După o expunere ca cea din conferința anterioară este normal să apară o mulțime de întrebări, iar în privința marilor adevăruri care se referă la Cosmos unele detalii pot să rămână de neînțeles. Am insistat deja asupra faptului că această expunere nu se bazează pe date speculative sau schematice, ci pe fapte reale consemnate în cronica Akasha. De aceea aceste fapte nu pot fi reunite decât ulterior într-un sistem coerent. Vom răspunde totuși la una din întrebările pe care unii dintre voi ar fi putut să și le pună: ce se întâmplă cu planetele care și-au terminat evoluția? În ultima noastră conferință am urmărit evoluția planetei până când ea a devenit autonomă, vizibilă. Dar acum s-ar putea spune: planetele pe care le vedem astăzi pe cer nu au apărut înainte de epoca descrisă, totuși ele nu sunt acum în curs de formare. Așa este.
Când se ajunge la punctul despre care am vorbit în ultima conferință, începe o nouă fază pentru planete. Să presupunem că dorim să urmărim geneza unei planete, nu așa cum a avut loc în cazul vechiului Saturn – care atunci era singurul care exista –, ci ca atunci când se forma Pământul, iar fazele de Saturn, Soare și Lună se terminaseră. S-a produs la început un fel de repetare a vechiului Saturn, adică s-a format un imens glob de foc sau de căldură în care se regăseau condițiile caracteristice pentru vechiul Saturn. A venit apoi faza când, sub influența regiunii zodiacale numită Leu, o parte a acestui imens glob de foc în rotație s-a desprins și a devenit astrul pe care îl numim acum Saturn și care prin aceasta și-a finalizat evoluția. Așa s-a născut această planetă.
Totuși nu trebuie să ne închipuim că în acel moment oprirea determinată de Leu l-a imobilizat complet pe Saturn. Mișcările care aveau loc înainte au fost într-adevăr oprite. Saturn a devenit o ființă în care s-a interiorizat, s-a adunat tot ceea ce era înainte răspândit în afară, și toate acestea s-au produs sub influența semnului Leului. Dar marele glob cosmic din care s-a desprins Saturn s-a comprimat apoi și nu mai există acum decât sub forma unei mici sfere. Deoarece toată această formațiune s-a concentrat, s-a redus, Saturn cel de astăzi continuă să urmeze mișcarea care i-a fost imprimată la origine, după ce, sub influența Leului, activitatea lui interioară a fost oprită. La începuturi fusese necesar un impuls deosebit ca să-l pună în mișcare, căci el trebuia să se miște în sânul sferei universale, într-un fel să înoate în ea. Dar când această sferă mare s-a despărțit de el, mișcarea s-a continuat de la sine, urmând primul elan imprimat, cu toate că impulsul interior a încetat. Ea se continuă încă în rotația lui Saturn.
Același lucru este valabil și pentru Jupiter. Când a început să se formeze Pământul, s-a petrecut ceea ce am descris acum; apoi a intervenit o diferențiere în globul cel mare, care s-a redus, s-a concentrat. Sub acțiunea semnului Scorpionului, „bulele” au fost ucise. După ce Jupiter a fost, am putea zice, omorât în calitate de mare ființă vie, a început o viață independentă pentru entitățile care trăiau pe el, și când întregul glob s-a redus, el a continuat să urmeze mișcarea imprimată de un impuls devenit interior. Ce observăm noi acum ca mișcări ale lui Saturn, Jupiter ș.a. sunt de fapt consecințe, efecte care nu au apărut decât după ce s-a terminat procesul de formare pe care l-am descris în conferința precedentă.
