Am urmărit ieri acțiunea entităților spirituale în sânul Universului nostru prin intermediul a două exemple: vechiul Saturn și globul care poate fi considerat ca reîncarnarea acestuia, vechiul Soare. Acum va trebui să pătrundem chiar în sfera acestor entități superioare și să analizăm din alt punct de vedere modul în care s-a exercitat acțiunea lor. Mai întâi vom reveni asupra unor probleme pe care cei mai mulți dintre voi le-ați mai auzit. Dar pe lângă faptul că unii dintre cei care ne ascultă nu cunosc aceste date preliminare, nici pentru ceilalți nu este inutil că le reamintim în acest ciclu de conferințe, în cadrul cărora va trebui să atingem regiuni foarte elevate ale vieții spirituale.
Într-un sistem cosmic în evoluție, așa cum am mai spus, entitățile spirituale sunt active în mai multe feluri. Ce este deci vechiul Saturn? Să ne reprezentăm foarte clar acest lucru. În primul rând, nu are, bineînțeles, nimic comun cu planeta de astăzi. Trebuie să vă dați seama că în vechiul Saturn se aflau deja în germen toți aștrii care fac parte acum din sistemul nostru solar: Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter. Toate aceste corpuri cerești erau cuprinse în vechiul Saturn; toate au ieșit din el. Reprezentați-vă, prin urmare, un corp cosmic care ar avea Soarele în centru și care s-ar întinde în spațiu înglobând și orbita actualului Saturn; vă veți putea face astfel o idee mai exactă asupra vechiului Saturn, care depășea ca întindere întregul nostru sistem solar, care provine în întregime din acesta. Ar putea fi comparat, cu aproximație, cu nebuloasa primitivă a lui Kant și Laplace, pornind de la care, după mulți dintre savanții moderni, s-a format sistemul nostru solar. Totuși această comparație nu este riguros exactă, pentru că în general punctul de plecare al sistemului solar este imaginat ca un fel de masă gazoasă, când de fapt, după cum am văzut, este vorba de un corp alcătuit din căldură, nu din gaz. Un uriaș corp de căldură, iată ce era vechiul Saturn.
Am văzut în ultima noastră conferință că atunci când acest vechi Saturn s-a transformat în Soare asupra lui s-a exercitat acțiunea Heruvimilor; dar acești Heruvimi se găseau deja împrejurul vechiului Saturn, cu toate că atunci nu erau încă în stare – ca să ne exprimăm pe înțelesul tuturor – să facă lucruri importante. Mai existau și alte entități în spațiul care înconjura vechiul Saturn, o categorie de ființe și mai sublime decât Heruvimii: aceștia erau Serafimii. În aceeași zonă se găseau și Tronurile, situate cu o treaptă ierarhică mai jos decât Heruvimii. Substanța care emana din Tronuri constituia, așa cum am văzut, căldura vechiului Saturn. Deci ne putem reprezenta vechiul Saturn ca pe un glob uriaș de căldură, înconjurat de o serie de entități spirituale de natură extrem de elevată. Acestea sunt Serafimii, Heruvimii și Tronurile din esoterismul creștin, entitățile dhyanice din învățătura orientală.
De unde vin aceste entități superioare? În lume, în Univers, totul a evoluat. Pentru ca să ne dăm seama de unde vin Heruvimii, Serafimii și Tronurile este bine să avem în vedere mai întâi sistemul nostru solar și să ne întrebăm ce se va întâmpla cu el în viitor. Să trecem în revistă în linii mari evoluția sa. Știm că provine din vechiul Saturn care s-a transformat, devenind vechiul Soare, apoi vechea Lună. În epoca în care vechiul Soare a devenit Lună, s-a produs un fapt cu totul deosebit: pentru prima dată Luna s-a despărțit de Soare, formând la început un astru independent. Datorită faptului că Soarele s-a debarasat astfel de elementele cele mai grosiere, el a putut să se dezvolte, să se înalțe și mai mult. Apoi întregul sistem a evoluat, devenind Pământul nostru actual; dar acesta nu s-a format cu adevărat decât după ce Soarele s-a despărțit din nou de substanțele și de ființele cele mai dense, care au alcătuit Pământul și Luna.
