Din conferințele ținute până acum în cadrul acestui ciclu va fi rezultat în suficientă măsură faptul că prin cercetare spiritual-știițifică evenimentul christic trebuie privit ca punctul cel mai important din întreaga evoluție a omenirii, că el a adus un impuls cu totul nou pentru întreaga evoluție a Pământului. Astfel că noi a trebuit să spunem: Prin Misteriul de pe Golgota, prin evenimentul din Palestina și prin tot ceea ce este legat de acesta înainte și după, în evoluția omenirii a intervenit ceva cu totul nou și, dacă acest evenimente nu ar fi avut loc, cursul evoluției omenești ar fi fost cu totul altul. Pentru a înțelege Misteriul Golgotei va trebui să intrăm puțin în detaliile intime ale evoluției christice.
Desigur, este imposibil să spui totul, chiar și în 14 conferințe, despre ceva ce ar cuprinde o lume întreagă. O spune însuși autorul Evangheliei după Ioan: Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă ar fi de spus tot ce este de spus, cred că lumea aceasta n-ar încăpea cărțile ce s-ar fi scris. Așa nici dumneavoastră nu puteți pretinde ca în 14 conferințe să se spună tot ce stă în legătură cu evenimentul christic și este descris prin Evanghelia după Ioan și celelelalte Evanghelii înrudite cu ea.
Ieri și alaltăieri am văzut cum prin prezența Spiritului lui Christos, a individualității lui Christos în învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret s-au putut produce treptat cele ce ne sunt zugrăvite în Evanghelia după Ioan, până la învierea lui Lazăr inclusiv. Am văzut astfel că Christos avea să-și dezvolte treptat corporalitatea triplă, corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, jertfite lui de către marele inițiat Iisus din Nazaret. Nu vom putea înțelege cu adevărat ce a înfăptuit Christos în învelișul triplu al lui Iisus din Nazaret decât dacă evocăm mai întâi în suflet legătura dintre elementele constitutive ale ființei Sale.
Până aici nu am descris decât în linii mari cum îi apare omul conștienței clarvăzătoare, arătând că, în starea de veghe, corpul fizic, corpul eteric sau al vieții, corpul astral și Eul se întrepătrund reciproc iar în timpul nopții corpul astral și Eul se desprind de corpurile fizic și eteric, care rămân întinse în pat. Pentru a putea descrie mai precis Misteriul Golgotei să urmărim cum se întrepătrund cele patru mădulare ale ființei omenești în starea de veghe și ce se petrece atunci când, la trezire, corpul astral și Eul se reintegrează în corpul eteric și corpul fizic. Un desen schematic va face să înțelegem mai bine acest lucru.
Să ne repezentăm jos corpul fizic și deasupra corpul eteric al omului. Dimineața, când corpul astral și Eul coboară din lumea spirituală și pătrund în corpul fizic și corpul eteric – vă rog să țineți cont de ceea ce vă spun acum – acest lucru se face în principiu astfel încât corpul astral pătrunde în principal în corpul eteric și Eul în corpul fizic. Astfel că în desen liniile orizontale înseamnă corpul astral și corpul eteric, iar liniile verticale Eul și corpul fizic.
Dacă spun „în principiu” este pentru că, desigur, în om totul se întrepătrunde, astfel încât se poate spune că Eul se află și în corpul eteric etc. Acesta este, în principiu, cazul indirect, când întrepătrunderea este cea mai puternică.
Ce s-a petrecut în timpul Botezului în Iordan? Așa cum am spus, la Botezul în Iordan Eul lui Iisus din Nazaret iese din corpul fizic, din corpul eteric și din corpul astral și cedează entității christice acest înveliș triplu. Astfel, ceea ce a rămas din Iisus din Nazaret după ce Eul Său a părăsit corpul fizic sunt corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. În locul Eului lui Iisus din Nazaret, în acest înveliș triplu pătrunde – sigur, tot în principiu și cu preponderență în corpul fizic – Ființa christică. Aceasta o putem reprezenta schematic în felul următor:
Atingem aici o taină profundă; căci, dacă luăm în considerare ceea ce s-a petrecut atunci, trebuie să spunem că aceasta atinge toate acele situații majore ale omenirii despre care am vorbit în ultimele zile.