O altă problemă s-a ivit atunci când am spus că cea de a doua planetă care s-a desprins era actualul Jupiter, cel de al treilea Marte, pe când mai înainte vorbisem de succesiunea în timp a fazelor de Saturn, Soare și Lună. De fapt, planetele actuale repetă într-un fel vechile etape în decursul celei de a patra faze, cea a Pământului. În epoca când s-a format Saturn, el era singurul care exista. Când a apărut vechiul Soare, condițiile de pe acest corp ceresc erau de așa natură încât trebuia cu adevărat să-l numim Soare. Dar aceste două întrupări planetare, ajunse la deplina împlinire, n-au lăsat urme. Cu Pământul este cu totul altceva. Faza de Saturn, apoi cea solară, se repetă, dar interiorizarea se continuă și Jupiter persistă ca un reziduu al repetiției vechiului Soare. Același lucru s-a întâmplat cu planeta Marte; aceasta este ceea ce a rămas după repetarea vechii Luni. Trebuie deci să considerăm planetele actuale, pe care le vedem acum pe cer, ca formate în cursul celei de a patra etape de evoluție, cea a Pământului. (Bineînțeles că nu putem acum să vorbim de întregul univers în mod amănunțit.)
Ați mai remarcat ceva: vorbind despre Saturn, am spus că era un glob de foc cu o mișcare de rotație, un fel de ou de căldură. Ni-l putem reprezenta chiar așa. Când acest glob a început să se învârtă, s-a format încetul cu încetul un fel de centură care nu înconjura tot oul, ci era ca o bandă lată. În această centură s-au adunat diferitele corpuri care se formaseră în jur. Această formațiune care încercuia planeta era rezultatul unei legi cosmice foarte generale. După această lege totul se adună în lungul unui fel de ecuator de centură; ea se manifestă în Cosmos pe toată întinderea pe care o putem vedea prin observație astronomică, căci datorită ei există Calea Laptelui. Dacă vedeti în spațiul ceresc această Cale Lactee ca o imensă eșarfă presărată ici-colo cu stele, aceasta se întâmplă deoarece atunci când există rotație totul se adună într-un fel de centură. De aceea sistemul nostru cosmic nu are de fapt forma sferică care i se atribuie, ci forma unei lentile a cărei centură s-a format la ecuator. Corpurile menite să devină aștri de sine stătători se înșiră în lungul unei centuri de acest fel.
Am văzut că forma și modul de distribuție a aștrilor care ne înconjoară în spațiu sunt rodul activității entitătilor spirituale, al Ierarhiilor. Căci atunci când vorbim de o condensare a masei globului trebuie să ne dăm seama că această condensare nu se produce de la sine, ci sub acțiunea Ierarhiilor despre care am vorbit. Să ne amintim ce am mai spus: pe când se forma vechiul Saturn, pe când acea uriașă masă de foc din care a ieșit întregul nostru sistem solar dădea naștere vechiului Saturn, Spiritele personalității parcurgeau stadiul lor „omenesc”. Același lucru îl făceau Arhanghelii sau Spiritele focului în timpul vechiului Soare și Îngerii în timpul Lunii vechi. Omul a ajuns în acest stadiu pe Pământ. Dar aceasta nu înseamnă că nu a participat la tot ce s-a petrecut mai înainte. Ceea ce numim acum corp fizic era deja în germen la începutul evoluției lui Saturn. El nu era atunci impregnat de un corp eteric, nici de un corp astral, dar era deja alcătuit în așa fel, încât după ce a trecut prin câteva transformări a putut să constituie un suport pentru actualul spirit omenesc. Foarte încet, puțin câte puțin, acest corp fizic s-a tot dezvoltat în timpul evoluției lui Saturn. În timp ce se forma, trecând de la un semn zodiacal la altul, apăreau unul câte unul primele contururi ale diferitelor părți ale corpului omenesc. Atunci când Saturn s-a găsit sub semnul Leului, a apărut în germen inima; sub semnul Racului s-a schițat cușca toracică, apoi, sub semnul Gemenilor, s-a conturat conformația simetrică (adică faptul că cele două jumătăți ale corpului sunt pereche). Partea de sus a capului a apărut pentru întâia oară atunci când Saturn se afla sub semnul Berbecului. Germenul organului vorbirii a fost inclus în corp cât timp Saturn se afla sub semnul Taurului. Așa că în Zodiac se pot găsi forțele generatoare ale fiecărei părți a trupului omencsc.
