Am putut vedea ieri ce însemna botezul înaintemergătorului lui Christos Iisus, botezul săvârșit de Ioan. Astăzi ne va fi relativ ușor să înțelegem diferența dintre ceea ce se poate numi Botezul lui Christos și botezul săvârșit de Ioan însuși. Prin această delimitare a naturii Botezului lui Christos, a impulsului lui Christos de cea a botezului lui Ioan ne va fi pe deplin clară tocmai influența lui Christos în lume.
Înainte de toate trebuie arătat că starea în care omul trebuia să ajungă după ce a primit botezul lui Ioan era una anormală în comparație cu starea de conștiență obișnuită din timpul zilei. Am văzut, de pildă, că vechea inițiere se baza într-o anumită măsură pe o separare a corpului eteric de corpul fizic, care altminteri sunt unite, și că prin aceasta se permitea corpului astral să imprime în corpul eteric viețuirile sale. Acest fapt era valabil pentru vechea inițiere. Și în cazul botezului săvârșit de Ioan trebuia provocată o stare anormală. Omul era adâncit în apă. Faptul avea ca rezultat o separare parțială a corpului eteric de corpul fizic, astfel că omul putea ajunge la o viziune a vieții sale și la conștiența legăturii acestei vieți individuale cu împărățiile lumii divin-spirituale. Ca să fim mai clari putem spune: Cel care ieșea din apă, rezultatul fiind unul pozitiv, știa de acum că în el locuia un element spiritual, că el nu este doar o ființă în acest trup fizic-material. Și mai știa și că acest spiritual din el era în strânsă legătură cu spiritul ascuns în spatele oricărui lucru. – El știa și că spiritul care se revela astfel în el era același cu cel pe care Moise îl văzuse în rugul aprins și în fulgerul de pe Sinai, și același cu „Eu sunt Eu sunt-ul” sau „ejeh asher ejeh”.
Care era diferența dintre această conștiență și cea a unui inițiat din trecut? Când acesta din urmă se afla în starea anormală pe care v-am descris-o ieri, el percepea ființele divin-spirituale care erau unite cu Pământul încă înainte ca cel pe care Zarathustra îl numise Ahura Mazdao iar Moise îl numea Iahve să se fi unit cu Pământul. Vechea lume spirituală din care s-a născut omul – în care el încă se afla în timpul epocii atlanteene –, obiect de dorință și de nostalgie pentru vechii hinduși, această lume, cu zeii ei, era percepută de către om prin străvechea înțelepciune. Dar pe zeul care se ținuse mult timp departe de Pământ pentru a acționa ulterior cu atât mai puternic, zeu care și-a exercitat din afară acțiunea asupra Pământului, și care se apropia încet, astfel încât Moise a putut să-l perceapă, pe acest zeu vechiul inițiat încă nu îl cunoștea. Numai acei oameni care fuseseră inițiați în sensul Vechiului Testament au perceput ceva din unitatea lumii divine.
Să analizăm puțin starea sufletească a unui inițiat, nu a unuia din Misteriile persane sau cele egiptene de mai târziu, ci a unui inițiat care a primit în plus ceea ce putea oferi vechea școală ocultă a iudeilor. Să presupunem că un astfel de inițiat într-o încarnare din timpul vechii evoluții ebraice, sau și mai timpuriu, să zicem, ar fi trecut, de exemplu, și prin vechea inițiere de pe Muntele Sinai. Atunci el fusese condus la cunoaștera lumii divine originare din care a ieșit omenirea. Cu această înțelepciune străveche și cu acest dar de a contempla lumea divină străveche el pătrundea apoi în știința ocultă a evreilor. Atunci el ar fi putut să își spună cam așa: Tot ceea ce am cunoscut până acum au fost zeii uniți cu Pământul mai înainte ca divinitatea Iahve-Christos să se fi unit cu Pământul. Acum însă eu știu că spiritul cel mai important dintre ei toți, spiritul conducător, este doar cel care s-a apropiat încet, încet de Pământ. – Astfel, acest inițiat a cunoscut identitatea dintre lumea sa spirituală și lumea spirituală în care domnește Christos, Cel ce se apropia. Cel care era cufundat de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului nu are nevoie să fie un inițiat; prin aceasta el conștientiza însă legătura care unea individualitatea sa, personalitatea sa, cu Spiritul-Tată al Universului. Este adevărat, erau foarte puțini cei care obțineau acest rezultat. Cei mai mulți luau acest botez ca pe un simbol, ca pe ceva care prin buna-credință și sub influența semnificativă a învățăturilor lui Ioan Botezătorul îi făcea să ajungă la convingerea existenței Dumnezeului Iahve. Dar printre cei care erau cufundați astfel în apă erau și din cei ce deja în cursul încarnărilor trecute deveniseră maturi să cunoască câte ceva prin propria lor observație. Totuși starea în care era transpus omul prin botezul lui Ioan era una anormală.