Vă aduceți aminte, spuneam că tot ceea ce este general în om, principiul uniformizator, să zicem așa, al oamenilor din cadrul unui anumit grup, este localizat în elementul feminin al eredității. Vă spuneam că prin intermediul femeii se perpetuează din generație în generație ceva care face ca la un popor un chip să se asemene cu altul. Prin elementul masculin se transmite din generație în generație ceea ce deosebește un om de altul, ceea ce face din om o ființă individuală aici pe Pământ, care așază Eul său pe un sol propriu. Acele spirite care se află în contact cu lumea spirituală au simțit întotdeauna acest lucru în mod just. Iar omul ia cunoștință și apreciază ceea ce au spus oamenii mari, cei care erau în legătură cu lumea spirituală, abia atunci când pătrunde în aceste profunzimi ale realității cosmice.
Să privim încă o dată primul desen schematic. Omul își spune: În mine trăiește un corp eteric și în acest corp eteric este corpul astral. Corpul astral este purtătorul reprezentărilor, al ideilor, al gândurilor, al senzațiilor și sentimentelor noastre; el trăiește în corpul eteric. Pe de altă parte am văzut cum corpul eteric este cel care prelucrează cel mai mult corpul fizic, care conține forțele ce modelează corpul fizic. Trebuie, așadar, să spunem: În acest corp eteric, când el este străbătut de corpul astral, sălășluiește tot ceea ce îl plăsmuiește pe om ca om, tot ceea ce îi imprimă dinăuntru, dinspre părțile spirituale spre exterior, o anumită formă. Ceea ce face ca un om să se asemene cu un altul este o forță care acționeză dinspre interior. Ea nu este ceva pur exterior, ceva care depinde deci de corpul fizic, ci ceva care depinde de corpurile eteric și astral. Căci acestea sunt mădularele interioare. Omul care pătrunde astfel de lucruri poate simți că ceea ce străbate corpul său eteric și corpul său astral îl are de la elementul matern. Despre ceea ce îi dă corpului fizic o anumită formă, care îi este imprimată prin intermediul Eului în corpul fizic, despre aceasta omul trebuie să își spună că este o moștenire paternă.
„De la tată am statura,
Ținuta serioasă în viață,
De la mamă, firea veselă
Și bucuria de a fabula” [Nota
21],
spune Goethe. Aceste versuri sunt o interpretare a ceea ce tocmai v-am figurat în mod schematic. „De la tată am statura”, adică ceea ce se elaborează dinspre latura Eului. Ideile, darul de a fabula, imaginația sunt calități ale corpului eteric și ale corpului astral. Multe expresii provenite de la spiritele mari ale omenirii rămân mult timp de neînțeles dacă credem că ele pot fi abordate cu ajutorul reprezentărilor omenești obișnuite.
Acum însă să aplicăm la evenimentul christic ceea ce tocmai am ilustrat. Din acest punct de vedere, să ne întrebăm întâi ce s-ar fi întâmplat cu omenirea dacă acest eveniment nu ar fi avut loc.
Dacă evenimentul christic nu s-ar fi produs, evoluția umană s-ar fi desfășurat în același mod în care a început odată cu epoca postatlanteeană. După cum am putut vedea, în epocile de demult, la baza culturii omenești a stat o iubire legată strâns de lanțul rudeniei tribale, al înrudirii de sânge. Se iubea ceea ce era de același sânge. Și am văzut cum pe măsură ce omenirea a avansat această legătură a sângelui a fost din ce în ce mai slabă, fiind în cele din urmă ruptă. Treceți acum de la acele epoci străvechi ale evoluției omenirii la epoca în care a apărut Christos Iisus.
În timp ce în toată acea perioadă străveche predomina legătura în cadrul unui aceluiași trib, a unei aceleiași seminții, vedem cum în perioada stăpânirii romane – și asta este epoca în care s-a petrecut evenimentul christic – căsătoria apropiată a fost tot mai mult încălcată. Vedem cum în această perioadă tocmai datorită expedițiilor romane se produce un amestec de popoare dintre cele mai diferite, cum în mod expres în această perioadă căsătoria îndepărtată ia locul căsătoriei apropiate. Legăturile de sânge au trebuit sfărâmate treptat, pe măsură ce evoluția omenirii înainta, pentru că oamenii erau destinați să stea pe propriul Eu.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Christos nu ar fi venit să reverse o forță nouă în evoluție și să înlocuiască vechea iubire de sânge printr-o iubire nouă, spirituală? Forța care îi unește pe oameni, iubirea, ar fi dispărut treptat din sfera pământească; în natura umană ar fi murit ceea ce îi unește pe oameni în iubire. Fără Christos, neamul omenesc ar fi ajuns să vadă iubirea dispărând treptat în relația dintre ei. Oamenii s-ar fi închis în individualitatea lor proprie. Dacă privim lucrurile doar cu ajutorul științei exterioare, bineînțeles că nu vom vedea adevărurile profunde ce se ascund aici. Dacă se studiază sângele – nu cu mijloace chimice, ci prin mijloacele pe care le pune la dispoziție știința spiritului – veți constata că sângele unui om din zilele noastre diferă de sângele unui om care a trăit cu câtva milenii înainte de Christos; sângele a luat un caracter care îl face tot mai puțin purtător al iubirii.