Evoluția a continuat. Ființele care de atunci înainte au fost nevoite să trăiască pe Pământ, după ce, ca să zicem așa, au fost lăsate la o parte de Soare, evoluează în această situație, înălțându-se din ce în ce mai mult. Vor trebui să treacă în viitor prin altă stare planetară, cea a lui Jupiter; în vederea acestui fapt, ele se maturizează treptat, până când vor putea să se unească din nou cu Soarele. Mai departe, când se va atinge starea de Venus, toate ființele care trăiesc și acționează acum pe Pământ, vor fi reabsorbite de Soare, iar acesta va atinge el însuși un nivel superior de dezvoltare, prin faptul că toate ființele pe care le expulzase mai înainte vor fi mântuite prin el. În sfârșit, se va ajunge la starea planetară de Vulcan, cea mai elevată din toată seria evolutivă a sistemului nostru. Într-adevăr, acestea sunt cele șapte trepte de evoluție a sistemului nostru cosmic: Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus, Vulcan. Pe Vulcan, toate ființele care au ieșit din cei dintâi germeni care existau pe vechiul Saturn vor fi în întregime spiritualizate; toate vor fi nu numai la nivelul Soarelui, ci mai presus de Soare. Vulcan este mai mult decât Soarele și prin acest fapt el va atinge maturitatea, care îi va da posibilitatea să se ofere ca jertfă, să se destrame.
Într-un sistem de felul acesta, o etapă nouă de evoluție constă în faptul că un soare născut într-un anume punct este la început slab și deci trebuie să-și expulzeze planetele pentru a putea el însuși să progreseze. El se întărește, reia în sine toate planetele și devine Vulcan. Apoi din nou totul se destramă. Globul lui Vulcan rămâne gol pe dinăuntru, formându-se ceea ce s-ar putea numi hora Tronurilor, Heruvimilor și Serafimilor. Deci Soarele se va topi în Univers, se va jertfi, se va dispersa și va constitui el însuși acel cerc al Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor, pregătind astfel o nouă creație în Univers.
Dacă Tronurile au putut să cedeze din propria lor substanță ceea ce era necesar ca să se formeze vechiul Saturn, aceasta s-a datorat faptului că s-au pregătit pentru acest lucru într-un sistem cosmic precedent, în cursul a șapte etape analoage cu cele pe care le parcurge acum sistemul nostru solar. Înainte de a se constitui acest ansamblu de Tronuri, Heruvimi și Serafimi, a trebuit să existe un sistem solar; deci atunci când un Soare este destul de avansat pentru a se uni din nou cu planetele sale, el devine spațiu, devine el însuși un Zodiac. Ființele sublime de care am vorbit că formează Zodiacul sunt supraviețuitoarele unui vechi sistem solar. Ceea ce a evoluat la început în interiorul unui sistem solar poate să acționeze apoi din marginile Universului, poate să conceapă și să extragă din sine un nou sistem solar. Dacă Serafimii, Heruvimii și Tronurile constituie pentru noi Ierarhia cea mai sus-pusă, aceasta se datorează faptului că au trecut deja printr-o evoluție solară și s-au înălțat până la mărețul sacrificiu cosmic.
