Pe lângă problema pusă la sfârșitul conferinței precedente, multe altele ar necesita un studiu mai complet, dar nu este posibil să rezumăm în zece conferințe tot ce ar fi de spus asupra diferitelor lumi. Înainte de a răspunde la această problemă, permiteți-mi să fac câteva observații care se leagă și de conferința anterioară. Prima dintre acestea se referă la ceva ce este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de înțeles pentru gândirea modernă; totuși este bine să știm că există. Este vorba de modul în care dispar formațiunile planetare. Aveți în minte o imagine a felului cum s-a petrecut evoluția: entitățile s-au ridicat la un nivel superior și, ridicându-se, ele au părăsit vechiul lor câmp de acțiune, vechea locuință care le-a dat posibilitatea, pentru un timp, să-și dezvolte anumite facultăți, lucru pe care altfel nu l-ar fi putut face. În zorii erei pe care o numim lemuriană, omul ajunsese în dezvoltarea sa la stadiul în care el era în posesia a tot ce putuse să păstreze din repetarea stărilor de Saturn, Soare și Lună. Avea acum ca locuință Pământul, așa cum se formase acesta chiar în scopul dezvoltării omului. A evoluat, străbătând era lemuriană și pe cea a Atlantidei, până în epoca actuală, și se va dezvolta în viitor trecând din încarnare în încarnare. Va veni însă o vreme când el va trebui să părăsească Pământul acesta, care nu va mai avea ce să-i dea, nu-i va mai oferi nici o posibilitate de progres.
Am putea să ne închipuim că atunci când omul va părăsi această planetă ea nu va mai fi decât o grămadă de vechituri, ca un oraș pe care locuitorii săi l-au părăsit. Știți cum arată un astfel de oraș după puțină vreme: devine un morman de ruine, cum putem vedea în cazul orașelor peste care s-a întins nisipul deșertului. Așa se întâmplă acum, dar nu așa se va întâmpla cu Pământul în viitor. Ne putem face o idee de cum va fi acest viitor dacă ne întrebăm ce semnificație are de fapt, pentru evoluția planetei noastre, existența unui Leonardo da Vinci, Rafael sau a altor genii. Ce înseamnă, pentru această evoluție, faptul că Michelangelo și Rafael au creat capodopere minunate, care ne încântă și astăzi? Poate că unii dintre voi ați simțit o oarecare strângere de inimă când, privind la Milano Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci v-ați întrebat cât timp va mai rezista această minunăție. Căci nu trebuie să uităm că dacă Goethe, în timpul primei sale călătorii în Italia, a putut să o vadă încă în toată splendoarea sa, astăzi ea nu mai arată așa. Pentru cei care vor trăi după noi la un interval egal cu cel care ne desparte pe noi de Goethe, ea nici nu va mai exista*. Este soarta tuturor celor create de oameni, a tot ce se realizează pe plan material. Este ceea ce se va întâmpla chiar cu Pământul, ca și cu toate creațiile gândirii omenești. Duceți-vă cu gândul la epoca în care oamenii spiritualizați vor fi ajuns în sfere superioare. Gândurile lor – nu numai concepțiile științifice, care își vor pierde orice semnificație în trei-patru secole, ci chiar ideile generale care, emanând dintr-un creier omenesc, au în prezent o semnificație pe Pământ –, aceste gânduri nu vor avea nici o importanță pentru lumile superioare; ele au valoare numai pe Pământ. Însă omul va părăsi Pământul. Ce se va întâmpla atunci cu tot ce au creat ființele omenești de-a lungul mileniilor?
* Celebra frescă a lui Leonardo da Vinci ajunsese într-adevăr la mijlocul acestui secol într-un stadiu foarte avansat de deteriorare. Ea a fost restaurată recent cu mari eforturi (n.red.).
Trebuie să analizăm mai întâi, din punct de vedere spiritual, evoluția individuală. Leonardo da Vinci s-a înălțat mai sus pentru că a creat. Acesta a fost progresul său personal. Dar marile gânduri, marile impulsuri pe care creatorii plini de forță le-au imprimat materiei terestre, acestea sunt oare lipsite de importanță pentru viitorul Pământului? Viitorul va transforma în pulbere tot ce a făcut omul din această planetă? Toate acestea vor dispărea când va înceta existența sa? Admirați acum Domul din Köln. Într-un timp relativ scurt nu va mai rămâne din el piatră peste piatră; dar faptul că omul a imprimat pietrei această idee de catedrală nu va avea nici o semnificație pentru Pământ?
