Printre faptele petrecute în Palestina la începutul erei noastre există unul asupra căruia s-a insistat în mod repetat, numit Botezul lui Iisus din Nazaret de către Ioan Botezătorul. S-a accentuat, de asemenea, că, în ce privește acest Botez, toate cele patru Evanghelii sunt în principal la unison. Astăzi se pune problema să studiem acest subiect dintr-un punct de vedere aparte.
Din felul în care apare Botezul lui Ioan în Evanghelii am putut să ne dăm seama că în el se face trimitere la un eveniment de cea mai mare importanță – eveniment ce ne este confirmat și prin Cronica Akasha – pe care a trebuit să-l caracterizăm prin cuvintele: Când Iisus din Nazaret se afla la aproximativ al 30-lea an de viață, entitatea divină care se numește Christos a pătruns în cele trei învelișuri corporale ale Sale.
Trebuie așadar să deosebim două părți în viața fondatorului creștinismului – fapt rezultat prin citirea Cronicii Akasha. Mai întâi trebuie să obsevăm viața marelui inițiat pe care îl numim Iisus din Nazaret. În acest Iisus din Nazaret trăiește un Eu despre care s-a spus că a trecut prin multe încarnări, că în aceste vieți a urcat tot mai multe trepte, evoluând până la stadiul de a putea face marea Sa jertfă. Această jertfă a constat în faptul că la aproximativ 30 de ani Eul lui Iisus din Nazaret a putut părăsi corpurile sale fizic, eteric, astral, pe care le limpezise, le purificase și le înnobilase. Exista astfel acolo un înveliș omenesc triplu de cea mai pură și nobilă factură, ce consta dintr-un corp fizic, un corp eteric și un corp astral. În momentul Botezului, în aceste învelișuri părăsite de Eul lui Iisus din Nazaret coboară acea entitate care nu a mai trăit niciodată pe Pământ, care n-a mai fost niciodată încarnată pe Pământ – entitatea lui Christos. Anterior, această entitate nu putea fi găsită decât în lumea aflată în afara Pământului nostru. Ea se unește cu un corp omenesc abia în momentul Botezului în Iordan și trăiește trei ani pe Pământ pentru a împlini în acest timp ceea ce vom încerca să înțelegem tot mai mult în cele ce urmează.
Ceea ce v-am spus acum este rezultatul observației clarvăzătoare. Evangheliștii îmbracă acest fapt în ceea ce ei descriu drept Botezul în Iordan. Prin aceasta ei voiau să spună următorul lucru: Dacă pentru diferiți oameni care au primit botezul de la Ioan s-a întâmplat una sau alta, pentru Iisus din Nazaret s-a întâmplat că în cele trei înelișuri ale Sale a pătruns Christos.
În prima conferință vă spuneam deja că acest Christos este aceeași entitate despre care în Vechiul Testament se zice: „Și Spiritul lui Dumnezeu plutea – sau mocnea – deasupra apelor” (Moise I, 1, 2). Același Spirit, deci Spiritul divin al sistemului nostru solar, a intrat în triplul înveliș al lui Iisus din Nazaret.
Să discutăm puțin ce s-a întâmplat atunci. Și trebuie să vă fie clar de la bun îneput că nu este ușor să înțelegi ce s-a petrecut de fapt la Botezul în Iordan, deoarece acesta a fost evenimentul cel mai important din întreaga evoluție pământească. Și cum să nu crezi că evenimentele mici ale evoluției pământești sunt mai ușor de înțeles decât cele mari? De asemenea, cum să nu crezi că evenimentul cel mai mare al evoluției pământești ridică și cele mai mari greutăți de înțelegere! De aceea vă voi spune acum câteva cuvinte care sub unele aspecte s-ar putea să-l șocheze pe cel care nu este pregătit. Dar acest om să își spună atunci că sufletul omenesc se află aici pe Pământ pentru a se perfecționa tot mai mult și în ce privește cunoașterea și că ceea ce poate șoca la început trebuie să devină cu timpul cât se poate de clar; altfel ar însemna să te îndoiești de capacitatea sufletului omenesc de a evolua. Așa însă putem să ne spunem în fiecare zi: Oricât am cunoscut până acum, sufletul meu se poate continuu perfecționa și el va înțelege lucrurile din ce în ce mai bine.
Avem deci în față un înveliș uman triplu, un corp fizic, un corp eteric și un corp astral, în care, să zicem așa, intră Christos. La aceasta fac aluzie cuvintele care răsună din tot Universul: „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care Eu însumi mă revelez!” (Matei 3, 17). Căci așa trebuie redate aceste cuvinte. Vă puteți imagina că coborârea lui Dumnezeu în învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret este însoțită de profunde transformări. Tot așa puteți accepta că în vechile inițieri se petreceau transformări majore la nivelul întregului om.
