Spuneam ieri, în finalul expunerii noastre, că urmează să analizăm aspectele cele mai importante din cadrul impulsului christic: moartea lui Christos și semnificația acestei morți. Însă înainte de a atinge acest subiect și a ajunge astfel la punctul culminant al studiului nostru, să ne referim la unele aspecte ce privesc sensul propriu-zis și semnificația unor pasaje din Evanghelia după Ioan cât și relația lor cu celelalte Evanghelii.
În ultimele zile am încercat să pătrundem natura impulsului christic din cu totul alte surse, din citirea clarvăzătoare a Cronicii Akasha, și să arătăm caracterul real al acestui eveniment în evoluția omenirii. Și ne-am referit oarecum doar la acele pasaje din Evanghelii care se dovedesc a fi o confirmare a celor afirmate inițial prin cercetarea clarvăzătoare. Astăzi, în continuarea considerațiilor noastre, să aruncăm întâi o privire asupra Evangheliei după Ioan și să analizăm acest document important al omenirii dinspre o anumită latură. Această Evanghelie după Ioan, față de care spuneam ieri că cercetarea teologică actuală, în măsura în care este atacată de materialism, nu poate dobândi o poziție corectă, nu poate discerne aspectul istoric al faptelor, această Evanghelie după Ioan ni se înfățișează, dacă o analizăm din punctul de vedere al științei spiritului, ca unul din cele mai minunate documente pe care le are omenirea. Evanghelia după Ioan este, putem spune, unul din cele mai mari documente pe care le are omenirea nu numai dintre documentele religioase – iertat ne fie cuvântul – ci și dintre documentele literar-artistice scrise până acum. Să studiem din acest punct de vedere acest document.
De la primele capitole, dacă le înțelegi corect, dacă știi ce stă ascuns în spatele cuvintelor, vezi că, prin comparație și stil, această operă este documentul cel mai închegat, cel mai perfect care există în lume. Acest lucru, desigur, nu se vede la o lectură superficială. La o primă analiză a Evangheliei după Ioan reiese că autorul ei – știm de acum cine este el – enumeră șapte minuni până la evenimentul învierii lui Lazăr. Vom reveni mai târziu asupra semnificației cifrei șapte. – Care sunt aceste șapte minuni sau semne?
1. Semnul arătat prin nunta din Cana Galileii;
2. Semnul arătat prin vindecarea fiului unui slujitor regesc;
3. Vindecarea slăbănogului, care era bolnav de 38 de ani, la scăldătoarea Betezda;
4. Hrănirea celor cinci mii de oameni;
5. Semnul arătat prin apariția lui Christos mergând pe mare;
6. Semnul dat prin vindecarea orbului din naștere, și, în sfârșit,
7. Semnul cel mai mare, ințierea lui Lazăr – transformarea lui Lazăr în însuși autorul Evangheliei după Ioan
Acestea sunt șapte dintre semne. Se impune o întrebare acum: Ce înseamnă aceste șapte semne? Ce este cu această problemă a minunilor?
Dacă ați ascultat cu atenție cele expuse în cele mai variate feluri în ultimele zile aici, vă veți aminti că am spus că evoluția conștienței umane a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări. Am văzut că la începutul evoluției oamenii nu au pornit pur și simplu dintr-o linie de evoluție animală, ci dintr-o formă în care ei încă posedau darul clarvederii în mod natural. Oamenii erau clarvăzători, deși conștiența pe care o aveau nu le permitea să-și spună încă: „Eu sunt”. Această facultate a conștienței de sine ei și-au cucerit-o treptat; pentru asta au trebuit să renunțe la vechea clarvedere. Va veni o vreme, în viitor, în care toți oamenii vor fi clarvăzători, păstrându-și conștiența de sine, conștiența lui „Eu sunt”. Acestea sunt cele trei trepte pe care, în parte, omenirea le-a străbătut deja și pe care le mai are de străbătut. În Atlantida oamenii trăiau într-un fel de conștiență de vis, dar o conștiență clarvăzătoare. Apoi ei au dobândit treptat conștiența obiectuală exterioară, în schimbul căreia au trebuit să renunțe la facultatea obscură de clarvedere. În cele din urmă, în viitor, omul va avea o conștiență clarvăzătoare legată indisolubil de această conștiență de sine. Astfel, omul se ridică de la o clarvedere confuză la o clarvedere dublată de conștiența de sine, trecând printr-o conștiență obiectuală, neclarvăzătoare.
Odată cu conștiența umană s-au transformat și toate celelalte condiții de pe Pământ. Trebuie să fii lipsit de orizont să crezi că dacă astăzi lucrurile se petrec cum se petrec așa au fost întotdeauna. Totul s-a transformat. S-au schimbat chiar și raporturile dintre oameni, care nu mai sunt precum odinioară.
Din cele expuse în ultimele zile am conchis deja că în trecut, dar continuându-se până în momentul în care impulsul lui Christos a fecundat evoluția omenirii, exista o înrâurire mult mai mare a unui suflet asupra altuia. Oamenii erau predispuși spre așa ceva. Omul nu auzea doar cuvintele pe care le rostea cu gura interlocutorul său, ci și ceea ce simțea și gândea acesta, dacă acest interlocutor simțea sau gândea acel ceva în mod viu, cu intensitate. În timpurile de demult, în care iubirea depindea în special de legăturile de rudenie, ea era cu totul altceva decât este astăzi. Astăzi iubirea a căpătat un caracter mai sufletesc, dar nu mai este la fel de puternică. Ea își va recăpăta forța de odinioară doar atunci când toate inimile omenești vor fi pătrunse de impulsul lui Christos. Iubirea, când acționa odinioară, avea totodată asupra celorlalte suflete un efect vindecător, ca de balsam. Odată cu dezvoltarea gândirii și inteligenței, care, desigur, s-au dezvoltat treptat, aceste influențe ce treceau de la un suflet la altul au dispărut.
