Ne aflăm acum într-un punct important al considerațiilor noastre, de fapt în punctul culminant. Este de la sine înțeles că în tot acest demers a trebuit să escaladăm tot felul de zone dificile pentru explicarea Evangheliilor. De aceea la început, înainte de a continua cele expuse ieri, îmi permit să fac o scurtă trecere în revistă a principiilor de bază relatate atunci.
Știm foarte bine că evoluția omenirii avea un cu totul alt aspect în epocile străvechi față de astăzi. Și mai știm că „omul”, ceea ce este el, prezintă mereu o altă fațetă cu cât ne întoarcem privirea mai mult în urmă, la stările anterioare. Dacă din epoca actuală, pe care o putem numi civilizația Europei Centrale, mergem în urmă, prima civilizație întâlnită este civilizația greco-latină, în continuare civilizația egipteano-caldeeană, apoi, mai în urmă, civilizația în care poporul vechi persan a fost condus de Zarathustra. Ajungem apoi în acel trecut străvechi, în civilizația indiană veche, cu totul diferită de a noastră, și cu asta într-o epocă de civilizație ce a urmat unei mari, unei puternice catastrofe. Această catastrofă ce s-a produs prin furtuni și procese violente în cadrul elementelor aer și apă a condus la faptul că teritoriul locuit de oameni înainte de civilizația indiană, vechea Atlantidă, situată între Europa, Africa și America, a dispărut, că oamenii au migrat către vest și spre est, au colonizat pe de o parte America și pe de altă parte teritoriile Europei, Asiei și Africii, care treptat au căpătat înfățișarea lor de astăzi. Această perioadă atlanteeană a cunoscut o omenire cu totul diferită de cea de astăzi sub aspect sufletesc, în special în perioada timpurie. Or, în evoluția omenirii pe noi ne interesează în primul rând partea sufletească, fiindcă, după cum știm, orice aspect corporal este o urmare a evoluției sufletesc-spirituale. Care era deci viața sufletului în perioada veche atlanteeană?
Știm că în perioada atlanteeană omul avea o cu totul altă conștiență decât mai târziu, că sub un anumit raport omul avea atunci o formă de clarvedere veche, nu încă și o conștiență clară a Sinelui, a Eului, căci această conștiență de Eu se cucerește doar învățând să te delimitezi de obiectele din lumea exterioară. Pe atunci însă omul nu se putea delimita total de obiectele exterioare. Să ne imaginăm cum s-ar desfășura lucrurile în condițiile de astăzi, dacă omul nu s-ar putea delimita de lumea din jurul lui.
Astăzi omul se întreabă – să aducem cumva în fața sufletului ce înseamnă asta: Unde este limita ființei mele? Și își răspunde, cu o anumită îndreptățire din punctul actual de vedere: Granița entității mele omenești este acolo unde pielea mă delimitează de lumea exterioară. – Omul crede că lui îi aparține doar ceea ce se află situat în interiorul pielii sale și că restul sunt obiecte exterioare care îl întâmpină din afară, de care el se deosebește. El spune asta fiindcă știe că dacă i se ia o bucățică aflată în interiorul pielii sale nu mai este și nu mai poate fi un om întreg. Că nu mai este un om întreg dacă se taie o bucată de carne din el este, dintr-un anumit punct de vedere, bine spus. Dar noi mai știm că omul cu fiecare respirație inspiră aerul. Și dacă ne întrebăm: Unde este acest aer? ar trebui să răspundem: El este în jurul nostru, este pretutindeni în spațiul care ne înconjoară; el este acolo, iar în clipa următoare este în noi. Acum este afară, în clipa următoare este în noi. – Îndepărtați acest aer și nu veți mai putea trăi! Veți fi mai puțin un om întreg decât dacă vi s-ar reteza o mână, care se află în interiorul pielii dumneavoastră!
Corect ar fi să spunem: Nu este deloc adevărat că limita noastră este acolo unde se termină pielea noastră! Aerul care ne înconjoară face și el parte din noi – el iese și intră mereu în noi și noi nu avem voie să stabilim o graniță arbitrară la suprafața pielii noastre. – Dacă omul ar vrea să conștientizeze aceasta – el ar trebui să o facă teoretic, căci percepția nu-i oferă prilejul să facă această observație –, ar trebui să se gândească la tot ce lui nu i se impune direct prin lumea exterioară. Dacă omul ar vedea continuu curentul de aer pătrunzând în el, răspândindu-se în tot organismul lui, tranformându-se în el și apoi părăsindu-l, în acel moment nu i-ar mai trece prin minte să spună: Mâna aceasta îmi aparține mai mult decât aerul care pătrunde în mine. El ar socoti aerul o parte componentă a sa și ar considera că a avut halucianții atunci când a spus: Eu sunt o entitate de sine stătătoare și aș putea exista și fără mediul înconjurător.