Aceste entități au ajuns astfel până în imediata apropiere a Divinității celei mai înalte de care se poate vorbi, Sfânta Treime. Deasupra Serafimilor se află deci această Divinitate sublimă, această întreită Dumnezeire despre care au cunoștință aproape toate popoarele: Brahma – Shiva – Vishnu; Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Într-un fel de la această divinitate supremă pornesc planurile oricărui nou sistem cosmic. Înainte de a se fi manifestat chiar primul rudiment al lui Saturn, planul lui exista în Sfânta Treime. Dar ea are nevoie de ființe care să execute planul acesta, iar aceste ființe trebuie mai întâi să devină capabile de această realizare. Primele entități care înconjoară, ca să zicem așa, însăși Divinitatea, cele care, după frumoasa expresie folosită în creștinismul esoteric, „se bucură nemijlocit de vederea lui Dumnezeu”, sunt Serafimii, Heruvimii și Tronurile. Ele primesc planurile care emană din Sfânta Treime privind noul sistem cosmic. Înțelegeți desigur că vă spun acestea mai mult în mod figurat, căci suntem nevoiți să folosim cuvinte omenești pentru acțiuni sublime pe care cuvintele noastre nu pot să le cuprindă. Nu există cuvinte care să descrie o activitate atât de sublimă ca de exemplu cea desfășurată de Serafimi la începuturile sistemului nostru solar, atunci când au primit de la Sfânta Treime planurile mărețe după care trebuia să evolueze acest sistem trecând de la Saturn la Soare, la Lună, Pământ, Jupiter, Venus și Vulcan. Numele de Serafim a fost considerat întotdeauna de cei care îi înțeleg cu adevărat sensul, îndeosebi în cadrul esoterismului ebraic, ca însemnând entitățile care au ca misiune să primească planurile, să cunoască țelurile Divinei Trinități.
Heruvimii, situați pe treapta ierarhică imediat următoare, au ca însărcinare să modeleze prin înțelepciunea lor aceste intenții, aceste concepte primite de la Divinitate. Sunt Spirite ale unei preaînalte înțelepciuni care știu să transforme în planuri realizabile informațiile date de către Serafimi. Tronurile, al treilea grad al Ierarhiei pornind de sus, au avut apoi ca sarcină să se apuce de treabă, ca să zicem așa, pentru ca ceea ce a fost conceput prin înțelepciunea, prin gândurile sublime ale Heruvimilor să poată deveni realitate.
Astfel realizarea inițială a planurilor divine s-a desfășurat după planurile cosmice primite de la Divinitate de către Serafimi, detaliate apoi datorită Tronurilor, care au avut posibilitatea să răspândească, în spatiul destinat într-un fel unui nou sistem cosmic, propria lor substanță, cea a focului originar. Imaginându-ne acest lucru, am putea spune că un vechi sistem solar a dispărut, s-a stins; în acel sistem, Serafimii, Heruvimii și Tronurile ajunseseră la cel mai înalt grad de maturizare. Urmând îndemnurile Trinității Supreme, au ales un spațiu în Cosmos și și-au spus: De aici vom începe. Apoi Serafimii s-au pătruns de țelurile acestui sistem cosmic; Heruvimii au întocmit proiectele iar Tronurile au revărsat în acest spațiu sferic focul originar, pe care îl extrag din propria lor esență. Astfel s-a ivit Universul nostru.
Totuși și alte entități erau prezente în cadrul sistemului solar care l-a precedat pe al nostru, dar aceste entități nu se înălțaseră atât de sus ca Serafimii, Heruvimii și Tronurile. Ele rămăseseră atunci la un nivel inferior și trebuia să treacă ele însele printr-o evoluție înainte de a putea fi creatoare, înainte de a putea să se jertfească. Aceste entități sunt cele din a doua Triadă ierarhică. Am vorbit despre prima Triadă și am spus deja numele celor din a doua, după Dionisie Areopagitul și magiștrii occidentali: acestea sunt Kyriotetes sau Dominările (Domniile), Virtuțile, Dynamis sau Spiritele mișcării și, în sfârșit, Exousiai, Puterile sau Spiritele formei.
Am văzut, atunci când am vorbit de vechiul Saturn, că prima Ierarhie se găsea în ambianța exterioară a acestuia. Dar unde trebuie să căutăm Dominările, Virtuțile și Puterile? În interiorul vechiului Saturn. Pe când Tronurile ajungeau până la limita exterioară a globului, Dominările, Virtuțile și Puterile trăiau și se mișcau chiar în masa acestuia, în substanța sa.