Să facem abstracție acum de ce iau cu ei oamenii din experiența lor terestră; să analizăm planeta însăși. O planetă, în cursul evoluției sale, devine de fapt din ce în ce mai mică, se reduce. Este soarta corpului său material, dar aceasta nu este totul, este numai ceea ce este perceptibil pentru ochii fizici și pentru instrumente materiale. Chiar și pentru materie există o evoluție și dincolo de acest punct. Ne vom ocupa de această evoluție și voi ajunge acum la ceea ce vă spuneam că este greu de înțeles, dacă nu chiar imposibil, pentru mentalitatea modernă.
Fapt este că Pământul se tot contractă. Din toate părțile, materia tinde către centru. Știu că există o lege a conservării energiei, dar vă spun în cunoștință de cauză un fapt cunoscut de toți ocultiștii, și anume că, deoarece se contractă din ce în ce mai mult, materia ajunge până la urmă să dispară în neant în centrul Pământului. Dar nu numai atât: particulele materiale, pe măsură ce dispar în centru, reapar la periferie, în mediul înconjurător. Materia dispare într-un punct din spațiu și reapare din exterior. Iar atunci când revine ea este purtătoarea a tot ce i-au imprimat ființele care au trăit pe planetă, desigur nu sub aspectul lor actual, ci sub cel care rezultă din această transformare. Veți revedea Domul din Köln, ale cărui particule materiale au dispărut din centru, revenind la periferie. Nimic, absolut nimic nu se pierde din ceea ce a fost elaborat pe o planetă.
Ceea ce exista la începutul evoluției noastre, chiar înainte de vechiul Saturn, trebuie situat dincolo de Zodiac, în ceea ce înțelepciunea primordială numea Cerul de cristal; în acest cer erau incluse toate acțiunile entităților care aparțineau unei evoluții anterioare. Acolo se afla baza pe care într-un anumit fel au început să creeze noile entități.
Dacă aceste lucruri sunt greu de înțeles pentru inteligența modernă, pentru că ea este obișnuită să nu țină seama decât de elementul material, nu poate concepe că materia poate să dispară dintr-un spațiu tridimensional și să revină în altă parte, după ce a trecut, în acest răstimp, prin alte dimensiuni. Acestea sunt de neînțeles cât timp rămânem în spațiul tridimensional; trebuie totuși să înțelegem aceasta în prezent, căci faptele care privesc apariția lumii noastre au multiple fațete și ceea ce există într-un loc dat este strâns legat, uneori într-un mod foarte complicat, cu ceea ce se petrece în cu totul alt loc al spațiului tridimensional.
Evoluția planetei noastre a început deci cu o repetare a vechiului Saturn. Apoi a avut loc repetarea vechiului Soare, cu formarea lui Jupiter. Atunci când întreaga Creație ajunsese în acest stadiu, toate entitățile care ocupă spațiul cosmic participau la ea. Atât entitățile care ocupă interiorul sistemului planetar, cât și cele care se află în afara acestui spațiu acționau și evoluau. Apoi unele dintre acestea, și de o parte și de alta, s-au retras. Dacă pe de o parte Jupiter s-a condensat, retragerea anumitor entități a dus la apariția a ceva ce nu avea legătură cu evoluția noastră pe Pământ, adică planeta Uranus și, în cursul repetării vechii Luni și formării lui Marte, planeta Neptun. Numele Uranus și Neptun, desigur, nu au fost alese așa cum erau cele date în Antichitate, deși denumirea de Uranus are un sens, pentru că a fost dată într-o epocă în care mai exista o vagă amintire a modului în care trebuie să se facă această alegere. Deci acest nume cuprinde ceea ce se află în afara cercului nostru.
Aceste două planete, pe care astronomia actuală le consideră cu totul asemănătoare cu celelalte, nu sunt prea mult legate de evoluția lumii noastre. Ele fac parte din lumile care au apărut atunci când unele entități, care în perioada lui Saturn mai aveau legătură cu noi, s-au retras și și-au clădit locuința în afara sferei noastre. Putem astfel să înțelegem unele fapte privitoare la aceste planete, printre altele mișcarea sateliților lor.
Am schițat astfel formarea sistemalui nostru solar.
