Ieri am încercat să evocăm în suflet importanța Misteriului de pe Golgota pentru evoluția omului pe Pământ. Pe de altă parte însă orice eveniment care are loc în lume este, în principiu, legat prin fire infinite de ansamblul evoluției cosmice. Nu vom putea înțelege în întregime Misteriul Golgotei în ce are el mai esențial decât dacă ne vom lămuri și privitor la importanța cosmică a acestui eveniment.
Știm deja că entitatea lui Christos a coborât din sfere suprapământești pe Pământul nostru, că această coborâre a fost văzută prin darul clarvederii de către Zoroastru pe Soare, în vechea Persie, de către Moise în rugul aprins și în fulgerul de pe Sinai, și apoi de către cei care au viețuit evenimentul christic al prezenței lui Christos în trupul lui Iisus din Nazaret.
Știm, de asemenea, că evenimentele pământești – și înainte de toate evoluția omenească – sunt în raport cu sistemul nostru solar. Evoluția omenească nu ar fi putut avea cursul pe care l-a avut dacă, odinioară, din globul cosmic comun ce unea Soarele, Luna și Pământul nostru nu s-ar fi desprins Soarele și apoi Luna, Pământul nostru fiind plasat prin aceasta între cele două ca într-o poziție de echilibru. Întrucât omul nu ar fi putut ține pasul cu ritmul rapid de evoluție al ființelor ce și-au ales drept scenă de manifestare Soarele, a fost nevoie ca Pământul să fie despărțit de Soare. Și pentru că omenirea, dacă Pământul ar fi rămas unit cu Luna, ar fi căzut pradă unei învârtoșări rapide, unei osificări, a trebuit ca Luna, împreună cu substanțele și ființele ei, să fie separată de Pământ. Prin aceasta evoluția omenirii s-a putut desfășura în mod corect. Am văzut însă ieri că o anumită tendință de învârtoșare s-a mai păstrat și că acest rest ar fi fost suficient să antreneze omenirea spre un fel de descompunere, spre un proces de putrezire la sfârșitul evoluției pământești, dacă nu ar fi intervenit impulsul lui Christos. Acestea ne dau posibilitatea să privim evoluția noastră în ansamblu.
Odinioară Soarele, Luna și Pământul formau un singur corp ceresc. A venit apoi epoca în care s-a separat Soarele; au mai rămas împreună doar Pământul și Luna. S-a separat apoi Luna actuală, iar Pământul a rămas singur, ca scenă de desfășurare a evoluției omenirii. Aceasta se petrecea în epoca veche lemuriană, care a premers așa-numitei epoci atlanteene, despre care noi am discutat deja din mai multe puncte de vedere. Din epoca atlanteeană și până în prezent atât Soarele cât și Luna și-au exercitat din afară acțiunea asupra Pământului.
Să privim acum restul evoluției pământești până în epoca în care a intervenit impulsul christic, și anume să ne îndreptăm atenția asupra unui punct precis al evoluției noastre pământești, momentul în care este înălțată crucea pe Golgota și în care din rănile lui Christos Iisus curge sângele.
Ceea ce s-a întâmplat cu omenirea până în acest moment a fost o consecință a acțiunii conjugate a entităților luciferice și ahrimanice asupra interiorului ființei omenești. Am văzut că prin această pătrundere omul s-a adâncit, în ce privește lumea exterioară, în maya sau iluzie. Ahriman a făcut ca lumea exterioară să nu îi apară omului în adevărata lumină, ci ca și când ea ar fi doar o lume materială, ca și când îndărătul tuturor lucrurilor materiale nu s-ar afla spiritualul. Astfel omul s-a aflat pentru mult timp – și încă se mai află și astăzi în privința multor segmente ale evoluției pământești – într-o stare care a fost provocată de eroare, pentru că omul nu percepe în jurul lui decât impresii senzoriale, pe care le prelucrează prin reprezentările sale. Prin această influență a lui Ahriman sau Mefistofel omul vede, așadar, lumea exterioară într-o lumină falsă și își face impresii eronate și neadevărate despre lumea spirituală. Orice spiritual are efecte fizice și noi am văzut ce efecte fizice sunt induse prin această percepție falsă a lumii exterioare. Una dintre consecințele influenței luciferice și ahrimanice a fost că sângele omului a devenit tot mai puțin apt să asigure organismului facultatea de a vedea lumea exterioară în realitatea sa. Astfel, odată cu alterarea, cu descompunerea sângelui, așa cum era el pe vremea relațiilor consangvine, odată cu împrăștierea, cu omorârea sângelui datorită amestecului de sânge, a apărut posibilitatea ca iluzia să devină din ce în ce mai mare. Căci omul nu mai avea posibilitatea să întrebe vechea înțelepciune pe care o moștenise ereditar și care îi spunea: Lumea exterioară nu este numai materie, căci dacă te-ai fi ținut de vechea ta zestre de înțelepciune ea ți-ar fi spus că în spatele lumii fizice se află o lume spirituală. – Această zestre se pierdea însă pe zi ce trece, iar omul a ajuns să depindă tot mai mult cu viața sa sufletească și cu cunoașterea sa de lumea fizică exterioară. Faptul îi prefăcea deci toate impresiile fizice în iluzii, în erori. Dacă acțiunea lui Christos nu ar fi avut loc, omul ar fi ajuns să piardă întreaga moștenire de înțelepciune, înțelepciunea din trecut, ar fi ajuns să fie complet dependent de lumea exterioară a simțurilor și de impresiile ei, uitând că există o lume spirituală. Asta s-ar fi întâmplat. Omul ar fi devenit orb pentru lumea spirituală.
