La sfârșitul conferinței noastre de ieri am ajuns la concluzia că impulsul lui Christos, după ce s-a manifestat o dată prin Iisus din Nazaret, s-a unit cu evoluția Pământului. Atât de puternic este acum acest impuls încât astăzi el acționează asupra omului așa cum acționa altădată acel mod de inițiere, devenit tot mai periculos pentru viața omului, care consta în a desprinde corpul eteric de corpul fizic timp de trei zile și jumătate.
Dumneavoastră trebuie să vă imaginați că de fapt o astfel de răsturnare în evoluția omenească s-a putut impune doar încet și treptat, că ea nu a putut apărea chiar de la început cu această intensitate și putere. De aceea a fost necesar ca la învierea lui Lazăr să se facă un fel de tranziție. Lazăr a stat timp de trei zile și jumătate într-o stare asemănătoare morții. Totuși dumneavoastră trebuie să vă fie clar că această stare diferea de cea prin care trecuseră vechii inițiați. Ea nu a fost provocată artificial de către cel care iniția, ca odinioară când, prin procedee pe care nu îmi este îngăduit să le descriu aici, corpul eteric era extras din corpul fizic. În cazul lui Lazăr totul s-a petrecut – putem spune – într-un mod natural. Dumneavoastră știți chiar din Evanghelie că Christos era dinainte în legătură cu Lazăr și cele două surori, Marta și Maria, căci acolo (11, 2) este spus: „Domnul îl iubea”, ceea ce înseamnă că Christos exercitase mult timp o influență adâncă și puternică asupra lui Lazăr care, astfel, era pregătit și matur pentru ce a urmat. În cazul lui Lazăr, la inițiere nu a fost deci nevoie să se provoace artificial o stare de transă timp de trei zile și jumătate; această stare s-a produs de la sine sub acțiunea puternică a impulsului lui Christos. Pentru lumea exterioară Lazăr era, ca să spunem așa, ca și mort, cu toate că în acest timp el a trecut prin ce era mai esențial, astfel că numai actul final, trezirea, a fost făcută de către Christos. Cel care știe ce s-a petrecut în acel moment mai recunoaște un ecou al vechii inițieri în cuvintele pe care le rostește Christos: „Lazăre, vino afară!”
Și, așa cum am văzut, Lazăr cel înviat era Ioan, sau mai bine spus autorul Evangheliei după Ioan, deci primul inițiat în sensul creștin care a putut vesti lumii Evanghelia despre entitatea lui Christos.
Putem așadar presupune că această Evanghelie după Ioan, pe care teologii din ziua de azi o analizează pur istoric, considerând-o pe nedrept a fi doar un imn liric, o operă cu totul subiectivă a acestui autor, ne lasă să pătrundem în tainele cele mai profunde ale impulsului christic. Actualmente, pentru teologii a căror gândire este puternic impregnată de materialism această Evanghelie este o piatră de încercare când ea este comparată cu celelalte Evanghelii așa-zis sinoptice. Imaginea despre Christos pe care ei și-o fac după primele trei Evanghelii flatează foarte mult orgoliul acestor erudiți domni din zilele noastre. S-a acreditat chiar expresia – și asta provenind chiar din mediile teologice – că am avea de-a face cu „omul simplu din Nazaret”. Și se accentuează în mod repetat că imaginea despre Christos pe care o putem obține este cea a unui om, poate omul cel mai nobil care ar fi trăit vreodată pe Pământ, dar nimic mai mult decât un om. Există chiar tendința de a simplifica într-atât lucrurile încât auzim spunând-se că au mai existat și alți oameni mari, Platon, Socrate etc.... Se acceptă, ce-i drept, că pot exista diferențe de treaptă între aceștia.
Desigur, imaginea lui Christos pe care ne-o prezintă Evanghelia după Ioan este foarte diferită! De la început este spus aici că cel care a trăit trei ani în corpul lui Iisus din Nazaret a fost Logosul, Cuvântul din veci de veci, sau – după numele care de asemenea există pentru el – „înțelepciunea veșnic creatoare”. Epoca noastră nu poate înțelege cum un om la vârsta de 30 de ani este atât de matur încât este în stare să-și sacrifice propriul Eu și să primescă în el o altă entitate, o entitate de natură cel puțin supraumană: Christos, pe care Zoroastru L-a numit „Ahura Mazdao”. De aceea acești teologi moderni gândesc că autorul Evangheliei după Ioan n-a făcut decât să descrie într-un fel de imn liric poziția lui față de Christos și nimic altceva. Avem pe de o parte Evanghelia după Ioan și pe de altă parte celelalte trei Evanghelii, însă dacă vrem să avem o imagine de mijloc despre Christos între aceste două imagini putem reține și scoate în evidență „omul simplu din Nazaret”, chiar prezentat într-o măreție istorică. Acestor cercetători moderni le displace faptul că în Iisus din Nazaret trebuie să căutăm o entitate divină.