Dar ce legătură există cu adevărat între om și entitățile din Ierarhiile superioare care l-au precedat pe drumul umanizării? Să începem cu cele mai elevate, Serafimii, Heruvimii și Tronurile; caracterizându-le, ne vom putea da seama mai bine ce este ființa omenească. Dacă ne ridicăm mai sus de domeniul Serafimilor, intrăm în cel al Trinitătii divine. Ceea ce deosebeste Serafimii, Heruvimii si Tronurile de toate celelalte entități din Univers este faptul că ele „îl cunosc pe Dumnezeu în chip nemijlocit”. Ceea ce omul tinde să atingă prin dezvoltarea sa, ele îl au în veșnicie. Noi trebuie să plecăm de la ceea ce suntem astăzi, să ne întărim prin cunoaștere, voință etc., ca să ne apropiem tot mai mult de Divinitate; ea va fi din ce în ce mai prezentă pentru noi. Dar această Divinilate este încă ascunsă pentru noi, și prin aceasta ne deosebim de Serafimi, Heruvimi și Tronuri. De la începuturile evoluției noastre, aceste entități superioare, cele mai sus-puse dintre Ierarhiile spirituale, înconjoară Sfânta Treime, se bucură de vederea ei. Este extrem de important să știm că aceste entități, de când există, și chiar prin faptul că trăiesc, îl contemplă pe Dumnezeu. Ceea ce fac, ceea ce îndeplinesc, este rezultatul acestei contemplări; Dumnezeu o face prin ele. N-ar putea să acționeze altfel decât o fac, căci contemplarea Divinității este o forță atât de puternică, are un efect atât de mare asupra acestor entități, încât acestea îndeplinesc cu o siguranță absolulă, sub un impuls direct, ceea ce le însărcinează Divinitatea să facă. Nimic la ele nu este de domeniul judecății, al reflecției. Pentru ele totul este viziunea poruncilor dumnezeiești, de unde le vine imboldul să realizeze ceea ce au contemplat. Ele văd Divinitatea sub aspectul ei real, originar, așa cum este. Ele nu se consideră decât executante ale voinței, ale înțelepciunii divine. Așa este Ierarhia cea mai înaltă.
Când este vorba de Ierarhia care urmează după aceasta, cea a entităților pe care le numim Dominări sau Spirite ale înțelepciunii, Virtuți sau Spirite ale mișcării și Puteri sau Spirite ale formei, nu mai putem spune că aceste spirite au o viziune la fel de directă asupra Divinității. Ele nu-l văd pe Dumnezeu așa cum este El, ci doar prin manifestările sale, prin revelația chipului, feței sale, aș îndrăzni să spun. Desigur, pentru ele este evident că este chipul Divinității; ca și Serafimii, Heruvimii și Tronurile, primesc de la El direct impulsul care îi face să asculte revelațiile divine, dar acest impuls, cu toate că este direct, nu mai este atât de puternic. Nu este cu putință ca Serafimii, Heruvimii și Tronurile să refuze îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu; așa ceva este de neconceput, căci ei se află foarte aproape de Dumnezeu; de asemenea, este exclus ca acest al doilea grup ierarhic să facă ceva ce nu a fost indicat de Divinitate.
A trebuit deci, pentru ca evoluția cosmică să meargă mai departe, ca ceva cu totul deosebit să intre în joc. Atingem aici un domeniu care a fost întotdeauna greu de înieles pentru oameni, chiar pentru cei care s-au ridicat la un anumit nivel în cadrul înțelepciunii Misterelor. În vechile Mistere, se încerca să se ajungă la înțelegerea acestui lucru în felul următor: ajuns la un anumit grad de inițiere, discipolul era pus în fața unor puteri dușmănoase, cu aspect înspăimântător și crud, care sub ochii lui înfăptuiau lucruri groaznice. Cei care făceau aceasta erau chiar preoții, înțelepții, purtând măști. Pentru ca ei să treacă prin încercările necesare trebuia ca preoții să se deghizeze astfel în figuri demonice, în ființe care fac lucrurile cele mai cumplite pe care și le poate imagina cineva. De ce? Pentru a arăta celui care trebuia să fie inițiat în ce măsură se poate îndepărta evoluția de linia dreaptă, i se arăta inițiatul, preotul, sub masca celui Viclean, celui Rău. Trebuia să aibă iluzia că se află în prezența Răului, și doar când se scoteau măștile iluzia sa se risipea. Înțelegea atunci că a fost pus la încercare. Pentru a-l întări, a-l înarma împotriva Răului, acesta era reprezentat sub aspectul cel mai înfricoșător. Aceasta nu era decât o reconstituire a ceea ce se petrecuse în decursul evoluției cosmice.
În perioada intermediară între formarea lui Jupiter și cea a lui Marte, unele dintre entitățile care aparțineau sferei Virtutilor au fost, ca să zicem așa, „declasate”, așezate în așa fel în cursul evoluției, încât în loc s-o facă să înainteze, ele i-au pus pierdici. Este ceea ce am descris sub numele de „lupta din ceruri”. Ierarhiile care conduc Universul, văzând că scopurile evoluției n-ar fi fost atinse niciodată dacă aceasta mergea în linie dreaptă, au hotărât să introducă în ea ceva nou, mai amplu.