Cum ar fi trebuit să îi apară viitorul unui om înțelept din timpurile de demult, unui om care putea să întrevadă mersul evoluției omenirii, care știa să prevadă profetic tot ce urma să se întâmple, dacă ar fi continuat doar vechea direcție evolutivă și evenimentul christic nu ar fi avut loc? Cum i s-ar fi înfățișat unui astfel de inițiat evoluția viitoare a omenirii? Ce tablouri ar fi trebuit să prezinte el sufletelor omenești dacă ar fi vrut să arate ce urma să se întâmple în viitor dacă, pe măsură ce iubirea de sânge dispărea, o altă iubire, iubirea sufletească, iubirea christică, nu i-ar fi luat locul? El ar fi trebuit să spună: Dacă oamenii se vor izola tot mai mult unii de alții, dacă omul se va închista tot mai mult în propriul lui Eu, dacă liniile care separă un suflet de alt suflet vor fi tot mai mult accentuate, încât sufletele nu vor mai reuși să se înțeleagă între ele, oamenii vor ajunge să se certe, să se confrunte tot mai mult în lumea exterioară, iar pe Pământ locul iubirii va fi luat de războiul tuturor contra tuturor. Iată ce s-ar fi produs urmând linia de evoluție a sângelui omenesc dacă nu ar fi intervenit Christos. Oamenii ar fi fost expuși, fără putință de salvare, acestui război al tuturor contra tuturor, care oricum va veni, dar numai pentru cei care nu se vor fi pătruns într-un mod just de principiul christic. Așa ar fi văzut un văzător în mod profetic sfâșitul evoluției pământești, cu spaimă și teamă că sufletele omenești, întrucât nu se mai pot înțelege între ele, se vor dezlănțui unele împotriva altora.
În ultimele zile v-am spus că principiul christic îi va putea reuni pe oameni doar treptat. V-am arătat pe baza unui exemplu cum două spirite nobile cred, fiecare, că propovăduiesc adevăratul creștinism – este vorba despre Tolstoi și Soloviov –, dar în același timp fiecare vede în celălalt pe Antichrist. O divergență de opinii între un suflet și altul ajunge să se manifeste în lumea exterioară și degenerează curând într-un conflict general. Așa dictează evoluția sângelui.
Să nu îmi spuneți că în ciuda evenimentului christic noi nu vedem nici astăzi în jurul nostru decât războaie și certuri și că suntem încă departe de orice adeverire a iubirii christice. Vă mai spuneam că noi nu suntem încă decât la începutul evoluției christice. Marele impuls ca în cursul evoluției viitoare a Pământului Christos să se înrădăcineze în sufletele omenești și să-i unească spiritual pe oameni a fost dat. Certurile și divergențele care există astăzi, care vor conduce la excese și mai mari în viitor, provin din faptul că omenirea nu s-a pătruns decât într-o foarte slabă măsură de principiul christic. Continuă încă să predomine principiile care au guvernat lumea veche. Acestea nu pot fi învinse decât încet și treptat. Tot încet și treptat vedem făcând-se simțit în omenire impulsul lui Christos.
Iată ce ar fi prezis inițiatul timpurilor precreștine care ar fi contemplat clarvăzător cursul evoluției omenirii. El ar fi putut spune: Eu am primit ultimele resturi ale vechii clarvederi. Voi, oamenii, ați avut odinioară posibilitatea de a privi în interiorul lumilor spirituale printr-o clarvedere confuză, crepusculară. Aceasta s-a pierdut treptat. Mai există însă, ca un vestigiu din timpurile de demult, posibilitatea de a privi, în anumite stări spirituale anormale, în stări ca de vis, în lumea spirituală. Atunci omul mai poate vedea ceva din cele aflate dincolo de suprafața exterioară a lucrurilor. Toate vechile legende, basme și mituri, care realmente conțin mai multă înțelepciune decât științele actuale, mărturisesc în ce măsură oamenii de atunci aveau capacitatea de a se transpune în stări speciale. Numiți-le vise, dar în aceste vise se făceau cunoscute realități și fapte. Desigur, toată această înțelepciune nu era de ajuns ca să-l ferescă pe om de ceea ce înseamnă lupta tuturor contra tuturor. Acest lucru era puternic negat de înțelepții de odinioară. Ei spuneau: Noi am primit o înțelepciune străveche. În epoca atlanteeană oamenii o receptau în stări anormale. Și astăzi încă anumiți oameni, dacă sunt transpuși în stări anormale, o mai pot percepe. Acest fapt prevestește ceva ce se va întâmpla în viitorul apropiat. – Dar ceea ce se vestea atunci în somn nu le dădea oamenilor niciun fel de siguranță; era ceva iluzoriu și va deveni din ce în ce mai iluzoriu. Asta învăța înțeleptul timpurilor precreștine și asta prezenta el poporului.