V-am descris cum se petrecea ultimul act al vechii inițieri. După ce discipolul ce trebuia inițiat în tainele zeilor fusese îndelung pregătit prin studiu și exerciții, el era adus trei zile și jumătate într-o stare asemănătoare morții. În tot acest timp corpul său eteric se afla despărțit de corpul fizic, astfel încât exercițiile care fuseseră asimilate în corpul astral puteau, la rândul lor, să se imprime în corpul eteric. Asta vrea să spună că cel care fusese inițiat trecea de la treapta de „purificat” la cea de „iluminat”, adică la posibilitatea de a contempla lumea spirituală. Un astfel de om mai deținea deja în vechile timpuri – cu atât mai mult acolo unde erau posibile aceste inițieri – o anumită putere asupra întregii sale corporalități. Când revenea apoi în corpul său fizic, el dobândea o stăpânire completă asupra unor elemente mai subtile ale acestuia. Dumneavoastră ați vrea probabil acum să știți dacă chiar îți dădeai seama, dacă observai atunci când te apropiai de un astfel de inițiat că el deținea această putere asupra învelișurilor sale, chiar și asupra corpului său fizic. Faptul putea fi văzut doar de cel care dobândise facultatea de a vedea asemenea lucruri. Pentru ceilalți, el nu era decât un om simplu, obișnuit. Dacă ei nu vedeau nimic deosebit este fiindcă trupul fizic, așa cum îI văd ochii fizici, nu este decât expresia exterioară pentru ceea ce se află îndărătul lui; iar transformările se referă la spiritualul care sălășluiește îndărătul corpului fizic.
Toți vechii inițiați dobândiseră, prin diferite proceduri de inițiere prin care trecuseră, o anumită stăpânire a corpului lor fizic. Un singur lucru nu putea fi pus prin nicio inițiere sub stăpânirea spiritului uman. Atingem aici o mare taină sau mister. În natura umană exista ceva la care puterea inițiatului din timpurile precreștine nu avea acces. Este vorba – oricât de ciudat ar putea să vă pară – de procesele fizico-chimice foarte subtile care stau la baza sistemului osos.
Până la Botezul lui Christos Iisus de către Ioan niciodată nu a existat în cursul întregii evoluții pământești o ființă umană – nici inițiat, nici neinițiat – care să fi putut acționa asupra proceselor fizico-chimice din sistemul osos. Prin coborârea lui Christos în corpul lui Iisus din Nazaret Eul lui Christos a devenit stăpân pe întregul corp, până înăuntrul sistemului osos. Consecința a fost că odinioară pe Pământ a trăit un corp în stare să domine forțele sale în așa fel încât să poată să încorporeze evoluției pământești forma sistemului osos, forma spirituală a sistemului osos. N-ar mai exista nimic din tot ce a cunoscut omul în sânul evoluției pământești dacă el nu ar ajunge să încorporeze ca lege a evoluției pământești forma nobilă a sistemului său osos, dacă el nu ar deveni puțin câte puțin stăpân peste această lege a sistemului osos.
Toate acestea au legătură cu o mai veche superstiție populară – foarte adesea vechile tradiții concordă cu ceea ce spune ocultismul: anumite cercuri simbolizează moartea printr-un schelet. Această imagine exprimă următorul adevăr: la începutul evoluției pământești toate legile care se referă la organismul omenesc erau într-un astfel de stadiu încât le-am fi regăsit – metamorfozate într-o formă superioară – și la sfârșitul evoluției pământești. Cu toate acestea, nimic din evoluția Pământului nu ar putea fi preluat și salvat pentru viitor dacă forma sistemului osos nu ar fi preluată. Forma sistemului osos biruie moartea în sens fizic. De aceea, cel care urma să învingă moartea pe Pământ trebuia să pună stăpânire asupra sistemului osos, în același fel în care v-am explicat că pune stăpânie pe anumite facultăți corporale, fie ele și de mai mică importanță. Omul își stăpânește doar într-o mică măsură sistemul său sangvin. Sentimentul rușinii, de pildă, alungă sângele de la inimă spre periferie; aceasta înseamnă că sufletul acționează asupra sistemului circulator; frica împinge sângele înapoi spre centru, spre inimă, și te face să pălești. – Când suntem triști ne țâșnesc lacrimi din ochi. Toate acestea reprezintă anumite moduri de stăpânire a sufletului asupra corporalului. – Cel care a trecut printr-o inițiere dobândește o putere de stăpânire și mai mare asupra corporalului; el ajunge să poată stăpâni într-un mod precis, după propria voință, mișcările anumitor părți ale creierului, și așa mai departe.
Așadar, ființa umană care forma învelișul lui Iisus din Nazaret a ajuns sub stăpânirea lui Christos. Liberul-arbitru, voința liberă a lui Christos a pătruns cu puterea sa de stăpânire până la nivelul sistemului osos, în care, pentru prima dată, să zicem așa, a putut acționa. Importanța acestui fapt se poate descrie însă în felul următor: omul și-a cucerit pe Pământ forma pe care o posedă în prezent prin sistemul său osos și nu într-o încarnare anterioară a planetei noastre. Dar el ar fi pierdut-o dacă nu ar fi venit acea putere spirituală pe care noi o numim Christos. Dacă nu ar fi intervenit acea stăpânire a lui Christos asupra sistemului osos, omul nu ar putea lua cu sine în viitor niciuna din roadele cucerite aici pe Pământ. – Așadar, în momentul Botezului în Iordan o putere colosară a pătruns învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret până în măduva oaselor. Acest moment trebuie să-l evocăm în fața sufletului, căci el este unul din aspectele petrecute.
Într-o naștere obișnuită are loc o unire a ceea ce vine din încarnări anterioare cu ceea ce omul primește prin ereditate. Individualitatea umană care a trăit în vieți anterioare se unește cu înelișul carnal-eteric căpătat la naștere. Așadar, are loc o unire a ceva ce vine din lumea spirituală cu fizic-senzorialul. Cei care au audiat conferințele mele știu că de îndată ce pătrundem în lumea spirituală noi vedem cum totul apare acolo inversat, ca într-o oglindă. Când cineva devine clarvăzător printr-o metodă rațională și i se deschide privirea în lumea spirituală, primul lucru pe care trebuie să-l învețe este să se orienteze treptat în lumea spirituală, fiindcă totul apare aici inversat. Dacă, de pildă, îi apare un număr, să zicem, 345, el trebuie să nu îl citească precum în lumea fizică, ci invers, 543. La fel trebuie să învățați să priviți totul, nu numai numerele.