Gândiți-vă că trebuie să împingeți o roabă. Pentru ca ea să înainteze trebuie să folosiți o anumită forță. Dacă roaba ar fi încărcată mai tare, efortul vostru ar fi mai mare, dar prin aceasta forța s-ar mări. Dacă Divinitatea ar fi lăsat evoluția cosmică așa cum era după vechiul Soare, omenirea s-ar fi dezvoltat, dar ea a devenit mult mai puternică prin faptul că a întâlnit piedici în cale. Deci a fost spre binele omenirii faptul că o parte dintre Dynamis au fost abătute de la calea normală. Aceste Dynamis nu erau rele; nu trebuie să le considerăm rele și putem spune chiar că ele s-au sacrificat, opunându-se astfel evoluției, frânând-o. Ar putea fi numite divinităii ale obstacolelor, în sensul cel mai general al cuvântului. Din acest moment a devenit posibil tot ceea ce s-a realizat apoi. Cu toate că nu erau rele în sine, cu toate că au stimulat evoluția dezlănțuind furtuna în sânul ei, aceste Dynamis declasate au fost cele care au declanșat Răul, căci Răul își are originea în această furtună.
Evoluția acestor entități „întârziate” a fost desigur cu totul alta decât cea a fraților lor. Activitatea lor total diferită a avut ca urmare că ele au fost, ca să zicem așa, cele care i-au ispitit pe Îngeri în decursul evoluției lunare. Atunci îngerii treceau prin stadiul lor omenesc. Unii dintre ei, văzând efectul pe carc îl au „piedicile” în Univers, și-au zis: am putea încerca să învingem aceste obstacole și să ne cufundăm în străfundurile curentului evoluției lunare, dar nu vom face asta, deoarece preferăm să rămânem lângă zeii cei buni. Deci, într-o anunută perioadă a vechii Luni, acești Îngeri s-au smuls de sub influența spiritelor Dynamis, care frânau dezvoltarea lunară. Alți Îngeri însă și-au zis, dimpotrivă: să nu-i urmăm pe aceștia. Dacă ne retragem, evoluția nu și-ar mai urma cursul; nu s-ar mai întâmpla nimic nou. Căci datorită acestor obstacole a apărut un nou element în această perioadă.
Îngerii care nu voiau să participe la ceea ce urma să se întâmple, cei care nu voiau să fie atinși de nimic inferior, s-au retras de pe Lună și s-au alălurat ființelor care trăiau în Soare; nu s-au mai interesat de ce se întâmpla pe Lună, unde apăruseră piedicile. Alții, dimpotrivă, s-au cufundat aici și au acceptat tot ce făcea parte din vechea Lună, inclusiv faptul că se producea o condensare a corporalității lor. Au trebuit să se „întărească” mai mult decât ar fi fost cazul, dacă nu erau aceste schimbări. Deci au resimțit chiar și în corpul lor consecințele celor făptuite de Dynamis. Dar nu trebuie să uităm nici o clipă că acțiunea realizată de acestea făcea parte din planul cosmic divin. De aici a rezultat și o altă consecință: atunci când evoluția lunară a fost înlocuită de cea terestră și totul s-a repetat în oarecare măsură, entitățile care se cufundaseră din plin în curentul vieții lunare rămăseseră în urmă față de cele care refuzaseră aceasta, iar altele, și mai rămase în urmă, au fost atrase într-o evoluție regresivă. De aceea, în faza terestră, există Îngeri mai avansați și alții care nu au progresat în aceeași măsură. Primii s-au atașat de om în epoca în care, în Lemuria, el devenise destul de matur ca să primească Eul și i-au dat posibilitatea să aleagă, ca să zicem așa, înălțarea chiar de atunci în lumile spirituale, posibilitatea să nu mai participe la cele care fuseseră încorporate în evoluție din faza lunară. Cât despre entitățile rămase în urmă, pe care le numim luciferice, ele au acționat asupra corpului astral al omului ‒ ele nu puteau să atingă Eul ‒ și i-au infuzat toate consecințele „luptei din ceruri”. Deși rostul lor fusese să creeze obstacole, acțiunea lor a provocat prin consecințele ei în corpul astral al omului posibilitatea greșelii și a Răului. Dar în același timp omul are și posibilitatea de a se ridica prin propriile forțe deasupra greșelii și a Răului.
