După cum am văzut, fenomenele cosmice rezultă din viața spirituală a unor entități aflate mai presus de ființa omenească. Aceasta a fost situația și pentru evenimentul descris la sfârșitul conferinței precedente sub numele de „lupta din ceruri”, care a lăsat pe câmpul de bătaie, între Jupiter și Marte, atâtea trupuri moarte – asteroizii, pe care astronomii îi descoperă în număr tot mai mare. Acest eveniment este de cea mai mare importanță; vom reveni asupra lui și vom vedea reflectarea sa în unele evenimente de pe Pământ, reflectare pe care o găsim și la începutul Bhagavad Gitei.
Astăzi vom continua descrierea, pe scurt, a entităților spirituale care aparțin unor ierarhii de care ne-am ocupat mai puțin până acum, cele care sunt cele mai apropiate de om și care în esoterismul creștin sunt numite Îngeri, Arhangheli și Principate (sau Principi primordiali, Forțe originare). În literatura antroposofică, Arhanghelii sunt numiti și Spirite ale focului iar Principatele Spirite ale personalității. Aceste entități, care se situează între oameni și acele spirite despre care am spus în ultima conferință că-și întind influența până la Jupiter, Marte etc., se află desigur într-o relație mai strânsă cu omul. Este vorba în primul rând de Îngeri sau Angeloi. Aceștia au trecut prin „stadiul uman” în timpul evolutiei lunare anterioare și se află acum la nivelul pe care va trebui să-l atingă omul pe viitorul Jupiter. Deci se află cu o treaptă mai sus decât omul. Vom vedea care este în realitate misiunea acestor entități spirituale, analizând modul cum se dezvoltă omul pe pământ.
Omul evoluează trecând din încarnare în încarnare. Acest fel de dezvoltare datează din era lemuriană și a străbătut întreaga eră a Atlantidei; de fapt ea a început în epoca cea mai veche a erei lemuriene și va continua trecând prin diverse încarnări încă mult timp, până atunci când, aproape de sfârșitul pământului, omenirea va cunoaște alte forme de dezvoltare. Știți că ceea ce trece din încarnare în încarnare este individualitatea, adevărata esență a ființei omenești, dar știți de asemenea că în marea lor majoritate oamenii de astăzi nu sunt deloc conștienți de faptul că au trăit o viață anterioară, nu pot să-și amintească că ar fi trăit unele evenimente într-o încarnare din trecut. Doar cei care s-au ridicat până la un anumit nivel de clarviziune pot să-și cufunde privirile în viețile lor anterioare.
Ce continuitate ar putea fi între încarnările pământești ale unui om care nu-și amintește de viețile sale anterioare, dacă n-ar fi existat entități care leagă într-un fel între ele aceste încarnări, care veghează asupra trecerii sale de la una la alta. Într-adevăr pentru fiecare ființă omenească există o ființă spirituală care, având în vedere faptul că se găsește mai presus de nivelul omenesc, conduce individualitatea umană de la o încarnare la alta. Luați aminte; nu este vorba de entitățile care reglementează Karma, despre acelea vom vorbi mai târziu. Este vorba pur și simplu despre entități de pază care păstrează, ca să zicem așa, amintirea de la o încarnare la alta, deoarece omul însuși nu poate face aceasta. Aceste entități sunt Îngerii. Se poate spune că în fiecare dintre încarnările sale omul este o persoană, dar că asupra lui veghează o entitate a cărei conștiință urmărește încarnările lui succesive. Din această cauză, deși în stadiile inferioare ale inițierii omul nu știe încă nimic despre încarnările sale anterioare, el capătă în unele dintre aceste stadii posibilitatea de a pune întrebări Îngerului său. Acest lucru este pe deplin posibil. Ființele, care, ca Îngeri, sunt superioare cu un grad omului, trebuie deci să aibă în grijă firele care străbat întreaga omenire trecând pentru fiecare om din încarnare în încarnare.