Dacă înțelegi întreaga ascuțime și tărie a impulsului christic ajungi să cunoști un mare adevăr: fără impulsul christic, prin izolarea și separarea oamenilor, prin contrapunerea lor unii altora, se introduce în lume un fel de luptă pentru existență – lucru pe care o teorie materialist-darwinistă îl atribuie azi și omului –, o luptă pentru existență ca cea din lumea animală, care însă nu ar trebui să existe între oameni. Folosind un mod grotesc de a vorbi, s-ar putea spune: Cândva, la sfârșitul zilelor lui, Pământul ne-ar oferi tabloul pe care îl schițează anumiți materialiști, în sensul unei teorii darwiniste despre lume, tablou împrumutat din lumea animală! Astăzi însă această teorie, aplicată omenirii, este falsă. Ea este justă pentru animale tocmai pentru faptul că în lumea animală nu domnește un astfel de impuls care să transforme conflictul în iubire. Prin faptă, Christos, ca forță spirituală în omenire, combate orice darwinism materialist!
Dacă ne-am dat seama de asta trebuie să ne fie clar că oamenii, în lumea senzorială, nu pot evita faptul de a se contrapune unii altora prin opiniile, sentimentele și faptele lor diferite decât dacă combat în ei înșiși, dacă aplanează în ei înșiși divergențele care altfel s-ar răspândi în lumea exterioară. Cel care combate în primul rând în el însuși ceea ce este de combătut, care realizează armonia dintre diferitele mădulare ale ființei sale, nu va combate o altă părere dintr-un alt suflet. El se va înfățișa lumii exterioare nu ca unul care se luptă, ci ca unul care iubește. Este vorba, de fapt, de a îndrepta lupta nu spre în afară, ci spre înăuntrul omului. Forțele care domnesc în natura umană trebuie să se înfrunte lăuntric. Două păreri diferite trebuie să le privim în felul următor: o părere este aceasta, este posibilă, o altă părere, cealaltă, este și ea posibilă. Dacă numai pe una dintre ele o consider justă iar pe cealaltă o resping, ajung pe planul fizic la ceartă. A nu susține decât părerea proprie înseamnă să fii egoist. A considera îndreptățită doar propria ta faptă însemană să fii egoist.
Presupunând că iau în mine părerea celuilalt, că încerc să întronez armonie în mine însumi, mă voi situa într-un cu totul alt mod față de celălalt. Abia atunci încep să-l înțeleg. Transformarea luptei interioare într-o acțiune de armonizare a forțelor interioare ale omului poate fi considerată și ca un progres în evoluția omenirii. Prin Christos i-a fost dată omului posibilitatea de a realiza în sine o armonie, de a echilibra forțele contrare din sufletul său. Christos îi dă omului forța de a elimina mai întâi din sine orice luptă. Fără El acest lucru nu va fi niciodată posibil. Referitor la lupta exterioară, cei ce au trăit înaintea erei creștine considerau pe drept că nimic nu era mai înspăimântător decât lupta copilului împotriva tatălui și a mamei sale, și nicio crimă mai cumplită ca paricidul. Înțelepții din Antichitate, care au prevăzut venirea lui Christos, cunoșteau perfect și ce consecințe ar fi rezultat pentru lumea exterioară dacă lupta nu s-ar fi dat mai întâi în interiorul omului.