Când Christos s-a unit cu înelișul exterior al lui Iisus din Nazaret, evenimentul le-a apărut celor care și-au deschis ochiul spiritual tot într-o imagine opusă. În timp ce la o încorporare fizică un spiritual coboară din luminile superioare pentru a se uni cu elementul fizic, ceea ce se jertfește aici pentru a primi spiritul christic apare deasupra capului lui Iisus din Nazaret sub forma porumbelului alb. Un element spiritual apare ca și cum s-ar desprinde de fizic! Aceasta este în întregime o observație clarvăzătoare și este fals să spui că nu ar fi decât o alegorie sau simbol. Este un fapt spiritual real, o reală clarviziune care pentru facultatea clarvăzătoare se desfășoară pe plan astral. După cum o naștere fizică este o atragere a unui spiritual, tot astfel această naștere a fost o jertfă, un sacrificiu. Prin aceasta se oferă posibilitatea ca spiritul „care plutea deasupra apelor” să se unească cu triplul înveliș al lui Iisus din Nazaret, să îl umple de forță și căldură, așa cum am descris.
Acum puteți înțelege că în momentul în care a avut loc acest eveniment la el nu a participat numai acel colțișor de lume în care s-a desfășurat Botezul din Iordan. Ar fi o miopie să credem că ceva ce i se întâmplă unei anumite ființe se limitează la atât cât poate să vadă ochiul. Este marea iluzie căreia i se dedau oamenii care nu se încred decât în simțurile lor fizice. Unde este, pentru simțurile exterioare, granița unui om? Este cea a pielii sale? Aici omul se termină din toate părțile. Cineva ar putea spune chiar: Dacă îți tai nasul, care face parte din tine, tu nu mai ești un om întreg; după asta recunosc că toate astea fac parte din ființa ta. – Dar asta este o vedere foarte scurtă. Numai câțiva decimetri dincolo de piele n-ar mai fi nimic din ce ține de noi! Gândiți-vă însă că la fiecare respirație inspirați aerul atmosferic din jurul dumneavoastră. Dacă vi se taie nasul nu mai sunteți un om întreg; dar nici când vi se taie aerul nu mai sunteți un om întreg! Este un mod arbitrar de a vedea lucrurile atunci când ne reprezentăm omul limitat doar la nivelul pielii sale. Tot ceea ce îl înconjoară face parte din om, chiar și în sens fizic. Astfel că dacă într-un anumit loc i se întâmplă ceva unui om nu înseamnă că la acel ceva participă numai locul ocupat de corpul lui. Dacă ați încerca să viciați aerul pe o rază de o milă în jurul unui om în așa măsură încât miasmele ar ajunge până la el, atunci veți constata foarte curând că tot acest spațiu pe rază de o milă participă la procesele vitale ale acestui om. De asemenea, Pământul întreg participă la fiecare proces vital. Și dacă pentru un proces vital fizic este așa, atunci înțelegeți că la un eveniment precum Botezul în Iordan a luat parte lumea spirituală din cele mai îndepărtate sfere și că multe, foarte multe lucruri au trebuit să se întâmple pentru ca acesta să aibă loc.
Dacă însă otrăviți aerul în jurul unui om pe o rază de o milă încât procesele sale de viață să fie afectate de aceasta, atunci și un alt om aflat în vecinătatea sa va suferi același efect. Acest efect va fi probabil puțin diferit, în funcție de depărtarea mai mare sau mai mică de acest cerc. Dacă el este departe, și influența va fi minimă, dar va fi. Iată de ce nu pare deloc curios să ne întrebăm dacă nu cumva au existat și alte efecte legate de Botezul în Iordan. Și aici atingem un alt mare mister, despre care astăzi nu poți vorbi decât cu sfială și respect. Căci omenirea nu este pregătită să înțeleagă astfel de lucruri decât treptat.
În momentul în care spiritul lui Christos coboară în corpul lui Iisus din Nazaret și se produce o transformare, așa cum am arătat, se exercită o acțiune și asupra mamei lui Iisus din Nazaret. Și această acțiune constă în aceea că în chiar momentul Botezului în Iordan mama își recapătă fecioria. Aceasta înseamnă că organismul său redevine cel al unei femei înainte de pubertatea virginală. Mama lui Iisus din Nazaret a devenit fecioară la nașterea lui Christos.
Acestea sunt cele două fapte de cea mai mare importanță pe care autorul Evangheliei după Ioan ni le indică, chiar dacă sub o formă ascunsă. Dacă însă știm să citim corect această Evanghelie, toate acestea se regăsec într-un anume fel acolo. Pentru a înțelege aceasta trebuie să ne referim din nou la cele analizate de mine ieri din diverse laturi.