Iată ce era reprezentat simbolic în vechile Mistere când se desena Zodiacul. Altădată Zodiacul nu era desenat ca fiind alcătuit din forme animale; fiecărui semn al său i se adăuga desenul organului corespunzător: Berbecului capul, Taurului regiunea laringelui, Gemenilor cele doută brațe, adică elementul care exprimă cel mai bine simetria, Racului cușca toracică, Leului inima și, continuând așa, Vărsătorului picioarele mai jos de genunchi, iar Peștilor laba piciorului. Reprerentați-vă un Zodiac astfel desenat, întinzându-se în Cosmos sub forma unei ființe omenești, și veți obține imaginea originii primilor germeni ai corpului fizic al omului, așa cum l-au creat forțele cosmice, adică cele ale Tronurilor, Heruvimilor si Serafimilor. Din acest uriaș om cosmic ‒ de care vorbesc atâtea legende, atâtea mituri ‒ s-a format, sub multiplele sale aspecte, omul pământean. Amintiți-vă de uriașul Ymir, care s-a răspândit în întregul Univers; omul microcosmosului a provenit din acel uriaș, din acea gigantică ființă macrocosmică creatoare, care conține în afară ceea ce la omul actual se află în interior. La baza acestor legende se află un adevăr profund, un adevăr care se dezvăluie, mai mult sau mai puțin fragmentar, în funcție de puterea de clarviziune a diferitelor popoare. El strălucește și în străvechea înțelepciune care se exprimă în Vechiul Testament: Adam Kadmon al Kabbalei nu este altul decât acest om macrocosmic pe care l-am reprezentat în Cosmos. Numai că trebuie să ne dăm seama de acest lucru.
Tot ceea ce v-am expus până în acest punct culminant reprezentat de noțiunea de om macrocosmic este o doctrină care se referă în realitate la misterele cele mai profunde ale Universului; această doctrină se va răspândi din ce în ce mai mult. Astăzi suntem încă departe de a o înțelege, căci dacă un om de știință ar fi ascultat aceste conferințe probabil că ne-ar fi considerat nebuni. Dar ne aflăm în zorii unei epoci în care faptele vor dezminți teoriile clădite de știința actuală și-i vor sili pe oameni să caute calea care ne duce la marile adevăruri ale înțelepciunii originare.
De exemplu, niciodată nu va putea fi descifrată taina a ceea ce numim fecundație și asupra căreia astăzi se fac atâtea speculații puerile, până nu va fi înțeleasă doctrina omului macrocosmic. Cât este de mică în raport cu Cosmosul celula în interiorul căreia se produce fecundația! Totuși numai misterele Cosmosului ne permit să explicăm ce se petrece în ea, căci această taină nu poate fi examinată cu instrumentele de cercetare obișnuite. Nu vrem să spunem că cercetările științifice asupra fecundatiei nu-și au rostul lor; ele sunt cu adevărat meritorii, dar nu sunt decât jocuri de copii față de marele mister de care este vorba și care se va lămuri doar atunci când va fi recunoscut faptul că răspunsul privind ce se petrece într-un punct se află la nivelul circumferintei. De aceea, în vechile Mistere, Învățătorul spunea: „Dacă vrei să înțelegi punctul, întreabă circumferința, căci în ea se află soluția”.
Dacă ne amintim că diferitele corpuri cerești continuă să se deplaseze chiar după ce au atins punctul cel mai înalt al dezvoltării, deci după ce evoluția lor s-a terminat, vom înțelege noțiunea de Karma a aștrilor. Începând din momentul în care o planetă a ajuns la capătul evoluției entitățile legate de ea trebuie să aibă în vedere dispariția, destrămarea ei în Univers. De exemplu, în ceea ce privește vechiul Saturn, se poate spune că până la condensarea totală a acelui glob de căldură evoluția lui a urmat o curbă ascendentă, sau mai degrabă descendentă, pentru că este vorba de o condensare. Începând din momentul când acest vechi Saturn a ajuns la final, el mai există ca atare, dar Spiritele care au contribuit la formarea sa trebuie, în vederea disparitiei sale, să facă bilanțul celor petrecute până atunci, și aceasta este Karma. Acest lucru nu poate fi evitat; lucrurile trebuie să se destrame așa cum s-au format. Karma generată în prima jumătate a evoluției se îndeplinește în cea dea doua jumătate; în această parte a doua a evoluției se destramă ceea ce s-a clădit în prima. Nașterea unei lumi înseamnă nașterea unei Karma; dispariția unei lumi, în sensul larg al cuvântului, înseamnă pentru ea să-și îndure Karma, să realizeze extincția sa. Aceasta se petrece în mare, dar și în mic, pentru fiecare planetă în parte, căci pe fiecare dintre ele se repetă cu fidelitate, în linii mari, aceleași condiții.