Să privim în propriul nostru interior. Am văzut că în interiorul omului, acolo unde corpul eteric și corpul astral se întrepătrund, domnește mama și că în corpul fizic în care locuiește Eul se exprimă tatăl. Cu alte cuvinte, în ceea ce aparține în noi generalului, în caracteristicile de specie, în ceea ce constituie înțelepciunea noastră și viața noastră de repezentare, acolo stăpânește mama, acolo trăiește elementul feminin; în ceea ce ia naștere prin unirea Eului cu corpul fizic, în forma exterioară diferențiată, în ceea ce-l face pe om un „Eu” acționează tatăl, elementul masculin. Ce trebuiau deci să le pretindă oamenilor, înainte de orice, vechii înțelepți care știau asta? Ei cereau ca omul să își facă o idee clară despre raportul corpului lor fizic și al Eului cu corpul lor eteric și astral, ca să-i fie clar elementul matern și patern care stăpânesc în el. Prin faptul că are un corp eteric și un corp astral, omul are în sine elementul matern. În afară de mama fizică omul are în sine principiul matern, mama. Și, în afară de tatăl fizic, omul are în sine principiul patern, tatăl! Se considera un mare ideal să armonizezi pe tatăl din tine cu mama din tine. Dacă nu ajungi să faci asta, dizarmonia dintre elementele patern și matern existente în om se transmite în afară, unde produce ravagii. Înțeleptul antic spunea atunci: Omul are datoria să realizeze o armonie între elementul patern și elementul matern. Dacă nu se realizează acest lucru, faptul se propagă în lume, ceea ce trebuie să ni se pară cel mai îngrozitor lucru posibil.
Cum făceau vechii înțelepți ca oamenii să înțeleagă ceea ce tocmai am explicat acum, ca să zicem așa, în termeni antroposofici? Ei le spuneau: Din timpurile de demult, noi am moștenit o înțelepciune străveche. Omul poate fi transpus și astăzi în această înțelepciune, în anumite stări anormale; dar aceste stări devin tot mai greu de atins și chiar și vechea inițiere nu va mai putea fi transmisă oamenilor dincolo de un anumit punct al evoluției omenești. – Să ne amintim în ce constă vechea inițiere, așa cum am descris-o în ultimele zile.
În cursul unei astfel de inițieri corpul eteric și corpul astral erau desprinse din ansamblul corp fizic, corp eteric, corp astral, Eu, însă Eul rămânea pe loc. De aceea, în timpul celor trei zile și jumătate ale inițierii omul nu putea avea o conștiență de sine. Conștiența de sine era stinsă. Omul căpăta o conștiență din lumile spirituale superioare care îi era insuflată de către preotul care făcea inițierea, care conducea totul. El îi punea la dispoziție propriul Eu. Ce se întâmpla de fapt prin acesta? Lucrul ar putea fi exprimat printr-o formulă care s-ar putea să vi se pară la început stranie. Dacă înțelegeți însă despre ce este vorba, nu vi se va mai părea așa. Acest fapt se exprimă astfel: Când cineva era inițiat în sensul vechi, elementul matern se desprindea, în timp ce elementul patern rămânea pe loc. Aceasta înseamnă că omul omora în sine elementul patern – și se unea cu mama sa – sau, cu alte cuvinte, el îl omora în sine pe tatăl și se căsătorea cu mama sa. Așadar, în timpul acestui somn letargic de trei zile și jumătate vechiul candidat la inițiere se unea cu mama și își omora tatăl în sine. El nu mai avea tată. Era necesar să fie așa fiindcă el trebuia să renunțe la individualitatea sa, trebuia să trăiască într-o lume spirituală superioară. El se identifica cu poporul său. Dar ceea ce trăia în poporul său era dat tocmai în elementul matern. El devenea una cu întregul organism al poporului său. El atingea treapta lui Natanael, care întotdeauna era denumită cu numele poporului din care făcea parte. Așa, de pildă, inițiatul evreu se numea „Israelitul”, inițiatul persan se numea „Persanul” etc.