Ioan boteza cu apă, efectul fiind acela că corpul eteric se despărțea pentru câteva momente de corpul fizic. Dar Ioan Botezătorul voia să fie înainte-mergătorul „Celui care botează cu foc și spirit”. Botezul cu foc și spirit a coborât pe Pământ prin Christos. Care este deci diferența între botezul cu apă al lui Ioan. și botezul cu foc și spirit al lui Christos? Acest lucru îl poate pricepe doar cel care învață să înțeleagă așa ceva pornind de la cele dintâi principii elementare. Căci în ceea ce privește înțelegerea lui Christos noi nu suntem astăzi decât la primele începuturi. Această înțelegere va deveni din ce în ce mai mare, dar în epoca noastră omul nu poate face decât primii pași. Aveți deci răbdarea de a urmări odată cu mine ABC-ul căii înțelegerii Iui Christos.
Aici trebuie mai întâi să fim atenți la faptul că efectiv îndărătul oricărui fenomen fizic se află un fenomen spiritual, chiar și îndărătul proceselor fizice omenești. Omului modern îi vine foarte greu să creadă asta. Încet, încet lumea va învăța acest lucru și abia atunci va ajunge la deplina înțelegere a lui Christos. Astăzi chiar cei care vorbesc despre spirit nu cred cu adevărat că tot ceea ce se petrece fizic în om este de fapt dirijat de către spiritual. Inconștient, chiar și când se vor idealiști, ca să spunem așa, ei refuză să creadă acest lucru.
Există, de pildă, un american care colecționeză cu grijă toate faptele susceptibile să demonstreze că în stările anormale omul se ridică într-o lume spirituală, sperând în felul acesta să dobândească o explicație pentru un mare număr de fenomene. Acest om, William James [Nota 13], s-a pus pe treabă cu cea mai mare conștiinciozitate. Dar și cei mai buni dintre oameni nu pot face nimic împotriva spiritului puternic al timpului lor. Așa, de pildă, ei nu vor să fie materialiști, dar sunt totuși. Filosofia lui William James a exercitat influență și asupra unor savanți din Europa, din care motiv am vrea să și reproducem câteva fraze grotești ale acestuia, care întăresc ceea ce tocmai am spus. William James declară printre altele: Omul nu plânge pentru că este trist ci este trist pentru că plânge! – Până acum oamenii au crezut că mai întâi ar trebui să fii trist, adică să se întâmple ceva în spirit și în suflet, și că abia apoi acest proces spiritual-sufletesc se imprimă în natura fizică a trupului omenesc. Dacă ne curg lacrimile este pentru că în suflet s-a petrecut ceva care le-a provocat.
Chiar și astăzi, când orice spiritual zace, să spunem așa, îngropat sub vălul materialismului și trebuie mai întâi regăsit de către o concepție spirituală despre lume, mai există în noi procese, rămășițe din timpuri imemoriale, când spiritualul era încă puternic, care ne demonstrează într-un mod convingător cum acționează spiritul. Asupra a două lucruri atragem de obicei atenția aici: asupra sentimentului de rușine și asupra celui de spaimă și frică.
Să menționăm înainte de toate că nu este greu să enumerăm toate ipotezele care se fac întru explicarea acestor două tipuri de sentimente, dar nu aceasta este important pentru noi acum; iar dacă cineva ar vrea să ne reproșeze asta, el nu trebuie să și creadă că cercetătorul spiritual nu cunoaște aceste ipoteze.
Despre rușine putem spune: Când un om se rușinează, el resimte lăuntric nevoia ca cei din jur să nu vadă ceea ce se petrece în sufletul său; este ca și când ai vrea să ascunzi ceea ce se petrece în cadrul sentimentului de rușine. Și care este efectul fizic în acest caz? Este roșeața care se produce când sângele urcă în obraji. Ce se întâmplă deci sub impulsul unei impresii spiritual-sufletești cum este cea a sentimentului rușinii? Se întâmplă o modificare în circulația sângelui! Sângele este împins către periferie, către exterior. El își modifică cursul – este un fenomen fizic – printr-un fenomen spiritual-sufletesc.