A putea influența sufletul altcuiva făcând să se reverse în el forța propriului suflet era un dar propriu tuturor popoarelor vechi. De aceea, când vorbim de o influență a unui suflet asupra altuia trebuie să ne gândim la o putere de o anvergură mult mai mare, pe care un suflet o putea resimți venind de la celălalt suflet. Chiar dacă nu există niciun document istoric în legătură cu acesta, chiar dacă niciun monument sau vreo piatră nu ne vorbește despre acest dar, privirea clarvăzătoare în Cronica Akasha ne dezvăluie faptul că odinioară mulți bolnavi se puteau vindeca prin această influență psihică pe care un om o exercita asupra altuia. Sufletul mai avea încă multe alte puteri. Ceea ce astăzi ne apare ca o poveste cu zâne, faptul că omul, dacă voia, dacă se străduia și dacă se antrena în mod special pentru asta, putea să acționeze benefic asupra creșterii plantelor, să o accelereze sau să o încetinească, din acest dar astăzi nu au mai rămas decât vagi urme.
Viața omenescă arăta altădată cu totul altfel. Odinioară nimeni nu s-ar fi mirat văzând cum acționează o persoană asupra alteia, dacă această influență de la om la om era adecvată. Trebuie desigur specificat că pentru ca această influență sufletească să fie posibilă era necesar să existe întotdeauna două sau mai multe persoane. Chiar și în zilele noastre ai putea să-ți imaginezi pe cineva apărând printre oameni cu forța lui Christos. Dar cei care ar crede cu tărie în El ar fi foarte dispersați, încât El nu ar putea exercita acea influență sufletească ce trece de la un om la altul. Pentru asta nu este destul să acționezi, ci trebuie să existe și ființe în stare să primească această influență. Cum odinioară cei care erau sensibili la astfel de influențe erau mai numeroși, nici nu trebuie să ne mire dacă auzim că pe atunci bolile se vindecau pe aceste căi psihice și că și alte efecte, care astăzi se obțin doar prin mijloace mecanice, atunci se obțineau prin influență psihică.
În ce moment cade deci evenimentul christic în cadrul evoluției omenești? El are loc – este un lucru ce trebuie reținut – într-un moment foarte precis. Este un moment în care din aceste curente sufletești care treceau de la un om la altul mai subzistau doar câteva resturi, transmise ca o moștenire ereditară din epoca atlanteeană. Omenirea urma să intre din ce în ce mai mult în materie și să piardă orice posibilitate de a acționa prin astfel de curente sufletești. Impulsul lui Christos trebuia să cadă chiar în acest moment, când ființa Sa încă putea să acționeze nestingherit asupra celor care mai erau receptivi la așa ceva.
Când cunoști cu adevărat evoluția omenirii ți se pare un lucru de la sine înțeles ca Christos, odată intrat în trupul lui Iisus din Nazaret aproximativ în al 30-lea an al vieții sale, să poată acționa în acest corp, în acest înveliș, cu toată puterea. Căci acest înveliș fusese pregătit din timpuri imemoriale. Am văzut ieri că individualitatea lui Iisus din Nazaret a mai fost încarnată anterior în Persia antică și că de atunci a trecut prin nenumărate încarnări, în fiecare încarnare urcând din ce în ce mai sus pe calea evoluției sale spirituale. Dacă Christos a putut să locuiască într-un astfel de corp este pentru că acest corp i s-a oferit ca jertfă. Evangheliștii știau bine acest lucru. De aceea ei au descris totul în așa fel încât lucrurile să fie absolut clare pentru privirea spirituală.
În Evanghelii totul trebuie luat literal, dar mai ales trebuie să înveți să le citești. De ce este accentuat, de pildă, chiar la primul dintre semne – semnificația mai profundă a minunii o vom cunoaște mai târziu –, la discuția care are loc la nunta din Cana, că ea a avut loc „în Cana Galileii”? Nu există – puteți cerceta cât vreți – în vechea Palestină și în împrejurimile cunoscute de atunci o a doua Cana. De ce era deci nevoie să se adauge localităților cu denumire unică un nume suplimentar? Pentru că era important să reiasă că minunea care s-a produs trebuia să aibă loc în Galileea. Cu alte cuvinte, Christos nu ar fi putut găsi oamenii de care avea nevoie decât în Galileea și nu în alte regiuni. V-am spus deja că pentru ca o acțiune să aibă loc este nevoie nu numai de cel care o săvârșește ci și de cei care sunt apți să o primească. Christos nu-și putea face apariția pentru prima dată în public în sânul comunității iudaice propriu-zise, ci în Galileea, într-un loc în care erau amestecate cele mai diverse triburi și grupuri de popoare. Acest amestec de popoare atât de diferite, venite aici în Galileea din locurile cele mai diferite de pe Pământ, suprimase legăturile de sânge, și în primul rând credința în aceste legături consangvine care exista în Iudeea, la poporul evreu restrâns. Populația Galileii era cu totul amestecată. Dar spre ce loc trebuia să se simtă chemat Christos în mod special, având în vedere impulsul său, dacă nu tocmai aici?