Să ne ridicăm acum privirile până la următorul grup, cel format din Arhangheli sau Spirite ale focului. Aceștia nu se ocupă de o ființă individuală; misiunea lor este mai amplă: ei asigură armonia dintre viața individuală și cea a colectivităților umane, cum ar fi popoarele, neamurile ș.a. Pe parcursul evoluției Pământului, Arhanghelii au ca însărcinare să stabilească într-un fel legăturile între sufletele individuale și ceea ce numim suflete ale popoarelor sau neamurilor. Căci pentru cel care accede la cunoașterea spirituală sufletele popoarelor sau ale neamurilor sunt cu totul altceva decât pentru cei care trăiesc cu abstracțiunile științei sau în general cu cele ale culturii de astăzi. Pe un anumit teritoriu – Franța, Germania, Italia, trăiesc colectivități de ființe omenești, și așa cum ochii fizici nu văd decât forma exterioară a acestor ființe, tot așa se consideră că ceea se numește sufletul sau spiritul acelui popor nu este decât o noțiune abstractă care îi reunește pe toti. Se crede că nu este real decât individul, nu spiritul sau sufletul poporului. Dar pentru cel care poate să pătrundă cu privirile în viața spirituală adevărată, ceea ce numim suflet sau spirit al popoarelor este o realitate. În sufletul unui popor trăiește și acționează un Arhanghel, un Spirit al focului, care reglementează relațiile dintre individ și ansamblul acelui popor sau neam.
Ne ridicăm apoi până la entitățile pe care le numim Spirite ale personalității sau Archai. Aceștia se află la un nivel și mai înalt, ei exercită o acțiune și mai înaltă asupra relațiilor omenești. Într-adevăr, ei reglementează condițiile de existență pe pământ ale întregului neam omenesc și trăiesc în așa fel încât în decursul timpului, din epocă în epocă, se transformă luând, ca să spunem așa, un corp spiritual diferit. Știți cu toții că ceva care pentru mentalitățile de astăzi nu este decât o simplă abstracțiune, dar care este o realitate pentru acela care poate să vadă realitatea spirituală, este ceea ce se cheamă spiritul timpului. Spirtele timpului sunt implicate în sensul și misiunea unei anumite epoci a omenirii. Gândiți-vă, de exemplu, la sensul și misiunea primelor milenii de după scufundarea Atlantidei. Spiritele timpului înglobează ceva ce depășește un popor sau un neam anume. Ele nu se limitează la un popor sau altul; ele depășesc cadrul popoarelor. Adevăratul spirit al timpului, spiritul unei epoci, este de fapt corpul spiritual al unui Arheu, un Spirit al personalității. Lui îi datorăm apariția pe Pământ a unor personalități. Înțelegeți desigur că treburile pământești trebuie să fie făcute de ființe omenești; trebuie ca într-o anumită epocă să apară anumite personalități eminente. Dacă totul ar fi lăsat la voia întâmplării s-ar produce un haos nemaipomenit, de exemplu dacă Luther sau Carol cel Mare s-ar fi născut în altă epocă. Trebuie ca lucrurile să se desfășoare în funcție de evoluția omenirii pe pământ; trebuie ca într-o anumită epocă să apară sufletul care este în acord cu sensul întregii evoluții terestre. Acest lucru este reglementat de Spiritele personalității, Archaii.
Mai presus de Archai se află Ierarhia la care ne-am referit în ultima noastră conferință, cea a Puterilor, Exousiai sau Spirite ale formei. Misiunea acestora depășește sfera terestră. În dezvoltarea omenirii distingem într-adevăr fazele de Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus și Vulcan. Am văzut că tot ce se referă la Pământul propriu-zis este reglementat de Îngeri în ceea ce privește individul, de Arhangheli când este vorba despre raporturile acestui individ cu colectivitățile omenești și de Spiritele personalității pentru ansamblul evoluției omenești, începând din era lemuriană și până în cea în care omul va fi atât de spiritualizat încât se va desprinde tot mai mult de Pământ. Dar este nevoie în plus ca omenirea să fie condusă de la o stare planetară la alta. Trebuie ca alte entități spirituale să vegheze de-a lungul întregii evoluții terestre, ca la sfârșitul acestei evoluții omenirea să poată să treacă în starea de Pralaya și să-și găsească drumul spre noul său țel, spre Jupiter. Acesta este rolul Puterilor, al Spiritelor formei. În conferința precedentă, am caracterizat misiunea lor plecând de la ceea ce le era superior; acum o analizăm dintr-un punct de vedere opus. La început trebuie să ne facem o idee asupra poziției pe care o ocupă în Univers aceste entități. În știința spirituală, care trebuie să se continue în zilele noastre sub formă de antroposofie, deci după înțelepciunea Misterelor, întotdeauna s-a vorbit de aceste diferite entiăți și despre ierarhizarea lor, așa cum am făcut și noi.