Când omului îi este frică, el caută să se pună la adăpost de ceva ce el consideră a fi o amenințare: devine palid, sângele se retrage de la periferie către centru. Și în acest caz avem un proces exterior produs de o stare spiritual-sufletească, de teamă și frică. Aduceți-vă aminte că sângele este expresia Eului. Ce impuls are un om care vede apropiindu-se de el ceva amenințător? El vrea să își adune forțele și caută să se întărească în centrul ființei. Eul, care vrea să se adune în sine, atrage și sângele în centrul ființei sale.
Iată deci niște exemple de procese fizice provocate de procese sufletesc-spirituale. Nu este deloc adevărat că niște influențe fizice obscure concură în a secreta lacrimile și că omul, atunci
când simte că îi curg lacrimile, devine trist. Concepția materialistă răstoarnă cele mai simple lucruri cu capul în jos. Dacă ar fi să analizăm toate bolile și suferințele fizice ce i se pot
întâmpla omului și raporturile lor cu procesele spiritual-sufletești, exemplele se pot înmulți la nesfârșit. Ceea ce ne interesează însă astăzi este să înțelegem că toate procesele fizice sunt
întotdeauna efecte ale unor procese spiritual-sufletești. Iar în cazul în care pare să nu fie așa, trebuie să ne fie clar că de fapt noi nu am recunoscut încă spiritual-sufletescul.
În zilele noastre omul nu este deloc înclinat să recunoască imediat spiritual-sufletescul. Cercetătorul din ziua de azi vede cum evoluează omul din primele momente ale concepției, de la primele stadii embrionare din pântecele mamei, și cum se dezvoltă apoi în afara trupului mamei. El vede cum crește, cum se maturizează făptura sa fizică. Și pentru că observațiile sale se bazează pe mijloacele pe care i le oferă știința actuală, el crede că omul ia ființă abia odată cu primul germene al formei fizice, la concepție. El nu este înclinat să creadă că în spatele acestui germene fizic s-ar afla o cauză spirituală și că acest spiritual conlucrează cu fizicul și elaborează ceea ce provine dintr-o încarnare anterioară. Firește, poți să spui, dacă vrei să emiți ceva pur teoretic și nu bazat pe o practică de viață: E foarte posibil ca o cunoaștere superioară să poată să ajungă la convingerea că îndărătul unui fenomen fizic se află ceva spiritual. Dar noi, oamenii, nu putem cunoaște spiritualul din spatele fizicului! – Așa spun unii. Ceilalți spun: Noi nu vrem să facem ce ne prescriu alții, să ne silim să ajungem la această cunoaștere a spiritului. Cu ce ar putea să schimbe lumea faptul că noi recunoaștem sau nu acest lucru? Dar a crede că această cunoaștere nu are repercusiuni în viața practică este o credință falsă, chiar o superstiție dăunătoare. Faptul că foarte multe lucruri depind în viața practică de această cunoaștere, asta vrem noi să demonstrăm, pe cât posibil, acum.
Să luăm de exemplu un om care nu vrea să aibă câtuși de puțin habar de faptul că îndărătul oricărui proces fizic din om se află unul sufletesc-spiritual, și care nici nu înțelege că printr-un fenomen fizic, cum ar fi, de pildă, hipertrofierea ficatului, se exprimă ceva spiritual. Un altul, supus, acceptă, să zicem, sub impulsul științei spiritului, ideea că doar prin pătrunderea în domeniul spiritual poți ajunge să ai o presimțire, apoi o credință și, în cele din urmă, o cunoaștere și observare a spiritualului. Iată deci doi oameni, unul care neagă spiritul și este mulțumit cu ce percep simțurile, celălalt care are ceea ce putem numi voința de a cunoaște spiritualul. Cel care refuză cunoașterea spirituală devine tot mai slab, căci prin faptul că nu îi dă spiritului său hrana necesară – singura hrană spirituală fiind cunoașterea – spiritul său flămânzește, se usucă și moare. Atunci spiritul devine slab și supremația este luată de ceva independent de spirit, care îl copleșește pe om. Omul devine slab față de ceea ce, în corpul său fizic și în corpul său eteric, se petrece fără participarea sa. În ce-l privește pe celălalt, care are voința de a se consacra cunoașterii, el își hrănește spiritul; spiritul său se întărește și capătă controlul asupra a ceea ce se petrece independent de el în corpul său eteric și în corpul său fizic. Și acesta este esențialul. Putem ilustra imediat cele spuse printr-un exemplu care, în epoca noastră, joacă un rol important.