Așa cum am mai spus, unul dintre cuvintele cele mai importante pe care El le-a rostit a fost acesta: „Înainte să fi fost Avraam a fost Eu sunt-ul”, și altul: „Eu și Tatăl suntem una.” Prin aceasta El voia să spună că, pentru cei care se leagă de vechile forme de viață, Eul nu este salvat decât dacă este înglobat într-o comunitate de același sânge. Un adept adevărat al Vechiului Testament când auzea aceste cuvinte: „Eu și Tatăl Avraam suntem una” resimțea ceva la care omul modern nu mai poate tresări decât cu greu. Ceea ce omul numește Sinea sa proprie, cea care evoluează intre naștere și moarte, îi apare omului ca ceva efemer, pasager. Dar cel care credea cu adevărat în Vechiul Testament și intrase în contact cu învățăturile care străbăteau omenirea în acele timpuri nu vorbea la modul alegoric, ci concret, atunci când spunea: Eu, pentru mine, sunt un individ, dar în același timp sunt o verigă într-un mare organism, într-o mare comunitate, care urcă până la Tatăl Avraam. După cum degetul meu nu poate subzista ca mădular viu decât atât timp cât este legat de trupul meu, tot astfel eu nu am un sens de a exista decât dacă simt că sunt un mădular în vastul organism al poporului meu, care urcă până la Tatăl Avraam. Atunci mă simt la adăpost, atunci mă simt mântuit! Eul meu izolat este trecător și perisabil, nu și acest mare orgnism al poporului, care urcă până la Tatăl Avraam. Dacă mă simt, dacă mă cufund cu totul în el, pot să birui Eul meu temporar, trecător; atunci voi fi înglobat într-un mare Eu, în Eul poporului, care coboară prin sângele șirului de generații de la Avraam până la mine! Iată ce își spunea adeptul Vechiului Testament.
Prin forța trăirii interioare existentă în aceste cuvinte: „Eu și Tatăl Avraam suntem una” s-au întâmplat toate faptele mărețe, toate acele evenimente petrecute de-a lungul întregului Vechi Testament care și astăzi ne apar ca minuni. Dar când s-a apropiat timpul în care omenirea nu mai avea nevoie să păstreze această stare de conștiență, atunci această forță s-a diminuat treptat. De aceea Christos nu trebuia să meargă spre cei care, pe de o parte, pierduseră capacitatea de a acționa prin acea forță magică a legăturilor de sânge și care, pe de altă parte, mai păstrau credința oarbă în comuniunea cu Tatăl Avraam. La ei, Christos nu ar fi putut găsi acea credință necesară pentru ca forța ce urma să radieze din sufletul Său către celelalte suflete să poată acționa. El trebuie să se îndrepte către cei în care amestecul de sânge stinsese acest fel de credință, către galileeni. Aici a trebuit El să își înceapă misiunea. Chiar dacă vechea stare de conștiență era în general pe cale de dispariție, totuși numai la aceștia a găsit acel amalgam de popoare care se afla la începutul amestecului de sânge. Spre Galileea veneau din toate părțile tot felul de populații tribale, dominate până atunci de vechile legături de sânge. Ele puteau să facă tranziția. În ele încă mai trăia sentimentul viu că părinții lor posedaseră vechile stări de conștiență, forțele magice ce acționau de la suflet la suflet. – La ele a putut Christos să întreprindă noua Sa misiune, aceea de a da omului o conștiență a Eului care să nu mai fie dependentă de legăturile de sânge, o conștiență a Eului care să își spună: Eu găsesc în mine însumi legătura cu Tatăl spiritual, un Tată care nu își perpetueză sângele prin șirul generațiilor, ci își trimite forța Sa spirituală în fiecare suflet individual. Eul care este în mine și care are o legătură directă cu Tatăl spiritual era înainte să fie Avraam. De aceea eu sunt chemat să revărs în acest Eu o forță care, prin conștiența legăturii cu forța-Tată spirituală a lumii, este întărită. „Eu și Tatăl suntem una”, nu eu și Tatăl Avraam, adică un strămoș fizic, suntem una.
Christos a mers deci către cei în care tocmai apărea înțelegerea acestor lucruri – care simțeau nevoia de a găsi în sufletul lor, nu în legăturile de sânge pe care tocmai le-au rupt prin amestecul de sânge, forța puternică care să le permită treptat oamenilor să exprime spiritualul în fizic. De ce nu mai vedem noi astăzi întâmplându-se aievea evenimente ca cele ce s-au produs atunci? Fără să ținem seama de faptul că cel care vrea să vadă poate să le vadă, trebuie să ne gândim și la aceea că oamenii au depășit această stare de conștiență, că ei au coborât în lumea materiei și că acele timpuri erau chiar granița care separă două lumi, iar Christos arată ultimilor reprezentanți ai omeniii în curs de evoluție puterea spiritului asupra fizicului. Acele semne care s-au făcut atunci, când vechea stare de conștiență încă mai exista dar era pe punctul de a dispărea, au fost date ca exemplu și simbol, ca simbol de credință.