Din lectura Cronicii Akasha reiese că, la 30 de ani, cel pe care noi îl numim Iisus din Nazaret ajunsese, prin tot ceea ce a dobândit în încarnările anterioare, la o treaptă de maturitate atât de înaltă încât a putut să-și sacrifice propriul Eu. Căci acest lucru s-a petrecut atunci când Iisus din Nazaret a fost botezat de către Ioan; el a putut lua hotărârea de a se desprinde ca Eu, ca al patrulea element al ființei umane, de corpul fizic, de corpul eteric și de corpul astral. Ceea ce rămăsese acolo era o structură nobilă de învelișuri, un corp fizic, corp eteric și corp astral nobil, impregnat de cel mai pur și mai înalt evoluat Eu. Ea constituia un vas pur ce a putut primi, la Botezul lui Ioan, pe Christos, Logosul veșnic, înțelepciunea creatoare. Așa ne spune Cronica Akasha și asta regăsim și noi, numai să vrem, în textul Evangheliei după Ioan.
N-ar trebui însă să abordăm ceea ce crede epoca noastră materialistă? Poate vă miră că am putut să spun despre teologi, deci despre unii care vorbesc despre spiritual, că ar fi materialiști. Dar nu este vorba despre ce crede unul sau ce studiază el, ci de cum studiază, indiferent de conținut. Cine nu vrea să știe nimic despre ce ne preocupă pe noi aici, cine nu vrea să știe nimic despre lumea spirituală și nu-l interesează decât ce există afară, în lumea materială, sub formă de documente și așa mai departe, și doar prin ele își face o imagine despre lume, acela este un materialist. Contează mijloacele cu care se cercetează. Pe acestea noi trebuie însă să le discutăm.
Dacă citiți Evangheliile veți întâlni acolo o serie de contradicții. De fapt, asupra chestiunilor principale ele coincid în mod izbitor, am spune, cu ceea ce noi putem descrie în esență din Cronica Akasha. Ele coincid îndeosebi în ce privește Botezul lui Ioan. Reiese din cele patru Evanghelii că autorii lor consideră a avea o importanță capitală acest botez pentru Iisus din Nazaret. Ele concordă și în ce privește episodul Răstignirii și al Învierii. Or, acestea sunt tocmai evenimentele cele mai miraculoase din toate pentru gânditorii materialiști ai epocii noastre. Aici nu există deci contradicții. Dar celelalte aparente contradicții cum le vom explica?
Să luăm mai întâi două dintre Evanghelii, cea a lui Marcu și cea a lui Ioan. Ele încep cu Botezul săvârșit de Ioan. Ele descriu numai ultimii trei ani ai activității lui Christos Iisus, deci numai ceea ce s-a petrecut după ce Spiritul lui Christos a luat în posesie învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret, corpul său fizic, corpul eteric și corpul astral. Avem apoi celelalte două Evanghelii, cea a lui Matei și cea a lui Luca. Ele descriu într-o anumită măsură și ceea ce a precedat, ceea ce ar fi, așadar, în sensul nostru, istoria din Cronica Akasha a lui Iisus din Nazaret înainte ca el să se fi jertfit pentru Christos. Pentru cei care caută cu tot dinadinsul contradicții, ei găsesc aici, chiar la început, că Matei dă o genealogie a strămoșilor care urcă până la Avraam, în timp ce Luca dă o descendență care urcă până la Adam și de la Adam la tatăl lui Adam, Dumnezeu însuși. O altă contradicție care ar rezulta de aici ar fi aceea că Matei povestește cum vin să îl salute pe pruncul Iisus nou-născut toți magii din Orient, conduși de o stea, în timp ce Luca povestește despre viziunea păstorilor, despre adorația lor, apoi despre înfățișarea la templu; Matei, în schimb, vorbește despre persecuția lui Irod, fuga în Egipt și întoarcerea la Nazaret. Acestea în special, și încă multe altele, ar putea fi citate drept contradicții. Putem explica acest șir de fapte studiind Cronica Akasha independent de Evanghelii.
Cronica Akasha ne spune că aproximativ în timpul precizat de Biblie – câțiva ani diferență nu contează – s-a născut Iisus din Nazaret, că în trupul lui Iisus din Nazaret a trăit o individualitate care atinsese deja în cursul încarnărilor precedente trepte foarte înalte de inițiere și dobândise facultatea de a privi adânc în lumea spirituală. Cronica Akasha ne mai învață și altceva, iar eu nu voi insista prima dată decât în linii mari asupra celor ce ne spune ea. Cronica Akasha, care ne oferă singura relatare adevărată, ne spune că cel care a apărut în acest Iisus din Nazaret a parcurs în încarnările precedente cele mai variate inițieri, în regiuni cât se poate de diferite. Ea ne trimite înapoi, într-o epocă în care purtătorul de mai târziu al numelui de Iisus din Nazaret a dobândit pentru prima dată în Persia antică o treaptă înaltă, importantă, de inițiere, și a avut o activitate semnificativă. Astfel Cronica Akasha ne arată cum această individualitate care a trăit în corpul lui Iisus din Nazaret acționase deja și în cadrul lumii spirituale a vechii Persii, că ea s-a putut înălța cu contemplarea până la Soare, unde îl vedea pe Marele Spirit solar, pe care îl numea Ahura Mazdao.