Știm că omul care vine în lume are o dublă descendență. El își primește corpul fizic de la predecesori, de la mamă, de la tată, și de la strămoșii acestora. Prin asta el moștenește anumite trăsături bune sau rele, aflate pe linie ereditară sangvină. Dar de fiecare dată când într-un copil apar, printr-o astfel de ereditate, anumite însușiri, la aceasta se adaugă și acele forțe pe care copilul le aduce din încarnările sale precedente. Știți că astăzi există tendința, când la un om apare o boală sau alta, să se vorbească de „predispoziții congenitale”. Câtă confuzie se poate induce astăzi prin această expresie, justificată până la un anumit punct: „predispoziții congenitale”! De fiecare dată când un om manifestă o anumită trăsătură pe care au avut-o și străbunii se face trimitere la predispozițiile ereditare. Și, pentru că nu se cunoaște nimic despre forțele spirituale care vin din viețile anterioare și acționează în om, se crede că aceste predispoziții congenitale au o putere covârșitoare. Dacă s-ar ști că din încarnarea trecută se transmite ceva spiritual, ai spune: Foarte bine, noi credem fără ezitare în predispozițiile ereditare, dar mai știm și că tot ce există ca forțe centrale în interiorul sufletului provine dintr-o viață anterioară. Dacă acest element se fortifică, se întărește, el câștigă supremația asupra elementului material, respectiv asupra predispozițiilor congenitale. – Un astfel de om care se încumetă la o cunoaștere a spiritualului ar spune mai departe: Oricât de puternic ar acționa predispozițiile congenitale, eu vreau să-i aduc hrană spiritualului din mine. – Cine însă nu lucrează la natura sa spirituală, la acel element care nu este moștenit prin ereditate, devine chiar prin această necredință sclavul predispozițiilor congenitale.
Și așa se face că prin superstiția materialistă predispozițiile congenitale capătă tot mai multă putere asupra omului. Oamenii se vor afunda tot mai mult în mlaștina predispozițiilor congenitale dacă nu își fortifică spiritul pentru a reuși de fiecare dată, printr-un spirit tare, să biruie ceea ce este moștenit congenital. Desigur, într-o epocă ca a noastră, unde s-au întâmplat atâtea datorită materialismului, n-ar trebui deocamdată să supraevaluezi forțele spiritualului și să spui că, dacă așa stau lucrurile, toți antroposofii ar trebui în mod necesar să fie sănătoși, căci ei cred în spirit. – Omul nu este un individ izolat în lume. El este integrat în ansamblul Cosmosului, iar spiritualul trebuie, de asemenea, să se întărească și el. Dar odată spiritualul slăbit – se mai întâmplă și câte unui antoposof, unuia care își hrănește spiritul din belșug – acțiunea acestuia nu se face imediat simțită, astfel încât să devină stăpân pe tot ce provine din lumea materială. Dar cu atât mai sigur această muncă își va găsi expresia în sănătatea și forța sa din viitoarea încarnare. Dacă oamenii nu vor crede în spirit, ei vor deveni din ce în ce mai slabi, căci se vor lăsa în seama predispozițiilor congenitale. Ei înșiși sunt cei care au făcut ca spiritul să fie slab. Totul depinde de modul în care te situezi față de spirit. Să nu credeți însă că este așa de ușor să cuprinzi dintr-o privire ceea ce intră aici în joc.
Este atât de ușor să te poți înșela când nu judeci decât după aparențe! Vă voi da un exemplu destul de grotesc. Cineva poate spune, de pildă: Am cunoscut un om care era un fervent adept al concepției antorposofice despre lume. Or, chiar și antroposofii afirmă că, prin concepția lor despre Univers, sănătatea se fortifică și, prin aceasta, chiar și viața devine mai lungă. Frumoasă doctrină, într-adevăr! Acest om a murit la 43 de ani! Ceea ce au văzut oamenii este faptul că acest om a murit la 43 de ani. Dar ce nu știu ei? Ei nu știu când ar fi murit el dacă nu ar fi cunoscut antroposofia. Poate că fără antroposofie el nu ar fi atins decât 40 de ani. Dacă fără antroposofie viața unui om se poate întinde până la 40 de ani se poate ca prin antroposofie viața lui să se prelungească până la 43 de ani. Cu cât antroposofia pătrunde mai mult în viață cu atât mai mult se vor face simțite efectele ei în viață. Dacă cineva vrea deja într-o viață dintre naștere și moarte să vadă toate aceste consecințe, nu este decât un egoist care cultivă antroposofia doar pentru scopurile sale egoiste. Însă dacă își însușește antroposofia pentru binele omenirii, atunci o va avea și pentru restul încarnărilor sale viitoare.