Înțelepciunea care există în lume vine numai din Misterii; nu există alta. Cei care au învățat cele corespunzătore în Misterii devin mesageri pentru lumea exterioară, iar lumea exterioară învață ceea ce se contemplă în Misterii. Aceasta însă s-a învățat în sensul vechii înțelepciuni, cucerită prin faptul că te uneai interior cu mama ta și-l omorai în tine pe tatăl. Dar această veche înțelepciune n-a putut să-l treacă pe om dincolo de un anumit punct al evoluției. În locul acestei vechi înțelepciuni a trebuit să apară altceva, ceva cu totul nou. Dacă omenirea ar fi trebuit să primească doar vechea înțelepciune, cucerită astfel, ea ar fi fost împinsă, așa cum am spus, în războiul tuturor contra tuturor. Am fi văzut ridicându-se opinie contra opinie, sentiment contra sentiment, voință contra voință, iar imaginea înspăimântătoare a omului care își omoară tatăl și se unește cu mama sa ar fi devenit realitate. Această imagine a fost zugrăvită de vechii inițiați, care primiseră inițierea dar de fapt îl așteptau pe Christos, în scene de o forță și măreție pline de semnificație. Amprenta acelor viziuni din timpurile precreștine o aveți în mituri și legende. Să ne amintim numai de numele lui Oedip și de antica legendă prin care înțelepții antici dădeau expresie celor ce ei aveau de spus în această direcție. Iată această veche legendă [Nota 22], așa cum o descriu într-un mod atât de grandios și plin de forță tragicii greci:
În Teba era un rege cu numele de Laios, a cărui soție se numea Iocasta. Ei rămăseseră mult timp fără de copii. Laios a consultat atunci oracolul de la Delfi pentru a ști dacă nu ar putea avea un fiu. Răspunsul oracolului a fost: Dacă vrei să ai un fiu, el va fi unul care te va omorî! – În stare de turmentare, adică într-o stare de conștiență diminuată, Laios a împlinit actul prin care urma să capete un fiu. Se născu Oedip. Laios știa că acest fiu avea să-l omoare și hotărî să îl abandoneze. Și pentru a-l face să piară, el porunci să i se străpungă picioarele, după care să fie părăsit. Un cioban a găsit copilul și i s-a făcut milă de el. L-a adus în Corint, unde regele acestei țări îl adoptă și îl crescu în palatul său. Devenit mare, Oedip consultă oracolele și află că el își va omori tatăl și se va uni cu mama sa. Faptul nu a putut fi evitat. Și-a părăsit țara în care a trăit și în care trecea drept fiul regelui. Pe drumul său și-a întâlnit adevăratul tată și, fără să îl cunoască, îl omoară. Se întoarce la Teba și, pentru că dezleagă enigma îngrozitorului monstru ce pricinuise moartea multor oameni, Sfinxul a trebuit să se sinucidă. Prin aceasta Oedip a devenit un binefacător al patriei sale. Este ales rege și primește mâna reginei, care era mama sa. Fără să o știe, el și-a omorât tatăl și s-a unit cu mama sa. Acum domnea ca rege. Dar, prin faptul că și-a dobândit așa cum și-a dobândit domnia, prin faptul că era urmărit de acest lucru îngrozitor, atrage asupra țării sale nenorociri cumplite și, în final, Oedip ne apare în drama lui Sofocle drept orbul care și-a luat singur lumina ochilor.
Acesta este un tablou provenit din vechile lăcașuri de înțelepciune. Prin asta voia să se spună că Oedip putea încă să intre, într-o anumită situație, în legătură, în sensul vechi, cu lumea sprituală. Cum a intrat el în legătură cu lumea spirituală? Tatăl său se adresase oracolului. Oracolele erau ultimele vestgii ale vechii clarvederi. Dar acestea nu erau suficiente pentru a instaura pacea în lumea exterioară. Ele nu-i puteau da omului ceea ce trebuia cucerit: armonia dintre elementul matern și elementul patern.
Prin Oedip este avut în vedere un om care ajunge prin simpla ereditate la o anumită clarvedere în sensul vechi, lucru care ne este indicat prin faptul că el a putut dezlega enigma Sfinxului, adică cunoștea natura umană, în măsura în care această cunoaștere putea fi dată de ultimele resturi ale vechii înțelepciuni. Aceasta n-ar fi fost niciodată în stare să-i oprească pe oameni de a se dezlănțui unul împotriva celuilalt, de a comite paricidul și incestul. Oedip, cu toate că era în legătură cu vechea înțelepciune originară, nu mai putea vedea cu ajutorul ei corelațiile ascunse. Această veche înțelepciune nu te mai făcea văzător. Așa ceva voiau să arate vechii înțelepți. Dacă ea te-ar fi făcut să vezi, în sensul vechilor legături de sânge, atunci sângele ar fi vorbit când Oedip l-a întâlnit pe tatăl său, sau mai târziu, când a stat înaintea mamei sale. Dar sângele nu mai vorbea! – Ne este înfățișat astfel în mod plastic declinul vechii înțelepciuni originare:
Ce trebuia să se întâmple pentru a fi posibilă o dată pentru totdeauna realizarea unei armonii între principiile patern și matern, între Eul propriu – care are în el elementul patern – și elementul matern? Era necesar un impuls nou, cel al lui Christos! Să privim acum dinspre încă o latură anumite profunzimi ale nunții din Cana Galileii.