Același lucru se petrece și cu popoarele. Să ne gândim la un popor tânăr, în plină dezvoltare, plin de forță, de energie, la care, din etapă în etapă, apar nenumărate manifestări de cultură și civilizație: acestea ajung la un punct culminant, dar, în același timp ca o consecință, se acumulează Karma acelui popor. Așa cum evoluția lui Saturn a pregătit o Karma, ținând seama de ceea ce a fost, un popor își acumulează Karma pe măsură ce se dezvoltă civilizația sa. Popoarele care au generat forțele cele mai originale, cele mai influente, au și Karma cea mai pronunțată.
Peste tot se simte acțiunea entităților conducătoare. Am văzut, vorbind despre Pământ, că o serie de ființe spirituale: Îngeri, Arhangheli, Arhei au coborât pe Pământ pentru a îndruma omenirea, în vremea când ea nu era în stare să se conducă singură, pentru a o ridica la un anumit nivel. Aceste ființe spirituale ajunseseră la perfectiune, la maturitate, în decursul unor epoci anterioare. Or, după ce au dobândit această maturitate și au coborât în lumea noastră pentru a îndruma popoarele, aceste entități și-au îndeplinit misiunea și era rândul altor entități să o preia. Dacă un popor este menit să se înalțe la un anumit nivel, este nevoie ca ființe omenești deosebit de evoluate să se ofere de bună voie să servească drept suport unor entități spirituale superioare. Doar atunci se va putea realiza ceea ce era prevăzut în planul inițial, pentru a păși peste anumite praguri. Iată ce trebuie să se petreacă în acest caz: cei care se oferă să fie conducători spirituali ai popoarelor, cei care vor să împingă civilizația dincolo de un anumit prag, trebuie să-și asume Karma acestor popoare. Această mare lege care îi face să ia asupra lor Karma unor popoare sau neamuri s-a aplicat fiecărei individualități cu rol conducător de la un anumit punct încolo. Astfel, de exemplu, Hermes a trebuit să ia asupra lui Karma poporului său, așa cum se acumulase ea până în epoca lui. Astfel se reflectă, pe fiecare planetă, marile procese cosmice.
Există și alte imagini, alte reflectări de felul acesta. Am văzut că Tronurile deveniseră Tronuri deoarece din făpturi au devenit făptuitori, trecând astfel de la starea celui care ia la cea a celui care dă. Tronurile au îndeplinit evoluția lor deosebită în sânul altor sisteme cosmice și au mers cu ea destul de departe, ca să poată da în dar propria lor substanță. S-a ajuns la un grad foarte elevat al evoluției, atunci când în loc să înmagazinezi pentru tine substanța Cosmosului poți să o dai, să o oferi ca jertfă. Și acest lucru se reflectă în evoluția omenească. Ce este de fapt evoluția omenească?
Să ne întoarcem cu gândul spre erele Atlantidei și Lemuriei, apoi să ne îndreptăm privirile spre viitor: omul și-a dobândit la început corpurile sale fizic, eteric și astral, apoi Eul său. Acest Eu acționează asupra celorlalte elemente, transformând treptat corpul astral în Manas sau Eu spiritual, corpul eteric în Budhi sau Spirit al vieții, corpul fizic în Atma sau Om-Spirit. Înțelepciunea originară predica odinioară faptul că omul își transformă corpul astral în așa fel, încât la început el nu este decât în parte Manas, dar că acest corp va ajunge până la urmă să fie supus în întregime conducerii Eului. Să luăm un om al cărui corp astral nu a ajuns încă la punctul unde el este transformat în întregime de acțiunea Eului; în această situație se află, cu rare excepții, toate ființele omenești. Ceea ce omul a transformat deja îl însoțește în veci, în timp ce cele care în interiorul său nu sunt încă în puterea Eului se desprind de el ca un fel de coajă astrală, după ce omul a trecut prin faza de Kamaloca, și se destramă în lumea astrală, unde produc o perturbare importantă, dacă corpul astral a fost plin de sentimente rele, de pasiune. Deci se poate spune că dezvoltarea omului duce la faptul că el lasă din ce în ce mai puține resturi în lumea astrală. Ceea ce a fost transformat rămâne în Eul său pe veci; va reveni cu el în noua sa întrupare.