Am văzut în conferința precedentă că orbita actuală a lui Saturn marchează limita până la care acționează Tronurile; cea a lui Jupiter pe cea a Dominărilor și cea a lui Marte pe cea a Virtuților. Vom vedea acum ce câmp de acțiune au în sistemul nostru solar Puterile sau Spiritele formei. Vă voi expune unele notiuni legate de acest subiect, care deși concordă perfect cu realitatea, pot să pară surprinzătoare chiar și acelora dintre voi care sunt deja familiarizați cu știința spirituală.
Se învață acum în școli că din Antichitate și până la Copernic concepția asupra sistemului solar era cea numită a lui Ptolemeu. Se credea pe atunci că pământul ocupă centrul acestui sistem iar planetele se învârt în jurul lui, așa cum de altfel ni se înfățișează aparent lucrurile prin vederea fizică. Se spune că de la Copernic încoace se știe în sfârșit, ceea ce oamenii de altădată ignorau, adică faptul că Soarele se află în centrul sistemului și că planetele se învârt în jurul lui pe orbite circulare sau mai degrabă eliptice. Dar pentru a fi cinstit până la capăt, ar trebui, descriind astfel sistemul solar, să ai onestitatea de a atrage atenția asupra unui lucru. Ar trebui spus: până la Copernic nu se cunoșteau decât unele mișcări cerești, în funcție de care se calcula ce ar putea fi sistemul nostru solar. De fapt Copernic n-a mers în spațiu, ca să observe dacă Soarele se află într-un anume punct din interiorul unui cerc sau a unei elipse și dacă planetele se învârt în jurul lui; el a realizat un calcul care explică mai simplu ceea ce vedem decât calculele mai vechi. Sistemul lui Copernic nu este altceva decât un produs al gândirii.
Să facem pentru moment abstracție de ce credea Ptolemeu. Să admitem că Soarele ocupă punctul central și să calculăm poziția diferitelor planete, apoi să vedem în ce măsură concordă acest calcul cu experiența. În cazul observației pur fizice, această concordanță se realizează. Este drept că apoi s-au alcătuit pe această bază tot soiul de sisteme cosmice, de exemplu cel al lui Kant și Laplace. Dar în urma unor noi descoperiri s-a ajuns la ceva diferit sub aspect științific, căci observatia fizică a pus în evidență existența a încă două planete: Uranus și Neptun*. N-am vorbit încă de ele; vom vedea apoi ce semnificație au acestea pentru sistemul nostru solar. Aceste două planete, Uranus și Neptun, nu erau prevăzute în calcul. Acceptând sistemul cosmic Kant-Laplace, Uranus și Neptun ar fi trebuit să se miște în alt mod; una dintre planetele recent descoperite se comportă în mod foarte ciudat. Ar trebui presupus că axa ei a fost deviată cu 90% după desprinderea planetelor, căci ea parcurge o orbită total diferită. Uranus și Neptun diferă destul de mult de celelalte planete ale sistemului solar. Vom vedea mai târziu despre ce este vorba.
* La data când R.Steiner făcea aceste aprecieri nu era încă cunoscută existența planetei Pluton, care determină modificarea traiectoriei lui Neptun. Descoperirea a fost realizată în 1930: calculele astronomice anticipaseră această descoperire tocmai datorită perturbărilor despre care vorbeste Steiner (n. red.).
Pentru moment vreau numai să remarc că în sistemul lui Copernic este vorba despre un calcul realizat într-o epocă în care se pierduse cunoașterea raporturilor spirituale; când nu se mai știa să se întrevadă ce se află din punct de vedere spiritual la baza oricărui fenomen exterior. Dar sistemul lui Ptolemeu nu este numai un sistem fizic, el se bazează și pe observații spirituale; în vremea lui se știa că planetele sunt semne care indică domeniile în care domnesc anumite entități spirituale. Este evident că întregul nostru sistem solar și planetar trebuie prezentat într-un mod anume, dacă vrem să punem în evidență această corespondență.