Atlanteeanul nu s-ar fi putut deda unei astfel de iluzii, căci observația sa îi arăta clar cu totul altceva: el nu vedea obiectele din preajma sa în contururi precise, ci le vedea înconjurate de o aură colorată. El nu vedea o plantă, să spunem, așa cum o percepem noi, ci așa cum am vedea lămpile de pe stradă într-o noapte de toamnă cețoasă, înonjurate de o mare aură colorată. Acest lucru se întâmpla pentru că între toate lucrurile din lumea exterioară există spirit, există ființe spirituale, pe care încă le putea percepe cu ajutorul clarvederii sale obscure din acea vreme. Așa cum între luminile lămpilor de pe stradă există ceață, tot astfel pretutindeni în spațiu există ființe spirituale. De aceea entitățile spirituale îi configurau lui ceva ca un fel de aură cețoasă ce se întindea peste obiectele exterioare. Obiectele exterioare în sine îi erau neclare. Fiindcă el vedea însă spiritul, vedea și spiritualul care intra și ieșea din el. Ca urmare el se vedea pe sine ca un mădular, o verigă inserată în mediul înconjurător. El vedea pretutindeni intrând în corpul său curenți pe care dumneavoastră nu-i puteți vedea astăzi. Aerul este cel mai grosolan dintre acești curenți; în om pătrund curenți cu mult mai fini. Omul s-a dezvățat să contemple spiritualul, pentru că el nu mai posedă vechea clarvedere crepusculară. În Atlantida, omul vedea intrând și ieșind din el curenții spirituali așa cum degetul dumneavoastră, dacă ar fi conștient, ar vedea sângele invadându-l și retrăgându-se din el și ar simți cum s-ar usca dacă l-ați tăia. Exact așa cum s-ar simți degetul – un mădular al unui organism –, se simțea atlanteeanul. El simțea: Prin ochii și urechile mele etc. pătrund curenții. Dacă eu mă grăbesc să ies în afara lor, să nu mă mai las străbătut de ei, s-ar putea să nu mai fiu om. – El se simțea revărsat în întreaga lume exterioră. Omul vedea lumea spirituală însă nu se putea delimita de ea, el nu avea încă sentimentul puternic de Eu, conștiența de Sine în sensul actual. Dezvoltarea acestui sentiment i-a fost posibilă prin sustragerea din câmpul său de observație a factorului care permitea ochiului lui spiritual să vadă dependența sa de lumea înconjurătoare. Prin aceasta, prin faptul că această lume a devenit invizibilă, pentru el a devenit posibil să își dezvolte conștiența de sine, sentimentul de Eu.
Această sarcină de a-și dezvolta conștiența de sine, sentimentul de Eu i-a revenit omului epocii postatlanteene. După marea catastrofă atlaneeană popoarele epocii postatlanteene au fost astfel organizate încât lumea spirituală s-a retras din conștiența lor și ele au învățat treptat să vadă tot mai clar și mai deslușit lumea fizic-senzorială exterioară. Tot ce se dezvoltă în lume nu se petrece însă brusc, ci încet și treptat. Tot încet și treptat a dispărut și vechea clarvedere crepusculară. Ea mai există desigur și astăzi la anumiți oameni ca un vestigiu al acelor vremi și, în anumite circumstanțe, la naturile mediumnice. Tot ceea ce a atins cândva o culme de dezvoltare se stinge încet și treptat.
În perioadele cele mai timpurii ale epocii postatlanteene oamenii obișnuiți mai păstrau încă foarte mult din darul clarvederii. Ceea ce vedeau acești oameni în lumea spirituală a fost permanent completat, lărgit și înflăcărat prin intermediul inițiaților care, prin metode specifice, erau introduși, după cum v-a fost prezentat, în lumea spirituală, devenind prin aceasta vestitori ai realităților pe care înainte vreme, într-un anumit fel, le vedeau toți oamenii. Legendele și miturile păstrează mai bine decât orice cercetare istorică exterioară adevărurile despre timpurile de demult – în special legendele și miturile ce au legătură cu oracolele. În aceste oracole anumiți oameni intrau într-o stare de conștiență excepțională – dacă putem spune așa, în stare de transă sau stare mediumnică – mai înăbușită și mai întunecată decât starea diurnă obișnuită. Starea lor de conștiență față de lumea exterioară se diminua, astfel încât, deși se aflau în mijlocul obiectelor acestei lumi, ei nu le vedeau. Această stare nu era nici ea starea de clavedere de odinioară, ci o stare intermediară, jumătate de vis, jumătate clarvedere. Dacă se dorea acum să se afle ceva despre anumite corelații ale lumii, despre cum să te comporți într-o problemă sau alta se întrebau oracolele, deci locurile unde existau stări de conștiență clarvăzătoare crepusculară, ca un vestigiu de tip vechi.
Așadar, la începutul evoluției sale, omului i-a fost dăruită înțelepciune. În el cobora înțelepciune. Această înțelepciune însă, cu timpul, a secat. Chiar și inițiații, în starea lor de conștiență, tot excepțională – căci ei trebuiau introduși în lumea spirituală prin desprinderea corpului eteric –, nici ei nu mai puteau ajunge decât la niște observații nesigure în lumea spirituală. Acest lucru i-a făcut pe unii care, deși inițiați în sensul vechi, progresaseră odată cu epoca lor, care în același timp erau profeți pentru cele ce urmau să se întâmple în viitor, să recunoască necesitatea venirii unui nou impuls în omenire. La coborârea din înălțimile divin-spirituale omenirii i-a fost dăruită și o zestre de înțelepciune veche; aceasta a devenit din ce în ce mai întunecată. Anterior, toți oamenii posedau această înțelepciune; mai târziu doar foarte puțini – cei care erau conduși la stări de conștiență specială – și apoi doar inițiații.
Trebuie să vină un timp – așa își spuneau inițiații care cunoșteau semnele timpului – în care această zestre de înțelepciune va seca în omenire, când această înțelepciune nu îl va mai putea conduce și dirija pe om. Atunci omul va ajunge la o nesiguranță în lume. Acest fapt se va exprima în voința sa, în faptele și felul lui de a simți. Și când înțelepciunea va ajunge să se stingă cu totul, oamenii se vor conduce singuri, în mod neînțelept. Eul lor va crește tot mai mult, în așa fel încât – înțelepciunea retrăgându-se – fiecare va începe să caute înțelepciune în Eul propriu, să-și dezvolte propriile lui sentimente, propria voință, fiecare pentru sine. Oamenii se vor separa din ce în ce mai mult, se vor înstrăina unii de alții tot mai mult și se vor înțelege din ce în ce mai puțin. Pentru că fiecare va vrea să aibă propriile lui gânduri, care nu îi mai sunt inspirate de izvorul unitar de înțețepciune, omul nu va mai putea înțelege gândurile celuilalt. Și pentru că sentimentele sale nu mai sunt dirijate de către înțelepciunea unitară, se va ajunge ca sentimentele oamenilor să se opună. La fel se va întâmpla și cu acțiunile lor. Toți oamenii vor acționa, gândi și simți unii împotriva altora, iar în final omenirea va fi alcătuită din indivizi situați într-o luptă deschisă unii împotriva altora.