Să privim cu toată gravitatea această posibilitate, anume că omul ar fi căzut tot mai mult în iluzie și eroare față de lumea exterioară. Nu este atât de simplu să îți reprezinți cu toată seriozitatea și la întreaga dimensiune acest adevăr pe care tocmai vi l-am prezentat – căderea omului în eroare în privința impresiilor exterioare ale lumii senzoriale. Încercați să vă dați seama ce înseamnă ca noi să cunoaștem toate impresiile exterioare ale simțurilor așa cum ne vin ele din lumea fizic-senzorială ca iluzii, ca erori. Ar trebui să învățăm a ne spune: Faptele și impresiile care ne vin din lumea senzorială sunt false și noi trebuie să ne obișnuim ca îndărătul impresiilor exterioare să vedem adevărata lor înfățișare.
Vă voi arăta una dintre faptele la care, în genere, omului îi este greu să discearnă adevărul încât să poată să își spună: Aspectul sub care mi se prezintă această faptă în lumea exterioară este eronat, este maya. – Bănuiți care anume este acest fapt? Este moartea. Moartea, așa cum ne apare ea în lumea exterioară fizică, așa cum vorbește ea cunoașterii noastre, cunoaștere care, sub influențele pe care le-am descris, a ajuns să nu mai poată înțelege decât fapte exterioare fizice, moartea aduce cu sine un anumit complex de însușiri, s-a transformat de așa manieră încât actualmente oamenii nu o mai pot vedea decât sub aspectul ei fizic exterior. Concepțiile cele mai eronate, cele mai funeste cărora omenirea a trebuit să le cadă pradă au fost tocmai cele în privința morții. Concluziile pe care noi trebuie să le tragem, așadar, sunt că forma sub care ni se arată nouă moartea nu este decât maya, iluzie, o înșelătorie.
În fața ochilor noștri în lumea fizică exterioară ne apar cele mai diverse fenomene: stelele ce ocupă întregul spațiu, munții, plantele, animalele, lumea mineralelor; în sfârșit, omul și tot ceea ce putem observa cu simțurile. Iar când ne întrebăm: De unde toate aceste fapte? De unde vine toată această lume fizic-senzorială ce ni se prezintă ca o lume materială? trebuie să răspundem: Ea vine din spiritual. Această lume fizic-senzorială are la bază spiritul. – Dacă am vrea să ne referim la forma de spirit cea mai dintru începuturi, din care s-a născut tot ce există ca senzorial-fizic, trebuie să o numim fundamentul întregii existențe, ceea ce în esoterismul creștin este numit principiul divin al Tatălui. Orice creatură are la bază principiul divin al Tatălui. Ce i-a fost, așadar, ascuns omului atunci când pentru el totul s-a cufundat în maya sau iluzie? Este principiul divin al Tatălui! În locul tabloului fals al simțurilor omul trebuie să vadă în jur principiul divin al Tatălui, căruia îi aparțin toate lucrurile, inclusiv el însuși. Așadar, principiul divin al Tatălui, căruia toate lucrurile îi aparțin, inclusiv omul însuși, nu se arată în adevărata sa formă. Prin faptul că omul a suferit acele diminuări ale facultăților sale despre care am vorbit, acest principiu al Tatălui se arată prin vălul marii iluzii, prin vălul mayei.
Ce este întrețesut în această mare iluzie? – Între toate lucrurile pe care noi le vedem, un fapt ni se arată a fi esențial, și acesta este moartea. Lucrurile exterioare care se oferă simțurilor noastre sunt în realitate principiul-Tată; ele exprimă elementul divin-spiritual al Tatălui. Dacă moartea ne-a fost întrețesută în întreaga structură a lumii senzoriale, ea reprezintă pentru noi ceva ce se înrudește cu principiul divin-spiritual al Tatălui. Prin faptul că omul s-a dezvoltat așa cum s-a dezvoltat, principiul divin al Tatălui s-a acoperit cu mai multe văluri – și în cele din urmă cu vălul morții. Ce trebuie deci să caute omul îndărătul morții, ca și îndărătul tuturor lucrurilor? Pe Tatăl, pe Tatăl cosmic! Așa cum despre fiecare lucru omul trebuie să învețe să-și spună: În realitate este Tatăl, la fel trebuie să învețe să spună: Moartea, ea este Tatăl. De ce deci în fizic-senzorial ne apare o imagine falsă a Tatălui? De ce imaginea Tatălui ne apare distorsionată până acolo încât noi o vedem sub trăsăturile schimonosite ale unei morți înșelătoare? Pentru că principiul Ahriman-Lucifer a fost amestecat în întreaga noastră viață! Pentru ca omul să poată fi condus de la concepția falsă, înșelătoare, iluzorie, despre moarte la o concepție adevărată, ce ar trebui să se întâmple?