Vedeți în desen sistemul solar așa cum era conceput în Misterele lui Zoroastru. Am putea la fel de bine să ne inspirăm și din alte Mistere, dar îl vom lua pe acesta ca exemplu pentru a caracteriza raporturile dintre sistemul nostru solar și entitățile spirituale active aici.
Sistemul lui Zoroastru lua în considerare altfel de observatii decât cele care se pot face în prezent în cer. Știti că se poate observa o progresie – reală sau aparentă – a Soarelui de-a lungul semnelor zodiacale pe o perioadă foarte îndelungată. Se consideră – și așa este – că aproximativ din secolul VIII î.e.n. Soarele răsărea primăvara în semnul Berbecului; dar în fiecare an punctul acesta vernal se deplasează puțin, astfel că într-o perioadă extrem de îndelungată el a străbătut în întregime gradele corespunzătoare Berbecului. Înainte de anul 800 î.e.n. Soarele nu răsărea primăvara în semnul Berbecului ci în cel al Taurului, pe care punctul vernal l-a străbătut în întregime în curs de circa 2 200 de ani. Cu și mai mult timp înainte. el răsărea primăvara în semnul Gemenilor, pe care de asemenea l-a străbătut în întregime. Dacă adunăm 800 cu 2 160 ani, vom ajunge în mileniile IV și V înainte de Christos. Or aceasta este epoca în care au înflorit Misterele lui Zoroastru, care datează din Antichitatea foarte îndepărtată. Când se făceau observații asupra fenomenelor cerești, toate calculele erau făcute în raport de punctul din Gemeni, astfel că pentru a desena Zodiacul din punctul de vedere pe care l-am prezentat în conferința precedentă ar fi trebuit să fie plasat în partea de sus a schemei semnul care corespunde constelației Gemeni, apoi imediat mai jos trebuia trasată linia care delimitează domeniul Tronurilor, adică orbita lui Saturn. Urma orbita lui Jupiter, care delimitează domeniul Dominărilor sau Spiritelor înțelepciunii, și cea a lui Marte care marchează limita domeniului Virtuților sau Spiritelor mișcării. Am văzut că în acest interval se situează câmpul de bătaie unde s-a desfășurat „lupta din ceruri”.
Trebuie apoi să marcăm sfera limitată de Soare, cea a Puterilor sau Spiritelor formei. Ajungem apoi la Venus, care trasează limita domeniului în care acționează Archaii sau Spiritele personalității, la Mercur, care marchează limita domeniului Arhanghelilor, și la Lună, a cărei orbită limitează sfera Îngerilor. Urmează apoi Pământul. Deci trebuie să vă reprezentați Pămăntul ca punct de pornire, centrul în jurul căruia se extind domeniul Lunii, al lui Mercur, al lui Venus și al Soarelui. Probabil că vă miră felul în care am plasat planetele Mercur și Venus. Vă gănditi că ar fi trebuit să-l situez pe Mercur în imediata apropiere a Soarelui și pe Venus după el. Dar aceasta nu ar fi exact, pentru că astronomii au inversat mai târziu numele acestor doi aștri. În vechile tradiții, ceea ce astăzi este numit Mercur era numit Venus și invers. De aceea vechile doctrine nu mai sunt înțelesc, dacă se atribuie ceea ce s-a scris despre Venus sau despre Mercur planetelor care poartă astăzi aceste nume. Ceea ce se referă la Mercur privește de fapt actuala planetă Venus și invers, deoarece aceste denumiri au fost inversate ulterior. Când a fost modificată concepția sistemului cosmic, când Pământul a pierdut poziția sa centrală în Univers, nu numai că s-a modificat perspectiva, dar în același timp Venus a fost înlocuit cu Mercur.
Acum vă va fi ușor să corelați schema aceasta cu sistemul cosmic actual. Este de ajuns să puneți Soarele în centru; în jurul lui se mișcă Venus, mai departe Mercur, apoi Pământul împreună cu Luna, apoi Marte, Jupiter, Saturn. Trebuie să vă reprezentați mișcările fizice ca pe o rotire a fiecărei planete în jurul Soarelui. Dar ne putem imagina și că, față de Pământ, celelalte planete s-au deplasat așa încât acum se află de cealaltă parte a Soarelui. Ne-am putea imagina lucrurile ca în această schemă a sistemului fizic actual: în centru se află Soarele, în jurul lui se învârt Venus și Mercur (după vechile lor denumiri), apoi Pământui împreună cu Luna. Urmează Marte, zona asteroizilor, Jupiter și în sfârșit Saturn.