Să comparăm acum această imagine cu cea a nebuloasei originare după teoria numită Kant-Laplace. La originea sistemului nostru solar s-ar fi aflat o uriașă masă gazoasă; se presupune că această masă a început să se învârtească de la sine si se consideră foarte natural că în urma acestei mișcări de rotație din ea s-au desprins treptat planetele. Întâi erau ca niște inele, apoi acestea s-au comprimat, soarele rămânând în centru iar planetele învârtindu-se în jurul lui. Lucrurile acestea sunt prezentate în chip pur mecanic. În școli se face o experiență foarte atrăgătoare pentru a se demonstra în mic cum s-ar fi format, zice-se, sistemul solar. Într-un vas cu apă este pusă să plutească o picătură de ulei prin care se trece o foaie de carton care reprezintă Ecuatorul, străbătută de o andrea cu ajutorul căreia picătura de ulei este făcută să se învârtească. Din ea se desprind particule și profesorul explică că aceasta reprezintă în miniatură formarea sistemului solar. O asemenea naivitate nu poate decât să ne surprindă, căci se uită un singur lucru: intervenția celui care învârte andreaua. Chiar făcând abstracție de eroarea inițială, care constă în faptul că se pornește de la o stare gazoasă în loc de una calorică, nu ne putem închipui că această masă gazoasă ar începe să se învârtească de la sine. Dacă ne gândim la aceasta și dacă mai păstrăm o logică bazată pe bun simț, trebuie să presupunem că au fost forțe spirituale care au imprimat corpurilor cerești această mișcare de rotație. Suntem deci puși în situația să ne întrebăm unde sunt acele forțe, energii, care au acționat asupra a ceea ce, pentru noi, este de natură calorică, astfel încât să se întâmple ceva. Ele acționează în același timp din exterior și din interior. Entitățile care se află în exterior, cele care și-au dobândit însușirile în cadrul sistemelor anterioare, acționează din afară. Din interior intervin acelea care, fiind mai puțin evoluate, acționează pentru diferențierea masei inițiale, făcând ca în ea să se nască curenți, forme în cadrul căldurii. Sunt entități de o inteligență superioară care dirijează toate aceste fapte.
Care este misiunea celei de a doua ierarhii? Dominările primesc mai întâi ceea ce aduc Tronurile din universul exterior și repartizează ceea ce au primit în așa fel încât globul acesta în formare, vechiul Saturn, să fie în armonie cu Universul. Într-adevăr trebuie ca în interiorul lui Saturn totul să fie organizat în așa fel încât să corespundă cu ceea ce este în afară. Ceea ce primesc Serafimii de la Dumnezeu pentru a fi dat lui Saturn trebuie să fie organizat după poruncile Divinității, astfel încât impulsurile acesteia să devină realitate. Dominările primesc deci din mediul exterior ceea ce se revarsă, prin intermediul celor mai sus-puse Ierarhii, asupra lui Saturn pentru a-l transforma, a-l adapta la globul acesta. Virtuțile sau Dynamis modelează la rândul lor ceea ce primesc de la Dominări, completând organizarea realizată deja de aceste entități. Puterile sau Exousiai, dimpotrivă, au grijă să se păstreze, cât timp este nevoie, ceea ce a fost zidit astfel în conformitate cu scopurile universului, ca acestea să nu se distrugă numaidecât. Ele sunt „păstrătoarele”. Deci Dominările sunt cele care dirijează organizarea masei saturniene; Virtutile înfăptuiesc această organizare; Puterile sau Exousiai păstrează ceea ce au zidit Virtuțile. Să lăsăm de o parte pentru moment a treia Triadă, de care am vorbit mai înainte: Spiritele personalității sau Archaii, Spiritele focului sau Arhanghelii și Îngerii. Cu cunoștințele pe care le-am dobândit acum să urmărim cum s-a făcut trecerea de la vechiul Saturn la vechiul Soare. Faptele esențiale au fost descrise in conferința precedentă. Când vechiul Saturn a devenit Soare, focul primordial a trecut în starea de gaz sau de aer, astfel încât Soarele vechi a fost alcătuit din ceea ce a subzistat din focul primordial, la care s-a adăugat, s-a integrat, ceea ce s-a condensat sub formă de gaz, de fum. Există deci două substanțe: focul originar și o parte a acestui foc, care a devenit gaz, fum sau aer, nu contează cum îi spunem. Acestea erau condițiile pe vechiul Soare. Vom vedea că ele nu mai sunt aceleași pe Soarele nostru de acum; trecând prin stări intermediare, acesta a devenit cu totul altceva, cu toate că unii oameni susțin că în interior el este constituit acum numai dintr-un fel de gaz.