Ar trebui ca el să fie luminat privitor la faptele reale! Ar trebui să se întâmple ceva prin care omul să învețe că tot ce știe el despre moarte, tot ce resimțise referitor la ea, tot ce a făcut sub impulsul reprezentării sale despre moarte este neadevărat. Trebuia să intervină un eveniment care să-i pună înaintea ochilor chipul adevărat al mortii. Chipul fals al mortii trebuia șters, trebuia expus chipul adevărat al morții.
Misiunea lui Christos pe Pământ a fost ca prin fapta Sa să pună în locul chipului fals al morții adevăratul ei chip.
Moartea a devenit o caricatură a Tatălui ca urmare a amestecului lui Lucifer și Ahriman în evoluția omenirii. Moartea a fost urmarea, efectul influenței lui Lucifer-Ahriman. Ce trebuia să facă deci cel care voia să izgonească din lume această imagine falsă a morții?
Imaginea falsă a morții n-ar fi putut să fie alungată niciodată din omenire dacă nu ar fi fost înlăturată cauza, Lucifer-Ahriman. Dar acest lucru nu-l putea înfăptui nicio ființă pământească. În cadrul evoluției pământești, o ființă pământească poate foarte bine să șteargă efectele pe care ea însăși le-a produs, nu însă și influența luciferico-ahrimanică. Pe aceasta o putea înlătura numai o ființă care, ea însăși, nu se afla încă pe Pământ în momentul în care a acționat Lucifer-Ahriman, ființă care atunci se afla afară, în spațiul cosmic, care a coborât pe Pământ într-o perioadă în care Lucifer-Ahriman pătrunsese deja complet trupul omenesc.
Și atunci această ființă a coborât pe Pământ și l-a înlăturat chiar la momentul oportun, după cum am văzut, pe Lucifer-Ahriman, a eliminat cauza care introdusese moartea în lume. Această ființă trebuia deci să nu fi avut niciun fel de tangență cu niciuna din cauzele morții apărute în omenire. Această entitate nu trebuia să aibă nimic de-a face cu evenimentele prin care oamenii au suferit moartea, adică cu efectele acțiunii lui Lucifer, și mai târziu a lui Ahriman, care i-au împins pe oameni să săvârșească pe Pământ fapte ce au permis prezența unei influențe luciferico-ahrimanice, cu alte cuvinte cu tot ceea ce i-a făcut pe oameni să fie vinovați, să comită răul. Căci dacă o ființă ar fi suferit moartea fiind afectată de toate aceste cauze, moartea acesteia ar fi fost justificată. O moarte nejustificată, care să fi fost asumată fără vină de o ființă, o moarte cu totul și cu totul inocentă, doar ea putea fi antidotul oricărei morți vinovate.
De aceea a trebuit ca un inocent să sufere moartea, să se unească cu moartea, să o suporte. Prin faptul că a suportat moartea, el a adus vieții umane forțele care, treptat, fac să apară în om cunoașterea chipului adevărat al morții, adică cunoașterea faptului că moartea, așa cum apare ea în lumea senzorială, nu este adevărul, ci, dimpotrivă, ea a trebuit să intervină în profitul vieții din lumea spirituală pentru ca prin ea să fie creată o bază pentru viața în lumea spirituală.
Prin moartea pe Golgota a Celui nevinovat a fost adusă dovada pe care treptat oamenii o vor înțelege, și anume că moartea este de fapt Tatăl veșnic viu! Când, prin evenimentul Golgotei, vom fi ajuns să avem o concepție justă asupra morții, când vom fi învățat că moartea exterioară nu înseamnă nimic, că în corpul lui Iisus din Nazaret a trăit Christos cu care noi ne putem uni, când vom fi recunoscut că datorită lui imaginea morții care ni se arată pe cruce nu este decât un eveniment exterior și că viața lui Christos în corpul eteric este aceeași înainte de moarte ca și după moarte, că deci această moarte nu poate afecta viața vom fi înțeles că aici avem o moarte care nu numai că nu face să dispară viața, dar este viața însăși; atunci, prin imaginea Celui atârnat pe cruce avem semnul distinctiv că moartea, în realitate, este dătătoare de viață. După cum planta iese din sămânță, tot așa moartea nu este un distrugător al vieții, ci o sămânță a ei. Ea a fost sădită în lumea noastră fizic-senzorială nu pentru ca această lume să fie exclusă de la viață, ci tocmai pentru ca ea să poată fi înălțată în sfera vieții. Contestatarea morții a trebuit să fie dată pe cruce, printr-o moarte plină de contradicții, printr-o moarte inocentă. Ce s-a realizat însă prin aceasta?