Închipuiți-vă acum că Pământui fiind în partea de jos, Mercur și Venus urmând după el, Marte ar rămâne în partea de sus, ca și Jupiter ș.a. Această situație se poate întâlni deoarece planetele își schimbă mereu pozițiile unele în raport cu altele. Acest lucru poate fi admis. Deci în felul acesta sistemul fizic este respectat, dar se alege un moment când Pământul, Luna, Mercur și Venus se găsesc de o parte (față de Soare), iar celelalte planete, Marte, Jupiter și Saturn, de cealaltă parte. Așa cum se vede în desen și nimic altceva. Iată Pământul însotit de Lună, Mercur, Venus; de partea cealaltă a Soarelui Marte, Jupiter și Saturn. Deci este vorba pur și simplu de unghiul de perspectivă. Acest sistem deosebit este pe deplin conceptibil, dar numai atunci când se produce această configurație. Or aceasta a avut loc într-adevăr în epoca în care Gemenii se găseau deasupra lui Saturn. Prin clarviziune se putea foarte bine observa atunci raportul dintre Ierarhiile spirituale și câmpul lor de acțiune și se putea vedea, de exemplu, că sfera Îngerilor se întinde în jurul Pământului până la Lună. Dacă nu luăm ca bază sistemul fizic ci această configurație particulară, cercul Îngerilor se întinde într-adevăr până la Lună, cel al Arhanghelilor până la Mercur, cel al Arheilor sau Spiritelor personalității până la Venus, cel al Puterilor, Exousiai sau Spirite ale formei până la Soare; urmează cercul Virtuților sau Dynamis, cel al Dominărilor, în sfârșit, cel al Tronurilor.
Astfel, când este vorba de sistemele lui Copernic și Ptolemeu, trebuie să vedem că în cel de al doilea a rămas urma acelei configurații a forțelor spirituale și că în acest caz Pământul trebuie luat ca punct de pornire. Va veni o vreme când acest sistem va fi din nou învățat, căci omul va cunoaște iar lumea spirituală. Să sperăm că atunci oamenii vor fi mai puțin fanatici decât acum. Contemporanii noștri pretind că înainte de Copernic nu se spuneau decât prostii, că exista o concepție puerilă asupra Universului. De la Copernic încoace am aflat în sfârșit adevărui. După ei, orice altă concepție este falsă și în viitorul cel mai îndepărtat, chiar peste milioane de ani, se va învăța mereu concepția lui Copernic, pentru că este singura adevărată. Iată cum gândesc și cum vorbesc oamenii de astăzi. Trebuie să nădăjduim că generațiile viitoare vor fi mai tolerante și vor gândi așa: Începând din secolele XV-XVI omenirea a pierdut cunoștința faptului că există o lume spirituală, că în acea lume există alt mod de a privi lucrurile decât în lumea noastră și că acolo corpurile cerești au altă poziție decât cea pe care o vedem în lumea fizică. Înțelegem aceasta, vor zice oamenii viitorului. În secolul XVI acest mod de a vedea lucrurile era just. Trebuia ca pentru un timp oamenii să-și desprindă privirile din lumea spirituală. Dar apoi ei și-au amintit de existența acesteia și au revenit la perspectiva originară, spirituală.