Spuneam că altădată oamenii trăiau sub influența „căsătoriei apropiate”, cu alte cuvinte a mariajului consangvin, în cadrul aceluiași trib. Abia treptat s-au făcut amestecurile de sânge între un trib și altul. Cu cât mergem însă mai în urmă, cu atât mai mult îi vedem pe oameni stând sub influența acestei rudenii de sânge. Acele forțe magice importante erau posibile tocmai prin faptul că prin venele oamenilor curgea sângele tribului. Un om din acele timpuri, care avea un șir lung de străbuni din aceeași seminție, avea în sângele său forțe magice care permiteau să exercite acțiuni de la un suflet la altul, așa cum am descris ieri. Înainte toată lumea știa asta, chiar și oamenii cei mai simpli. Desigur, ar fi fals să se tragă acum concluzia că dacă și astăzi s-ar face astfel de căsătorii între rude de sânge ar apărea stări asemănătoare și s-ar manifesta forțe magice. Ar fi aceeași eroare pe care ar face-o lăcrămioara dacă ar spune: Eu nu vreau să mai înfloresc în mai. De acum voi înflori în octombrie! Ea nu poate înflori în octombrie deoarece atunci nu întâlnește condițiile propice. Tot astfel, forțele magice nu se pot dezvolta într-o perioadă în care nu există condițiile necesare. Cele descrise sunt valabile doar pentru vremurile de demult. În epoca noastră forțele magice trebuie să se dezvolte într-un alt mod. Evident, un spirit materialist nu poate înțelege că în cursul evoluției legile au trebuit să se schimbe; el crede că tot ce experimentează el astăzi în laboratorul de fizică trebuie să se fi petrecut întotdeauna la fel. Dar se înșeală, căci legile se schimbă. Astfel de oameni care își extrag credința din științele naturii actuale ar fi foarte mirați dacă ar putea să asiste la cele ce s-au petrecut în Palestina, și care sunt relatate în Evanghelia după Ioan. Cei care au trăit însă în timpul lui Christos Iisus, când încă mai exista o tradiție vie transmisă din vremuri când astfel de lucruri erau perfect posibile, nu erau uimiți în mod deosebit. De aceea am și spus ieri că oamenii nu au fost deloc impresionați de semnul arătat la nunta din Cana. Și de ce să fi fost surprinși? Exterior, acesta nu era decât o repetare a ceva despre care ei știau că fusese observat în mai multe rânduri. Citiți în Cartea a patra a Regilor, capitolul 4, versetele 42-44:
„Și tot atunci a venit un om din Baal-Salisa și a adus omului lui Dumnezeu pârgă de pâine, 20 de pâini de orz și grăunțe proaspete de grâu într-un săcușor. Și Elisei a zis: Dați oamenilor să mănânce. Și sluga a răspuns: Ce să dau eu de aici la o sută de oameni? Dar Elisei a zis: Dă oamenilor să mănânce; căci așa zice Domnul: Se vor sătura și va mai și rămâne. Și au dat și au mâncat și a mai rămas, după cuvântul Domnului.”
Această povestire din Vechiul Testament descrie o situație similară cu cea a înmulțirii pâinilor pentru cinci mii de oameni. Cum să se fi mirat acei oameni în fața unui atare semn când în Scripturile lor stătea scris că acest lucru nu se petrecea pentru prima dată! Este esențial să înțelegem aceasta.
Ce se întâmpla însă cu cel ce fusese inițiat în sensul vechi? El era primit în lumea spirituală; ochiul lui se deschidea pentru forțele ce acționau spiritual, ceea ce înseamnă că el vedea lăuntric legătura dintre sânge și forțele active spiritual. Ceilalți presimțeau confuz acest lucru. Cel ce fusese inițiat vedea în urmă până la primul străbun de la care a început să curgă sângele prin toată seminția. Un astfel de inițiat își spunea: Sângele curge la rând prin toate generațiile și în acest sânge se exprimă Eul unui întreg popor, după cum în sângele unui singur om se exprimă Eul individual. – El privea în urmă până acolo unde începe curentul sângelui ce străbate șirul generațiilor și se simțea sufletește identic cu Spiritul poporului, a cărui fizionomie era imprimată în sângele întregului popor. Un astfel de om ce se simțea una cu sângele întregului popor era, până la un anumit grad, inițiat și stăpânea într-un anumit grad anumite forțe magice, în sensul vechi.
Dar să mai luăm în considerare ceva. Principiul masculin și principiul feminin colaborează în perpetuarea omenirii într-un mod care, pe scurt, îl vom caracteriza în cele ce urmează.
Dacă principiul feminin ar predomina, atunci oamenii s-ar dezvolta în așa fel încât în ei s-ar revela mereu aceleași caractere. Copilul s-ar asemăna totdeauna cu părinții, cu bunicii și așa mai departe. Tot ceea ce produce asemănarea derivă din principiul feminin. Tot ceea ce creează o deosebire este legat de principiul masculin. Dacă în cadrul unei comunități de oameni un număr de chipuri seamănă foarte mult între ele, aceasta ține de principiul feminin. Totuși în figurile respective există anumite trăsături distincte, astfel că dumneavoastră puteți deosebi oamenii unii de alții. Aceasta este influența principiului masculin. Dacă ar exista doar influența principiului feminin, dumneavoastră nu ați putea distinge oamenii unii de alții. Și iarăși, dacă ar acționa numai principiul masculin nu ați putea recunoaște niciodată apartenența unui grup de oameni la un trib sau la o seminție. Astfel, masculinul și femininul conlucrează în așa fel încât masculinul acționează individualizând, specializând, separând; femininul, dimpotrivă, acționează generalizând. În care dintre aceste forțe se află cu precădere ceea ce ține de popor în ansamblul său? Aceste forțe specifice întregului popor țin în primul rând de principiul feminin. Mai putem spune și astfel: Prin forța femeii este purtat din generație în generație acel ceva care, altfel exprimat, se transmite prin sânge din generație în generație. Dacă vrem să caracterizăm și mai precis cu ce se întovărășesc de fapt forțele magice existente în legăturile de sânge trebuie să spunem că ele se împletesc cu femininul ce străbate tot poporul, care trăiește în toate mădularele poporului. Dacă cineva, prin inițiere, s-a ridicat la stadiul de a putea manipula, să zicem așa, forțele care, prin elementul feminin al poporului, au fost inoculate sângelui ce curge de-a lungul generațiilor, care ar putea fi esența caracterului unui astfel de om?