Să ne oprim acum asupra nunții din Cana Galileii însăși. Dacă ar fi să dezvolt aici în fața dumneavoastră toate detaliile Evangheliei după Ioan, conținutul ei real, mi-ar trebui nu 14 conferințe ci câțiva ani. Dar ceea ce v-aș fi spus astfel n-ar fi fost decât o confirmare, o adeverire a celor pe care vi le pot expune pe scurt.
Cu privire la acest prim semn este spus: Acolo, în Galileea, era o nuntă. Trebuie însă să fim conștienți că în Evanghelia după Ioan niciun cuvânt nu este fără o semnificație deosebită. De ce, așadar, o „nuntă”? Fiindcă prin căsătorie se realizează o uniune, fapt împlinit în sens eminent de către misiunea creștină: printr-o nuntă oamenii sunt adunați laolaltă. Și de ce o nuntă „în Galileea”? Pentru că în Galileea vechile legături de sânge au fost rupte, pentru că acolo s-a amestecat sânge străin cu sânge străin. Cele ce Christos urma să săvârșească aveau legătură tocmai cu amestecul de sânge. Avem de-a face, așadar, cu o legătură între oameni, pentru a avea urmași, oameni care nu mai sunt rude de sânge. Vă voi spune acum ceva ce, desigur, vă va uimi. Ce ar fi simțit într-un astfel de caz oamenii în timpurile foarte îndepărtate, când încă se practica ceea ce în sensul științei spiritului poate fi numit „căsătorie apropiată”? Căci era în sensul evoluției omenirii ca o „căsătorie” inițial „apropiată” să se transforme într-o „căsătorie îndepărtată”. Și în cele spuse de mine până acum a fost arătat ce înseamnă căsătoria apropiată. La toate popoarele vechi găsiți o lege care interzice căsătoria în afara tribului, în afara legăturilor de sânge. Rudele de sânge, membrii aceluiași trib se căsătoreau între ei; și această căsătorie în cadrul aceluiași trib, între rude, avea drept consecință un aspect uimitor, un lucru care poate fi constatat oricând prin cercetare spiritual-științifică, respectiv faptul că puteau fi exercitate forțe magice foarte mari. Urmașii din cadrul unui trib format din membri de același sânge posedau, prin această căsătorie între rude, forțe magice ce acționau de la suflet la suflet. Ce s-ar fi întâmplat la una dintre acele nunți din vremurile foarte îndepărtate dacă, să zicem, băutura de care aveau nevoie, vinul, ar fi ajuns să se termine? Ce s-ar fi întâmplat atunci? Ar fi fost suficient ca în acea familie de nuntași înrudiți între ei să se instaureze, datorită legăturilor de sânge, raportul just, pentru ca, prin puterea magică a iubirii consangvine să poată fi viețuit, de pildă, cum apa, servită în loc de vin la o oră târzie a sărbătorii are, prin influența sufletească ce emana de la unele persoane, savoarea vinului. Dacă acolo s-ar fi instaurat raportul magic just dintre o personalitate și celelalte, ei ar fi băut vin. Să nu spuneți: Acel vin ar fi fost însă tot apă! Orice om cu judecată trebuie să fie de acord că lucrurile sunt pentru om ceea ce ele împărtășesc organismului lui, ceea ce ele devin pentru om, nu ceea ce par să fie. Cred că și în ziua de astăzi foarte mulți băutori ar fi extrem de satisfăcuți să bea apă, cu condiția ca, printr-o influență oarecare, apa să aibă gustul vinului, iar în organismul lor să aibă efectul pe care îl are vinul. Nici nu este nevoie de altceva decât ca apa să le pară a fi vin. Ce trebuia deci să se întâmple în timpurile de demult pentru ca să aibă loc o astfel de minune, pentru ca în urcioare să fie apă, însă când era băută să fie vin? Era necesară puterea magică ce se exercita datorită rudeniei de sânge. Desigur, această forță exista în sufletele celor care luau parte la nunta din Cana Galileei. Trebuia creat doar un transfer.
Și este spus în Evanghelia după Ioan mai departe (2, 1-3): „Și era și mama lui Iisus acolo. Iisus și discipolii Săi fuseseră și ei invitați la nuntă.” Și cum vinul se terminase, mama lui Iisus l-a făcut atent și i-a spus: „Nu mai este vin.”