Dacă studiați puțin teoriile la care ajunge știința noastră materialistă, veți descoperi câteodată lucruri foarte ciudate. Există printre altele o broșură de popularizare care se cumpără mult din cauza prețului ei modic, în care se spune despre Soare că nu poate să conțină nimic solid, numai gaz; dar, adaugă autorul, acest gaz ar avea consistența mierii sau a smoalei. Nu i-aș dori celui care poate să accepte asemenea teorie și să creadă că sub presiune un gaz poate să capete consistența mierii sau a smoalei să fie obligat să trăiască într-o atmosferă de acest fel, presupunând că ar putea să se miște în ea. Există astfel de aberații în teoriile materialiste.
Deci nu este vorba aici de Soarele din ziua de azi, ci de vechiul Soare, care era alcătuit într-adevăr din focul primordial și din ceea ce s-ar putea numi „ceață de foc” sau foc-aer. Această expresie se întâlnește în Faust, iar Goethe știa despre ce este vorba. Trebuie deci să ne închipuim vechiul Soare ca fiind făcut dintr-un amestec al celor două substanțe. Dar această stare nu s-a produs de la sine. Globurile cosmice nu se condensează singure; această condensare trebuie să fie provocată de entități spirituale. Care sunt entitățile care au determinat condensarea substanței, atunci când s-a trecut de la vechiul Saturn la Soare? Acestea sunt Dominările. Aceste entități au comprimat masa lui Saturn, care era atât de enormă la început, au redus-o până când au adus-o la dimensiunile unui glob care s-ar întinde astăzi până la orbita lui Jupiter, considerând Soarele ca centru. Deci pe când vechiul Saturn era un glob enorm, care se întindea până la orbita de astăzi a lui Saturn, vechiul Soare nu ajungea decât până la cea a lui Jupiter. Jupiter este limita de expansiune a vechiului Soare. Trebuie să ne închipuim planetele exterioare ca marcând limitele de expansiune ale vechilor globuri cerești. Ajungem astfel încetul cu încetul să ne reprezentăm planetele ca rod al acțiunii Ierarhiilor.
Să mergem mai departe: următoarea etapă consistă dintr-o nouă condensare. Cea de a treia stare a sistemului nostru cosmic este cea a Lunii vechi. Cei care pot să citească în cronica Akasha știu că această Lună veche s-a născut din faptul că substanța gazoasă a Soarelui s-a condensat până la starea lichidă. Pe acea Lună nu exista încă pământ solid, ci foc, aer și apă. Elementul lichid s-a adăugat gazului; acesta se condensase până la starea lichidă. Ce a provocat această nouă condensare? A doua grupă a celei de a doua Ierarhii, adică Virtuțile sau Dynamis. Acestea au comprimat masa gazoasă a vechiului Soare, restrângând limitele sale până la orbita actuală a lui Marte. Acest astru este ca un stâlp de hotar care indică astăzi care erau dimensiunile Lunii vechi. Dacă vă închipuiți un glob având ca punct central Soarele și a cărui masă se întinde până la orbita lui Marte, veți avea imaginea dimensiunilor Lunii vechi.