După terminologia inițierii persane, fecărei trepte de inițiere i se dădea un nume aparte. Unul dintre aceste nume ne va interesa în mod deosebit. Primul grad al inițierii persane era desemnat cu expresia de „Corb”, al doilea cu expresia de „Ocultist”, al treilea grad purta numele de „Războinic”, al patrulea: „Leu”. Cel de-al cincilea grad primea numele poporului căruia îi aparținea inițiatul. Astfel, un persan, dacă ar fi urcat la treapta a cincea de inițiere, ar fi fost numit „Persanul”.
Inițiatul începea prin a deveni un corb, adică își putea ancora observațiile sale în lumea exterioară; atunci el era un slujitor al celor aflați în lumea spirituală, transportând informațiile din lumea fizică în lumea spirituală. De aici și simbolul de corb ca intermediar între două lumi, de la corbii profetului Ilie la cei ai lui Frederic Barbarossa. Cel care atingea a doua treaptă se afla deja în lumea spirituală. Inițiatul de treapta a treia se afla o treaptă mai sus. Lui îi era încredințată misiunea de a apăra adevărurile ocultismului. El devine un războinic. Inițiatului de treapta a doua nu i se permitea să se angajeze în dispute pentru aceste adevăruri. Inițiatul de gradul patru dobândise deja o anumită întărire a ființei sale în adevărurile lumii spirituale. În fine, inițiatul de treapta a cincea este cel despre care am spus că învățase să mânuiască forțele ce curgeau prin sângele generațiilor, legate de elementul feminin al perpetuării prin sânge. Cum trebuie deci să se numească un inițiat ce și-a făcut inițierea în cadrul poporului israelit? El era numit „israelit”, după cum în Persia el s-ar fi numit „persanul”. Și acum vă rog să luați aminte la cele ce urmează.
Unul dintre primii care au fost conduși la Christos Iisus a fost, în sensul Evangheliei după Ioan, Natanael. Și cei care sunt deja discipolii lui Christos Iisus îi spun lui Natanael: „Noi l-am găsit pe Învățătorul, cel care locuiește în Iisus din Nazaret!”, Când însă Natanael este dus la Christos, acesta îi spune: „Iată un adevărat israelit în care nu este viclenie!”
Un adevărat israelit în care locuiește adevărul! Christos spune asta pentru că El știe care este treapta de inițiere a lui Natanael. Atunci acesta recunoaște că este în fața cuiva care știe cel puțin la fel de mult ca el, ba chiar mai mult. Și Christos îi spune, pentru a accentua că este vorba de o inițiere: „Eu nu te-am văzut numai când ai venit către mine. Te-am văzut înainte de a te chema Filip, când erai sub smochin! (1, 41 și următoarele).
Cuvântul „smochin” este folosit aici ca în cazul lui Buddha: smochinul este arborele bodhi, este semnul inițierii. Christos îi spune deci: Eu te recunosc ca pe un inițiat de treapta a cincea! Vedeți de aici că autorul Evangheliei după Ioan ne indică faptul că Christos recunoaște un inițiat până la treapta a cincea de inițiere. Autorul Evangheliei după Ioan ne conduce treptat, treptat, spre a ne arăta că în trupul lui Iisus din Nazaret locuiește cineva care poate recunoaște un inițiat de gradul cinci.
Să mergem mai departe. Tocmai am văzut că inițiatul aflat pe a cincea treaptă de inițiere stăpânea forțele magic-oculte care curg prin sângele generațiilor. El a devenit una cu sufletul poporului. Și mai înainte am văzut că acest suflet al poporului se exprimă în forțele femeii. Deci un inițiat de treapta a cincea ar fi avut de-a face – după vechea metodă – cu forțele femeii. Toate acestea trebuie să vi le reprezentați spiritual.
Dar Christos intră într-un raport cu totul nou cu femeia. El are de-a face cu acea femeie care, prin Botezul lui Christos în Iordan, a redevenit fecioară, care și-a recăpătat forțele pline de sevă ale virginității. Iată elementul nou pe care vrea să-l releve evanghelistul atunci când spune că un curent trece de la fiu la mamă. Pentru cei care aveau atunci cunoștințe oculte nu era nimic extraordinar în faptul că fiul, dacă se afla pe treapta a cincea de inițiere, putea folosi magic forțele poporului care se exprimă în elementul etnic al mamei. Christos a revelat însă forțele femeii sub un aspect spiritual mai înalt, atunci când ea își recapătă virginitatea.