Entități de nivelul acestor Dynamis care aparțin celei de a doua Ierarhii n-ar fi avut niciodată posibilitatea să devină rele prin ele însele; ele au trebuit să fie „declasate”. Doar începând de la a treia Ierarhie și mai ales de la ființele cele mai apropiate de om ‒ Îngerii ‒ a fost posibil să urmezi sau nu puterile care trag înapoi. Pe cei care s-au împotrivit, îi vedem reprezentați în toate imaginile care simbolizează izbânda din ceruri și care reprezintă de fapt ce s-a petrecut în timpul Lunii vechi, epocă în care omul a progresat în așa măsură, încât a primit un corp astral și a ajuns astfel în starea de „om-animal”. Îngerii care rămăseseră „buni” au părăsit atunci vechea Lună, s-au retras, și această imagine s-a păstrat în multiple forme în sufletul omenesc. Iată ce însemna la origine lupta Sfântului Arhanghel Mihail cu Balaunil. Dar aceasta a supraviețuit în mod izbitor și în imaginea taurului lui Mithra. Nu trebuie să deducem de aici că acei îngeri s-au sustras de la datoria lor; ei sunt prezentați ca un ideal pentru viitor, ca prefigurând ascensiunea în lumi spirituale. Noi am coborât pe Pământ și împreună cu noi și alte ființe care au urmat spiritele Dynamis ale obstacolelor. Trebuie acum să transformăm prin activitatea noastră ceea ce am primit în felul acesta; pentru ca să ajungă la nivelul lumii spirituale; trebuie, înălțându-ne, să devenim ca și Arhanghelul Mihail, învingători ai Balaurului sau Taurului. Căci orice simbol de felul acesta trebuie interpretat în aceste două feluri.
Deci numai datorită faptului că unele Dynamis au rămas în urmă i s-a dat omului posibilitatea să atingă prin sine însuși ținta la care cei mai înalți Serafimi nu pot ajunge prin propriile puteri. Acesta este un aspect esențial. Serafimii, Heruvimii și Tronurile nu pot face altceva decât să urmeze impulsurile date de Divinitate. Dominările și, de altfel, cea de a doua Ierarhie în ansamblul său, nu pot nici ele să acționeze în alt fel. Chiar acele dintre Dynamis care au stat în calea evoluției nu puteau face altceva decât să asculte de Divinitate. Chiar în ceea ce putem numi originea Răului, n-au făcut altceva decât să îndeplinească voința Divinității care, pe această cale ocolită, a dorit să întărească Binele. Să coborâm acum mai jos de Dynamis; nici Puterile sau Exousiai n-ar fi putut să devinâ rele prin sine; tot așa și în cazul Spiritelor personalității, ca și al Arhanghelilor; când aceștia erau „oameni” pe vechiul Soare, spiritele Dynamis nu fuseseră încă „declasate”; nu au avut ocazia să se facă răi. Îngerii au fost primii care au avut această posibilitate, pentru că ea a apărut pentru prima dată în era lunară. „Lupta din ceruri” a avut loc în intervalul dintre vechiul Soare și vechea Lună. Dintre Îngeri, unii nu s-au oprit la posibilitatea de a face rău, nu s-au lăsat ispitiți de forțele care puneau piedici și au rămas legați de ordinea normală. Astfel, toate entitățile din Ierarhiile spirituale aflate mai presus de Îngeri, și chiar unii dintre aceștia, nu au făcut altceva decât să se conformeze voinței divine; nu aveau nici o posibilitate de neascultare.
Ajungem deci acum să distingem două categorii de Îngeri. Sunt mai întâi cei căzuti în urma spiritelor Dynamis în timpul „luptei din ceruri”, pe care, datorită acțiunii lor ulterioare, îi numim „luciferici”. Aceștia au acționat asupra corpului astral al omului în decursul evoluției terestre și i-au dat omului, pe lângă posibilitatea de a face rău, și pe cea de a se dezvolta prin propria sa voință liberă. Deci în întreaga serie a Ierarhiilor, doar oamenii și o parte dintre Îngeri au posibilitatea de a fi liberi. Această posibilitate a existat și pentru Îngeri, dar s-a confirmat într-adevăr în cazul oamenilor.
Este drept că atunci când omul a coborât pe Pământ,el a trebuit mai întâi să cadă în puterea spiritelor luciferice, care au impregnat corpul lui astral cu forțele lor; de aceea, Eul său a fost atât de intens aspirat de această putere luciferică încât, în era Lremuriei, în cea a Atlantidei și chiar mai târziu, acest Eu a trăit încă învăluit într-un nor produs de influența lui Lucifer. Omul nu a scăpat de primejdia de a fi învins de aceste forțe degradatoare decât pentru că unele entități l-au luat sub protecția lor. Unii dintre Îngerii rămași în înălțimi și unii Arhangheli s-au încarnat în anumiți oameni, pentru a le fi călăuze. Așa au mers lucrurile până în clipa când s-a petrecut ceva absolut excepțional: o ființă care era legată numai de existența solară a ajuns să poată să pătrundă nu numai în corpul fizic, eteric și astral al omului, așa cum au făcut-o entitățile de care am vorbit până acum, ci chiar în Eul său.