Am văzut în conferințele anterioare că omul are ca al patrulea mădular al ființei sale Eul și că, pe măsură ce acest Eu se dezvoltă, el are ca intrument fizic-exterior sângele. Sângele este expresia Eului. Tocmai de aceea Eul s-a afundat atât de mult în eroare, în maya sau iluzie, pentru că sângele a devenit tot mai viciat, tot mai impur. Dar tot datorită acestui sânge omul a avut posibilitatea să-și întărească Eul. De asemenea, sub aspect spiritual, el își datorează acest Eu faptului că a învățat să se deosebească de lumea spirituală, că a devenit o individualitate. Acest lucru nu îi putea fi conferit în alte condiții decât întrerupându-i-se în primă instanță privirea în lumea spirituală. Or, ceea ce i-a întrerupt această privire a fost tocmai moartea. Dacă omul ar fi știut în mod continuu că moartea este sămânța vieții, el n-ar fi ajuns la un Eu independent, ci ar fi rămas unit cu lumea spirituală. Așa însă a intervenit moartea, i-a dat iluzia că ar fi separat de lumea spirituală și l-a educat întru egoitate independentă.
Dar această egoitate a devenit din ce în ce mai independentă, în așa măsură încât la un moment dat a exagerat, a exacerbat această independență dincolo de un anumit punct. Acest lucru putea fi contracarat doar retrăgându-i-se acestei egoități forța care a împins-o să depășească acest punct. Din Eu trebuia izgonit motivul care l-a adâncit prea tare în egoism, care în loc să încurajeze egoul, egoitatea, a favorizat egoismul. El a fost însă izgonit – astfel că în viitor va putea fi izgonit din tot mai multe Euri – atunci când pe cruce a intervenit moartea și sângele s-a scurs din răni.
De aceea în sângele care s-a scurs din rănile lui Christos vedem simbolul real al egoismului în exces din Eul omenesc. După cum sângele este expresia Eului, sângele care s-a scurs pe Golgota este expresia a ceea ce este de prisos în Eu. Dacă sângele nu s-ar fi scurs pe Golgota, omul s-ar fi învârtoșat spiritual în egoism și, prin aceasta, s-ar fi îndreptat spre soarta pe care am descris-o ieri. Odată cu sângele curs pe Golgota s-a dat imboldul ca din omenire să dispară treptat ceea ce face din Eu un egoism.
Dar orice eveniment fizic are drept replică un eveniment spiritual. În timp ce pe Golgota curgea din răni sângele survenea și un fapt spiritual. În acel moment pentru prima dată Pământul a început să emane raze în spațiul cosmic, lucru care mai înainte nu se întâmplase. Astfel, noi ne putem reprezenta că în acel moment din Pământ se răspândesc raze în spațiul cosmic. Pământul devenise din ce în ce mai întunecat, odată cu trecerea timpului, până la Misteriul de pe Golgota. Acum sângele s-a scurs pe Golgota și Pământul a început să lumineze!
Dacă înainte de Christos o ființă de pe un corp ceresc îndepărtat ar fi putut observa mai întâi prin clarvedere Pământul, ea ar fi văzut aura pământească întunecându-se progresiv și atingând punctul cel mai întunecat în timpul care a premers Misteriului de pe Golgota. Apoi ar fi văzut cum această aură începe să strălucească în culori noi. Fapta de pe Golgota a pătruns Pământul cu o lumină astrală care, puțin câte puțin, se va transforma în lumină eterică și apoi în lumină fizică. Căci în Univers totul evoluează. Ceea ce astăzi este Soare a fost mai întâi planetă. Așa cum vechiul Saturn a evoluat către Soare, tot așa și Pământul nostru, care acum este planetă, evoluează spre Soare. Primul impuls pentru transformarea Pământului nostru în Soare a fost dat în momentul în care pe Golgota a curs sângele din rănile Mântuitorului. Atunci Pământul a început să lumineze cu o lumină mai întâi astrală, perceptibilă deci numai pentru clarvăzător. În viitor însă această lumină va deveni o lumină fizică și Pământul va fi un astru strălucitor, un corp solar.
Am avut de multe ori prilejul de a vă spune că un corp ceresc nu apare pentru că se adună la un loc, se aglutinează materia fizică, ci pentru că o ființă spirituală creează un nou centru spiritual, un nou teatru de manifestare. Formarea unui corp ceresc pornește din spiritual. Orice corp ceresc fizic a fost mai întâi spirit. Ceea ce Pământul nostru va deveni în viitor este mai întâi auric-astralul, așa cum a început să radieze aici din pământ. Acesta este primul germene precursor al viitorului Soare-Pământ. Ceea ce ar vedea atunci un om cu simțurile sale înșelătoare este o imagine iluzorie, nu este adevărul; ea se dizolvă, încetează să existe. Pe măsură ce Pământul devine Soare, maya este mistuită de focul solar, se topește în el.
Prin faptul că Pământul a fost străbătut atunci de o forță nouă, că s-a creat premisa pentru ca el să devină un Soare, a apărut posibilitatea ca această forță să-i strălumineze pe oameni. S-a dat primul impuls pentru ceea ce spuneam ieri, pentru iradierea forței christice în corpul eteric omenesc. Corpul eteric omenesc, prin ceea ce a putut lumina astral în el, a început să primească o nouă forță de viață, de care va avea nevoie în viitorul îndepărtat.