Care a fost semnul exterior-fizic care s-a arătat a fi începutul acestui proces? A fost transformarea pe care omenirea a cunoscut-o în sângele ei. În vremurile foarte, foarte îndepărtate exista, după cum știm, căsătoria apropiată. Oamenii se căsătoreau doar în interiorul comunității de același sânge. Treptat însă locul căsătoriei apropiate a fost luat de căsătoria îndepărtată. Sângele străin s-a amestecat cu sânge străin și de aceea s-a ajuns ca moștenirile ereditare de odinioară să se reducă, să devină tot mai puține. Să ne amintim din nou cuvintele lui Goethe, pe care le-am rostit ieri:
„De la tată am statura,
Ținuta serioasă-n viață,
De la mamă firea veselă
Și bucuria de a fabula.”
Explicam aceasta ieri prin faptul că de la mamă provine acel element moștenit din generație în generație, existent în corpul eteric al omului. În corpul lui eteric omul poartă moștenirea elementului feminin, după cum în corpul fizic se găsește moștenirea elementului masculin. Prin această înrudire de sânge se păstrau în mare măsură facultățile originare, perpetuate de la un corp eteric la altul, clarvederea fiind una dintre ele. Oamenii care aveau o descendență dintr-o căsătorie apropiată moșteneau în corpul lor eteric prin sânge, prin sângele de la rudele apropiate, vechea facultate de înțelepciune. Pe măsură ce sângele diferitelor triburi și seminții s-a amestecat prin căsătoriile îndepărtate s-a redus tot mai mult și posibilitatea de a moșteni ereditar vechea înțelepciune. Aceasta s-a întâmplat, așa cum spuneam ieri, pentru că sângele oamenilor s-a modificat. Prin amestecul de sânge ei au umbrit din ce în ce mai mult vechea înțelepciune. Cu alte cuvinte, a devenit tot mai impropriu pentru transmiterea vechii facultăți de clarvedere. Sângele a evoluat într-o direcție care a făcut ca omul să nu mai poată privi în lumea spirituală. Fizic, așadar, s-a ajuns că sângele oamenilor s-a dezvoltat într-un mod care a făcut ca el să fie tot mai puțin capabil să poarte vechea înțelepciune, care îl dirijase cu siguranță până atunci, și să cadă în extrema cealaltă, aceea de a fi purtătorul egoismului, adică a acelui principiu care îi confruntă pe oameni, care îi așază unul în fața celuilalt. Totodată sângele a devenit tot mai puțin capabil să îi unească pe oameni întru iubire.
Desigur, noi ne aflăm încă în plin proces de degradare a sângelui omului, căci acest proces venind din vremuri foarte îndepărtate își continuă cursul, încet, până la sfârșitul erei pământești. De aceea a fost necesară intervenția unui impuls în omenire care să poată restaura calitățile care au fost degradate prin intermediul sângelui. Privitor la înrudirea lor de sânge, oamenii ar fi ajuns în eroare și mizerie. Așa ne spun vechii înțelepți prin legendele și miturile lor. Oamenii nu s-au mai putut bizui pe vechea înțelepciune moștenită ereditar. Chiar dacă tu cauți și întrebi oracolul: Ce urmează să se întâmple? oracolul nu îți răspunde decât ceva ce abia că te adâncește în conflictul și cearta cea mai rea. – Oracolul a prezis, de pildă, că Laios și Iocasta vor avea un copil care își va omorî tatăl și o va lua în căsătorie pe mama sa. Cu toate astea însă, cu toate că exista această zestre de înțelepciune moștenită ereditar, înțelepciunea oracolelor, în acea vreme nu putea fi împiedicată căderea tot mai accentuată a sângelui în eroare. Cu toate acestea, Oedip își omoară tatăl și ia în căsătorie pe mama sa, comite paricidul și incestul.
Vechiul înțelept voia să spună: Oamenii posedau odinioară înțelepciune; dar chiar dacă ea s-ar fi păstrat, oamenii trebuiau să continue în a-și dezvolta Eul, iar egoismul s-ar fi întărit mai departe, în așa măsură încât sângele s-ar fi dezlănțuit împotriva sângelui. Sângele nu mai este potrivit pentru a-i îndruma pe oameni pe o linie ascendentă prin simpla prezență a vechii înțelepciuni. – Atunci, acel om care în calitate de inițiat clarvăzător a prezentat pentru prima dată acest tablou avertizator din legenda lui Oedip a vrut să spună: Așa veți ajunge și voi dacă nimic altceva nu va interveni pe lângă vechea înțelepciune a oracolelor! Iar în legenda despre Iuda ni s-a păstrat și mai clar imaginea a ceea ce ar fi ajuns vechea înțelepciune a oracolelor. Și mamei lui Iuda i s-a prezis că fiul își va omorî tatăl și va lua în căsătorie pe mama sa, lucru ce va atrage imense nenorociri. Și cu toate acestea prezicerile s-au împlinit! Aceasta înseamnă că vechea înțelepciune transmisă ereditar nu mai era în stare să-l ferească pe om de ceea ce trebuia să se întâmple dacă în omenire nu coboara un nou impuls.