V-am spus că, în timpuri foarte vechi, unele entități spirituale coborau în lumea noastră și însuflețeau corpurile fizice, eterice și astrale ale oamenilor. Dar acum era vorba de o ființă omenească care a primit în sine o entitate, cea mai înaltă dintre toate, o entitate care, legată până atunci de evoluția solară, a intervenit, inspirând acea făptură omenească până în adâncul Eului său.
Eul își găsește expresia fizică în sânge. Așa cum sângele este expresia materială a Eului, căldura sângelui, focul din sânge, ca o rămășiță a vechiului foc saturnian, este expresia Eului în elemente. Marea Ființă de care vorbim s-a manifestat fizic în două feluri. Mai întâi în foc. El i s-a revelat lui Moise în Rugul de foc și în fulgerele de pe Sinai, căci ființa care a putut mai apoi să pătrundă în Eul unui om este aceeași cu cel care i-a vorbit lui Moise din Rugul în flăcări, în fulgerele și tunetele de pe Muntele Sinai. După ce și-a pregătit astfel venirea, el a putut să intre într-un trup prin care circula sânge, trupul lui Iisus din Nazaret. Și astfel entitatea solară a pătruns într-o ființă pământeană. De atunci, cu cât Eul omenesc se pătrunde, este saturat de forța care a intrat în el în acea epocă, cu atât mai mult dobândește capacitatea de a se înălța prin propriile forțe deasupra tuturor influențelor care pot să-l tragă în jos. Ființa care pătrunde în felul acesta până în Eu este de fapt de cu totul altă natură decât entitățile spirituale care coborâseră mai înainte pe Pământ pentru a însufleți corpul fizic, eteric și astral al omului.
Să ne gândim, de exemplu, la străvechii Rishi. În corpul lor eteric trăia, am mai spus-o, spiritul unei entități superioare. Ei moșteniseră de fapt acest corp eteric de la marii lor precursori din Atlantida, în care trăise acea entitate. Ei nu puteau să urmărească prin corpul lor astral și prin Eul lor ceea ce le venea prin inspirație din corpul lor eteric. Același lucru s-a întâmplat și în epocile următoare: când unii oameni erau inspirați astfel, în ei exista întotdeauna un fel de forță superioară, ceva care s-ar putea spune că îi poseda. Ei erau într-un fel scutiți de destinul omenirii – de a fi lăsată să se descurce singură –, pentru a putea deveni mai buni sub influența unei entități superioare. Acest lucru s-a petrecut cu toți fondatorii de religii: în ei s-a întrupat o entitate care nu participase la „lupta din ceruri”, astfel că ei nu erau lăsați fără îndrumare.
În persoana lui Christos a apărut însă o entitate de cu totul altă natură, o ființă care de la început nu a vrut să îi împingă în nici un fel pe oameni să vină spre El - și acest lucru este esențial. Urmăriți felul în care s-a răspândit creștinismul și veți avea dovada vie a faptului că în timpul vieții sale Christos nu a făcut ceea ce au făcut mai târziu creștinii. Gânditi-vă la întemeietorii religiilor din Antichitate. Aceștia au fost mari Învățători; începând dintr-un moment al vieții lor au început să predice și predicile lor acționau cu putere asupra celor din jur. Dar Christos a acționat îndeosebi prin predici? Dacă credem că acestea reprezintă esențialul, înseamnă că nu-l înțelegem. Christos a acționat în primul rând nu prin predici, ci prin ceea ce a făcut, adică prin moartea sa, care este cea mai importantă dintre acțiunile sale. Christos a îndeplinit un act al cărui efect s-a răspândit în lume după ce el nu a mai fost prezent într-un corp fizic. Aceasta este marea diferență dintre acțiunea lui Christos și cea a altor întemeietori de religii. Această diferență nu prea este înțeleasă, dar este esențială.