Dacă, așadar, vă imginați că vă aflați la o anumită distanță de evenimentul de pe Golgota și comparați acea perioadă viitoare cu perioada în care a avut loc Misteriul de pe Golgota, puteți spune: Atunci când s-a produs intrarea lui Christos în omenire Pământul se afla încă în situația de a nu mai putea radia nicio rază în corpurile eterice omenești. Însă la un anumit interval după aceea corpurile eterice ale unor oameni care au stabilit o relație cu impulsul lui Christos sunt străluminate. Dacă ei L-au înțeles pe Christos, au primit în ei forța radiantă care de atunci sălășluiește în Pământ, noua forță de lumină a Pământului. Ei au luat în corpurile lor eterice lumina lui Christos! În corpurile eterice ale oamenilor curge lumina lui Christos.
Și când din acel moment o parte din corpul eteric al oamenilor va fi lumina lui Christos ce se va întâmpla? Ce se va întâmpla cu acea parte a corpului eteric al omului care a primit în el lumina lui Christos? Ce se va întâmpla cu ea după moarte? Ce reprezintă acel lucru care se încetățenește treptat în corpul eteric al omului, ca urmare a impulsului christic?
Acest lucru adus de impulsul christic, sădit de impulsul christic în corpul eteric al omului, acest lucru care până atunci nu a existat dar care de acum poate rămâne în corpul lui eteric este posibilitatea ca, datorită luminii christice, în acest corp eteric să apară ceva nou, ceva ce respiră viață, ceva nemuritor, ce niciodată nu va fi supus morții. Dacă însă nu va fi supus morții înseamnă că atât timp cât pe Pământ omul va cădea pradă himerei morții acest ceva va fi salvat de la moarte, nu va cunoaște moartea. Din acel moment, așadar, în corpul eteric al omului va exista ceva ce nu se unește cu moartea, ceva ce nu este supus forțelor de moarte ale Pământului. Și acest ceva ce nu va cunoaște moartea, pe care oamenii și-l vor cuceri treptat prin influența impulsului lui Christos, se revarsă acum înapoi, în spațiul cosmic, formează, în funcție de cât de putemic sau de slab trăiește în om, o forță ce se revarsă în spațiul cosmic. Și această forță va forma în jurul Pământului o sferă în curs de a deveni Soare. În jurul Pământului se formează un fel de sferă spirituală alcătuită din corpurile eterice devenite vii. Așa cum din Pământ radiază lumina lui Christos, tot așa avem un fel de reflectare a luminii lui Christos în atmosfera Pământului. Ceea ce se reflectă aici ca lumină a lui Christos, și care este o consecință a evenimentului christic, este ceea ce Christos numește Spiritul sfânt. Pe cât de adevărat este că Pământul începe să devină Soare datorită evenimentului de pe Golgota, tot atât de adevărat este că începând de la acest eveniment Pământul înepe să devină creator și să formeze în jurul lui un inel spiritual, care mai târziu se va transfonna la rândul lui într-un fel de planetă în jurul Pământului. Astfel, începând de la acest eveniment de pe Golgota, în Cosmos se petrece un lucru esențial.
Când s-a înălțat crucea pe Golgota și sângele a curs din rănile lui Christos Iisus s-a creat în Cosmos un nou centru. Noi am fost acolo când s-a creat acest nou centru cosmic! Noi, ca oameni, am asistat la acest eveniment, fie că eram într-un corp fizic sau în afara lui, între două existențe pământești.
Așa apar creații de noi lumi! Dar acum trebuie să înțelegem că, privindu-L pe Christos în agonie, noi asistăm la nașterea unui Soare.
Christos se cunună, se unește cu moartea, care a devenit pe Pământ expresia Tatălui spiritual. Christos merge către Tatăl și se unește cu expresia Lui, moartea – și imaginea morții devine neadevărată, căci moartea devine sămânța unui nou Soare în Univers. Dacă simțim acest eveniment, dacă simțim că moartea a devenit neadevărată, că moartea pe cruce devine sămânța din care va răsări un nou Soare, vom înțelege și că omenirea de pe Pământ trebuie să-l presimtă, să-l intuiască a fi evenimentul cel mai important din întreaga sa evoluție.
A existat un timp când oamenii încă posedau o clarvedere crepusculară, vagă. Atunci ei trăiau în spiritual și își puteau privi viața lor trecută. Dacă, de pildă, aveau 30 de ani priveau în urmă pe când aveau 20, 10 ani etc., până la nașterea lor, însă aveau conștiența că au intrat în această naștere venind din înălțimile divin-spirituale. – Ei nu luau nașterea ca pe un început. Ei priveau nașterea și moartea ca pe entități spirituale. Oamenii știau că în ei există un spiritual, ceva pe care moartea nu îl poate atinge. Nașterea și moartea, în sensul actual, nu existau încă. Nașterea și moartea au apărut – și au luat înfățișarea neadevărată, înșelătoare de azi – în imaginea exterioară a Tatălui. În imaginea exterioară a Tatălui, elementul cel mai caracteristic a devenit moartea! Oamenii contemplau atunci moartea și vedeau că, aparent, ea distruge viața. Și moartea a devenit din ce în ce mai mult pentru ei un simbol care reprezenta opusul vieții. Dacă viața aducea cu ea multe suferințe, moartea era suferința supremă.