Să ne întrebăm acum care ar fi motivele mai exacte pentru care s-a ajuns aici. Să ne întrebăm de ce înțelepciunea străveche a trebuit să devină treptat inutilă în ce privește capacitatea de a conduce omenirea. Putem avea un răspuns la această întrebare dacă analizăm mai îndeaproape originea înțelecpiunii străvechi în raport cu omenirea.
Am văzut, așadar, cum în epoca atlanteeană timpurie între corpul fizic și corpul eteric omenesc exista o legătură cu totul diferită de cea din zilele noastre. Din cele patru elemente care alcătuiesc natura umană, corpul fizic și corpul eteric sunt în așa fel unite încât ele aproape se suprapun. Este cazul, îndeosebi, pentru zona capului. În epoca atlanteeană, corpul eteric depășea din toate părțile corpul fizic, dar în zona capului acest lucru era cu mult mai evident. Evoluția atlanteeană s-a caracterizat prin aceea că, treptat, corpul eteric ajunge să se suprapună cu corpul fizic, îndeosebi în zona capului. Corpul eteric pătrunde tot mai adânc în corpul fizic; prin aceasta desigur și acest mădular al ființei omenești se transformă. Așadar, aceasta constituie esența acestei părți a evoluției omenești, și anume faptul că partea corpului eteric corespunzătoare capului omenesc pătrunde tot mai mult în partea fizică a capului, cele două ajungând să se suprapună. Atât timp cât corpul eteric se afla în afara capului fizic, el era într-o cu totul altă situație decât mai târziu. În acea perioadă el era în legătură, în toate direcțiile, cu niște curenți care îl traversau, cu alte entități spirituale; ceea ce intra și ieșea acolo sub formă de curenți îi dădeau acestui corp eteric omenesc posibilitatea clarvederii. Așadar, această facultate a clarvederii provine din faptul că corpul eteric, în special corpul eteric al capului, nu era încă în întregime în interiorul corpului fizic, cât și din faptul că în cap pătrundeau din toate pările curenți care îi confereau acestui corp eteric facultatea clarvederii.
Vine apoi vremea în care corpul eteric se restrânge în corpul fizic. Într-un fel, corpul eteric se rupe de acești curenți; dar nu complet. El începe să se rupă de afluxul de curenți care îi conferiseră facultatea de clarvedere pentru a privi înăuntrul înțelepciunii lumii. Și viceversa, când cineva fusese inițiat în timpurile de demult și corpul său eteric era scos în afară, corpul său eteric era reconectat la acești curenți din jur și el redevenea clarvăzător. Dacă în mijlocul epocii atlanteene s-ar fi întrerupt brusc legătura care unea corpul eteric cu lumea exterioară omul ar fi pierdut mult mai repede și în întregime vechea clarvedere. N-ar mai fi rămas pentru epocile postatlanteene un rest din această veche clarvedere și omul ar fi ajuns mai târziu să nu mai aibă nicio amintire despre ea. Într-o anumită măsură, omul a rămas încă în legătură cu curenții exteriori, dar a mai intervenit și altceva. Acest corp eteric, care se desprinsese de curenții care îl înconjurau, a păstrat în el anumite resturi ale vechii facultăți de înțelepciune. Și acum, nota bene: la sfârșitul timpurilor atlanteene, când omul primise în sine corpul eteric, în acest corp eteric mai exista încă un fond, o economie „la ciorap”, cum s-ar zice, din ceea ce el deținuse cândva afară. Este ca și cum un fiu are un tată care câștigă bani și fiul îi cere mereu acestuia tot ce el are nevoie. Tot așa omul, până să apuce corpul său eteric să se rupă de curenții din jur, comanda înțelepciune atât cât avea nevoie. Și, pentru a rămâne la exemplul nostru, să presupunem că fiul își pierde tatăl, nu mai rămâne decât cu o mică sumă și, pe deasupra, nu mai câștigă nimic; vine un moment în care el cheltuie tot și nu mai are niciun ban. Este situația în care se afla omul. El se rupsese de înțelepciunea sa paternă, nu făcea nimic pentru a-și mări moștenirea, trăind din ea până în zilele noastre. Cum am spune noi astăzi, el trăia din capital. La începutul erei postatlanteene acest capital era încă destul de mare, fără ca omul să agonisească ceva ca înțelepciune; el trăia, ca să spunem așa, din dobânzi, câteodată adăugându-se ceva prin inițiați. În cele din urmă însă moneda înțelepciunii antice se devalorizează, nu mai are curs. Când i-a fost plătită lui Oedip, această monedă nu mai valora nimic. Vechea înțelepciune nu-l mai putea feri de cea mai cumplită eroare. Ea nu l-a mai ferit nici pe Iuda.
Până acolo ajunsese evoluția omenirii. De ce a trebuit ca omul să-și consume treptat capitalul său de înțelepciune? Acest lucru s-a întâmplat pentru că anterior el a primit în sine două feluri de entități spirituale: mai întâi entitățile luciferice și apoi, ca o consecință, ființele ahrimanice sau mefistofelice. Ele l-au împiedicat să agonisească ceva în plus pe lângă vechea înțelepciune. Aceste entități acționau în felul următor: entitățile luciferice corupând pasiunile, sentimentele, iar entitățile ahrimanice, mefistofelice, corupând exterior, desfigurând percepția noastră asupra Universului. Dacă ființele luciferice nu ar fi intervenit în evoluție, omul nu ar fi dobândit interes pentru lumea fizică, care îl coboară sub nivelul lui. Dacă ființele mefistofelice, ahrimanice sau satanice n-ar fi intervenit ca o consecință a acțiunii luciferice, omul ar fi avut totdeauna conștiența că îndărătul oricărui lucru senzorial se află ceva spiritual. El ar fi putut să vadă spiritul dincolo de suprafața lumii simțurilor. Ahriman a amestecat însă în contemplarea sa un fel de fum opac, care nu îi mai permitea să vadă spiritualul. Prin Ahriman omul este prins în mrejele minciunii; prin aceasta el este antrenat în lumea mayei, a iluziei. Aceste două feluri de entități îl împiedică pe om să gândească ceva în plus față de vechea înțelepciune pe care o primise odinioară. Și astfel aceasta a secat, pierzându-și treptat întreaga valoare.