Vă spuneam că trebuie creat un transfer pentru ca să se poată produce evenimentul. Forța sufletească trebuia sprijinită într-un fel. Prin ce putea să fie sprijinită? Ajungem atunci la acest cuvânt care, prin modul în care este tradus de obicei este o blasfemie. Căci nu cred că un om sensibil nu trăiește o impresie neplăcută dacă atunci când spune: „Nu mai este vin”, i se răspunde: „Femeie, ce am eu cu tine? Ceasul meu înă nu a venit.” Este imposibil să accepți aceste cuvine într-un astfel de document. Te gândești: idealul iubirii, Iisus din Nazaret, așa cum ne este El zugrăvit în Evanghelii, folosește, în relația cu mama Sa, cuvintele: „Femeie, ce am eu cu tine?” Nu trebuie spus mai mult, căci restul îl simțim. În realitate, nu acest lucru a fost spus. Luați textul grec și deschideți la acest pasaj din Evanghelie. Acolo nu veți găsi decât cuvintele: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!” El se referă aici la această forță subtilă care trece de la un suflet la altul, care aici se transmite de la El la mama Sa. De așa ceva are El însă nevoie în acest moment. El încă nu poate săvârși în acest moment semne mai mari; pentru asta trebuie mai întâi să se împlinească timpul Său. De aceea El spune: Timpul meu, în care voi putea acționa numai prin forța mea, încă nu a venit. Deocamdată mai este necesară legătura magnetică ce trece de la sufletul lui Iisus din Nazaret la cel al mamei: „O, femeie, asta trece de la mine la tine!” De altminteri, dacă El ar fi spus: „Femeie, ce am eu cu tine!”, cum ar fi ajuns ea să spună atunci slujitorilor: „Faceți orice vă va zice”? Ea este dotată cu vechile forțe, despre care oamenii, astăzi, nu își mai amintesc nimic, și știe că El face apel la această legătură de sânge dintre fiu și mamă, legătură care trebuie să conducă spre ceilalți. Ea știe că acționa un fel de forță spirituală invizibilă care va provoca ceva. Și vă rog acum să citiți, cu mare atenție textul în continuare. Aș vrea să știu cum se descurcă unii cu Evanghelia, cei care cred că în acest caz, unde este vorba de șase vase obișnuite puse, cum spun ei, „pentru curățirea evreilor”, ceva – nu știu ce anume – trebuie să se întâmple, conform acestei concepții extrem de obișnuite, pentru ca apa să se transforme în vin fără nimic altceva – și care de fapt consta tocmai în lucrul despre care am discutat? Cum să transformi apa în vin, cum să se întâmple acest lucru în mod exterior?
Ce se întâmplă? Și tot așa: Ce crede cel ce stă aici în fața dumneavoastră și vă vorbește, ce crede el despre această minune, că aici, pentru acei oameni, o substanță s-a transformat în alta, când aproape nimeni nu mai crede așa ceva? Dar cu o interpretare obișnuită nu te descurci aici.
Trebuie să-ți reprezinți că acele vase de piatră, acele urcioare, după toate aparențele nu erau umplute cu apă. Nu se spune deloc că ele ar fi fost golite. Așa ceva nu este scris. Dar dacă ele ar fi fost golite și apoi umplute din nou – acolo este scris că ele ar fi fost umplute – ar trebui să crezi că apa care era la început în ele, printr-un truc, o scamatorie, ar fi fost transformată și ea în vin. Cu aceasta însă nu ajungi nicăieri. Întreaga problemă cade, nu merge. Este evident că urcioarele erau goale pentru că umplerea lor avea să însemne ceva cu totul deosebit.
„Faceți orice vă va zice”, a spus mama către slujitori. De ce fel de apă avea nevoie Chrisos? Lui îi trebuia o apă care provenea chiar din izvoarele naturii. De aceea este anume spus că apa a fost chiar atunci scoasă. Pentru scopul Său era nevoie doar de acea apă care nu și-a pierdut încă forțele interioare pe care le are orice element cât timp este unit cu natura. Asta este apa care Îi trebuia. – După cum spuneam, niciun cuvânt nu este lipsit de semnificație profundă în această Evanghelie. Trebuia o apă proaspăt scoasă pentru că Christos este ființa care tocmai s-a apropiat de Pământ, care tocmai s-a înrudit cu forțele care acționeză în pământ. Când forțele vii ale apei conlucrează din nou cu ceea ce trece acolo „de la mine la tine” se întâmplă ceea ce este descris în Evanghelie: este chemat nunul, care stă sub impresia că acolo s-a petrecut ceva deosebit – dar ce anume nu știe; se spune textual că el nu a văzut ce s-a petrecut, ci numai servitorii, și că, sub impresia celor petrecute, simte că apa are gust de vin. Faptul este menționat foarte clar, astfel că printr-o forță sufletească se acționează aici până într-un element exterior, respectiv până în elementul fizic al corpului omenesc. Ce trebuie însă să fi existat în mama lui Iisus din Nazaret însăși pentru ca în acel moment credința ei să fie suficient de puternică încât să producă un astfel de efect? Ea trebuia să aibă convingerea că Cel numit acolo Fiul ei devenise Spiritul Pământului. Atunci marea forță a credinței care trăia în ea, unită cu forța care trăia în El – cea care acționeză de la mine la tine –, a putut să facă să se întâmple cele descrise.
Astfel, noi am arătat, în cazul primului semn, prin întreaga constelație de raporturi modul de intervenție asupra lumii fizice, și anume printr-o armonizare a sufletelor, prin ceea ce rămâne încă în domeniul legăturilor de sânge. A fost primul semn unde forțele lui Christos se arată cel mai puțin. Ea avea înă nevoie să fie susținută de forțele sufletești ale mamei și de cele existente în apa din natură, apa proaspătă de izvor. Aici forța entității christice ne întâmpină la cel mai mic nivel. Dar ceea ce este important este că forța christică trece asupra altui suflet, pregătit să o primească, și prin aceasta produce efecte. Esențial este că forța christică are chiar puterea de a pregăti celelalte suflete pentru ca să apară efecte. Ea a sensibilizat pe comeseni în așa fel încât să simtă și ei că apa are gust de vin. Dar o forță adevărată se fortifică prin acțiunea în sine. Când Christos ajunge să exercite a doua oară această forță, ea a crescut deja. După cum cea mai elementară forță se întărește prin exercițiu, cu atât mai mult se întărește o forță spirituală când a fost folosită o dată cu succes.