Cum trebuia să îi apară unei ființe care privea din exterior evenimentele pământești, cum trebuia să îi apară moartea înainte de venirea lui Christos, cum ar fi trebuit ea să își imagineze moartea? Dacă această ființă cobora din înălțimile divin-spirituale ca o ființă superioară, care avea alte concepții decât oamenii, ea, privind la ce era omenirea, trebuia să își spună ceva în genul a ceea ce spunea Buddha.
Buddha provenea dintr-o familie regală în care fusese educat și în care nu văzuse decât aspectele înălțătoare ale vieții. Însă după ce a părăsit casa tatălui său el a întâlnit un om suferind, un bolnav, dar înainte de toate un mort. După această experiență i-a venit în spirit cuvintele: Boala înseamnă suferință! Bătrânețea înseamnă suferință! Moartea înseamnă suferință! De fapt așa ceva resimțea omenirea. Buddha a surprins în sufletul său mare acest sentiment și l-a exprimat.
Șase sute de ani mai târziu a venit Christos. După alte șase sute de ani după Christos existau încă oameni care, atunci când priveau crucea și pe Cel mort țintuit pe ea, puteau să-și spună: Ceea ce atârnă pe cruce este simbolul acelui grăunte din care izvorăște viață peste viață! – Ei învățau să presimtă moartea în adevărata sa natură!
Christos Iisus s-a cununat cu moartea, s-a îndreptat spre această moarte, care a devenit expresia Tatălui, s-a unit cu această moarte. Din unirea lui Christos cu moartea s-a născut începutul unui Soare al vieții. Concepția că moartea este similară cu suferința este o himeră, o maya sau iluzie. Moartea, dacă oamenii vor învăța în timp să lase moartea să vină la ei așa cum a venit la Christos, este în realitate germenele care duce spre viață. Și oamenii vor contribui cu atât mai mult la formarea unui nou Soare și a unui nou sistem planetar cu cât vor ști ca; primind din impulsul lui Christos, să dăruie din „ce este al lor”,când astfel ca acest Soare de viață să devină din ce în ce mai mare.
S-ar putea obiecta: Asta spune știința spiritului. Dar cum vrei să împaci tu această cosmologie cu Evanghelia?
Christos i-a instruit pe cei ce erau discipolii Săi. Pentru a-i face apți să înțeleagă corelațiile majore din lume El a folosit metoda cea mai potrivită în acest sens. El le-a vorbit discipolilor în parabole – sau, cum se mai spune în traducerea germană a Bibliei, în „zicători” –, în pilde și extrapolări. Vine apoi momentul în care discipolii au devenit tot mai maturi, în care ei înșiși s-au considerat maturi pentru a primi adevărul fără acest veșmânt. Christos Iisus apropie momentul în care le vorbește apostolilor nu în zicători, nu în metafore, fiindcă apostolii vor să audă numele celui care L-a trimis în lume; ei vor să audă acest nume important:
„Până acum n-ați cerut nimic în numele meu; cereți și veți primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.
V-am spus aceste lucruri în pilde. A venit ceasul în care nu vă voi mai vorbi în pilde ci pe față, vă voi vorbi despre Tatăl meu.”
Să simțim momentul în care El va vorbi discipolilor Săi despre Tatăl!
„În acea zi să vă rugați în numele meu; și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi.
Căci el însuși, Tatăl, vă iubește, pentru că voi mă iubiți pe mine și pentru că ați crezut că de la Dumnezeu am ieșit.
Ieșit-am de la Tatăl.”
El provine de la Tatăl cel în înfățișare adevărată, nu de la Tatăl în formă înșelătoare, mincinoasă.
„Eu am ieșit de 1a Tatăl, și am venit în lume; și iarăși plec din lume și merg la Tatăl.”
În acel moment în spiritul discipolilor se face lumină, căci ei au devenit maturi. Ei înțeleg că lumea care îi înconjoară este expresia exterioară a Tatălui și că lucrul cel mai important din lumea exterioară – cel în care lumea exterioară este cel mai mult maya sau iluzie – este expresia Tatălui. Ei înțeleg că moartea este numele Tatălui. Aceasta este sclipirea pe care o au discipolii. Trebuie doar să citim corect textul.
„Discipolii Lui i-au spus: Iată că acum vorbești pe față și nu mai spui nicio pildă.
Acum știm că știi toate și că Tu nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieșit de la Dumnezeu.
Iisus le-a răspuns: Acum credeți?
Iată, vine ceasul și a și venit când veți fi risipiți fiecare la ale lui și pe mine mă veți lăsa singur. Dar nu sunt singur căci Tatăl este cu mine.
V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în mine. În lume aveți teamă; dar aveți curaj, eu am biruit lumea.” (16, 24-33)
Știau apostolii unde mergea El acum? Da, ei știau că El merge către moarte, merge să se unească cu ea. Și acum citiți ce le spune El după ce ei au înțeles aceste cuvinte: „Eu am ieșit din moarte”, adică din moartea sub adevărata sa înfățișare, de la Tatăl vieții, „și am venit în lume; și iarăși plec din lume și merg la Tatăl”. Discipolii îi spun atunci:
„Acum știm că Tu știi toate și nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieșit de la Dumnezeu.”