Vedem, așadar, că printr-o influență spirituală, prin faptul că omul se consacră unor lucruri ce vin cu adevărat din spirit, ființa sa spirituală se întărește, se fortifică, sau cel puțin primește o forță proaspătă. Iată ceea ce trebuie să înțelegem. Trebuie să înțelegem că există o posibilitate de a te lăsa influențat de spiritual și, prin aceasta, să devii stăpân pe tine. Și acum să vedem care este mijlocul cel mai eficient, la stadiul actual de evoluție, pentru a ne lăsa astfel influențați de spirit.
Am arătat deja că știința spiritului aduce, prin cercetare spirituală, hrană spiritului nostru. Probabil am putea spune: Dar această hrană spirituală nu este decât foarte puțin lucru; însă noi vedem și faptul că în viitor, în încarnările viitoare, această hrană va crește din ce în ce mai mult. Există totuși pentru aceasta o condiție, iar pentru a o cunoaște să luăm în considerare însăși concepția antroposofică despre lume.
Antroposofia ne învață din ce este alcătuit omul ca ființă și faptul că îndărătul omului pe care îl vedem în fața noastră se află o natură invizibilă. Ea ne învață apoi că omul, prin sâmburele lui ființial, trece dintr-o viață în alta și că în elementul fizic-material moștenit de la strămoși se încorporează tot spiritual-sufletescul din ultima noastră viață. În continuare, antroposofia ne arată cum a evoluat omenirea pe Pământ, faptul că ea a străbătut o epocă atlanteeană, mai înainte de aceasta o serie de alte perioade și, după ea, toate acele civilizații postatlanteene de până acum. Ea ne mai spune că Pământul însuși a trecut printr-o serie de transformări, că a cunoscut o încorporare pe care noi o numim vechea Lună, mai înainte o alta, cea a vechiului Soare și, în fine, cea a vechiului Saturn. Concepția spiritual-științifică ne conduce astfel de la lucrurile aflate în imediata noastră apropiere, de la ceea ce văd ochii noștri și apucă mâinile noastre, de la ceea ce studiază știința actuală până la ceea ce este mai îndepărtat, la marile și vastele evenimente cosmice și, nu în ultimul rând, la suprasensibil. Ea îi dă omului hrană spirituală, scoțându-l din senzorial. Cei care, împreună cu noi, s-au adâncit în continuare în această concepție antroposofică despre lume știu că noi în ultimii șapte ani am descris în amănunțime devenirea omului, că am zugrăvit în amănunțime metamofozele Pământului și viața omului în cursul diferitelor etape de civilizație. Putem face deja descrieri foarte subtile, mergând până la detalii. Și dacă ni se va oferi posibilitatea vom intra și mai adânc în lucruri. Avem de zugrăvit aici un tablou al evenimentelor suprasensibile și să-l aducem în fața sufletului. Dar acest tablou mai are o particularitate.
Am arătat, de asemenea, că Soarele nostru s-a despărțit la un moment dat de Pământ, că pe Soare s-au ridicat acele entități ce urmau să parcurgă aici evoluția lor viitoare. Călăuza acestor entități solare este însuși Christos. El este cel care, în calitate de conducător al entităților solare, pleacă odată cu Soarele când acesta se separă de Pământ. La început El își trimite de pe Soare forța Sa către Pământ. Zarathustra trebuie să-L vadă încă drept Ahura Mazdao. Moise Îl vede deja în elementele exterioare. Iar când Christos apare pe Pământ în Iisus din Nazaret, atunci această forță christică se coboară într-un corp omenesc. Astfel, pentru concepția antroposofică despre lume ființa lui Christos este ca un centru al întregului tablou al reîncarnării, al ființei omului, al observării Cosmosului. Iar cel care privește în sensul corect această concepție antroposofică își spune: Eu pot să examinez toate acestea, dar de înțeles nu pot înțelege decât atunci când pentru mine întreg acest tablou țintește spre marele focar, Christos. Am înfățișat în diverse feluri învățătura reîncarnării, a raselor umane, a evoluției planetare etc., dar ființa lui Christos am zugrăvit-o aici dintr-un punct, și prin aceasta asupra tuturor celorlalte lucruri se răspândește lumină. Este un tablou care are o figură centrală și tot restul se raportează la ea, și eu pot să înțeleg semnificația și expresia celorlalte figuri doar dacă înțeleg figura centrală.
Așa se prezintă învățătura antroposofică: noi schițăm un tablou vast, de ansamblu, asupra diferitelor fapte ale lumii spirituale; apoi însă ne uităm la figura centrală, la Christos, și abia după aceea înțelegem toate detaliile tabloului.