Se spune acolo: „Mama lui Iisus era acolo. Iisus și ucenicii Săi au fost invitați și ei la nuntă.” Iisus – sau mai curând Christos – trebuia să așeze în fața oamenilor imaginea-model a unei ființe care a realizat în ea însăși unirea dintre Eu și principiul matern. La nunta din Cana Galileii El spune următorul lucru în legătură cu mama sa: „Ceva trece de la mine la tine”. Aceasta era o transmitere nouă, „de la mine la tine”. Nu mai era ceva în sensul vechi, ci o înnoire a întregului raport. Marele ideal al echilibrului armonios din sine însuși între principiul matern și Eu a fost înfăptuit o dată pentru totdeauna fără ca pentru aceasta să fie nevoie să-l omori mai întâi pe tatăl, adică fără să ieși mai întâi din corpul fizic. A venit timpul în care omul învață să combată în el însuși forța prea mare a egoismului, a principiului Eu, și să o așeze într-un raport just cu principiul matern, care stăpânește în corpurile eteric și astral. Nunta din Cana ne oferă o imagine minunată a acestui raport dintre Eul propriu, sau principiul patern, și principiul matern, ca simbol al armoniei interioare, al iubirii care domnește în lumea exterioară între Christos Iisus și mama Sa. Ea vrea să fie un simbol al echilibrului armonios din sine între Eu și elementul matern. Acest lucru nu a existat mai înainte, ci s-a produs doar prin fapta lui Christos Iisus. Pentru că s-a produs prin fapta lui Christos, prin această faptă apare singura anihilare posibilă a tot ceea ce ar fi trebuit să vină prin influența vechii moșteniri de înțelepciune, care ar fi condus la a-ți omori tatăl și a te uni cu mama. Deci ce anume se combate prin principiul christic?
Când vechiul înțelept care îl contempla pe Christos compara Vechiul și Noul, putea să își spună: Dacă se caută în vechiul mod unirea cu mama, nicicând nu va putea veni ceva bun pentru omenire. Dacă însă unirea cu mama se caută în noul mod, așa cum se arată prin nunta din Cana, dacă omul se unește în felul acesta cu corpurile astral și eteric din el, vom vedea tot mai mult coborând printre oameni salvarea, pacea și fraternitatea, prin aceasta fiind combătut și vechiul principiu, cel al uciderii tatălui și al unirii cu mama. – Care era deci adevăratul element ostil pe care Christos trebuia să îl facă să dispară? Nu vechea înțelepciune trebuia combătută. Aceasta și-a pierdut forța, încet-încet s-a stins de la sine. Cei care, precum Oedip, s-au încrezut în ea, au ajuns tocmai prin aceasta la o dizarmonie. Răul nu s-ar stinge însă de la sine dacă, să presupunem, ai întoarce spatele noii înțelepciuni, adică modalității în care acționează impulsul christic, și ai rămâne închistat în vechiul principiu. Faptul că nu se rămâne la vechiul principiu, că nu se insistă pe vechea linie, ci se recunoaște ceea ce a venit în lume prin Christos a fost resimțit ca cel mai mare progres. Este indicat acest lucru undeva? Da! Îl găsim relatat în mituri și legende. Ele conțin cea mai profundă înțelepciune. Există o legendă [Nota 23] – nu în Evanghelie, dar asta nu înseamnă că este o legendă mai puțin creștină și, implicit, un adevăr mai puțin creștin – care spune așa:
Trăiau cândva doi soți care multă vreme nu au avut niciun copil. Într-o zi femeia are un vis – luați bine aminte la acest detaliu! – care îi arată că va avea un fiu dar că acest fiu își va omori tatăl, se va căsători cu mama sa și va abate asupra întregului său neam nenorociri îngrozitoare.
Și aici aveți de-a face cu un vis, precum oracolul în cazul lui Oedip, adică un vestigiu al vechii clarvederi. Mamei i-a fost revelat după vechea modalitate ce ar urma să se întâmple. Îi este suficient aceasta ca ea să pătrundă și să întrevadă resorturile lumii, pentru a putea să împiedice nenorocirile care i s-au arătat? Să întrebăm legenda. Legenda ne spune în continuare:
Sub impresia înțelepciunii transmise prin acel vis, mama duce pe insula Cariot copilul pe care l-a născut, unde îl abandonează. Copilul a fost găsit de către regina unei țări vecine care îl adoptă, fiindcă ea și soțul ei nu aveau copii. Mai târziu se naște propriul lor copil, din care motiv cel adoptat se simte neglijat și, împins de temperamentul său pasional, îl omoară pe fiul perechii regale. Neputând să mai rămână acolo, el a trebuit să fugă și ajunge la curtea guvernatorului Pilat, unde devine curând supraveghetor în problemele acestuia de gospodărie. Într-o zi are o dispută cu un om, despre care nu știa mai nimic decât că îi era vecin. În această ceartă îl ucide în bătaie, neștiind că acesta era însuși tatăl său. La puțin timp după aceea, el ia în căsătorie pe femeia acestui om, mama sa! Acel copil abandonat era Iuda din Cariot. Când devine conștient de situația înspăimântătoare în care se afla, el fuge din nou. Și nu găsește milă în altă parte decât la Cel care avea compasiune pentru toți care se adunau în jurul Lui, care stătea la masă nu numai cu vameșii și cu păcătoșii; El îl ia în preajma Lui și pe acest mare păcătos, deși privirii Sale nu-i rămânea nimic ascuns, căci menirea Sa nu era de a acționa numai pentru cei buni, ci pentru toți oamenii, și a-i îndrepta de la păcat la mântuire. Așa ajunge Iuda Iscarioteanul în apropierea lui Christos Iisus. Și acum el atrage nenorocirea care fusese prevestită și care – așa cum spune Schiller: „Blestemul faptei rele este că ea continuă mereu să genereze răul” [Nota 24] – a trebuit să se extindă în interiorul cercului lui Christos Iisus. Iuda a devenit cel care L-a trădat pe Christos Iisus. În fond, ceea ce trebuia să se împlinască prin el se împlinise deja odată cu paricidul și incestul. Dar el rămăsese, ca să spune așa, un instrument, căci instrument urma să fie, un instrument al răului care avea să aducă cu sine binele, adăugând astfel o nouă faptă dincolo de împlinirea destinului său.