Ceea ce trebuie să ne fie clar este că în corporalitățile acestei individualități care a trecut prin atâtea încarnări a pătruns Christos. Ce se întelege prin asta? – Nimic altceva decât că Christos s-a slujit de cele trei corpuri ale lui Iisus din Nazaret, de corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, pentru acțiunea Sa pe Pământ. Or, dumneavoastră știți că toate gândurile noastre, tot ce exprimăm prin cuvinte, tot ce simțim depinde de corpul nostru astral. El este purtătorul a toate. Timp de 30 de ani Iisus din Nazaret a trăit ca Eu în acest corp astral, căruia i-a împărtășit tot ce viețuise și recepționase în sine în cursul încarnărilor precedente. În ce fel trebuia deci acest corp astral să îi modeleze gândurile? Evident, în așa fel încât să se muleze și să se alipească individualității care locuise în ea timp de 30 de ani. Când în Persia antică Zoroastru își ridica privirile spre Soare și vorbea de Ahura Mazdao, acest lucru s-a imprimat în corpul său astral. În acest corp astral cobora acum Christos. Nu era deci firesc ca Christos, atunci când avea nevoie să împărtășească anumite gânduri și să exprime anumite sentimente, fie ele aceleași, să le îmbrace în ceea ce-i oferea corpul astral? Căci dacă dumneavoastră purtați o haină gri lumea din jur vă va vedea îmbrăcat într-o haină gri! Christos a apărut în fața lumii exterioare în corpul lui Iisus din Nazaret, în corpul său fizic, corpul său eteric și corpul său astral, astfel încât gândurile și sentimentele Sale au primit coloratura gândurilor și sentimentelor care trăiau în corpul lui Iisus din Nazaret. Să nu ne mirăm atunci că în exprimările Sale auzim răsunând ecourile din vechea Persie și că în Evanghelia după Ioan răsună multe din expresiile folosite în vechea inițiere persană! Căci impulsul care trăia în Christos a trecut în discipol, în Lazăr cel înviat. Astfel, prin Ioan vorbește oarecum corpul astral al lui Iisus din Nazaret și în Evanghelia sa întâlnim expresii utilizate de vechea inițiere persană și în modalitatea ei de formulare a gândurilor. Dar în Persia spiritele reunite în Soare nu erau denumite doar prin Ahura Mazdao. Pentru spiritele solare se folosea, într-un anumit sens, expresia „Vohumanu”, adică Cuvântul creator sau spiritul creator. Logosul, în sensul forței creatoare, este folosit prima dată în inițierea persană. Acest lucru ne apare chiar din primul verset al Evangheliei după Ioan. Multe alte lucruri din Evanghelia după Ioan le vom întelege dacă știm că Christos însuși vorbea prin corpul astral care, timp de 30 de ani, a slujit lui Iisus din Nazaret și că această individulitate era reîncarnarea unui vechi inițiat persan. Aș putea să vă arăt multe alte locuri din Evanghelia după Ioan și veți vedea cum totul devine inteligibil, cum această Evanghelie, cea mai profundă dintre toate, acolo unde ea se slujește de cuvinte ce țineau de tainele inițierii concordă cu modul de exprimare persan, așa cum s-a transplantat el în vremurile ce au urmat.
Cum stăm însă cu celelalte Evanghelii? Pentru a înțelege aceasta să ne aducem aminte ce am menționat puțin mai înainte.
Am auzit deja că existau entități spirituale înalte care la separarea Pământului de Soare și-au mutat câmpul de acțiune pe Soare. Și am menționat cu acest prilej faptul că forma astrală exterioară a acestor entități superioare care s-au ridicat pe Soare era, într-o oarecare măsură, contraimaginea anumitor forme animale de aici de pe Pământ. Forma spiritului-taur era contraimaginea spirituală a speciilor animale care încarnează în special ceea ce s-ar putea numi funcțiile de nutriție și de digestie. Deși aceste copii pământești pot să pară încă ceva inferior, contraimaginea spirituală este desigur ceva elevat spiritual. Avem așadar înalte entități spirituale care și-au mutat scena de activitate pe Soare, unde apar ca spirite-taur, și de acolo acționeză în sfera Pământului. Avem, de asemenea, alte spirite înalte, spiritele-leu, care își au copia în acele naturi animale în care predomină organele inimii și circulației sangvine. Întâlnim apoi alte entități spirituale – spiritele-vultur – care sunt prototipurile naturii-vultur din lumea animală și, în final, entitățile care unesc oarecum armonios celelalte naturi ca într-o mare sinteză, spiritele-om. Acestea din urmă erau atunci, dintr-un anumit punct de vedere, cele mai avansate.