Cel care este destul de avansat pentru ca în Kamaloca să nu mai rămână nici un fel de resturi din corpul său astral, și ca urmare nu mai face rău nimănui pe acest pământ prin ceea ce ar rămâne din corpul său, dobândește astfel posibilitatea să vadă în lumea spiritului, căci nu se poate să ajungi la acest nivel fără să obții o oarecare clarviziune în domeniul astral. Atunci întregul corp astral este spiritualizai; a devenit Eu spiritual, și sub această formă cu totul nouă el se imprimă în corpul eteric, care devine astfel efigia corpului astral transformat. Aceasta nu implică obligația ca și corpul eteric să fie metamorfozat, decât în măsura necesară pentru a putea primi amprenta a ceea ce a putut fi elaborat în corpul astral. Am descris astfel o ființă deosebit de avansată, care și-a dezvoltat în întregime Eul său spiritual. În înțelepciunea orientală este numit Nirmana-kaya cel care a ajuns la stadiul în care n-a mai rămas nimic din corpul său astral, din „kaya” astral.
Omul poate continua să lucreze, mai întâi asupra corpului său eteric, apoi asupra corpului său fizic. Ce se întâmplă când aceste două corpuri sunt supuse dominației Eului? Când omul nu are numai un Eu spiritual, ci dezvoltă pe Budhi sau Spiritul vieții în corpul său eteric, iar apoi acest Budhi marchează corpul fizic cu amprenta sa, s-a ajuns la o nouă etapă în evoluție, un fel de etapă intermediară. Atunci omul nu mai lasă în urma sa nimic din corpul lui eteric. El îl păstrează pentru totdeauna, l-a transformat în Spirit al vieții.
Astfel, omul va deveni din ce în ce mai stăpân pe corpul astral și pe cel eteric, ceea ce îi va da posibilitatea să le dirijeze în oarecare măsură. Cel al cărui Eu nu stăpânește încă corpul său astral, desigur că nu poate să-l dirijeze și trebuie să aștepte să mai avanseze pentru a putea dispune după voie de el și pentru a putea să-și spună: trăind prin Eul meu toate încarnările care m-au învățat să-mi transform corpul astral și pe cel eteric, am devenit capabil ca, dacă voi reveni pe Pământ, să extrag din substanța astrală și din cea eterică un nou corp astral și un nou corp eteric, la fel de perfecte. Acest om va fi atunci în stare să-și dea ca jertfă propriul său corp astral și eteric, să le ofere altora. Există astfel de individualități care, devenind stăpânii corpului astral și al celui eteric, au dobândit posibilitatea de a-și sacrifica corpurile pentru că au învățat să-și constituie altele noi, ceea ce și fac dacă vor să revină pe Pământ. Dar transmit ceea ce au făcut astfel să fie perfect altor personalități, care au de îndeplinit unele misiuni în lumea noastră. În felul acesta, unor oameni dintr-o epocă le sunt încorporate, încredințate, corpurile astrale și eterice care au aparținut unor personalități dintr-o epocă anterioară. Când se întâmplă aceasta, personalitățile respective nu acționează numai în locul unde au trăit ci, datorită a ceea ce este în ele, pot acționa și în viitor.
De exemplu Zoroastru, care dobândise stăpânirea corpului său astral, a putut să-l cedeze mai târziu în beneficiul lui Hermes, în perioada de început a civilizației egiptene. Deci o personalitate ca Zoroastru are un corp astral, un „kaya”, care nu acționează numai în locul unde trăiește, ci intervine în evoluția ulterioară, impunând o lege. Astfel de lege valabilă pentru viitor se numește Dharma iar Dharma-kaya este un corp de acest fel. Regăsim frecvent acești termeni în înțelepciunea orientală; aceasta este explicația care le-a fost dată întotdeauna.