Apostolii au aflat acum că adevăratul chip al morții sălășluiește în spiritul-Tată divin, că moartea, așa cum o concep și o resimt oamenii, este o apariție mincinoasă, o înșelătorie. Astfel Christos dezvăluie discipolilor Săi numele morții, în spatele căreia se află izvorul vieții supreme.
Noul Soare al vieții nu ar fi apărut niciodată dacă moartea nu ar fi venit în lume și nu ar fi fost biruită de către Christos. Astfel, moartea este, în adevărata sa formă, Tatăl. Și Christos a coborât pe Pământ pentru că despre acest Tată s-a format o imagine falsă, moartea. Și Christos a venit în lume pentru a crea forma adevărată, o copie adevărată a Dumnezeului-Tată viu. Fiul este urmașul Tatălui, Cel care revelează adevăratul chip al Tatălui. Cu adevărat, Tatăl și-a trimis Fiul în lume pentru ca astfel să se reveleze adevărata natură a Tatălui, adică viața veșnică, care se ascunde în spatele morții efemere.
Asta nu este o simplă cosmologie a științei spiritului. Este explicația de care este nevoie pentru a putea extrage întreaga, deplina profunzime a Evangheliei după Ioan. Cel care a scris această Evanghelie a așternut astfel pe hârtie adevărurile cele mai înalte și a putut spune: În ea se găsesc adevăruri cu care omenirea se va putea hrăni în toate timpurile viitoare. Iar când omenirea va învăța să înțeleagă și să practice tot mai mult aceste adevăruri, ea va avea o nouă înțelepciune și se va integra într-un mod nou în lumea spirituală. Acest lucru nu se va produce însă decât treptat. Tocmai de aceea cei care conduc evoluția creștină în ansamblu au trebuit să creeze, să zicem așa, cărți auxiliare, care stau alături de Evanghelia după Ioan, cărți care nu au fost făcute numai pentru oamenii cei mai permisivi la înțelegere, așa cum este Evanghelia după Ioan, care este un testament al lui Christos pentru eternitate, ci cărți auxiliare, scrise pentru timpurile imediat apropiate.
Mai întâi a fost creată o carte din care primele secole creștine au învățat, după puterile lor de înțelegere, tot ce aveau ele nevoie să știe referitor la evenimentul christic. Firește, și atunci au existat foarte puțini oameni, raportând la întreaga omenire, care au înțeles din această carte despre ce era vorba. Această primă carte, care a fost dată nu chiar pentru cei mai aleși, a fost Evanghelia după Marcu. Această Evanghelie are structura cea mai apropiată de o anumită înțelegere, să zicem așa, din acea epocă – și noi încă mai putem înțelege acea epocă.
A urmat apoi o epocă în care Evanghelia după Marcu a început treptat să fie mai puțin înțeleasă, în care înțelegerea umană era în așa fel întocmită încât vedea în special valoarea interioară a forței lui Christos pentru sufletul omenesc și privea cu un anumit dispreț lumea fizică exterioară. Exista tendința de a spune că bunurile temporale nu au nicio valoare și că adevărata bogăție este doar în sufletul evoluat, mai uman. Este epoca în care, de pildă, Johannes Tauler [Nota 28] și-a scris cartea sa Sărmana viață a lui Christos; atunci era înțeleasă cel mai bine Evanghelia după Luca. – Discipol al lui Pavel, Luca este unul dintre cei care au transformat însăși Evanghelia lui Pavel pentru a o adapta timpului său. Astfel, Luca pune în centrul Evangheliei sale „sărmana viață” a lui Iisus din Nazaret, care s-a născut în staul, la niște păstori săraci. Și vedem cum cartea lui Johannes Tauler Sărmana viață a lui Christos este o reflectare a Evangheliei după Luca – a doua carte auxiliară care a folosit evoluției ulterioare a omenirii.