Să ne întoarcem acum la vechea initiere. Ea îi dădea omului posibilitatea să contemple înaltele entități spirituale, mai evoluate decât omul, față către față. Dar, în funcție de planetele din care au coborât oamenii, la un anumit moment al evoluției – Marte, Jupiter, Saturn, Venus –, și inițierea lor trebuia să fie diferită. De aceea, chiar și în Atlantida au existat mai multe feluri de oracole. Unele îndreptau cu precădere privirea spirituală către spiritele pe care noi le-am caracteriza a fi spirite-vultur, în timp ce altele îndreptau privirea către spiritele-leu, spiritele-taur sau spiritele-om, în funcție de natura proprie a celor pe care trebuiau să îi inițieze. Această diversitate este una din particularitățile timpurilor atlanteene, iar ecouri ale acestui fapt au existat până de curând, în epoca noastră postatlanteeană. În Asia Mică și în Egipt puteai, de pildă, să găsești centre de Misterii în care inițierea era făcută în așa fel încât inițiații vedeau înaltele entități spirituale sub forma spiritelor-taur sau a spiritelor-vultur.
Întreaga cultură exterioară este o emanație a acestor Misterii. Cei care în viziunea lor percepeau înaltele fiinte spirituale sub formă de leu și-au făcut din corpul leului un fel de imagine a ceea ce contemplaseră. Numai că ei își spuneau: Aceste spirite iau parte la evoluția omului, și de aceea au dat corpului leului un cap de om. De aici derivă Sfinxul de mai târziu. Cei ce contemplaseră contraimaginile spirituale drept spirite-taur exprimau faptul prin aceea că în mărturia lor despre lumea spirituală au introdus cultul taurului, ceea ce mai târziu a condus la adorarea boului Apis în Egipt, iar în Persia la adorarea taurului Mithra. Căci ceremoniile pe care le găsim la diferite popoare provin din ritualurile de inițiere.
Astfel, peste tot existau inițiați, unii a căror privire spirituală era acordată în special pentru spiritele-taur, alții înclinați mai mult pentru spiritele-vultur și așa mai departe. Într-un fel, am putea chiar indica diferența care există între diversele genuri de inițiere. De pildă, cei care erau în așa fel inițiați încât entitățile spirituale le apăreau sub forma spiritelor-taur primeau în special o învățătură despre acele raporturi ale naturii umane ce ascund, să zicem așa, tainele sistemului glandular, ale etericului. Ei erau, de asemenea, inițiați în tot ceea ce în om este legat strâns de Pământ, îl țintuiește de Pământ. Iată la ce aveau acces cei ce erau inițiați în misterele taurului.
Să încercăm să ne transpunem în, starea sufletească a unui inițiat. Ei auziseră de la marii lor instructori că omul a coborât din înălțimile divine. Primii oameni care au coborât erau vlăstarele ființelor divin-spiritule. De aceea ei vedeau obârșia primului om în Dumnezeul-Tată al lui. Astfel, omul a coborât pe Pământ și s-a perpetuat din formă pământească în formă pământească. Tot ceea ce era încătușat de Pământ îi interesa cu precădere pe acești oameni, și tot așa ei se interesau de tot ce viețuiau oamenii atunci când printre părinții lor numărau și entitățile divin-spirituale. – Iată ce îi interesa pe inițiații-taur.
Cu totul altfel era pentru inițiații-vultur. Ei contemplau ființe spiritule care aveau o atitudine cu totul aparte față de ceea ce este omul. Dar pentru a înțelege aceasta trebuie spuse măcar câteva cuvinte despre natura spirituală a păsării.
Animalele care, prin organismele lor inferioare, se află sub nivelul omului încarnează acele ființe care s-au durificat prea devreme, care n-au știut să păstreze substanța corpului lor destul de suplă și plastică până în momentul în care ar fi putut să îmbrace o formă umană. În natura de pasăre avem însă acele fiinte care nu au preluat funcțiile cele mai de jos, dar care au sărit dincolo de acest punct. Ele nu au coborât destul de jos, s-au menținut inițial într-o substanță prea plastică, în timp ce celelalte animale trăiau în substanțe prea dense. Pe măsură ce evoluția înainta, condițiile exterioare le-au forțat să se durifice. Ele s-au solidificat într-un mod care corespunde unei naturi prea moi, unei naturi prea puțin coborâte pe Pământ. Aceasta exprimat foarte simplist și popular, dar corespunzător adevărului. Aceste naturi-păsări au ca prototip acele ființe spirituale care, de asemenea, au depășit în sus acest punct, care s-au menținut într-o substanță spirituală prea moale, și de aceea au sărit peste punctul pe care ar fi trebuit să îl atingă la un moment dat al evoluției lor. Ele deviază în sus, în timp ce celelalte deviază în jos. Oarecum la mijloc se află spiritele-leu și spiritele armonioase, spiritele-om, ce au știut să aștepte mometul potrivit.