Vedem astfel cum este pregătită nunta din Cana. Ceea ce s-a petrecut acolo trebuia împlinit de un inițiat care putea să-l înțeleagă pe un inițiat aflat pe treapta a cincea de inițiere. Ni se arată că aceasta are de-a face și cu forțele etnice legate de personalitatea feminină. Tot ce ni se prezintă aici este pregătit în mod admirabil de către autorul Evangheliei după Ioan. – După cum am mai spus, asupra noțiunii de minune rămâne să mai vorbim și în alt mod. Acum însă vă puteți ușor imagina că apa proaspăt scoasă din fântână este altceva decât o apă aflată deja de ceva timp în urcior, după cum o plantă care tocmai a fost culeasă este diferită de o alta care se vestejește de trei zile într-un vas. O gândire materialistă nu face, desigur, astfel de deosebiri. O apă care încă mai era unită cu forțele pământului este altceva decât o apă ce abia mai târziu este folosită. Pornind de la forțele existente în apa proaspăt scoasă, un inițiat de acest rang poate acționa acum prin intermediul forțelor ce țin de raportul spiritual precum cel dintre Christos și mama Sa, care tocmai devenise fecioară. El continuă ceea ce face pământul. Pământul poate schimba apa în vin. În vița-de-vie, Christos, care s-a apropiat de pământ, care a devenit Spiritul Pământului, este spiritualul care acționează în întreg organismul pământesc. El trebuie, dacă este Christos, să poată face ceea ce face pământul cu vița-de-vie, să schimbe apa în vin.
Astfel, primul semn pe care îl dă Christos Iisus este, în sensul Evangheliei după Ioan, un semn care se leagă de cele pe care dumneavoastră tocmai le-ați citit în Cartea Regilor, semn care în timpurile de demult putea fi făcut de către un inițiat că a ajuns să stăpânească forțele răspândite în șirul generațiilor prin legăturile de sânge.
Forțele pe care Christos le folosește în pefecționarea corpului lui Iisus din Nazaret – nu cele pe ce Christos le are în sine – continuă apoi să crească! De aceea să nu întrebați: Are nevoie Christos să se dezvolte? Desigur, nu este vorba de așa ceva. Ceea ce trebuia dezvoltat prin Christos era corpul lui Iisus din Nazaret, oricât de pur și nobil ar fi fost El înainte. Pe El trebuia să-L conducă din treaptă în treaptă. În El trebuiau revărsate forțele ce trebuiau să se impună în perioada care urma.
Următorul semn este vindecarea fiului slujitorului regesc și, imediat după aceea, vindecarea bolnavului care suferea de 38 de ani, de la scăldătoarea Betezda. În ce a constat intensificarea forțelor prin care Christos acționa aici, pe acest Pământ? Ea a constat în aceea că Christos putea acționa acum nu doar asupra celor din jur, aflați fizic în prezența Sa. La nunta din Cana El a acționat în așa fel încât apa devenea vin în timp ce mesenii o beau. El a acționat deci asupra corpului eteric al oamenilor aflați în jur. Prin revărsarea forței Sale în corpul eteric al oamenilor din jur apa s-a transformat în vin chiar în gura celor ce beau, ceea ce înseamnă că apa avea gust de vin. Acum acțiunea Sa nu mai trebuia să se limiteze la corpul fizic, ci trebuia să pătrundă în străfundul sufletului, căci numai așa putea, prin intermediul tatălui, să acționeze asupra fiului slujbașului regesc. Și numai așa putea acționa asupra sufletului păcătos al celui bolnav de 38 de ani. Dacă ar fi revărsat forțele doar în interiorul corpului eteric nu ar fi fost de ajuns. Trebuia acționat asupra corpului astral fiindcă păcatul îl comite corpul astral. Prin acțiunea asupra corpului eteric se poate transforma apa în vin, însă dacă vrei să acționezi în continuare asupra altei persoane trebuie să cobori în straturi mai profunde. Pentru a face asta era nevoie ca Christos să prelucreze în continuare învelișul corporal triplu al lui Iisus din Nazaret.
Vă rog să rețineți: Christos nu devine prin aceasta altcineva! El doar mânuiește învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret; și, în timpul care urmează, El face acest lucru în așa fel încât corpul eteric poate deveni mai liber față de corpul fizic decât înainte.
Vine așadar momentul în care corpul eteric devine mai liber, mai independent față de corpul fizic, dobândind prin aceasta o stăpânire mai mare asupra corpului fizic. El putea săvârși lucrări și mai mari, să zicem așa, în corpul fizic decât înainte, cu alte cuvinte putea folosi într-adevăr forțe puternice până la nivelul corpului fizic. Predispoziția pentru aceasta începe la Botezul în Iordan. Acum ea trebuia dezvoltată în mod deosebit de intens. Dar acest lucru trebuia făcut direct din spiritual. Corpul astral trebuia să acționeze atât de puternic în învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret încât să permită corpului eteric să dobândească o astfel de putere asupra corpului fizic.
Când poate acționa cu o astfel de putere corpul astral? El poate face aceasta atunci când își însușește sentimente juste, când se dăruie sentimentelor juste față de ceea ce se întâmplă în lumea din jur și în special când se situează într-un raport just față de egoismul omenesc. A făcut așa ceva Christos cu corpul lui Iisus din Nazaret? A acționat El în așa fel încât să dobândească un raport just față de orice egoism care există, în așa fel încât trăsătura egoistă a sufletelor să iasă la lumină? Da, Christos a făcut aceasta. Evanghelia după Ioan ne descrie cum El vine în templu pentru a-l curăți de cei care se dedau egoismului și pângăresc templul, vânzând tot felul de mărfuri în el. Prin aceasta El dobândește posibilitatea de a spune că acum corpul Său astral a devenit atât de puternic încât ar putea reconstrui în trei zile corpul fizic, dacă acesta s-ar nărui. Autorul Evangheliei după Ioan ne spune, de asemenea, și acest lucru:
„Iisus a răspuns și le-a zis: Dărâmați acest templu și în a treia zi îl voi ridica.
Și i-au zis atunci iudeii: În 46 de ani s-a zidit templul acesta; și tu vrei să-l ridici în trei zile?