Aceia dintre dumneavoastră care au urmărit evoluția noastră în domeniul științei spiritului vor simți cum totul poate fi înțeles prin această figură centrală. Știința spiritului, ea însăși se va perfecționa, iar actuala cunoaștere a lui Christos va fi înlocuită de o cunoaștere și mai înaltă. Prin aceasta forța antroposofiei va crește din ce în ce mai mult, dar în același timp și cel care primește această forță a antroposofiei va evolua și în el se va face tot mai mult simțită predominarea spiritualului asupra materialului. Pentru că omul de astăzi are acest corp moștenit ereditar, el nu poate provoca în sine decât astfel de fenomene de înroșire, paliditate, râs și plâns. Dar în viitor el va dobândi tot mai multă stăpânire peste astfel de fenomene, va fi în stare să spiritualizeze prin intermediul sufletului său funcțiile corpului și să se instaleze în lumea exterioară ca un stăpân puternic al sufletului și al spiritului. Aceasta va fi atunci forța lui Christos. Este impulsul lui Christos care acționează în omenire. Este impulsul care și astăzi, chiar acolo unde este destul de mult intensificat, poate să conducă la același rezultat la care ajungea vechea inițiere.
Vechea inițiere se petrecea în felul următor: omul asimila mai întâi, într-un mod cât se poate de amplu, tot ceea ce noi învățăm astăzi în antroposofie, totul era dirijat spre un anumit final. Acest final consta în faptul că respectivul stătea timp de trei zile și jumătate în mormânt, ca și când ar fi fost mort. Când astfel corpul său eteric era desprins și se preumbla în acest corp eteric prin lumea spirituală, el devenea un martor al lumii spirituale. Era necesar ca în acest timp în care omul urma să fie inițiat în tainele lumilor spirituale corpul său eteric să fie desprins pentru ca el să poată contempla lumea spirituală prin intermediul forțelor corpului eteric. În starea normală a conștienței de veghe omul nu avea la dispoziție aceste forțe; el trebuia adus într-o stare de conștiență anormală. Christos a adus această forță pe Pământ și pentru inițiere, căci astăzi este posibil să devii clarvăzător și fară această desprindere a corpului eteric.
Când omul ajunge matur să primească impulsul lui Christos cu atâta putere încât acest impuls să acționeze, fie și pentru foarte puțin timp, până la nivelul circulației sângelui, aceasta exprimându-se într-o circulație sangvină specială, într-o influență mergând până în fizic, el devine apt de acum să primească inițierea înăuntrul corpului fizic. Iată ce poate face impulsul lui Christos. Cel care se poate adânci atât de profund în evenimentele care s-au petrecut odinioară în Palestina prin Misteriul de pe Golgota și se confundă cu ele într-atât încât le vede aievea în spirit, ele acționând precum o forță ce se comunică însăși circulației sângelui, acela obține același rezultat care se realiza odinioară prin desprinderea corpului eteric.
Vedeți deci că prin impulsul christic a intrat în lume ceva care îi permite omului să acționeze asupra a ceea ce, lăuntric, face să pulseze sângele său. Ceea ce acționează aici nu mai este o stare anormală, o scufundare în apă, ci pur și simplu influența puternică a individualității lui Christos. Nu se botează cu materie sensibilă, ci prin influență spirituală, fără ca prin aceasta conștiența obișnuită să sufere vreo modificare. Prin spiritul revărsat ca impuls al lui Christos coboară în corp ceva care în mod obișnuit nu poate fi provocat decât printr-o acțiune fizic-fiziologică: focul, focul interior, care se exprimă în circulația sângelui. Ioan Botezătorul încă îi scufunda pe discipoli în apă; atunci corpul eteric se desprindea și omul putea privi în lumea spirituală. Când însă acționează impulsul lui Christos, atunci viețuirile corpului astral se revarsă în corpul eteric și omul devine clarvăzător.
Aveți aici explicația expresiei: „botezul prin spirit și foc”. Observați totodată și diferența dintre botezul lui Ioan și Botezul lui Christos și corespondența cu ceea ce se întâmplă în realitate. Astfel, datorită impulsului lui Christos, apare o clasă nouă de inițiați. Odinioară existau doar câțiva oameni care deveneau discipoli ai marilor instructori și găseau accesul la Misterii. Lor li se detașa corpul eteric pentru a putea deveni martori ai spiritului și pentru a putea ieși în fața celorlalți oameni și a le spune: Există o lume spirituală, noi înșine am văzut-o. Așa cum voi vedeți pietre și plante, așa am văzut noi lumea spirituală! – Aceștia erau „martorii oculari”. Acei oameni care au putut ieși la lumină din adâncurile Misteriilor vesteau Evanghelia spiritului, dar în conformitate cu înțelepciunea ancestrală. În timp ce aceștia îi îndreptau pe oameni spre înțelepciunea din care omul însăși a provenit, prin Christos a devenit posibilă apariția unor inițiați care puteau ajunge la contemplarea lumii spirituale rămânând în corpul fizic, în conștiența obișnuită. Prin acest impuls christic ei recunoșteau ceea ce vechilor inițiați le era clar, și anume că există o lume spirituală. Și ei puteau vesti la rândul lor Evanghelia despre această lume spirituală. Așadar, pentru a deveni un inițiat și a propovădui Evanghelia despre lumea spirituală în sensul nou, în sensul christic, a trebuit ca forța existentă în Christos să se reverse asupra celor care urmau să fie discipolii și mesagerii acestei forțe. Când s-a întâmplat să apară pentru prima dată un astfel de inițiat creștin?