Ne este astfel clar că cei care au primit ceva de la vechea inițiere au recepționat evenimentul christic. Anterior ei putuseră deja să privească în interiorul lumii spirituale, și asta în conformitate cu modul lor specific de inițiere. Cei care primiseră inițierea-taur – respectiv inițiații unei mari părți a țării Egiptului – știau că ridicându-și privirea către lumile superioare văd înaltele entități spirituale sub forma contraimaginilor naturii-taur din om. Dar cei care primiseră impulsul lui Christos își spuneau: Nouă ne-a apărut acum, în adevărata Sa formă, Cel care este stăpân în lumea spirituală. Ceea ce noi am văzut odinioară, ființa spre care am tins de-a lungul treptelor noastre de inițiere, a fost o prefigurare a lui Christos. Christos este Cel pe care trebuie să-L punem în centrul viziunilor noastre de odinioară. Dacă ne gândim la tot ce am văzut odinioară, la tot ceea ce ne-a deschis puțin câte puțin accesul la lumile spirituale, unde am fi ajuns dacă încă de pe atunci am fi fost la înălțimea corespunzătoare? La Christos! – Un inițiat de acest fel ar fi descris accesul la lumea spirituală după inițierea-taur. Apoi ar fi spus: Adevărul care se ascunde acolo este Christos. – Și tot așa ar fi vorbit un inițiat în misterele leului sau ale vulturului.
Toate aceste școli de inițiere aveau regulile lor foarte precise în ce privește accesul la lumea spirituală. Difereau numai ritualurile conform cărora se intra în lumea spirituală. În Asia Mică și în Egipt existau Misterii de nuanțe foarte diferite; unele obișnuiau să-l aducă pe inițiat la a contempla în final natura-taur; altele îi conducea spre contemplarea spiritelor-leu, și așa mai departe.
Să-i observăm acum din acest punct de vedere pe cei care, conform diferitelor feluri de inițiere din acea vreme, s-au pregătit să simtă impulsul christic, să-L înțeleagă în mod corect pe Christos. Să luăm un inițiat care a trecut prin toate acele trepte care l-au condus la contemplarea spiritului-om. El și-ar fi spus: Mie mi-a apărut adevăratul stăpân al lumii spirituale; cel care a trăit în Iisus din Nazaret este Christos! Ce m-a condus aici? Inițierea mea anterioară! – El cunoștea drumul care ducea la contemplarea spiritului-om. Asfel, el descrie ce trebuie să viețuiască omul pentru a ajunge la inițiere și în special pentru a putea recunoaște natura-Christos. El cunoscuse acea inițiere practicată în Misteriile ce conduceau la contemplarea omului. De aceea și spiritul marelui inițiat care trăia în corpul lui Iisus din Nazaret i-a apărut în imagine în Misteriile frecventate de el; și descrie chiar așa cum vedea el această problemă. Este cazul descrierii din Evanghelia după Matei. O tradiție mai veche spune un lucru cât se poate de îndreptățit atunci când leagă numele autorului Evangheliei după Matei de unul din cele patru simboluri care vi se prezintă dumneavoastră aici la capitelurile coloanelor de pe partea dreaptă și stângă [Nota 16], pe care noi îl desemnăm ca simbol al omului. O tradiție mai veche pune în legătură numele autorului Evangheliei după Matei cu spiritul-om. Faptul provine din aceea că autorul Evangheliei după Matei a avut parte, să spunem așa, în propria sa inițiere de inițierea în Misteriile omului. În timpurile în care au fost scrise Evangheliile nu se obișnuia încă să se scrie biografii, așa cum se face astăzi. În acele timpuri oamenilor li se părea esențial să spună că a existat un mare inițiat care L-a primit pe Christos în el. Pentru ei, cel mai important lucru era să arate modul în care se ajunge la inițiere și etapele prin care treci pentru a deveni inițiat. De aceea, ei lăsau deoparte evenimentele exterioare de zi cu zi, care li se par astăzi atât de importante biografilor.
Ce nu ar face un istoric de azi ca să obțină cât mai mult material documentar! Cândva „șvabul Vischer”, Friedrich Theodor Vischer [Nota 17], a folosit o imagine foarte bună ironizând modul în care se scriu astăzi biografiile. El spunea: Într-o zi un tânăr savant se apucă să scrie o teză de doctorat despre Goethe. Prima dată a început printr-o muncă pregătitoare, adunând tot ceea ce credea că îi poate folosi. Dar pentru că nu s-a mulțumit cu asta, a mers să scotocească toate podurile caselor din toate orașele în care trăise Goethe, a scotocit peste tot, ba chiar și prin restul camerelor. A răscolit praful de prin toate cotloanele, a răsturnat toate lăzile de gunoi rău mirositoare ca să găsească ce mai era de găsit și ar fi putut să-i îmbogățească teza: Raporturile care există între degerăturile doamnei Christiane von Goethe și personajele mitologice – alegorice – simbolice din Faust, partea a II-a! Evident, totul este foarte îngroșat, dar faptul corespunde destul de bine mentalității biografilor contemporani. Autorii care vor să scrie despre Goethe își vâră nasul în toate gunoaiele posibile pentru a-și scrie biografiile. Cuvântul discreție le este necunoscut.
Evangheliștii care l-au descris în Evangheliile lor pe Iisus din Nazaret au înțeles să facă altfel acest lucru. Pentru ei, toate evenimentele exterioare dispar în fața etapelor pe care le parcurge Iisus din Nazaret ca inițiat. Asta descriu ei, dar și aici fiecare în felul său propriu și așa cum a știut.