Vedem deci că dacă sistemul lui Copernic este diferit de cel al lui Ptolemeu, aceasta se datorează faptului că este bazat pe concepții fizice. În sistemul lui Ptolemeu persistau unele concepții spirituale și doar cu ajutorul acestui sistem ne putem face o idee asupra acțiunilor și reacțiunilor entităților spirituale în sânul sistemului nostru solar. Respectăm condițiile fizice, dar în același timp spunem că Îngerii domnesc până la Lună, Arhanghelii până la Mercur și Spiritele personalității până la Venus, Puterile până la Soare, Virtuțile până la Marte etc. Este de ajuns să includem alte linii în schița sistemului fizic și vom obține limitele acestor sfere în care domnesc Ierarhiile. Într-adevăr, în ce privește influențele spirituale, nu Soarele ci Pământul se află în centrul sistemului. De aceea, în toate epocile în care evoluția spirituală era considerată esențială, se spunea: „Desigur Soarele este astrul cel mai sublim; acolo evoluează entități mult superioare omului; dar ceea ce contează în evoluție este omul care trăiește pe Pământ”. Dacă Soarele s-a despărțit de Pământ, a fost pentru ca omul să se poată dezvolta așa cum trebuie. Altfel n-ar fi evoluat niciodată cu viteza necesară. Acest lucru a fost posibil numai penlru că Soarele s-a retras împreună cu entitățile care suportă condiții de existență total diferite. A lăsat Pământul de sine stătător, ca să zicem așa, pentru ca omul să se poată lansa în evoluție în maniera sa proprie.
Un sistem cosmic se prezintă într-un fel sau în altul în funcție de punctul de vedere, de perspectiva adoptată. Dacă ne întrebăm care este centrul sistemului solar în raport cu ceea ce pot vedea simțurile noastre fizice, trebuie să recurgem la sistemul lui Copernic. Dacă cercetăm felul cum se încadrează în acest sistem solar sferele Ierarhiilor spirituale, în centru trebuie plasat Pământul; atunci planetele sunt cu totul altceva, adică ele indică limilele domeniilor proprii diferitelor ierarhii spirituale.
Acum puteți să faceți legătura cu usurință între ceea ce s-a spus despre repartiția acestor domenii în spațiu și menirea, misiunea fiecărei Ierarhii. Entitățile care acționează în anturajul imedial al Pământului, în spațiul sublunar, sunt Îngerii. Din sfera aceasta ei dirijează viața fiecărei ființe omenesti, în trecerea sa dintr-o încarnare în alta. Dar este nevoie de ceva mai mult pentru a repartiza populații întregi pe suprafața pământului, dând o misiune fiecărui popor. Ne putem da seama, chiar prin simplă reflecție, că la aceasta trebuie să contribuie spațiul universal. Căci nu depinde numai de condițiile de pe Pământ, ci și de cele care domnesc în Cosmos, faptul că un popor are o caracteristică sau alta. Gândiți-vă că o rasă are o anumită culoare a pielii, un anumit tip de păr. Aici sunt în joc condițiile cosmice, condiții care depind de spațiul ceresc, adică de o sferă care se întinde până la Mercur și care este cea a Arhanghelilor. Iar când întreaga omenire, așa cum se dezvoltă ea pe Pământ trebuie să fie îndrumată, condusă, această orientare provine dintr-o sferă și mai vastă, cea care se întinde până la Venus. În sfârșit, atunci când este vorba de Pământul însuși, impulsul trebuie să provină din centrul întregului sistem.
V-am spus că omenirea noastră se dezvoltă străbătând etapele Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus și Vulcan. Entitățile spirituale care dirijează misiunea omenirii dintr-o întrupare planetară în alta sunt Puterile sau Spiritele formei. Acestor entități le trebuie un domeniu anume și acesta nu este altul decât sfera Soarelui. Soarele era deja un astru deosebit în timpul Lunii vechi. Este și acum deosebit de Pământ și așa va fi și în timpul lui Jupiter. Domeniul său se întinde dincolo de planete. Deci existența sa trebuie să fie legată de entități al căror domeniu îl depășeste pe cel al diferitelor planete. Din această cauză Soarele este un astru de excepție.
Vedeți deci că locuința exterioară a Ierarhiilor nu este atât pe planeta respectivă cât în sferele a căror limită este determinată de aceste planete ca de niște pietre de hotar. Astfel că spațiul care se întinde de la Pământ la Lună este impregnat de activitatea Îngerilor, spațiul de la Pământ la Mercur este câmpul de acțiune al Arhanghelilor și așa mai departe. Este vorba de sfere spațiale și planetele marchează hotarele activităților spațiale ale entităților spirituale. Astfel, de la om în sus se înalță o linie continuă de perfecționare. Omul este înlănțuit de Pămant; ceea ce este veșnic în el și trece dintr-o încarnare în alta este dirijat de entități care nu sunt legate numai de Pământ; ele brăzdează atmosfera și spațiul care se întinde până la Lună și dincolo de ea.