Dar sub un alt raport evoluția și-a continuat mersul său. În epoca atlanteeană omul s-a adâncit cu corpul eteric în corpul fizic. Nenorocul lui a fost că, fiind, dintr-un anumit punct de vedere, părăsit de Dumnezeu, a trebuit să sufere aici, în lumea fizică, în corpul fizic influențele lui Lucifer și Ahriman. A fost destinul său. Faptul a făcut ca tocmai prin influența acestui corp fizic, prin viața în corpul fizic, zestrea de înțelepciune din vechime să devină inutilizabilă. Cum s-a întâmplat asta? Până atunci omul nu trăise în corpul fizic. Atunci el a luat din lada cu comori, să spunem așa, a tatălui său vechea înțelepciune. Asta înseamnă că își avea lada de zestre în afara corpului fizic, el trăind până atunci cu corpul său eteric în afară. Această zestre s-a epuizat treptat. Omul ar fi trebuit să aibă o ladă de zestre înăuntrul propriului său corp pentru a putea să o sporească. Și pentru că el nu avea în propriul său corp izvorul care să înnoiască înțelepciunea se întâmpla ca de fiecare dată, la moarte, când ieșea din corpul său fizic, în corpul său eteric să fie tot mai puțină înțelepciune. De fiecare dată, după moarte, la fiecare nouă încorporare, în corpul său eteric exista mai puțină înțelepciune. Corpul eteric devenea tot mai sărac în înțelepicune. Dar cursul evoluției continuă și, așa cum în epoca atlanteeană corpul eteric al omului a trebuit să se adâncească în corpul fizic, în viitor evoluția ne va duce treptat spre o desprindere de acest corp fizic. În timp ce înainte corpul eteric a coborât și, puțin câte puțin, a continuat să coboare până la apariția lui Christos pe Pământ, a venit epoca în care cursul evoluției s-a schimbat. În momentul în care a apărut Christos, corpul eteric începe din nou să urce, iar astăzi el este deja mai puțin unit cu corpul fizic decât în timpul lui Christos. Prin aceasta corpul fizic a devenit mai grosolan.
Omul se îndreaptă deci către un viitor în care corpul său eteric se ridică din nou. El va ajunge la un moment dat să fie la fel de mult ieșit din corpul fizic ca în epoca atlanteeană. Putem continua comprația noastră.
Dacă fiul, care până atunci a trăit din lada de zestre a tatălui său, a cheltuit tot fără să agonisescă nimic, situația lui începe să arate tot mai jalnic. Dacă însă mai are și un fiu, acesta, nepotul deci, nu va mai fi în aceeași situație ca tatăl său. Tatăl său cel puțin moștenise ceva și mai putea încă să cheltuiască. Nepotul nu mai are absolut nimic, nici nu moștenește nimic și se trezește așa de la bun început. Acesta a fost, dintr-un anumit punct de vedere, cursul evoluției umane. Când corpul eteric cobora în fizic și aducea cu el zestrea de înțelepciune divină, el putea încă să confere ceva înțelepciune corpului fizic. Dar spiritele luciferice și ahrimanice s-au opus ca înțelepciunea să sporească în corpul fizic, ca ei să i se mai adauge ceva. Dacă acum corpul eteric se desprinde din nou, el nu mai are ce să ia cu el din corpul fizic. Urmarea ar fi, dacă nimic altceva n-ar mai interveni, că omul se îndreaptă spre un viitor în care, deși corpul eteric îi aparține, acesta nu mai posedă niciun fel de înțelepciune, nu mai deține niciun fel de cunoștințe. Și dacă corpul fizic se va usca total, nici corpul eteric nu va mai avea nimic, căci el nu mai poate obține nimic de la un corp fizic în uscare. Așadar, pentru a nu se ajunge în viitor la aceasta, corpului eteric trebuie să îi fie dată o forță, o forță de înțelepciune. Acest corp eteric, pe măsură ce iese din corpul fizic, trebuie să-și fi primit în corpul fizic forța înțelepciunii. Acolo ar fi necesar să primească ceea ce trebuie să ducă cu el atunci când se desprinde de corpul fizic. Căci afară fiind și păstrându-și înțelepciunea dobândită în corpul fizic, el va putea să acționeze din nou asupra corpului fizic, să îi dea viață și să nu îl lase să se usuce.
Pentru evoluția umană există două posibilități. Una dintre acestea este ca omul să se dezvolte fără de Christos. În acest caz, corpul eteric nu poate lua nimic cu el din corpul fizic, fiindcă el nu a primit acolo nimic. Și pentru că nu are nimic, pentru că este gol, nu poate nici să dea viață corpului fizic, să-l ferească de a se usca, să-l împiedice de a se secătui. Omul ar pierde treptat toate roadele vieții fizice, ele nu i-ar putea da nimic din corpul fizic; în final, omul ar trebui să-l părăsească. Dar oamenii au venit pe Pământ tocmai pentru a adăuga la mădularele deja existente un corp fizic. Germenul corpului fizic a fost depus anterior. Fără o configurare a corpului fizic omul nu va ajunge însă niciodată la ceea ce trebuie să fie misiunea Pământului. Pe Pământ există desigur influențele lui Lucifer și Ahriman. Dacă însă omul nu dobândește nimic în corpul său fizic, dacă corpul său eteric părăsește corpul fizic fără să fi putut lua nimic nou cu el, ba, în plus, el a cheltuit întreaga comoară de înțelepciune pe care a primit-o odinioară, misiunea Pământului este ratată. Ea este pierdută pentru Universul întreg. Omul nu aduce cu sine nimic în viitor, doar un craniu eteric gol, pe care îl primise plin la începutul evoluției pământești!