Descrierea pe care o face Matei este cea a unui inițiat în Misteriile omului. Această inițiere era apropiată de înțelepciunea egipteană. – Acum putem înțelege și cum a ajuns cel ce a scris Evanghelia după Luca la descrierea sa cu totul aparte. El era un inițiat care în încarnările precedente a fost introdus în Misteriile spiritului-taur. El a putut descrie în ce consta o astfel de inițiere. El a putut spune: Toate aceste etape au fost desigur parcurse de un mare inițiat! Și el îl descrie în nuanța sa. Acest evanghelist a fost unul din cei ce trăiseră anterior în special în sânul Misteriilor egiptene. Nu este deci de mirare că el face să apară mai ales trăsăturile care reflectă caracterul egiptean al inițierii. Să privim puțin pe autorul Evangheliei după Luca prin prisma celor aflate acum. El își spunea: Acea individualitate care a trăit în corpul lui Iisus din Nazaret a fost un mare inițiat. Eu însumi am învățat prin Misteriile egiptene cum se ajunge la inițierea-taur. Eu o știu. – Acest tip de inițiere îi era extrem de actual. El își spunea: Acest Iisus din Nazaret care a devenit un atât de mare inițiat a trecut în încarnările anterioare, în afara multor altor inițieri, și printr-o inițiere egipteană. – Așadar în Iisus din Nazaret avem un inițiat care a trecut prin inițierea egipteană. Firește, și ceilalți evangheliști știau acest lucru, dar nu dădeau prea mare importanță acestui fapt pentru că ei nu cunoșteau foarte bine inițierea dinspre această latură. De aceea pe ei nu i-a impresionat în mod special nimic în persoana lui Iisus din Nazaret.
În primele conferințe v-am explicat că atunci când un om a trecut printr-o inițiere în el se produce ceva deosebit când se reîncarnează. Atunci se petrec anumite evenimente bine precizate, care reproduc exterior cele prin care a trecut înainte. Să presupunem că un om a trecut printr-o inițiere în vechea Irlandă. Acum, printr-un eveniment exterior al vieții sale, el ar trebui să-și aducă aminte de această inițiere irlandeză. De pildă, o întâmplare exterioară îl obligă să facă o călătorie în Irlanda. Faptul că trebuie să facă o călătorie tocmai în Irlanda îl frapează pe cel care cunoaște mai exact inițierea irlandeză. Cine nu o cunoaște nu o va considera atât de importantă.
Individualitatea care a trăit în Iisus din Nazaret fusese inițiată și în Misteriile egiptene. De aici și plecarea în Egipt. Pe cine ar fi trebuit deci să frapeze cel mai mult această „fugă în Egipt”? Firește, pe cel care o cunoștea din poprie experiență. De aceea și descrie această călătorie aparte, fiincă el știe ce semnifică asta. Ea este descrisă în Evanghelia după Matei pentru că autorul știa din propria sa inițiere ce însemna pentru mulți inițiați o călătorie în Egipt. Și dacă dumneavoastră știți acum că autorul Evangheliei după Luca este un om care cunoștea în mod deosebit inițierea egipteană, care făcea trimitere la cultul taurului, veți înțelege că nu este ceva întâmplător dacă o veche tradiție așază simbolul taurului alături de cel care a scris Evanghelia după Luca. Din motive bine întemeiate – pe care nu am timp să vi le enumăr aici – el nu face nicio descriere a călătoriei în Egipt. El indică însă unele procese tipice, a căror valoare numai un om care cunoștea îndeaproape inițierea egipteană putea să o aprecieze. Autorul Evangheliei după Matei indica relația lui Iisus din Nazaret cu Egiptul mai mult exterior, prin călătoria în Egipt. Autorul Evangheliei după Luca privește întregul ansambu de procese pe care îl descrie în spiritul dat de o inițiere egipteană.
Să luăm acum pe autorul Evangheliei după Marcu. El lasă la o parte istoria premergătoare și descrie în special activitatea lui Christos în corpul lui Iisus din Nazaret vreme de trei ani. Sub acest aspect Evanghelia după Marcu coincide întru totul cu Evanghelia după Ioan. Autorul Evangheliei după Marcu a trecut printr-o inițiere care seamănă foarte mult cu cele din Asia Mică, și chiar cu cele grecești, dacă putem spune așa, inițierile păgâne euro-asiatice, care pe atunci erau cele mai moderne. Toate aceste inițieri se reflectă în lumea exterioară, în sensul că cel care era o înaltă personalitate, care fusese într-un anumit fel inițiat, nu își datora obârșia unei întâmplări naturale, ci uneia supranaturale. Aduceți-vă aminte că discipolii lui Platon, care voiau cu adevărat să îl înțeleagă pe maestrul lor în realitatea sa, nu erau interesați să știe cine fusese tatăl după trup al lui Platon. Pentru ei mai importantă decât orice era radierea spiritului lui Platon. De aceea ei își spuneau: Sufletul care a trăit în acest Platon, acest Platon este pentru noi născut dintr-o ființă spirituală înaltă, cu care fecundează omenescul de jos. Și ei atribuiau nașterea lui Platon, a celui care avea importanță pentru ei, a lui Platon cel trezit, zeului Apollo. Platon era pentru ei fiul lui Apollo. Și era chiar uzanța, în aceste Misterii, să nu te ocupi de viața care precede inițierea, ci să te interesezi doar de momentul în care respectivul a devenit, după o expresie atât de frecventă în Evanghelii, un fiu al zeilor, un fiu al lui Dumnezeu. Așa l-au descris admiratorii și discipolii săi cei mai evoluați. Platon, un fiu al lui Dumnezeu!