Învățăturile creștine, ceea ce este propovăduit de religia creștină, se pot regăsi fără discuție și în alte sisteme religioase. Dar oare creștinismul acționează numai prin conținutul doctrinei sale? Cel care a făcut atât de mult pentru răspândirea creștinismului, Apostolul Pavel, s-a sprijinit pe această doctrină? Conținutul Evangheliilor este ceea ce a făcut ca Saul să devină Apostolul Pavel? El i-a prigonit pe discipolii lui Christos până în ziua când Cel care a murit pe cruce i s-a arătat printre nori, până în ziua în care el însuși, Pavel, a avut experiența ocultă, personală, a sa proprie, a faptului că Christos este viu. Impulsul pe care l-a primit vine de la actul morții pe cruce. Alte sisteme religioase se bazează pe doctrina lor, care poate să se potrivească cu doctrina creștină, dar creștinismul se bazează mai puțin pe o doctrină și mai mult pe un fapt. Iar acest fapt este de asemenea natură încât el nu influențează decât pe cel care primește de bună voie această influență, ceea ce înseamnă că această influență nu contravine deplinei libertăți a Eului său. Căci nu este de ajuns numai prezența lui Christos în corpul astral al omului; pentru a fi cu adevărat înțeles el trebuie să pătrundă în Eu și acesta trebuie să se hotărască în mod liber să-l primească. Or, atunci când Eul se unește astfel cu Christos el primeste în sine nu numai o învățătură, ci o realitate, o forță divină. Oricâte dovezi s-ar aduce că toate învățăturile creștine se găseau deja în alte religii, aceasta nu are nici o importanță, pentru că esențial este ceva ce nu se poate obține decât prin înălțare liberă în lumile superioare. Nimeni nu poate primi în sine puterea lui Christos decât printr-o hotărâre liberă, un act liber care a devenit posibil datorită menirii omului de a deveni om pe Pământ.
Îngerii căzuți, care, ca ființe luciferice, participă la viața Pâmântului, sunt în cu totul altă situație. Ei ar fi trebuit în realitate să devină oameni pe Lună; ei au rămas în urmă în dezvoltarea lor și de aceea pot să intervină asupra corpului astral al omului, dar în epoca noastră nu pot să ajungă la Eul său. În timpurile Lemuriene, aceste entități luciferice s-au infiltrat din toate părțile în corpul astral al omului, exercitând acolo o acțiune care apare în om sub forma pasiunilor inferioare. Tot ceea ce împinge pe om în greșeală și spre rău își are sediul în corpul astral, unde a fost sădit de spiritele luciferice. Dacă aceste spirite n-ar fi facut asta, omul n-ar fi avut niciodată posibilitatea să se înșele sau să facă rău; ar fi ajuns în sfera înaltă în care și-ar fi primit Eul fără să fie atins de nici o influență potrivnică. Marii îndrumători ai omenirii l-au apărat totuși pentru a nu cădea prea jos.
Atunci a cohorat pe pământ Christos. Sa ne gânditn că un om îl primește în sine, fără nici o constrângere pe Christos. Acesta este un caz ideal, căci creștinismul este numai la începuturile sale; dar să presupunem că acest lucru se înfăptuiește. Dacă acest Eu este destul de avansat pentru ca forța lui Christos să-l impregneze, aceasta radiază păna în corpul său astral. Ea acționează din interior asupra acestui corp astral căruia spiritele luciferice i-au inoculat germenii răului. Ce se va întâmpla mai departe? Eliminând cu ajutorul lui Christos, numai cu acest ajutor, ceea ce îi vine de la Lucifer, omul va elibera treptat puterile luciferice. Va veni o vreme când spiritele luciferire care pentru binele omului, pentru a-i asigura libertatea, au trebuit să râmână pe Lună la un nivel inferior de dezvoltare și deci nu au putut sa-l cunoască pe Christos, îl vor cunoaște și vor fi mântuite. Omul îl va mântui pe Lucifer, dacă primestc în el forța lui Christos și prin acetsta devine mult mai puternic. Să presupunem, în adevăr, că omul nu ar fi primit ceea ce i-a dat Lucifer: forța lui Christos ar fi strălucit, dar nu s-ar fi izbit de forțele luciferice, și omului nu i-ar fi fost cu putință să se înalțe spre Bine, Adevar, Înțelepciune, până la culmile pe care poate ajunge dacă învinge aceste puteri potrivnice.
Astfel omul ne apare ca făcând parte din șirul Ierarhiilor, dar deosebindu-se în mod esențial de toate celelalte. Situația lui este cu totul alta decăt cea a Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor, decât cea a Dominărilor, Virtuților și Puterilor, ca și de a Spiritelor personalității, a Arhanghelilor și a unei părți a Îngerilor. El își poate spune, privind în viitor: sunt menit să caut, în adâncul sufletului meu, impulsurile care determină acțiunile mele, să le primesc nu din contemplarea Divinității, așa cum fac Serafimii, ci din adâncurile ființei mele. Christos este un Dumnezeu care acționează în așa fel, încât impulsurile sale nu trebuie urmate necondiționat, ci doar prin faptul că sunt înțelese în deplină libertate. Acest Dumnezeu nu se împotrivește niciodată dezvoltării individuale și libere a Eului într-un sens sau altul. Christos a putut spune, dând acestor cuvinte sensul cel mai înalt: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Evanghelia după Ioan, 8, 32). Cât despre ființele luciferice din Ierarhia care a precedat-o pe a noastră, care au avut posibilitatea să facă rău, ele vor fi din nou eliberate, salvate de forțele omului.