Întotdeauna în cursul evoluției vechiul trebuie unit cu noul. Tot astfel și Christos a trebuit să facă în mod lent trecerea de la vechea inițiere la cea nouă. El a trebuit să creeze o tranziție, ca să spunem așa. El trebuia să se bazeze încă pe anumite procedee ale vechii inițieri, dar să facă în așa fel încât tot ceea ce venea de la vechii zei să se reverse prin entitatea christică. Christos a săvârșit o inițiere cu unul dintre discipolii săi, care avea după aceea să vestească lumii Evanghelia despre Christos sub forma cea mai profundă. O astfel de inițiere se ascunde în spatele unei povestiri din Evanghelia după Ioan, în spatele povestirii depre învierea lui Lazăr (capitolul I1).
S-au scris multe lucruri, incredibil de multe lucruri cu privire la această poveste a lui Lazăr. Ceea ce ascunde această povestire nu a fost însă înțeles decât de cei care știau ceva din școlile esoterice și din propria lor observație. Am să citez mai întâi un citat caracteristic din istorisirea privitoare la Lazăr. Când i se spune lui Christos că Lazăr este bolnav, El răspunde: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru ca Dumnezeu să se reveleze în el!” Boala este spre revelarea lui Dumnezeu în el. Numai dintr-o neînțelegere cuvântul doxa din textul grecesc a fost tradus prin „slava lui Dumnezeu”. Nu spre slava lui Dumnezeu a venit această boală, ci pentru ca Dumnezeu să iasă din întunecime și să se manifeste în mod palpabil în el! Iată adevăratul sens al acestui pasaj. El vrea să spună că divinul care se află în Christos trebuie să se transfere individualității lui Lazăr, divinul, divinitatea christică trebuie să devină vizibilă în Lazăr și prin Lazăr.
Abia când înțelegem astfel învierea lui Lazăr ea ne devine complet clară. În niciun caz să nu credeți că atunci când se comunică anumite realități spiritual-științifice se poate vorbi atât de deschis încât ele să fie clare pentru oricine. Ceea ce se ascunde în spatele unor astfel de fapte oculte se garnisește sau se îmbracă în anumite voaluri. Și este necesar să fie așa. Căci cel care dorește să ajungă la înțelegerea unui astfel de mister trebuie mai întâi să facă un efort pentru a depăși dificultățile aparente, pentru ca spiritul său să se învigoreze, să se întărească. Tocmai prin această strădanie de a se strecura printre cuvinte ajunge el să descopere spiritul care se ascunde îndărătul unor astfel de fapte. Aduceți-vă aminte că atunci când este vorba despre „viața” care l-ar fi părăsit pe Lazăr, iar surorile Marta și Maria doresc să-i fie redată, Christos Iisus răspunde: „Eu sunt învierea și viața!” Viața trebuie să apară în Lazăr din nou! Tocmai în Evanghelii trebuie luat totul à la lettre. Vom vedea cum prin această abordare a Evangheliilor totul se clarifică. Nu încercați să găsiți tot felul de explicații subtile, ci luați fraza textual: „Eu sunt învierea și viața!” Ce aduce deci Christos atunci când apare și îl trezește pe Lazăr? Ce trece de la El la Lazăr? Este impulsul christic, este forța care emană din Christos! Viață i-a dăruit Christos lui Lazăr, așa cum o spune El însuși: „Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca să se proslăvească Fiul lui Dumnezeu prin ea.” Așa cum toți inițiații de odinioară stăteau adânciți trei zile și jumătate într-un somn asemănător morții, după care Dumnezeu devenea vizibil în ei, tot astfel și Lazăr a rămas trei zile și jumătate în mormânt, într-o stare asemănătoare morții. Dar Christos Iisus știa foarte bine că prin aceasta vechile inițieri trebuiau să ajungă la un sfârșit. El știa că această moarte aparentă duce la ceva superior, la o viață mai înaltă și că în acest timp Lazăr percepuse lumea spirituală. Și pentru că în această lume conducător este Christos, Lazăr ia în el forța lui Christos, viziunea lui Christos. – Mai multe despre acestea găsiți în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic [Nota 14], unde, într-un capitol special, s-a încercat o explicare în sensul științei spiritului chiar a minunii învierii lui Lazăr. – Christos a turnat forța Sa în Lazăr; Lazăr învie ca un om nou.