Al doilea semn este, după cum știți din Evanghelia după Ioan, vindecarea fiului unui slujitor regesc. Prin ce este vindecat fiul slujitorului regesc? Nici aici nu puteți înțelege ceea ce s-a petrecut în realitate decât dacă citiți corect Evanghelia după Ioan, dacă aveți în vedere cuvintele care constituie esența acestui capitol. În versetul 50 din capitolul 4, după ce slujitorul regesc îi spune lui Iisus din Nazaret necazul său, citim:
„Iisus îi spune: Du-te, fiul tău trăiește. Omul a crezut cuvântul pe care i l-a spus Iisus și a plecat.”
Și aici avem două suflete, sufletul lui Christos și cel al tatălui al cărui fiu era bolnav. Și cum acționează cuvântul lu Christos: „Du-te, fiul tău trăiește”? Acțiunea sa trezește în celălalt suflet forța de a crede cele spuse. Aceste două forțe acționează împreună. Cuvântul lui Christos a avut forța de a se aprinde în celălalt suflet, încât slujitorul regesc a crezut. Dacă omul nu ar fi crezut, fiul său n-ar fi fost vindecat. Astfel, o forță acționeză asupra alteia: este nevoie de amândouă. Aici forța christică se ridică la o treaptă mai înaltă. La nunta din Cana avea încă nevoie, pentru a putea acționa, de susținerea forței materne. Acum însă a venit momentul în care forța christică poate revărsa imediat în sufletul slujbașului împărătesc cuvântul care aprinde scânteia. Aici avem o potențare a forței christice.
Al treilea semn este vindecarea bolnavului de lângă scăldătoarea Betezda, suferind de 38 de ani. Și aici trebuie să citim cuvântul cel mai important, care luminează tot restul:
„Iisus i-a spus: Ridică-te, ia-ți patul și umblă.”
Bolnavul tocmai îi explica lui Iisus că îi era imposibil să se miște:
„Doamne, nu am pe nimeni care să mă arunce în scăldătoare atunci când se tulbură apa; că până să vin eu altul coboară înaintea mea” (5, 7).
Atunci Christos îi spune – lucru de asemenea important, căci era o zi de Sabat, care făcea să domnească o atmosferă de sărbătoare și de cea mai pură iubire între oameni –, îmbrăcând ceea ce avea de zis în cuvintele: „Ridică-te, ia-ți patul și umblă!” (5, 8). Cuvinte pe care trebuie să le legăm de altele, nu mai puțin importante:
„Iată că ai fost vindecat. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.” (5, 14)
Ce vrea să spună prin asta este că boala pe care o avea de 38 de ani acest om era datorată păcatului său. Dacă acest păcat fusese comis în această viață sau într-o viață anterioară nu discutăm acum. Ceea ce ne interesează este că Christos a revărsat în sufletul lui forța de a face ceva, forță care pătrunde până în natura moral-sufletească a celuilalt. Aici avem o altă potențare a forței christice. Mai înainte era vorba de ceva ce putea acționa doar până la nivelul fizicului, de ceva ce avea ca rezultat ceva fizic. Acum însă este o boală despre care Christos însuși spune că este în legătură cu păcatul bolnavului. În acest moment Christos știe să intervină chiar asupra sufletului bolnavului. Anterior avusese încă nevoie de concursul tatălui bolnavului; acum forța Sa acționează în sufletul bolnavului, iar ceea ce îi dă un farmec în plus este că faptul se petrece în ziua Sabatului. Omul modern nu mai are un simț pentru astfel de lucruri, dar cel care trăia în spiritul Vechiului Testament înțelegea ce voia să se spună prin aceea că vindecarea s-a petrecut în ziua de Sabat. Tocmai de aceea iudeii au fost atât de tulburați văzând cum acest bolnav își „ia patul” într-o zi de Sabat. Această subliniere este deosebit de importantă. Atunci când citesc Evangheliile oamenii ar trebui să învețe să gândească! Faptul că bolnavul care de 38 de ani nu putea merge a putut fi vindecat și acum mergea n-ar trebui considerat ca de la sine înțeles; un paragraf ca cel ce urmează ar trebui să le dea de gândit:
„Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Astăzi este zi de Sabat și nu îți este îngăduit să-ți iei patul.” (5, 10)
Ceea ce îi frapează pe iudei nu este atât vindecarea acesui om cât faptul de a-l vedea purtându-și patul în ziua de Sabat! Vindecarea acestui bolnav este legată de întrega conjunctură a acțiunii în ziua de Sabat. În Christos însuși trăiește acest gând: Dacă Sabatul urmează să fie într-adevăr o zi sfântă în ochii lui Dumnezeu, sufletele trebuie să aibă, prin forță divină, o putere specială în această zi. Prin această putere Christos acționează asupra celui aflat în fața Sa, ea s-a transferat asupra sufletului bolnavului însuși. Și în timp ce înainte bolnavul nu găsise în el forța de a birui urmările păcatului, acum el primește această putere prin acțiunea forței christice. Avem o altă intensificare a forței christice.
Mergem acum mai departe. După cum am spus, vom vorbi mai târziu despre natura propriu-zisă a minunii.