Dar El vorbea de templul trupului Său.” (2, 19-21)
Faptul arată că acest înveliș care i-a fost jertfit avea de-acum puterea de a dirija acest corp astfel încât să devină stăpân în acest corp fizic. Atunci și acest corp, devenit atât de liber acum, poate să se deplaseze independent de acțiunea legilor lumii fizice, poate să provoace și să dirijeze evenimente în lumea spirituală fără să țină seama de legile lumii spațiale. Face El asta? Da. Acest lucru ne este arătat în capitolul care urmează curățirii templului.
„Și era un om dintre farisei care se numea Nicodim și care era fruntaș printre iudei; acesta a venit noaptea la Iisus și i-a spus...” (3, 1 și 2)
De ce stă scris aici: „noaptea”? Ar fi desigur cea mai plată explicație care s-ar putea da spunându-se că acel iudeu s-ar fi temut să vină la Iisus în timpul zilei și s-a furișat noaptea pe fereastră. „Noaptea” nu vrea să spună aici decât că această întâlnire între Christos și Nicodim a avut loc în lumea astrală, în lumea spirituală și nu în mediul în care te afli în timpul conștienței diurne, obișnuite. Asta înseamnă că Christos poate sta de vorbă cu Nicodim în afara trupului fizic, „noaptea”, când corpul fizic nu este prezent, când corpul astral este în afara corpului fizic și eteric.
Astfel, învelișul corporal triplu al lui Iisus din Nazaret a fost pregătit de către Christos, care locuia în el în vederea faptelor ce aveau să urmeze, a acționării în interiorul sufletelor. Trebuia ca sufletul să fie atât de liber în învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret încât să poată acționa mai departe, în alte corpuri. Dar mai este ceva, ceva cu totul aparte față de ce am văzut ieri, pentru a putea să acționezi mai departe în alt suflet. Este o nouă treaptă de intensificare, respectiv cea a hrănirii celor cinci mii și mersul pe mare. Aici, pentru ca Christos să poată fi văzut în corpul Său fără să fie fizic prezent, și asta nu numai de către ucenicii Săi ci și de alți oameni – atât de mare era deja forța în trupul lui Iisus din Nazaret –, mai trebuia ceva. Dar aici Evanghelia după Ioan trebuie citită corect, căci altfel cineva ar putea spune: Pot crede că discipolii L-au văzut, dar nu și ceilalți oameni.
„A doua zi, mulțimea care rămăsese de partea cealaltă a mării a văzut că nu era acolo decât o corabie [Nota 19], cea în care s-au urcat ucenicii, și că Iisus nu se urcase cu ei, ci aceștia plecaseră singuri.
Dar au venit alte corăbii din Tiberiada în apropiere de locul unde ei mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulțumise lui Dumnezeu.
Deci când a văzut mulțimea că Iisus nu este acolo, nici ucenicii Lui, au urcat și ei pe corăbii și au venit la Capernaum, căutându-L pe Iisus.”
Vă rog în mod deosebit să remarcați că mulțimea Îl căuta pe Iisus, și că apoi se spune:
„Și găsindu-L de cealaltă parte a locului, I-au spus Lui: Rabbi, învățătorule, când ai venit Tu aici?” (6, 22-26).
Acest lucru are aceeași semnificație care o avea în cazul apostolilor. Aici nu este spus că ochii obișnuiți L-au văzut, ci că cei care L-au căutat L-au văzut și că L-au găsit printr-o înălțare a forței lor sufletești. Dacă este spus că „cineva îl vede pe un altul”, nu este același lucru cu a spune: „celălalt era în fața lui într-un corp de carne și oase, vizibil spațial ochilor fizici”. Deși în viața exterioară spunem de obicei „a lua Evanghelia textual”, tocmai Evanghelia este cel mai puțin luată textual. Și dacă remarcați că în ca, peste tot, există mereu o evoluție, veți înțelege că celor spuse acum a trebuit să le preceadă ceva.
Trebuia să le preceadă ceva care să ne arate cum a acționat Christos în învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret pentru ca acest înveliș triplu să devină din ce în ce mai puternic. El a acționat vindecător, adică a putut revărsa forța Sa într-un alt suflet. El a putut face asta acționând doar în acel mod pe care El însuși îl indică atunci când îi spune samarinencei, lângă fântână: „Eu sunt apa vie!” La nunta din Cana El s-a arătat ca un inițiat de treapta a cincea, ca unul care are putere asupra elementelor. Acum El apare ca trăind în însuși sânul acestor elemente. Mai departe arată că El este una cu forțele care acționează pe întreg Pământul, în întregul Univers. Este capitolul în care se arată că „Iisus are putere asupra vieții și mortii” (capitolul 9) și stăpânește forțele care lucrează în corpul fizic. De aceea acest capitol precede minunea, în care forța trebuie amplificată și mai mult.
Și apoi vedem cum se intensifică această forță în continuare. Ieri am arătat, când am vorbit de vindecarea orbului din naștere, că Christos intervine nu numai în viața care se scurge între naștere și moarte, ci și în ceea ce trece ca individualitate dintr-o viață în alta. Acel om s-a născut orb pentru ca individualitatea divină să se manifeste prin lucrările sale; el își capătă vederea atunci când Christos revarsă în el o astfel de forță încât poate șterge ceea ce a fost cauzat nu de personalitatea care a trăit între naștere și moarte, nici prin ereditate, ci de el ca individualitate.