Trecând acum în revistă ceea ce s-a spus în ultimele conferințe, ne putem pune următoarea întrebare: ce înțelegem noi prin termenul „om”? El corespunde unui anumit grad de evoluție. Am văzut că Spiritele personalității deveniseră „oameni” pe vechiul Saturn și chiar Tronurile au trebuit să parcurgă acest stadiu. Am văzut că omul se dezvoltă, că el trebuie să ajungă la niveluri superioare; am văzut primele etape ale acestei ascensiuni realizate de către Îngeri și Arhangheli, aceste entități care au putut da ceva ca jertfă. Începutul acestei jertfe în forma sa cea mai elevată l-am întâlnit la Tronuri. Vedem primele licăriri ale unei activități creatoare la cei care au fost mari conducători de popoare și neamuri, cei care au știut să-și transforme trupurile astfel că au putut să facă să radieze ceva din ele. Așa cum Tronurile au dat din propria lor substanță, dar în mai mică măsură Nirmana-kaya au dat propriile lor învelișuri unor individualități mai recente, care fără acest aport nu ar fi putut să atingă punctul dorit în dezvoltarea lor.
Există deci două faze ale evoluției: cea în care iei și cea în care dai, în care creezi. Orice ființă se înalță de la rangul de făptură la cel de creator. Arhaii au devenit „oameni” pe vechiul Saturn, Arhanghelii pe vechiul Soare, Îngerii pe vechea Lună; noi am devenit „oameni” pe Pământ și așa vor merge mai departe lucrurile. Vor fi întotdeauna ființe care vor deveni „oameni”.
Dar acest lucru va continua la nesfârșit? Va exista mereu o succe-siune de cicluri, Soarele, de. exemplu, reproducând ceea ce exista pe Saturn, doar că apare aici un nou grup de entități, Spiritele focului, care iau locul Spiritelor personalității? Ființele, la început făpturi neputincioase, se vor dezvolta mereu, până la stadiul când vor putea să se jertfească? Nu, în nici un caz. Se pune într-adevăr o problemă foarte importantă: starea omenească pe care au atins-o Arheii pe Saturn, Arhanghelii pe Soare și Îngerii pe Lună este comparabilă cu a noastră de pe Pământ? Dacă analizăm, de exemplu, natura Îngerilor, nu vedem în ea altceva decât imaginea a ceea ce vom fi pe Jupiter? Pe Venus vom avea natura Arhanghelilor? Este într-adevăr cazul să ne gândim așa: ne aflăm pe Pământ, vom atinge stadii superioare, ne vom înălța pe scara Ierarhiilor, dar ființe la fel cu cele ce vom putea deveni există deja, iar starea noastră de acum a fost mai înainte cea a altor Entități? Este într-adevăr așa? Aceasta este marea întrebare pe care trebuie să și-o pună fiecare, dacă a urmărit cu atenție aceste conferințe.
Dacă ar fi vorba numai de o „umanizare” care se repetă fără încetare, dacă am fi la fel cu Spiritele personalității de pe Saturn, cu Arhanghelii de pe Soare, Îngerii de pe Lună, aceasta ar putea avea importanță pentru noi, dar pentru Zeii supremi nu ar însemna decât o multiplicare a creației lor; nu s-ar înregistra pentru ei nici un progres deosebit. Ne putem deci întreba dacă nu cumva oamenii, tocmai pentru că au devenit oameni pe Pământ, nu vor evolua într-atât încât să poată să facă ceva ce nu pot face nici Îngerii, nici Arhanghelii, nici Spiritele personalității. Creația a obținut ceva nou pentru că, pe lângă Arhangheli și Îngeri, a realizat și făpturi omenești? A progresat prin asta? Deoarece a coborât mai jos, omul nu poate oare spera să se înalțe mai sus?
În următoarea conferință ne vom strădui să răspundem la aceste întrebări: Care este rolul omului în Cosmos? Care sunt raporturile sale cu Ierarhiile superioare? Ce loc va ajunge să ocupe în seria de trepte ierarhice?