Există în Evanghelia lui Ioan un cuvânt care trebuie remarcat. La învierea lui Lazăr se spune că Domnul „îl iubea” pe Lazăr. Acest cuvânt revine privitor la discipolul pe care Domnul îl iubea. Ce înseamnă asta? În spatele acestor cuvinte se află un sens pe care ni-l poate revela numai Cronica Akasha.
Cine este Lazăr după ce el învie? Este însuși autorul Evangheliei după Ioan, este Lazăr cel inițiat de către Christos. Christos a turnat solia despre propria Sa ființă în ființa lui Lazăr pentru ca această solie a celei de a patra Evanghelii, Evanghelia după Ioan, să răsune afară în lume ca o descriere a adevăratei naturi a lui Christos. Tocmai de aceea în Evanghelia după Ioan nu se vorbește despre ucenicul Ioan înainte de istorisirea învierii lui Lazăr. Dar citiți textul cu atenție și nu vă lăsați ispitiți de acei teologi bizari [Nota 15] care au descoperit că într-un anumit loc din Evanghelia după Ioan, respectiv în capitolul întâi, versetul 35, numele de Ioan vrea să facă deja o referire la Ioan ucenicul. Acolo este spus: „A doua zi iarăși stătea Ioan și doi dintre ucenicii lui.”
Aici nu este nimic, dar absolut nimic care să indice în vreun fel că ar fi vizat pe cel care mai târziu este numit ucenicul „pe care Iisus îl iubea”. Acest ucenic nu apare în Evanghelia după Ioan înainte de pasajul în care Lazăr este înviat. Din ce motiv se întâmplă asta? Pentru că cel care se ascunde în spatele ucenicului „pe care Domnul îl iubea” este același cu cel pe care mai înainte Domnul îl iubise. El îl iubea atât de mult pentru că îl recunoscuse în ascuns, în sufletul Său, ca fiind discipolul care va fi înviat și va aduce în lume mesajul christic. Tocmai de aceea ucenicul, apostolul „pe care Domnul îl iubea” nu apare decât după relatarea învierii lui Lazăr. Abia atunci devine ceea ce a devenit. Abia atunci individualitatea lui Lazăr este transformată, devenind individualitatea ioaneică în sensul creștinismului. Vedem astfel înfăptuindu-se cu Lazăr un botez, un botez în sensul cel mai înalt, prin impulsul lui Christos: Lazăr a devenit un inițiat în sensul nou al cuvântului, păstrându-se totuși într-un anume fel formele vechi, letargia, prin aceasta făcându-se o trecere de la vechea la noua inițiere.
De aici puteți vedea cu ce profunzime redau Evangheliile adevărurile spirituale care pot fi cercetate independent de documente. Cercetătorul spiritual trebuie să știe că tot ceea ce se află în Evanghelii poate fi găsit de el mai înainte, independent de vreun document scris. Când el regăsește însă în Evanghelia după Ioan ceea ce a descoperit mai înainte pe cale spirituală, atunci această Evanghelie devine pentru el un document, lăsat de cel pe care Christos Iisus însuși l-a inițiat. De aceea și este atât de profundă această scriere.
Astăzi se scoate foarte mult în evidență faptul că în multe locuri există diferențe între Evanghelia după Ioan și celelalte Evanghelii. Acest lucru trebuie să aibă un motiv. El va reieși însă abia atunci când noi vom fi pătruns în nervul ființial al celorlalte Evanghelii tot atât cât am făcut-o aici, în cazul Evangheliei după Ioan. Vom vedea că diferența a apărut doar din cauză că autorul Evangheliei după Ioan a fost inițiat de către Christos Iisus însuși. Modul aparte de descriere a impulsului lui Christos adoptat de autorul Evangheliei după Ioan se explică prin acest fapt. În același fel trebuie să cercetăm raportul celorlalți evangheliști față de Christos și să vedem în ce măsură ei au primit botezul cu foc și spirit. Abia prin aceasta vom descoperi legăturile intime ale Evangheliei după Ioan cu celelalte trei Evanghelii și vom pătrunde tot mai mult în spiritul Noului Testament.