Cel care ne este prezentat în Oedip își pierde lumina ochilor ca urmare a răului comis, de îndată ce devine conștient de ce a făcut. Celălalt însă, având același destin cu al lui Oedip prin legătura sa cu vestigiile vechii înțelepciuni originare, nu orbește, ci este desemnat să împlinească destinul și să comită actul care va aduce cu sine Misteriul de pe Golgota, care va provoca moartea fizică a celui care este „Lumina lumii” și care produce Lumina lumii în vindecarea orbului din naștere. Oedip a trebuit să își piardă lumina ochilor; orbului din naștere Christos îi dă lumina ochilor. Dar El a murit prin cel care avea același caracter precum Oedip, Oedip care vrea să ne arate declinul vechii înțelepciuni, care nu mai este suficientă pentru a aduce oamenilor salvarea, pacea și iubirea. Pentru acesta era necesar impulsul christic și evenimentul de pe Golgota. Pentru acesta era necesar mai întâi să se producă acel model de relație între Eul lui Iisus Christos și mama Sa la nunta din Cana Galileii. Pentru aceasta mai era necesar în continuare și altceva, ceva ce autorul Evangheliei după Ioan descrie în felul următor:
Jos, la picioarele crucii se afla mama și discipolul „pe care Domnul îl iubea”, Lazăr-Ioan, pe care El înuși îl inițiase și prin care înțelepciunea creștinismului urma să fie transmisă epocilor viitoare, care trebuia să influențeze corpul astral al oamenilor în așa fel încât principiul christic să poată trăi în ei. Acolo, în corpul astral al omului, trebuia să trăiască principiul christic și Ioan trebuia să îl reverse în sine. Dar pentru aceasta mai era nevoie ca acest principiu christic să se unească de sus, de pe cruce, cu principiul eteric, cu mama. Tocmai de aceea Christos, de pe cruce, face să se audă jos aceste cuvinte: „De acum aceasta va fi mama ta”, și „acesta este fiul tău!” Ceea ce înseamnă că El unește înțelepciunea Sa cu principiul matern!
Vedem astfel cât de profunde sunt atât Evangheliile cât și toate legăturile de natură misterială. Da, într-adevăr, legendele antice sunt într-o strânsă legătură cu profețiile și Evangheliile erei noastre precum prevestirea și împlinirea prevestirii! Vechile legende despre Oedip și Iuda ne spun clar un lucru: odinioară a existat o înțelepciune divină primordială; dar ea a secat. O nouă înțelepciune trebuie să o înlocuiască! Această nouă înțelepciune îi va conduce pe oameni acolo unde antica înțelepciune n-ar fi putut niciodată să-i conducă. Ce s-ar fi întâmplat fatalmente fără impulsul lui Christos ne spune legenda lui Oedip. Pericolul de a persista în vechea înțelepciune, care se opunea lui Christos, este ceea ce ne învață legenda lui Iuda. Acest fapt, explicat deja de vechile mituri și legende, cum că vechea înțelepciune nu mai este suficientă, ne este pus într-o nouă lumină de către noua vestire, Evanghelia. Evanghelia ne răspunde la cele enunțate de vechile legende sub formă de simboluri ale vechii înțelepciuni. Ele spuneau: De la vechea înțelepciune nu mai poate veni niciun impuls care să ajute omenirea în viitor. Evanghelia, sau noua înțelepciune, ne spune însă: Eu vă vestesc vouă ceva de care omenirea are nevoie și care niciodată nu ar putea veni fără influența principiului christic, fără evenimentul Golgotei.