Să presupunem însă că la momentul oportun se întâmplă ceva prin care omul, la ieșirea corpului său eteric din corpul fizic, devine capabil să-i dăruiască acestui corp eteric ceva care să-l însuflețească, care să-l pătrundă din nou cu înțelepciune. Corpul eteric va ieși și în viitor din corpul fizic, dar atunci va fi înzestrat cu o viață nouă, cu forțe noi. Pe acestea va putea să le folosească apoi din nou pentru a vivifia corpul fizic, pentru a retrimite în el forță și viață. Dar mai întâi de toate el însuși ar trebui să le aibă în sine; ar trebui ca el însuși să fi primit mai înainte forță de viață. Dacă el poate primi forță și viață, rodul acțiunii omenești pe Pământ este salvat. Atunci corpul fizic nu va mai putrezi pur și simplu, ci acest corp fizic, partea perisabilă, va primi în el forma corpului eteric, partea neperisabilă! Și învierea omului, cu tot ce el a cucerit pe planul fizic, este salvată.
A trebuit deci ca pe Pământ să vină un impuls prin care vechea comoară de înțelepciune consumată complet până atunci să se reînnoiască, prin care corpului eteric să i se insufle o nouă viață, astfel încât fizicul, sortit până atunci putrezirii, să poată îmbrăca haina neputrezirii și să se umple cu un corp eteric care îl face neperisabil, care îl salvează din evoluția pământească. Însă această viață a fost adusă în corpul eteric de către Christos. Depinde deci de Christos ca acest fizic al omului, consacrat altfel morții, să fie transformat, să fie salvat de la putrezire, să primească facultatea de a îmbrăca neperisabilul. Christos a revărsat viață în corpul eteric al omului, o viață nouă, după ce viața a fost consumată! Iar omul, dacă privește în viitor, trebuie să își spună: Dacă într-o zi corpul meu eteric va ieși din corpul fizic, va trebui ca eu să mă fi dezvoltat până atunci în așa măsură încât corpul eteric să fie străbătut în întregime de către Christos. Christos trebuie să trăiască în mine. Va trebui ca în cursul evoluției mele pe Pământ eu să mă pătrund treptat cu totul de Christos, în ce privește corpul meu eteric!
Ceea ce tocmai v-am descris aici sunt procesele mai profunde care se sustrag ochiului fizic. Este spiritualul aflat îndărătul evoluției fizice a lumii. Dar care trebuia să fie forma fizică?
Ce a intervenit în corpul fizic prin acțiunea ființelor luciferice și ahrimanice? Ele au introdus aici germenele putrefacției, al descompunerii, germenele morții, cu alte cuvinte. În corpul fizic a intrat germenele morții. Acest germene al morții ar fi atins expresia ultimei sale dezvoltări la sfârșitul evoluției pământești dacă Christos nu ar fi venit. Corpul eteric ar fi fost atunci incapabil să îl învie din nou pe om. Dacă Pământul ar fi ajuns la sfârșit, tot ce se cheamă corp fizic omenesc ar fi fost sortit descompunerii și misiunea Pământului însăși ar fi căzut pradă morții. De fiecare dată când privim astăzi moartea, în viața de aici, această moarte este un semn caracteristic al morții universale care ar putea pune stăpânire pe tot la sfârșitul evoluției pământești. Forța de viață care i-a fost dată odinioară omenirii se epuizează lent și treptat. Dacă omul se poate naște mereu, iarăși și iarăși, dacă poate trece dintr-o încorporare în alta este numai pentru că la începuturi i-a fost încredințat un fond vital. Pentru viața pur exterioară, în încarnări succesive, posibilitățile de viață ar fi încetat cu totul abia la sfârșitul evoluției pământești. Totuși treptat s-ar fi observat că rasa umană se stinge. Acest lucru s-ar fi petrecut lent, din aproape în aproape, și corpul fizic s-ar fi uscat din ce în ce mai mult. Fără impulsul lui Christos omenirea s-ar fi stins încet până spre sfârșitul evoluției pământești. Acest impuls nu este decât la începutul dezvoltării sale. El se va răspândi treptat în omenire și doar timpurile viitoare – până la sfârșitul evoluției pământești – vor arăta tot ceea ce va fi Christos pentru omenire.
Nu toate treburile și lucrurile omenești au fost cuprinse însă de impulsul christic. Există foarte multe lucruri ce nici măcar nu au fost atinse de impulsul christic și care abia în viitor vor trebui să fie adumbrite de el. Vă voi da un exemplu elocvent despre un întreg domeniu de activitate umană care până acum nu a fost deloc cuprins de impulsul christic.
Cu aproape șase sau șapte secole înainte de Christos, vechea înțelepciune, forța străveche de cunoaștere, începea să apună. În anumite aspecte ale vieții ea mai avea încă o tinerețe și prospețime, dar nu și în ce privește cunoașterea. Din ce mai exista în secolele opt, șapte, șase înainte de Christos nu a mai rămas decât un fel de rest al restului, ca să-l numim așa. Dacă ați fi avut prielejul să observați înțelepciunea Egiptului și Caldeei sau cea a Persiei și a Indiei antice, ați fi văzut că pretutindeni ea era impregnată de adevărate concepții spirituale, de rezultate ale clarvederii străvechi. Cei care nu aveau această clarvedere primeau relatările inițiaților. Știință care să nu aibă la bază clarvederea nu exista; n-a existat nici în epoca indiană, nici în cea persană și nici în epocile de mai târziu. Chiar și la începutul epocii grecești nu exista o știință care să nu aibă la bază cercetarea clarvăzătoare. Dar a venit o epocă în care pentru știința omenescă cercetarea clarvăzătoare a secat. Și vedem apărând întâi o știință omenească din care clarvederea a fost alungată sau va fi alungată.