Să examinăm mai întâi cel de al patrulea semn, cel al hrănirii celor cinci mii de oameni. Să căutăm și aici cuvintele cele mai importante din toate. În astfel de lucruri întotdeauna trebuie să ne gândim că o întâmplare de acest gen nu poate fi analizată cu o conștiență cum este cea din ziva de azi. Dacă cei care au scris depre Christos în epoca în care a fost scrisă Evanghelia după Ioan ar fi avut mentalitatea pe care o are epoca noastră materialistă, ei ar fi scris într-adevăr cu totul altfel; căci ar fi fost surprinși de cu totul ale lucruri decât cele care i-au frapat. Cele mai importante cuvinte însă – celelalte nu i-au frapat în mod deosebit, nici măcar faptul că pot fi hrăniți cinci mii de oameni din puținul care era –, care sunt în mod special reliefate, sunt acestea:
„Și Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor și ucenicii celor ce ședeau; asemenea și din pești cât au voit.” (6, 11)
Ce face așadar Christos Iisus aici? Pentru a împlini ceea ce trebuia să se întâmple, El se folosește de sufletele discipolilor, ale celor care erau cu El și care se ridicaseră treptat la nivelul Său. Era nevoie de participarea lor. Ei se află în jurul Lui; El poate trezi acum în ei o forță sufletească de filantropie. Forța Sa se revarsă în afară asupra lor. Cum s-au petrecut cele ce s-au întâmplat, despre asta vom mai vorbi. Să notăm însă că și aici forța christică cunoaște o intensificare. Înainte ea s-a revărsat în sufletul celui bolnav de 30 de ani; acum ea se extinde în sufletele discipolilor. Aici acționează în afară acea tensiune de forțe care trece de la sufletul Domnului la sufletul discipolilor. Forța s-a extins de la un suflet la sufletele celorlalți. Acum în sufletele discipolilor trăiește același lucru ca în sufletul lui Christos.
Dacă oamenii ar vrea să spună: Ce se întâmplă printr-o astfel de influență? să se oprească la ce ne spune experiența. Ei ar trebui să încerce să observe ce se întâmplă când forța puternică a lui Christos nu acționa singură ci aprindea forța din alte suflete, astfel încât ea lucra mai departe. Astăzi nu întâlnești oameni cu o credință atât de vie – poate ei cred teoretic, dar nu cu suficientă forță. Știința spiritului știe foarte bine ce s-a întâmplat.
Avem, așadar, un crescendo de la o treaptă la alta a forței christice.
Al cincilea dintre semne este relatat în același capitol și începe astfel:
„Și când s-a făcut seară, ucenicii Lui s-au coborât la mare.
Și, intrând în corabie, mergeau spre Capernaum, dincolo de mare.
Și s-a făcut întuneric și Iisus încă nu venise la ei.
Și suflând vânt mare, marea se întărâta.
După ce au vâslit deci ca la 25 sau 30 de stadii, au văzut pe Iisus venind pe mare și apropiindu-se de corabie; și ei s-au înfricoșat.” (6, 16-19)
Cei care editează astăzi Evangheliile scriu deasupra, ca un fel de titlu absolut inutil, de pildă: „Iisus umblă pe mare”, ca și cum asta ar fi fost scris undeva în text. Nu asta este spus, ci: „Ucenicii îl văzură pe Iisus venind pe mare.” Asta este de fapt. Noi trebuie să luăm Evangheliile textual. Forța lui Christos s-a întărit și mai mult! Ea a devenit atât de puternică prin exersarea firească din cadrul ultimelor acțiuni, încât poate acum nu numai să treacă de la un suflet la celelalte; sufletul lui Christos nu numai că se împărtășește, prin forțele Sale, sufletelor celorlalți, dar El poate apărea în propria Sa statură înaintea celuilalt suflet, dacă acesta este pregătit pentru așa ceva. Așadar, faptele sunt acestea: Cineva se află într-un loc. Forța Sa este atât de mare încât ea acționează asupra oamenilor aflați departe, la distanță. Forța christică acționează însă atât de puternic acum încât ea nu numai că descătușează în discipoli o forță, așa cum a făcut pe munte, unde are loc înmulțirea pâinilor – acolo forța doar s-a transferat asupra ucenicilor pentru a putea produce minunea. Acum ucenicii au forța să Îl vadă pe Christos și să-L privească în propria Sa făptură, deși. ochii lor fizici nu Îl pot vedea acolo unde este. Christos a putut deveni vizibil în depărtare celor al căror suflet s-a unit deja cu al Său. Acum însă făptura Sa a ajuns să poată fi văzută spiritual. În momentul în care pentru discipoli posibilitatea de a-L vedea fizic dispare, apare cu atât mai puternic posibilitatea de a-L vedea spiritual – și ei Îl văd pe Christos. Această vedere la distanță este de așa natură încât te face să vezi imaginea obiectului ca și cum ar fi în imediata ta vecinătate. Încă o treaptă mai sus a forței christice.
Următorul semn este vindecarea orbului din naștre.
Povestirea acestei vindecări, așa cum este înfățișată în Evanghelia după Ioan, a fost cu totul deformată. Așa cum o cunoașteți dumneavoastră din Evanghelii, ea sună așa:
„Și trecând, Iisus a văzut un orb din naștere.
Și ucenicii lui L-au întrebat, zicând:
Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?
Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (9, 1-3)
Și apoi El îl vindecă. Este oare cu adevărat creștinesc să interpretezi aceasta astfel: Acest om s-a născut orb nu pentru că părinții săi ar fi păcătuit, nu pentru că ar fi păcătuit el însuși, ci Dumnezeu l-a făcut orb pentru ca Christos să poată veni și, spre gloria lui Dumnezeu, să poată să înfăptuiască această minune? Așadar, pentru a putea trece în contul lui Dumnezeu o acțiune era nevoie mai întâi ca respectivul să fie făcut orb de Dumnezeu! Dacă ai citit astfel, nu vei fi citit corect. În realitate nu este deloc greșit spus că „în acest orb trebuie să se arate lucrările lui Dumnezeu”.
