exterioară a naturii lor interioare.
Dar aceasta a avut ca urmare faptul că atunci când s-a terminat evoluția lui Saturn Spiritele personalității n-au mai putut să facă să dispară această planetă, cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi inspirat toată căldura; ne mai având posibilitatea să ia înapoi ceea ce ele însele expiraseră, au fost nevoite să lase în voia lui câmpul de acțiune care le dăduse posibilitatea să dobândească o conștiință personală. Numai prin ele însele nu aveau putere să facă ca Saturn să intre în starea de Pralaya. A fost deci nevoie să intervină spirite mai elevate pentru a determina acea destrămare, pentru a face să se realizeze o stare de tranziție, de somn, de Pralaya. Deci, odată terminată evoluția lui Saturn, s-au întâmplat următoarele: Spiritele personalității dobândiseră conștiința Eului; absorbiseră din nou o parte a căldurii înconjurătoare; ajunseseră la o anumită concentrare a Eului lor, iar pe de altă parte dăduseră naștere unui regn inferior. Ceea ce părăseau ele acum a fost destrămat de către Tronuri și Saturn a intrat într-un fel de noapte planetară.
Răsare o nouă zi și din nou toate se vor trezi într-un anumit fel, după legi pe care vom învăța încetul cu încetul să le cunoaștem. Dacă toată substanța calorică de pe vechiul Saturn ar fi fost luată înapoi prin inspirație, dacă toată viața de pe Saturn ar fi revenit în lumea spirituală, această deșteptare n-ar mai fi avut loc. Tronurile au putut să destrame pentru un timp ceea ce extrăseseră din ele însele Spiritele personalității sub forma ouălor de căldură, dar numai pentru un timp. În vederea unei noi evoluții, a trebuit ca aceste ouă să apară din nou, la un nivel inferior al existenței. A apărut deci următorea zi planetară; este prima metamorfoză a lui Saturn, starea solară. Dar ce a renăscut atunci? Spiritele personalității revin de pe vechiul Saturn după ce planeta a petrecut un timp în stare de somn. Ele au acum conștiința Eului lor și nu mai au nevoie să treacă prin aceleași experiențe. Dar ouăle de căldură care au fost expirate de ele pe Saturn reapar puțin câte puțin și se diferențiază de masa generală, ceea ce are drept urmare faptul că Spiritele personalității ajung să fie legate, ca să zicem așa, de ceea ce se trage din ele. Dacă ar fi luat totul cu ele în lumea spirituală, nu ar fi fost legate de Soare, obligate să coboare din nou, pe când așa au trebuit să se îngrijească de acea parte a fostei lor naturi pe care o părăsiseră. Aceasta le-a atras cu ea spre o nouă existență planetară.
Era Karma lui Saturn, Karma universului, Karma Cosmosului. Prin faptul că nu au reabsorbit totul pe vechiul Saturn, Spiritele personalității și-au pregătit o Karma care le-a obligat să revină acolo unde și-au putut regăsi propriile făpturi, ca pe o moștenire a vechiului Saturn. Așa s-a întâmplat ceea ce a fost prezentat și în conferința anterioară: căldura s-a împărțit pe de o parte în lumină, pe de alta în fum. În acest Saturn reînviat, în noua planetă, din ouăle de căldură a ieșit un element gazos – aerul sau fumul, nu contează ce nume îi dăm – și în același timp a apărut lumina și astfel am putea spune că s-a revenit la o stare superioară a căldurii. În interiorul vechiului Saturn metamorfozat se află pe de o parte fumul, gazul, aerul, pe de altă parte lumina. Dacă călătorind prin spatiu ați fi ajuns la locul unde se găsea vechiul Soare ați fi perceput încă de departe lumina, pentru că fumul se condensa dedesubt. Ați fi văzut, dacă nu lumina, cel putin un glob luminos, tot așa cum vechiul Saturn fusese un glob de căldură. La suprafața acestui glob luminos și chiar în interiorul lui ați fi perceput nu numai căldură, ci și vânturi, aer, curenți de gaze deplasându-se în toate părțile. Astfel globul de căldură s-a prefăcut într-un glob de lumină. A luat naștere un Soare. Este numit pe bună dreptate Soare, pentru că sorii de astăzi trec și acum prin acest proces; în interior sunt alcătuiti din curenți de gaze, iar pe de altă parte la exterior gazul devine lumină; ei răspândesc lumina în spațiul universal. Lumina nu apare decât în acel stadiu al metamorfozei în care se găsea Pământul în acea perioadă.