Trebuie să lămurim aici ce importanță avea o astfel de descriere a acestor fii de zei pe Pământ pentru viața umană. Exact în a patra epocă de civilizație oamenii s-au adaptat cel mai mult la lumea fizic-senzorială, au început să iubească Pământul. Ei îi iubeau pe zeii Antichității tocmai pentru că aceștia le arătau că fiii de vază ai Pământului sunt fiii zeilor. Tot ce se preumblă pe Pământ trebuie înfățișat în acest mod.
Unul dintre acești fii a fost autorul Evangheliei după Marcu. De aceea descrirea sa începe doar din momentul Botezului lui Ioan. Inițierea pe care a primit-o acest evanghelist îl face să cunoască lumea spirituală sub imaginea spiritului-leu. De aceea o veche tradiție atribuie autorului Evangheliei după Marcu simbolul leului. Și acum să ne întoarcem la ceea ce am discutat azi, la Evanghelia după Ioan.
Spuneam: Cel care a scris Evanghelia după Ioan a fost inițiat de Christos însuși. De aceea el a putut da ceva care conține, ca să spunem așa, un germene pentru acțiunea impulsului christic nu numai în prezent ci și în timpurile cele mai îndepărtate. El propovăduiește ceva ce va avea valabilitate în viitorul cel mai îndepărtat. El este unul dintre inițiații-vultur care s-a ridicat deasupra dezvoltării normale. Normalul pentru acea epocă îl dă evanghelistul Marcu. Ceea ce trece dincolo de această epocă, ceea ce ne arată cum va acționa Christos în viitorul cel mai îndepărtat, tot ceea ce planează deasupra a ceea ce ne țintuiește de Pământ întâlnim la Ioan. De aceea tradiția leagă numele lui Ioan evanghelistul de simbolul vulturului.
După cum vedeți, această veche tradiție care îi așază pe evangheliști, pe fiecare, alături de ceea ce constituie, să zicem așa, natura inițierii lui nu se bazează pe o pură fantezie, ci s-a născut din cele mai adânci temeiuri ale evoluției creștine. Trebuie să intrăm adânc în aceste lucruri pentru a înțelege că evenimentele cele mai importante, cele mai proeminente din viața lui Christos sunt zugrăvite în același fel de către cei patru evangheliști, dar că fiecare dintre ei îl înfațișează pe Christos Iisus așa cum l-a înțeles el, după specificiul inițierii sale. Este ceea ce am schițat deja în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic, dar așa cum o poți face pentru un public nepregătit, căci ea a fost scrisă la începutul dezvoltării noastre spiritual-științifice. Acolo a trebuit să țin cont de lipsa de înțelegere a epocii noastre față de ce înseamnă cu adevărat faptele oculte.
Vedem astfel cum Christos este luminat dinspre patru laturi de către evangheliști. Desigur, după puternicul impuls pe care El l-a dat, vă puteți da seama că Christos are multe laturi. Am spus însă întotdeauna că toate Evangheliile afirmă același lucru: entitatea lui Christos însuși a coborât din înălțimile spirituale în momentul Botezului, a locuit în corpul lui Iisus din Nazaret, a trecut prin moartea pe cruce și apoi a învins moartea. Vom poposi ceva mai mult asupra acestui mister al morții pe cruce. Să ne întrebăm mai întâi ce înseamnă pentru această entitate christică moartea pe cruce. Ceea ce caracterizează acest fapt este că el șterge orice deosebire între viața de dinainte și cea de după moarte. Esențialul în această moarte a lui Christos este faptul că după moarte El nu se schimbă, ci rămâne același, că El a fost Unul care dovedește zădărnicia morții. Astfel, cei care au putut recunoaște natura acestei morți a lui Christos au continuat să se refere la Christos Cel viu.
Ce s-a petrecut deci, din acest punct de vedere, pe drumul Damascului, când cel care era Saul devine un Paul, Pavel? Pavel știuse dinainte că spiritul pe care mai întâi Zoroastru îl contemplase în Soare, pe care apoi Moise l-a văzut deja în rugul aprins și în focul de pe Sinai, se apropia de Pământ, trebuia să vină să locuiască într-un corp omenesc. Un lucru însă nu putea înțelege Pavel, întrucât el era încă Saul, și anume faptul că acest om, purtător al lui Christos, trebuia să sufere moartea dezonorantă pe cruce! Dacă Christos ar fi venit, el nu și-L putea imagina decât triumfând și rămânând, odată venit pe Pământ, în tot ceea ce are Pământul. El nu-și putea imagina că Cel ce atârna pe cruce putea fi purtătorul lui Christos. Aceasta este ideea fundamentală în concepția lui Saul, înainte ca el să fi devenit Pavel. Moartea pe cruce, moartea infamantă pe cruce și ceea ce era legat de aceasta l-au împiedicat inițial pe Pavel să recunoască faptul că Christos, într-adevăr, chiar venise pe Pământ. Ce a putut interveni? Trebuia să se întâmple ceva pentru ca la un moment dat el să se convingă că individualitatea care stătea atârnată pe cruce în corpul lui Iisus din Nazaret era Christos; Christos coborâse pe Pământ! Prin evenimentul Damascului Pavel devine clarvăzător. Atunci el s-a putut convinge.