Dacă vrem să înțelegem acest semn trebuie să urcăm la sensul ce se dădea în trecut cuvântului „Dumnezeu”. Cel mai ușor putem face aceasta dacă ne referim la un alt capitol, unde Christos este acuzat tocmai pentru a fi spus despre Sine însuși că El și Dumnezeu sunt una. Ce răspunde El?
„Iisus le-a răspuns: Nu este scris în legea voastră că eu am zis: Dumnezei sunteți?” (10, 34)
Cu alte cuvinte, Christos răspunde: În adâncul fiecărui suflet omenesc există gemenele unui Dumnezeu, există ceva divin. De câte ori nu am spus noi că al patrulea principiu al entității umane, Eul, este un germene al divinității în om! „Voi sunteți Dumnezei!” înseamnă: În voi locuiește ceva divin! Acest divin este ceva diferit de om, de omul ca persoană, așa cum trăiește ea între naștere și moarte; el nu este nici ceea ce omul moștenește de la părinții lui. De unde provine acest divin, această individualitate a omului? Ea trece din întrupare în întrupare prin multe vieți pământești. Această individualitate vine dintr-o viață pământească anterioară, dintr-o întrupare anterioară. Așadar, nu părinții sunt cei care au păcătuit, nici personalitatea sa, pentru care obișnuim să spunem „Eu”. Dar ceea ce a făcut ca acest om să se nască orb în această viață își are cauza într-o viață anterioară. El a devenit orb pentru ca în orbirea sa să se arate lucrările lui Dumnezeu în el dintr-o viață anterioară. Karma, legea cauzei și efectului, este indicată aici cât se poate de clar de către Christos Iisus. Asupra cui trebuie acționat în acest caz pentru ca să poată fi vindecată această boală? Trebuie acționat nu asupra Eului trecător, cel care trăiește între naștere și moarte, ci trebuie forat mai adânc, până la Eul care trece dintr-o viață în alta. Din nou avem o potențare a forței christice. Până aici am văzut că ea nu a acționat decât asupra a ceea ce este în prezent; acum ea acționeză asupra a ceea ce supraviețuiește morții și se continuă de la o viață la alta. Christos se simte pe El însuși ca reprezentant al Eu sunt-ului. Revărsându-și forța Sa în Eu sunt, Christos-Dumnezeu Cel înalt împărtășindu-se Dumnezeului din om, El îi dă omului puterea de a se vindeca pe sine dinăuntru. Acum Christos pătrunde până în forul cel mai intim al sufletului. Forța Sa se execită asupra individualității veșnice a bolnavului și o întărește, prin aceea că în individualitatea bolnavului își face apariția chiar forța lui Christos, coborând în felul acesta până la urmările încarnărilor sale anterioare.
Ce intensificare mai poate cunoaște această forță christică? Nu îi mai rămâne decât ca Christos să se apropie de om și să trezescă în el propriul Său impuls, ca celălalt să primescă în așa fel forța christică încât întreaga sa ființă să se pătrundă de ea și el să devină un alt om, un om pătruns de Christos. Acest lucru se petrece la învierea lui Lazăr! Aici avem o nouă intensificare a fortei christice. Forța christică urcă din treaptă în treaptă.
Unde găsim în lume un document liric de o compoziție mai magistral gândită decât această Evanghelie? Și cine nu s-ar înclina cu respect văzând cum aici evenimentele sunt astfel zugrăvite încât cunosc o gradație din treaptă în treaptă și o înlănțuire minunată? Fie și numai prin compoziția artistică a Evangheliei după Ioan și tot ar trebui să ne înclinăm în fața autorului ei. În ea totul este gradat, din treaptă în treaptă, și se potențează.
Ne mai rămâne un lucru de arătat. Am desprins aici câteva pasaje care ne arată progresia semnelor, a minunilor. Mai există, între acestea, o serie de alte întâmplări. Cum se articulează ele în ansamblu?
Vom vedea mâine cum în Evanghelia după Ioan nu numai minunile se succed gradat într-un mod minunat, ci și pasajele intermediare sunt inserate cu o anumită intenție, astfel încât ai impresia că nu ai fi putut completa mai bine aceste spații decât a făcut-o autorul Evangheliei după Ioan.
Azi am studiat compoziția acestei Evanghelii din punct de vedere artistic. Vedem că este aproape de neimaginat o operă artistică cu o compoziție mai perfectă și mai frumos prezentată decât Evanghelia după Ioan, de la început și până la sfârșit, în episodul învierii lui Lazăr.
Numai cine știe să citească și să înțeleagă despre ce este vorba poate presimți însă sensul profund și covârșitor al Evangheliei după Ioan. Antroposofia este astăzi chemată să așeze în fața sufletelor noastre acest sens uriaș. Dar în această Evanghelie mai sunt multe alte lucruri. În viitor vor urma și alte explicații decât cele pe care le-am dat noi în aceste expuneri. Ele vor fi luminate de o înțelepciune care, la rândul ei, o va depăși pe a noastră. Această înțelepciune va sluji însă și ea la descoperirea de noi adevăruri, așa cum înțelepciunea noastră, de șapte ani încoace, ne ajută să aflăm ceea ce, fără antroposofie, nu poate fi găsit.