Ființa omenească a pornit pe calea evoluției pământești din timpuri imemoriale și se află în situația unui copil în relațiile cu un adult. Acesta îl instruiește pe copil. Același lucru se petrece cu Ierarhiile în Univers. Omul, țintuit de Pământ, nu se poate ridica decât treptat apre cunoaștere, spre capacitățile de care are nevoie în lumea noastră. El trebuie să învețe totul de la entitățile spirituale. De ce era nevoie pentru a se realiza aceasta? A fost nevoie ca la începutul existenței terestre ființe care nu ar fi lost legate de Pământ să coboare din sferele superioare. Ceea ce s-a și întâmplat. Entități care ar fi putut să trăiască pe deasupra Pământului au coborât pe Pământ pentru a le transmite oamenilor lucruri pe care le știau, pentru că se aflau la un nivel mai înalt decât omul. A trebuit ca ele să se încarneze în trupuri omenesti, dar nu pentru propria lor evoluție, căci ele nu mai aveau nevoie de așa ceva, așa cum adultul nu are nevoie să spună alfabetul decât ca să-i învețe pe copii.
Astfel, mergând înapoi spre era Atlantidei, apoi spre cea lemuriană, regăsim ființe care au coborât din lumea care înconjoară Pământul, căreia ele îi aparțin, pentru a deveni Învățători ai omenirii. Este vorba despre entități care fac parte din Ierarhii, cele de pe Mercur și Venus; fiii lui Mercur și lui Venus au devenit Învățătorii din tinerețea omenirii, astfel că în această omenire tânără se găseau ființe care nu erau de fapt decât o aparență, o Maya pe Pământ. Au existat astfel de ființe. Să ne imaginăm că, de exemplu, în era lemuriană un om cu o dezvoltare normală pentru vremea sa ar fi întâlnit pe vreunul dintre aceștia. Sub aspect exterior n-ar fi fost prea diferiți unul de altul, dar în cel de al doilea coborâse într-un fel un spirit al cărui domeniu se întindea până la Mercur sau la Venus. Deci aspectul lui exterior nu era decât Maya, iluzie; deși semăna cu ceilalți oameni, era cu totul deosebit: era un fiu al lui Mercur sau al lui Venus. Aceste lucruri s-au întâmplat în realitate în zorii evoluției omenești. Fiii lui Mercur și lui Venus coborau pe Pământ, mergeau încolo și încoace printre oameni, cu toate că firea lor lăuntrică era cea a locuitorilor lui Mercur și Venus. Fii lui Venus erau, așa cum am spus, Spiritele personalității. Cei care coborau pe Pământ păreau că nu au decât o personalitate omenească, dar prin puterea lor nemărginită îi conduceau pe oameni. Aceasta era situația în era lemuriană: fiii lui Venus dirijau întreaga omenire. Cât despre fiii lui Mercur, aceștia conduceau doar unele părți ale acesteia. Ei erau la fel de puternici ca cei pe care îi numim Spiritele popoarelor sau neamurilor.
Maya, iluzia, există nu numai in general în lume, ci și în ceea ce privește omenirea. Omul pe care îl vedem poate avea un aspect conform cu ceea ce este el în realitate, ca ceea ce se află în sufletul său, sau acest aspect poate să fie numai Maya. În acest caz el are misiunea unui fiu al lui Mercur sau al lui Venus. Despre aceasta este vorba când se spune că marii conducători de altădată erau „Maya”. Aceasta a vrut să spună H.P.Blavatsky când făcea remarca că unii Buddha sunt Maya. Aceste noțiuni ne vin direct din Misterele sacre, trebuie numai să știi să le înțelegi. Trebuie să ne întrebăm acum cum se face că un fiu al lui Venus poate să coboare pe Pământ, că un Bodhisattva poate să trăiască pe Pământ. Cele referitoare la natura unui Bodhisattva, natura unui fiu al lui Mercur sau al lui Venus, fac parte dintr-un capitol important al evoluției terestre în raporturile ei cu Cosmosul. Vom vorbi despre acestea în conferința viitoare.