De ce dispare clarvederea? Pentru că deja acolo sus corpul eteric începe din nou să iasă afară. Atunci apar primele semne. Clarvederea se stinge, credința în comunicările clarvăzătorilor se stinge, și odată cu secolele șase și șapte înainte de Christos se pun bazele a ceea ce se poate numi știința omenească, din care sunt tot mai mult alungate rezultatele cercetării spirituale. Și procesul merge mai departe. La Parmenide, Heraclit, Platon, și chiar la Aristotel [Nota 25], în scrierile cercetătorilor naturii, la medicii din vechime puteți găsi dovezi că ceea ce se cheamă știință a fost la început pătrunsă de rezultatele cercetării redusă. Dar știința spiritului a secat tot mai mult, a devenit tot mai redusă. Ea nu mai supraviețuiește în ceea ce privește facultățile noastre sufletești decât în sentiment și voință; în ce privește gândirea, încet-încet ea dispare.
Astfel, la venirea lui Christos, influența corpului eteric asupra corpului fizic a început deja să se piardă în ce privește gândirea omenească, gândirea științifică. Totul se petrece pur și simplu încet, treptat. Atunci a coborât Christos și a dat impulsul. Dar, firește, el nu este primit imediat de toți, și rămâne străin în special pentru anumite domenii, îndeosebi pentru domeniile științifice. Urmăriți scrierile științifice din timpul Imperiului roman, de pildă cele ale lui Celsus [Nota 26]. Găsiți acolo tot felul de lucruri privitoare la Christos. Acest Celsus, care era un foarte mare savant, dar care nu a înțeles nimic referitor la ce gândește omul despre impulsul christic, spune: Se pare că în Palestina au trăit odată doi soți, Iosif și Maria, de care se leagă secta creștinilor. Dar tot ce se povestește în această privință nu este decât superstiție. Adevărul este că soția acestui Iosif l-a înșelat o dată cu un căpitan roman cu numele de Pantera. Iosif nu a știut cine era adevăratul tată al copilului lor.
Este una din povestirile cu cea mai mare circulație la acea vreme. Când citești literatura contemporană îți dai seama că mulți oameni din vremea de azi nu au depășit nivelul lui Celsus. Desigur, impulsul lui Christos nu pătrunde decât foarte lent în anumite domenii, dar în cele la care facem aluzie acum el nu s-a putut acomoda chiar deloc. Vedem unul din mădularele care se usucă, vedem că în creierul omenesc ceva se anchilozează, în timp ce, dacă impulsul lui Christos ar putea să pătrundă acolo, el ar reînvia știința într-o cu totul altă formă. Oricât de straniu ar putea să pară epocii noastre de fanatism științific, faptele sunt acestea: partea din creierul uman care servește gândirii științifice este supusă unei morți lente. Vedeți deci cât de încet și progresiv dispar vechile moșteniri din gândirea științifică. Aristotel mai păstra încă o parte relativ importantă din acestea, dar vedem cum puțin câte puțin știința se debarasează de ele, iar mai târziu, prin observațiile exterioare pe care le face, ajunge să fie părăsită de Dumnezeu, să nu mai dețină nimic din fondul vechi de înțelepciune. Și mai vedem, de asemenea, că este cu totul posibil să ai un sentiment viu despre Christos dar să nu poți găsi legătura între impulsul christic și strădaniile omenirii pe tărâmul științei. Există în acest sens dovezi exterioare.
Să presupunem că un om din secolul al XIII-lea, profund cuprins de impulsul christic, ar fi înțeles că impulsul ne parvine ca o sumă de revelații noi și puternice din Evanghelie și că noi ne putem pătrunde cu el! – Și să mai presupunem că acest om și-ar fi luat ca sarcină să creeze o verigă de legătură între știință și creștinism. În secolul al XIII-lea condițiile erau deja de așa natură încât el nu ar fi găsit nimic în știința de atunci care să îl poată ajuta! El a trebuit să recurgă la Aristotel. El putea să interpreteze creștinismul numai cu ajutorul lui Aristotel – nu cu știința secolului al XIII-lea. Știința de atunci devenise tot mai puțin compatibilă cu principiul christic. De aceea bărbații secolului al XIII-lea au trebuit să se întoarcă la Aristotel. El mai avea ceva din vechea zestre de înțelepciune și mai putea furniza noțiunile care să împace știința cu creștinismul. După aceea știința a devenit din ce în ce mai săracă în concepte, exact în măsura în care se îmbogățea cu observații. În cele din urmă a venit vremea în care toate noțiunile vechii înțelepciuni au dispărut din știință.