Am explicat adesea că ceea ce spune Goethe în cuvinte foarte frumoase provine dintr-o cunoaștere profundă a inițierii rosicruciene, că își are un temei profund: ochiul este format de lumină, pentru lumină. Am indicat că, propriu-zis, Schopenhauer are dreptate când spune: Fără ochi, nicio lumină. Dar de unde vine ochiul? Goethe spune pe bună dreptate: Dacă n-ar fi existat lumina, niciodată nu ar fi apărut un organ sensibil la lumină, un ochi [Nota 20]. – Ochiul este format de lumină. Acest lucru îl puteți vedea printr-un exemplu: dacă niște animale dotate cu vedere migrează în peșteri sau spații întunecate, ochii lor încetează să mai vadă, ca urmare a lipsei de lumină. Lumina a plăsmuit ochiul.
Dacă Christos trebuie să reverse în individualitatea omului o forță prin care se obține facultatea de a face ochiul sensibil la lumină, ceea ce el nu era înainte, înseamnă că în Christos se află forța spirituală existentă în lumină. Și faptul trebuie să fie indicat în Evanghelia după Ioan. Vindecării orbului din naștere îi precede însă capitolul în care este spus:
„Și iarăși le vorbi Iisus și spuse: Eu sunt Lumina lumii.” (8, 12)
Despre vindecarea orbului din naștere nu se vorbește înainte de afirmația: „Eu sunt Lumina lumii.” Și acum luați capitolul care precede învierea lui Lazăr și încercați să vă aduceți aminte câteva cuvinte din acest capitol. De pildă, pasajul unde se spune:
„Pentru aceasta mă iubește Tatăl meu, pentru că eu îmi pun viața pentru ca iarăși să o iau. Nimeni nu o ia de la mine, ci eu de la mine însumi o dau. Putere am eu să o dau...
Dacă nu fac lucrările Tatălui meu, să nu credeți în mine...” (10, 17, 18 și 37)
Tot ce este spus în acest capitol privitor la „bunul păstor” vine în sprijinul celor simțite de Christos: „Eu și Tatăl suntem una!” – El nu mai vrea să-și spună sieși Eu altfel decât în sensul că El primește în sine forța Tatălui. Dacă mai înainte spusese: „Eu sunt Lumina lumii”, acum El spune: Eu îmi dau forța-Eu primind în mine pe Tatăl, pentru ca Tatăl să acționeze în mine, pentru ca în mine să curgă principiul primordial și de la mine el să se reverse în alt om. Eu îmi pun viața mea pentru a o primi din nou. – Aceasta precede învierea lui Lazăr.
Și acum, după toate aceste considerații, încercați să înțelegeți Evanghelia după Ioan în ansamblu, din punctul de vedere al compoziției. Observați că până la învierea lui Lazăr se prezintă nu numai o gradare minunată în evoluția forțelor ce coboară în Iisus din Nazaret, ci înaintea fiecărei intensificări se expune explicit ce anume acționează acolo, în corpul lui Iisus din Nazaret. O, totul se îmbină atât de perfect în Evanghelia după Ioan încât, de îndată ce o înțelegi, nu poți scoate din ea nicio frază. Această minunată compoziție provine din faptul că autorul ei, după cum am mai spus, a fost inițiat de însuși Christos.
Astăzi am pornit de la întrebarea: Ce s-a petrecut la Botezul în Iordan? Și am văzut că predispoziția de a birui moartea a venit în lume odată cu coborârea lui Christos în învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret. Am văzut că atunci când a avut loc coborârea lui Christos mama lui Iisus din Nazaret a suferit o transformare, că efectul Botezului în Iordan asupra ei a fost că ea și-a recăpătat virginitatea. Astfel că realmente este adevărat cuvântul care trebuia să pornească de la crezul Evangheliei după Ioan: Când, la Botezul în Iordan, Christos s-a născut în trupul lui Iisus din Nazaret, mama lui Iisus din Nazaret a devenit fecioară!
Acesta este punctul de plecare al Evangheliei după Ioan. Și dacă îl veți înțelege cu referire la acea puternică acțiune cosmică ce s-a petrecut atunci la Botezul în Iordan veți pricepe și de ce un astfel de proces nu putea fi descris pentru prima dată, descris în mod obiectiv, decât de cel pe care însuși Christos îl inițiase, Lazăr cel înviat, pe care „Domnul îl iubea”, despre care de aici înainte ni se spune mereu: „discipolul pe care Domnul îl iubea”. Lazăr cel înviat ne-a trimis Evanghelia care a ajuns la noi, și numai el putea îmbina atât de perfect fiecare pasaj din Evanghelie, căci el fusese cel care a primit impulsul cel mai puternic de la Christos, de la inițiatorul suprem. El singur putea face trimitere la acest fapt, pe care, într-un fel, l-a întrevăzut Pavel prin propria sa inițiere: că atunci în evoluția Pământului a fost primit germenele pentru biruința asupra morții. De aici și cuvintele foarte importante spuse despre Cel răstignit pe cruce: ,,Voi nu trebuie să-I sfărâmați fluierele picioarelor!” De ce asta? Pentru că ei nu trebuiau să se atingă de forma asupra căruia Christos trebuia să-și mențină puterea. Dacă I-ar fi sfărâmat fluierele picioarelor, atunci în forța pe care Christos trebuia să o exercite până în oasele lui Iisus din Nazaret ar fi intervenit o forță omenească inferioară. Nimeni nu trebuia să intervină în această formă, fiindcă ea trebuia să rămână în întregime sub stăpânirea lui Christos.
De aici putem porni în considerațiile noastre de mâine privitoare la moartea lui Christos.