În epoca noastră întâlnim un anumit număr de oameni care găsesc în Evanghelia după Matei ceea ce ei pot înțelege cel mai bine și este conform timpului nostru. Vom vedea că epoca noastră, chiar dacă poate va folosi mai puțin numele de „Matei”, va utiliza din ce în ce mai des ceea ce corespunde cel mai mult Evangheliei după Matei. Va veni un timp în care se va mărturisi tot mai des că nu se poate înțelege nimic din fenomenele suprasensibile, așa cum le-am relatat noi, care s-au petrecut cu prilejul Botezului în Iordan. Pentru mulți oameni această înțelegere se va petrece într-un viitor ceva mai îndepărtat. Acum suntem în epoca în care din ce în ce mai mulți – chiar și cercetători ai religiilor – vor să facă din cel care la 30 de ani l-a primit pe Christos „omul simplu din Nazaret”. Oamenii care vor așa ceva, pentru care spectacolul cel mai important îl reprezintă omul simplu din Nazaret, care acordă mai puțină importanță lui Christos decât marelui inițiat Iisus din Nazaret, vor considera Evanghelia după Matei – cel puțin în spiritul ei – deosebit de importantă. Într-o epocă în care se gândește materialist se poate spune: Dacă deschidem Evanghelia după Matei găsim în ea o genealogie, o listă de descendență, unde ni se prezintă șirul tututor străbunilor lui Iisus din Nazaret, începând de la Avraam și până la Iosif, prin de trei ori 14 generații. Și se spune: Avraam a născut pe Isaac, Isaac l-a născut pe Iacov etc., până la Iosif, care l-a născut pe Iisus din Nazaret. Toată această genealogie se află acolo pentru a explica că linia fizică de descendență a corpului în care s-a născut Iisus din Nazaret, ca individ, poate fi urmărită până sus, la Avraam. Dacă din această listă îl omiteți pe Iosif, toată această genealogie nu are nici cel mai mic sens. Dacă vorbiți despre o naștere suprasensibilă, tot acest tabel de descendență își pierde orice sens. Căci s-ar fi muncit autorul Evangheliei după Matei să întocmească un tabel de descendență în care sunt înșirați de trei ori 14 străbuni dacă ulterior a vrut să spună: Ca descendență fizică, după trup, Iisus din Nazaret nu era fiul lui Iosif! – Evanghelia după Matei nu o înțelegem decât punând accentul pe faptul că individualitatea lui Iisus din Nazaret se naște prin Iosif, într-un corp a cărui descendență urcă într-adevăr până la Avraam. Aceasta a fost intenția cu care s-a dat acest tabel genealogic. El vrea să spună: Nu, Iosif nu poate fi omis în logica Evangheliei după Matei! – De aceea Iosif nu poate fi lăsat deoparte de cei care nu pot înțelege nașterea suprasensibilă, în sensul Botezului în Iordan.
Evanghelia după Matei a fost însă scrisă într-o comunitate în care accentul principal nu se punea pe Christos, ci pe acea individualitate care a apărut în fața lumii în persoana marelui inițit Iisus din Nazaret. Evanghelia după Matei se bazează pe documentele inițiatice pe care le cunoșteau gnosticii ebioniți. La un astfel de manuscris original face trimitere Evanghelia după Matei. Acolo se punea accentul pe inițiatul Iisus din Nazaret, iar tot restul devine și mai clar prin aceea că lucrurile sunt menționate în Evanghelia ebionită. Prin aceasta, chiar în Evanghelia după Matei se imprimă nuanța, care nu este redată în mod explicit – căci într-adevăr nu este scris așa ceva în ea –, dar care poate fi dedusă în mod implicit. Citind Evanghelia după Matei poți să spui: În ea nu avem de-a face cu o naștere supranaturală. – Și totuși și aici vom avea posibilitatea ca prin cele enumerate în Evanghelia lui Matei să găsim simbolul unui Dumnezeu numit ca atare, dar, ca Dumnezeu, nefiind propriu-zis decât un om, chiar dacă nu așa ceva a vrut să spună evanghelistul Matei. Dar cei care se bazează astăzi pe ce spune Matei – și o vor face din ce în ce mai mult – așa vor interpreta faptele.
Pentru ca oricine vrea să se apropie de Christos să se poată apropia de El s-a avut grijă ca și cei ce nu pot încă să se ridice de la Iisus la Christos să găsească în Evanghelia după Matei una din ramurile prin care se pot ridica până la Iisus din Nazaret.
Misiunea științei spiritului este însă de a-i înălța pe oameni la înțelegerea Evangheliei Evangheliilor, cea a lui Ioan. Toate celelalte Evanghelii pot fi considerate un fel de completare a acesteia. Și motivele pentru toate celelalte Evanghelii se găsesc în Evanghelia după Ioan. De aceea vom putea înțelege cu adevărat celelalte Evanghelii doar dacă le analizăm pe baza Evangheliei după Ioan.
Analizarea Evangheliei după Ioan îi va conduce pe oameni la înțelegerea Misteriului Golgotei în sensul cel mai larg; la înțelegerea misterului prin care moartea, în forma ei neadevărată, a fost combătută. Oamenii vor învăța să înțeleagă că prin fapta de pe Golgota s-a arătat nu numai că moartea este în realitate izvor de viață, ci și că prin ea omul poate căpăta o poziție față de moarte care îi permite să-și modeleze ființa sa în așa fel încât să o facă din ce în ce mai vie, până ce în final devine complet vie, adică poate să învie din orice moarte – până biruie moartea. Aceasta este viziunea care i s-a arătat lui Pavel când, pe drumul Damascului, îl vede pe Christos Cel viu, când a aflat că Christos trăiește! –, când a pătruns cu privirea sa, devenită clarvăzătoare, în atmosfera spirituală a Pământului și, ca un inițiat al Vechiului Testament, află: Înainte Pământul nu avea în el niciun pic de lumină. Acum eu văd lumina în el. Înseamnă că Christos a fost aici, că Cel care a sfârșit pe cruce era Christos în Iisus din Nazaret!
Pe drumul Damascului, Pavel înțelege evenimentul petrecut pe Golgota.