Toate acestea ne arată că de fapt evoluția cosmică nu face decât să se repete, dar că intervine aici un element nou. Căci o „umanizare” așa cum a trăit-o omul nu a mai existat înainte, nici pentru Îngeri, nici pentru Arhangheli, nici pentru Arhei. Omul are de îndeplinit în lume o misiune cu totul nouă, pe care am prezentat-o acum. El a coborât pe Pământ pentru a îndeplini această misiune, iar Christos a venit sa-i dea ajutor în mod liber, nu ca un Dumnezeu care domnește din înălțimi, ci ca „cel dintâi născut” dintre cei mulți. Doar așa putem înțelege pe deplin rangul, importanța omului în sânul Ierarhiilor. Înălțându-ne privirile spre splendoarea, spre maiestatea Ierarhiilor superioare, ne putem spune: ele sunt atât de înalte, atât de înțelepte, atât de bune, încât nu pot să părăsească niciodată calea cea dreaptă; dar marea misiune a omului este să introducă libertatea în lume și, odată cu ea, ceea ce se numește în adevăratul sens al cuvântului Dragoste. Căci dragostea nu e posibilă fără libertate. O ființă care trebuie să urmeze un impuls nu-l poate da la o parte, dar cel care ar fi putut să nu-l urmeze este împins să o facă din dragoste. Dragostea și libertatea sunt doi poli inseparabili. Deci, dacă dragostea a pătruns în Cosmos, aceasta s-a datorat libertății, adică a devenit posibilă pe de o parte prin Lucifer și pe de alta prin cel care trebuia să-l învingă pe Lucifer, mântuindu-i pe oameni: Christos.
Pământul este astfel universul dragostei și al libertății și este important ca oamenii, fără ca prin aceasta să-și piardă modestia, să știe să caracterizeze Ierarhiile în felul următor - așa cum a făcut-o întotdeauna esoterismul occidental: Serafimii, Heruvimii și Tronurile ascultă direct de impulsurile de la Divinitate; Dominările, Virtuțile și Puterile sunt atât de dependente de aceste Ierarhii încât a fost nevoie ca unele ca unele din ele să fie „declasate”, pentru ca evoluția să poată progresa până la om. Nici Arheii, nici Arhanghelii nu pot să înșele sau să facă rău prin propria lor voință. De aceea aceste Ierarhii superioare au fost numite „trimiși, mesageri”, pentru a arăta că ele nu acționează numai prin propria lor voință, ci ascultă de porunci venite de sus. Dar în oameni se zămislește o Ierarhie care va executa propriile ei porunci. În viitoarele etape pe Jupiter, Venus și Vulcan omul se va desăvârși în asemenea măsură încât va ajunge să poată să-și realizeze propriile impulsuri. Nu a ajuns încă în acest stadiu, dar va ajunge. Atunci, în șirul Ierarhiilor, el o va alcătui pe cea a Spiritelor libertății sau dragostei, adică cea de a zecea Ierarhie, care este încă în curs de dezvoltare, dar care totuși face parte din Ierarhiile spirituale.
În Univers, lucrurile nu se repetă identic: de fiecare dată când un ciclu s-a terminat, se introduce un element nou și întotdeauna Ierarhia care trece prin faza de „umanizare” este cea care are misiunea să integreze acest element în desfășurarea evoluției.
Am încercat astfel să înțelegem menirea omului în Cosmos; am căutat care este semnificația omului ‒ acest punct pierdut în Univers ‒, pornind de la circumferință, după cum o cere doctrina Misterelor. În felul acesta cunoașterea se bazează pe realitate. Orice Știință spirituală autentică este reală, concretă, deci din ea reiese direct imaginea Cosmosului și a Ierarhiilor spirituale.
Ne aflăm în centrul Universului. Tot ceea ce ne înconjoară își pierde semnificația pentru noi, căci ne dăm seama că lumea exterioară, cea a simțurilor, nu ne ajută să-i dezlegăm tainele. Este ca și cum totul s-ar concentra într-un punct. Dar în acest caz circumferința cercului ne dă soluția acestei taine cosmice, în mod tot atăt de real ca și materia însăși, imagine și simbol al spiritului. Materia se strânge, dispare în punctul central și reapare la periferie. Acesta este adevărul. Iar cunoașterea noastră este reală atunci când ni se înfățișează ca un proces de zidire a întregului Univers. Atunci ea nu mai este o simplă speculație; atunci ea ne vine din Cosmos. Să simțim deci cu întreaga noastră ființă că înțelepciunea trebuie să fie un ideal pornit de la marginile Cosmosului, care ne dă tăria să ne îndeplinim propriul nostru destin, să realizăm marele ideal pe care îl concepem pentru Univers și, mai aproape de noi, pentru făptura omenească.