După evenimentul de pe Golgota, lumea spirituală nu i se mai părea privirii clarvăzătoare aceeași ca înainte. Mai înainte, Christos putea fi găsit în lumile spirituale. După acest eveniment Christos putea fi văzut în aura Pământului. Înainte El nu putea fi găsit acolo. Aceasta este marea diferență. Și Saul își spunea: Prin clarvedere, eu pot să mă conving că în Cel care a fost atârnat pe cruce și care a trăit sub numele de Iisus din Nazaret era Christos, care acum se află în aura Pămâtului. – Și el vede în aura Pământului ceea ce văzuse și Zoroastru ca Ahura Mazdao pe Soare. Atunci el a știut că cel care fusese răstignit a îniat. De aceea el a putut spune atunci: Christos a înviat. El mi-a apărut așa cum i-a apărut lui Chefa, celorlalți frați și celor 500 în același timp! Și de atunci el a devenit apostolul lui Christos Cel viu, pentru care moartea nu are aceeași semnificație ca pentru ceilalți oameni.
Când știi ceva despre aceste lucruri și auzi punându-se la îndoială moartea lui Christos pe cruce, moartea înțeleasă sub această formă, ești de acord cu autorul lucrării Creștinismul originar în care se găsesc detaliile istorice cele mai precise și care alcătuiesc o bază solidă pentru ceea ce tocmai am spus. Autorul – un alt șvab, Gfrörer [Nota 18] – insistă pe drept asupra Răstignirii. Și într-un anumit sens putem fi de acord cu el atunci când spune, în felul lui oarecum sarcastic, că pe acela care l-ar contrazice în această chestiune l-ar privi drept în față și l-ar întreba dacă nu cumva sub pălăria lui ceva nu este în regulă.
Moartea pe cruce este cheia de boltă a creștinismului, împreună cu tot ceea ce vom vorbi mâine, învierea și forța acestui cuvânt: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!” Iată ce constituie esența propovăduirii lui Pavel. De aceea el a putut spune: „Dacă Christos nu a înviat, zadarnică este predica noastră și zadarnică este credința noastră!” Pavel leagă creștinismul de înierea lui Christos. Putem spune că abia în epoca noastră începe puțin să se reflecteze asupra acestor lucruri, acolo unde nu se face din ele o problemă de dispută teologică ci se consideră o problemă vitală pentru creștinism. Marele filosof Soloviov este, în principiu, cu totul de acord cu Pavel când afirmă că un creștinism totul se bazează pe ideea învierii și că un creștinism al viitorului este imposibil dacă această idee nu este crezută și nu este înțeleasă. – Și el repetă în felul său cuvintele lui Pavel: Dacă Christos nu a înviat, zadarnică este predica noastră și zadarnică credința noastră. Atunci impulsul lui Christos ar fi imposibil. Fără Christos Cel înviat, Christos Cel viu, n-ar exista creștinism!
Este un fapt caracteristic și de aceea insistăm asupra lui. Gânditori independenți au ajuns prin propria lor filosofie, fără ajutorul ocultismului, să recunoască adevărul acestui cuvânt paulinic. Uitându-ne la ei, observăm că în epoca noastră deja apar oameni care își pot forma noțiuni în legătură cu ceea ce trebuie să devină în viitor convingere și concepție despre lume a oamenilor. Este tocmai ceea ce trebuie să aducă actualmente știința spiritului. Cei care însă nu au știința spiritului nu pot aduce decât un vas gol pentru noțiuni, și atâta tot. Așa este cazul gânditorului profund care a fost Soloviov. Sistemele sale filosofice sunt precum niște vase pentru noțiuni în care ar trebui turnat acel ceva după care ele deja aspiră și deja începe să se contureze, dar care nu poate veni decât din curentul antroposofic. El va turna în aceste vase acea apă vie, comunicările despre realitățile lumii spirituale, faptele oculte. Concepția spiritual-științifică despre lume poate aduce celor mai buni dintre contemporani acest ajutor de care, se vede deja astăzi, ei au nevoie și al căror tragism constă în aceea de a nu-l avea. Despre ei putem spune că tânjesc după antroposofie! Ei nu pot să o găsească. Prin mișcarea antroposofică, în vasele pregătite de ei trebuie turnat ceea ce poate da reprezentări clare, adevărate, despre evenimente precum evenimentul christic și Misteriul de pe Golgota. Despre acestea nu ne poate lumina decât antroposofia sau știința spiritului, cu dezvăluirile ei despre domeniile lumilor spirituale. Fapt este că Misteriul de pe Golgota nu poate fi înțeles astăzi decât prin antroposofie, prin cercetare spirituală!