Spiritele personalității deveniseră „oameni” în căldura vechiului Saturn; alte spirite puteau face același lucru în lumina pe care o împrăștia acum Soarele. Acestea sunt entitățile Ierarhiei spirituale care, pentru noi, este cea a Arhanghelilor. De fapt, dacă cineva înzestrat cu clarviziune s-ar fi apropiat atunci de Soare, n-ar fi văzut numai razele de lumină; în această lumină ar fi distins activitatea Arhanghelilor. Dar aceștia au trebuit să-și mai ia o sarcină pe deasupra: Spiritele personalității nu găsiseră decât foc pe vechiul Saturn. Arhanghelii, care n-au putut să devină „oameni” decât pe vechiul Soare, au găsit acolo în plus fumul, gazul. Ce trebuiau să facă ca să rămână în strânsă legătura cu Soarele, pentru ca acesta să devină locuința lor? Au fost datori să-și modeleze natura interioară din lumină; și-au făcut un suflet de lumină, la care s-a adăugat un corp exterior făcut din substanță gazoasă. Așa cum astăzi noi avem trup și suflet, acești Arhangheli – în calitate de oameni pe Soare – aveau o natură interioară în stare să emită lumină și un corp exterior, fizic, alcătuit din gaz, din aer. Pe când corpul omenesc actual este alcătuit din solid, lichid, aer și foc, cel al Arhanghelilor este făcut din aer la exterior și din lumină în interior. Dar, desigur, exista și elementul foc; chiar el era acela care se transforma în lumină și în fum. Natura acestor Arhangheli consta deci din lumină, fum și foc. Prin lumină ei duceau o viață exterioară; exalau în spațiul universal o forță luminoasă. Prin foc ei cunoșteau o viață interioară și simțeau o mulțumire datorită căldurii. Trăind într-un trup gazos, ei luau parte la însăși existența planetei. Dar aveau posibilitatea să distingă propriul lor trup gazos de substanța solară în general; astfel se izbeau de ceva situat în exteriorul lor, ceea ce trezea în ei un fel de conștiință de sine.
Dar această conștiință nu putea să se dezvolte în continuare decât dacă acești Arhangheli doreau să rămână în trupurile lor gazoase, de fum, sau cel puțin să le facă să dureze în sânul substanței solare. Căci pe Soarele acesta vechi Arhanghelii puteau, alternativ, să absoarbă toată substanța gazoasă din mediul lor înconjurător, pentru ca apoi să o restituie substanței solare. Era un adevărat proces de respirație. În substanța gazoasă se formau curenți care ar fi putut fi percepuți ca un fel de respirație. Fazele de calm absolut corespundeau momentelor în care Arhanghelii inspirau toată substanța gazoasă. Apoi ei o expirau, se formau curenți și simultan apărea lumina. Aceasta era alternanța stărilor solare: Arhanghelii aspirau întreaga substanță gazoasă, și atunci era un calm absolut, dar și întuneric, noapte solară. Ei expirau acea substanță și Soarele se umplea de curenți gazoși, dar în același timp împrăștia raze în afară și era ziuă solară. Întregul corp al Soarelui respira: expirația = ziuă solară, iluminarea lumii exterioare; inspirația = noapte solară, întunecarea în întregul univers înconjurător.
Vedeți deci ce diferență este între vechiul Soare și Soarele actual. Acesta strălucește fără întrerupere și întunericul nu apare decât atunci când un corp opac se interpune, acoperind lumina sa. Dar vechiul Soare nu era așa: el avea în sine puterea să fie rând pe rând luminos și întunecat, să strălucească pentru ca apoi să se stingă; în fond acesla era modul său de respirație.
Să ne imaginăm acum ce s-a întâmplat în exterior, în mod vizibil. Să avem în vedere situația de expirare. Lumina se răspândește și, în schimb, Soarele se umple de fum. Curenții de gaze, fumul, formează figuri regulate. La fiecare expirație, un anumit număr dintre aceste formatiuni se inserează în substanța solară. Ceea ce mai înainte avea simpla formă de ouă s-a transformat în tot felul de figuri regulate. Se ivesc formațiuni extraordinare, alcătuite din aer și fum, înzestrate cu viață și cu o ordine interioară. Dacă pot să mă exprim așa, aș zice că „din ouă au apărut puii”. S-a întâmplat ceva ce poate fi într-adevăr comparat cu acest fenomen de densificare. Așa cum iese puiul din ou, oul de căldură s-a desfășurat și din el au ieșit forme gazoase regulate. Aceste forme sunt corpurile cele mai dense ale Arhanghelilor. Aceștia populează Soarele cu corpuri aeriene, de fum. În felul acesta ei sunt „oameni” pe Soare.
Întâlnim aici noțiunea spirituală de „stea fixă”, de Soare cosmic, care este Soare prin propria sa forță, ca să zieem așa, care face prin sine însuși să alterneze ziua cu noaptea. Ca și o respirație, el face să apară alternativ claritatea și obscuritatea, căci Soarele este atunci o stea fixă. Tot ceea ce strălucește de la sine în spațiul Universului nostru împrăștie nu numai lumină, ci și viața mesagerilor spirituali: Arhanghelii.
Ce au produs deci Archaii, Arheii sau Spiritele personalității prin propria lor evoluție? Au dat posibilitate Soarelui să apară. Datorită faptului că au lăsat pe Saturn ouă de căldură, Saturn a putut să devină Soare. Altfel în evoluție nu ar fi existat decât Saturn și pe Saturn Arheii. Pe Soare, Arhanghelii au avut posibilitatea să treacă prin stadiul uman. Ei au fost „vestitorii” care au putut spune Universului: Principatele, Spiritele personalității, ne-au precedat; noi, trimișii lor, mărturisim în lumina strălucitoare existența anterioară a unui Saturn de foc, căldură interioară pură. Suntem mesagerii, trimișii Arheilor. Angeloi înseamnă mesager, trimis. Archai înseamnă primordiali, Principi (Începători). Arhanghelii nu erau deci decât trimișii care făceau cunoscute lumii acțiunile realizate de Principate sau Arhei în trecut. Ei sunt „Îngerii începuturilor”, Arhanghelii care au fost odată oameni, pe vechiul Soare.