Cele mai mari spirite sunt, firește, în ce privește știința, și copiii secolului lor. Un om precum Galilei [Nota 27], de pildă, nu putea gândi prin prisma absolutului, ci doar în sensul epocii sale. El este mare tocmai prin faptul că a pus bazele gândirii părăsite de Dumnezeu, a gândirii pur mecaniciste. Odată cu Galilei s-a produs o mare cotitură. Înainte de Galilei, un fenomen simplu, așa cum îl explică azi fizica, era descris într-un mod cu totul diferit față de cum s-a făcut după aceea. De pildă, cineva aruncă o piatră. Astăzi noi spunem că piatra își păstrează prin inerție mișcarea uniformă atât timp cât asupra ei nu acționeză o altă forță. Înaintea lui Galilei se gândea cu totul altfel; atunci se credea că pentru ca piatra să își continue mersul cineva trebuie mereu să o împingă. Îndărătul pietrei în mișcare exista deci o forță activă. Galilei a răsturnat cu totul modul de a gândi al oamenilor. El a făcut-o de așa manieră încât ei au învățat să conceapă lumea ca pe un mecanism. Și astăzi continuă să fie un ideal să explici lumea mecanic, mecanicist, și să elimini tot ceea ce face referire la spirit. Aceasta se trage de la faptul că acele porțiuni ale creierului omenesc, ale instrumentului gândirii, care constituie organul gândirii științifice, sunt acum atât de uscate, de sclerozate, încât nu mai pot insufla o viață nouă conceptelor, motiv pentru care acestea sărăcesc din ce în ce mai mult.
Ar fi ușor de demonstrat că știința, deși nu prididește să adune informații peste informații, n-a îmbogățit omenirea cu nicio noțiune. Căci, să reținem: observațiile nu sunt noțiuni! Să nu spuneți că o teorie precum darwinismul și altele asemenea ar fi îmbogățit omenirea cu noțiuni noi. Nu oamenii de știință au făcut așa ceva, ci oameni care dețineau cu totul alte surse. Un astfel de om a fost Goethe. El a îmbogățit omenirea cu noțiuni având cu totul alte surse. De aceea și trece el printre oamenii de știință drept un diletant.
Realitatea arată că știința nu a fost îmbogățită cu noțiuni. Noțiuni adevărate, mult, mult mai vii, mult mai elevate și mai mărețe le întâlnim în străvechime. Cele ale darwinismului sunt stoarse precum o lămâie. Darwinismul a adunat doar observații și le-a asociat cu noțiuni sărăcite. Această orientare științifică ilustrează clar moartea care se înstăpânește progresiv. Partea din creier care slujește gândirii științifice este pe cale de a se scleroza. Motivul pentru care se întâmplă acest fapt este că partea corpului eteric care trebuia să vivifieze acest creier în curs de sclerozare nu a primit până astăzi impulsul lui Christos. Cât timp impulsul christic nu va fi străbătut această parte a creierului omenesc care se îngrijește de gândirea științifică știința nu va căpăta viață. Este un fapt înscris în marile legi universale. Dacă știința va evolua înacelași fel, ea va fi tot mai săracă în noțiuni, încet noțiunile vor dispărea și în știință se vor găsi tot mai mulți oameni care să îngrămădească o observație peste alta – cu o teamă funciară în fața cuiva care începe să gândească. Pentru un profesor din ziua de astăzi este un lucru înspăimânător când un tânăr vine la el cu o teză de doctorat care conține în ea o cât de mică gândire.
Dar astăzi există o antroposofie! Ea va face tot mai pe înțeles omenirii impulsul lui Christos, revăzând prin aceasta tot mai multă viață în corpurile eterice. Ea va fi în măsură să îi furnizeze atâta viață încât să topească și partea sclerozată a creierului omenesc care a dus la actuala direcție de gândire din știință. Este un exemplu de cum poate revigora impulsul lui Christos componentele atrofiate ale ființei omenești pe măsură ce el se încetățenește în omenire. În viitor este posibil să se atrofieze alte și alte mădulare ale ființei omului. Pentru fiecare componentă atrofiată, impulsul lui Christos va acționa în omenire, iar la sfârșitul evoluției pământești se va întâmpla ca toate aceste componente, care altfel s-ar fi atrofiat, să fie revivifiate de către impulsul lui Christos; acest impuls va pătrunde întregul corp eteric al Universului cu care corpul eteric al omului a devenit una. Primul impuls al acestei revivifieri treptate a omenirii, primul impuls al învierii omenirii a fost dat într-un moment pe care Evanghelia după Ioan ni-l descrie într-un mod minunat.
Să ne reprezentăm că Christos a intrat în lume în mod cu totul universal și că mai întâi El revelează, arată măreția dintr-un corp eteric complet christificat. Căci tocmai asta s-a petrecut: Christos preface corpul eteric al lui Iisus din Nazartet astfel încât acesta devine în stare să vivifieze și corpul fizic. În momentul în care corpul eteric al lui Iisus din Nazaret, în care acum se află Christos, a devenit în întregime dătător de viață al corpului fizic, atunci corpul eteric al lui Christos apare revelat! Și autorul Evangheliei după Ioan ne descrie astfel acest moment:
„Tată, revelează numele Tău! – Atunci din cer s-a auzit un glas care spunea: L-am revelat și îl voi mai revela. Atunci mulțimea care era acolo și auzea zicea: A tunat.”
Este spus: Cei care erau acolo au auzit tunând, dar nicăieri nu este spus că vreun om care nu ar fi fost pregătit pentru asta ar fi auzit.
„Ceilalți însă au spus: Un înger I-a vorbit! Iisus a răspuns și a zis: Nu pentru mine s-a făcut auzit glasul acesta, ci pentru voi.”
De ce? Pentru ca în jurul Lui să se înțeleagă ceea ce s-a petrecut. Și Christos spune atunci, legat de ceea ce s-a petrecut:
„Acum este judecata lumii; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” (12, 28-31)
În acest moment Lucifer-Ahriman a fost aruncat afară din corpul fizic al lui Christos! Aici se arată marele model, marele ideal care trebuie să se împlinescă în viitor în toată omenirea: piedicile care vin prin Lucifer-Ahriman trebuie expulzate din corpul fizic prin intermediul impulsului lui Christos! Iar corpul pământesc al omului trebuie astfel vivifiat prin impulsul christic încât roadele misiunii pământești să poată fi luate de el în erele care vor urma erelor pământești.