Am ajuns acum în punctul în care trebuie să ne reamintim că atunci când după Saturn și Soare a urmat Luna veche s-a întâmplat ceva cu totul nou: o parte a substanței dense a fost expulzată și s-au format două corpuri cerești. Unul dintre ele a luat cu el substanțele și ființele cele mai subtile; acesta a devenit Soare. Celălalt a devenit Lună, cu mult mai densă. Deci în a treia stare a sistemului planetar acesta nu a mai rămas o planetă unică, omogenă, decât un timp. Această planetă a scos din sânul său un alt astru, care de atunci există alături de ea. Cât timp vechea Lună a fost un corp omogen, ea se întindea până la Marte. După aceea, atunci când s-a despărtit de Soare, ea a început să se învârtească în jurul lui, urmând aproximativ orbita actuală a lui Marte, aflându-se deci la periferia spațiului ocupat mai înainte de acel glob primitiv.
Cum s-a produs această despărțire? Cum au luat naștere două corpuri cosmice dintr-unul singur? Aceasta s-a făcut sub influența Virtuților, Dynamis. Știți că în Univers se petrece ceva analog cu ce se întâmplă în decursul vieții obișnuite a oamenilor. Atunci când ființele se dezvoltă, unele progresează, pe când altele rămân în urmă. La școală, unii elevi repetă clasa, pe când alții progresează cu repreziciune. Nu se dezvoltă toți la fel de repede. Același lucru se petrece în întregul Cosmos. În clipa în care Virtuțile au început să-și îndeplinească misiunea, să-și exercite rolul, s-a produs ceva deosebit: pentru motive pe care le vom afla mai târziu, a avut loc ceea ce în esoterismul Misterelor a fost numit întotdeauna „lupta din ceruri”. Acest fapt face parte integrantă din învățătura tuturor misterelor. El cuprinde de asemenea taina originii răului.
La un moment dat în evoluția lunară Virtuțile sau Dynamis erau la niveluri de maturitate foarte diferite; unele tindeau să se înalțe spiritual cât mai mult posibil; altele rămăseseră în urmă sau își continuau în ritm normal cursul evoluției. Deci unele erau mai avansate decât altele. Ca urmare cele două feluri de virtuți s-au despărțit. Entitățile avansate au determinat desprinderea globului solar; cele rămase în urmă au format Luna, care se învârtea în jurul Soarelui. Deci în cer a avut loc o luptă și fragmentarea Lunii vechi. Planeta secundară, Luna veche propriu-zisă, a trecut atunci sub dominatia Virtuților rămase în urmă, iar Soarele vechi sub cea a Virtuților mai evoluate.
În primele versete din Bhavagad Gita se întâlnește o referire ca un ecou simbolic al acestei „lupte în ceruri”. De fapt a fost o luptă teribilă. A durat din momentul în care Dominările sau Kyriotetes au lucrat la formarea vechiului Soare până când s-a format Luna veche, adică atunci când Dynamis și-au împlinit misiunea. Dominările au condensat masa vechiului Soare până la orbita de astăzi a lui Jupiter. Apoi Dynamis au condensat întregul sistem până la limita trasată acum de Marte. În spațiul dintre cele două orbite s-a aflat câmpul de bătaie al acestei lupte din ceruri. Imaginați-vă acest întins câmp de bătaie. Doar în secolul al XIX-lea s-a descoperit cu mijloace fizice ce distrugeri a provocat acea luptă. Între orbita lui Marte și cea a lui Jupiter se află o mulțime de mici asteroizi dispersați. Ei reprezintă resturile părăsite pe câmpul de bătaie unde s-a desfășurat gigantica încleștare în intervalul dintre două momente cosmice; cel în care sistemul solar a fost comprimat până la orbita lui Jupiter și cel ulterior, când limita corespundea cu orbita lui Marte. Când astronomii de astăzi își îndreaptă telescopul spre spațiul ceresc și descoperă mereu alți asteroizi, este vorba de fapt despre rămășițele provenite din lupta gigantică care s-a dat între Virtuțile cele mai înaintate și cele mai puțin avansate; tot ele au provocat fragmentarea Lunii și desprinderea ei de Soare. Iată cum faptele exterioare ne apar ca expresia, ca fizionomia exterioară a Entităților divine, spirituale.
