Pentru omul neprevenit poate părea ceva bizar când ieri am pus numele Spiritului-Tată al Universului în relație cu cel al morții. Nu uitați că tot ieri am spus că forma sub care îl întâmpină pe om moartea în lumea fizică nu este forma ei adevărată și că de aceea lumea exterioară, prin faptul că ne apare a fi atinsă de spectrul morții, că trebuie să ne apară așa, nu este adevărata formă a ceea ce se află la baza ei, nu este forma adevărată a entității divin-spirituale care stă de fapt la baza ei. Prin aceasta, în principiu, nu se spune altceva decât că în ce privește obiectele din spațiu accesibile simțurilor și tot ceea ce percepe în jur omul se dăruie unei iluzii, unei mari înșelătorii, unei maya. Dacă el ar recunoaște adevărata formă, nu ar avea imaginea senzorială, ci ar avea spiritul. Dacă ar recunoaște moartea sub adevăratul ei chip ar vedea acolo expresia pe care trebuie să o aibă această lume senzorială pentru a putea fi expresia Spiritului divin al Tatălui.
Pentru ca această lume pământească a noastră să poată lua naștere a trebuit ca o lume anterioară, suprapământească, să se densifice până la nivelul materiei fizice, să se densifice în substanță, în sens pământesc. Prin aceasta lumea exterioară a putut să devină expresia unei lumi divin-spirituale, a unei astfel de lumi divin-spirituale care, în felul acesta, alături de ea și în afara ei, are ceva ce se cheamă creaturi. Toate plăsmuirile anterioare existenței noastre pământești se aflau, mai mult sau mai puțin, în sânul entității divine. Pe vechiul Saturn nu exista încă nici aerul, nici apa, nici pământul nostru, adică niciun fel de corp solid. Saturn nu era decât un corp de căldură, un spațiu de căldură, și toate entitățile de pe vechiul Saturn erau încă în sânul divin al Spiritului-Tată. Tot astfel erau și pe vechiul Soare, chiar dacă densificarea a ajuns aici până la stadiul de aer. Această planetă-aer, vechiul Soare, conținea în sânul ei, și prin aceasta în sânul entității divin-spirituale, toate creaturile sale. Tot așa a fost și pe vechea Lună. Abia pe Pământ creația își face drum în afară, iese din sânul entității divin-spirituale și devine ceva alături de ea. Acestui ceva aflat alături de ființa divin-spirituală, devenit totodată și veșmânt, acoperământ al corporalității fizice a omului, i-au fost întrețesute treptat, i-au fost încorporate treptat spirite rămase în urmă, întârziate. Prin aceasta ea a devenit o creatură diferită de cea care ar fi trebuit să fie dacă devenea o reflectare a entității divin-spirituale. Entitatea divin-spirituală, după ce purtase în sânul ei toate creaturile regnurilor noastre, mineral, vegetal, animal și uman, le-a pus în libertate, le-a lăsat, să zicem așa, să se răspândească de jur împrejur, ca un covor. Aceasta era acum o reflectare a entității divin-spirituale. Ea ar fi trebuit să rămână așa, dar aici s-au amestecat ființele retardate, cele care fuseseră mai înainte expulzate din sânul entității divin-spirituale. Ele s-au încorporat, prin aceasta creatura devenind mai lipsită de valoare decât ar fi fost altminteri.
Această opacizare s-a petrecut în epoca în care Luna s-a despărțit de Pământ și despre care noi am spus: Dacă nimic nu s-ar mai fi întâmplat, dacă Luna nu ar fi fost expulzată, Pământul s-ar fi pustiit încă de pe atunci. Dar trebuia ca omul să fie îngrijit în continuare pentru a putea să își dobândească independența. A trebuit ca omul să se încarneze într-o materie exterioară fizic-pământească. Începând cu perioada lemuriană și continuând pe toată perioada atlanteeană omul a trebuit să fie în așa fel condus încât să se poată încorpora tot mai mult într-o materie fizic-senzorială. Dar în această materie fizic senzorială se aflau entitățile rămase în urmă. Așadar omul nu a avut ce să facă decât să se lase îmbrăcat în învelișuri corporale în care se aflau entitățile întârziate.
În epoca atlanteeană au existat anumite entități spirituale care i-au fost tovarăși omului. Pe acea vreme omul era încă constituit dintr-o materie moale. Carnea lui nu era atunci cum este astăzi. Aerul era plin de vapori de apă, denși și grei, iar omul era o ființă acvatică. Dacă ai fi văzut cum arăta omul atunci puteai să spui că el se aseamănă cu unele animale gelatinoase care trăiesc astăzi în apa mării, pe care abia le poți distinge de mediul lor. Existau deja germenii tuturor organelor, dar acestea s-au solidificat abia treptat. Abia treptat s-a format sistemul osos și așa mai departe. Așadar rudimentele fizice ale organelor existau, însă ele s-au întărit în timp.
La începutul perioadei atlanteene existau încă entități care erau, am spune, tovarăși ai omului. Ele au rămas alături de om atât timp cât el era clarvăzător și putea să vadă și acele entități ce îi apăreau în razele solare, dar care își aveau, de fapt, sediul pe Soare. Căci nu numai o lumină fizică îl întâmpina pe om în lumina solară, ci și entități pe care omul le vedea. Dacă omul însuși se afla într-o stare pe care am putea-o compara cu somnul, el își putea spune: Acum sunt în afara corpului meu și mă găsesc într-o sferă în care se preumblă ființe solare.
Către mijlocul și ultima treime a perioadei atlanteene Pământul și materia sa fizică s-au condensat tot mai mult și omul începe să-și dezvolte primele rudimente ale conștienței de sine. Atunci a apărut posibilitatea ca omul să nu mai vadă aceste entități. Din acel moment aceste entități încep să se retragă de pe Pământ. Această conștiență de sine prin influența luciferică antrenat tot mai puternic pe om în jos, în materia densă. Astfel fost posibil ca o entitate pe care trebuie să o considerăm a fi entitate luciferică să se încuibeze în corpul astral al omului și acesta să coboare tot mai mult într-un corp fizic dens. Însă entitățile care mai înainte fuseseră tovarășii lui au urcat din ce în ce mai sus. Ele au spus: Noi nu vrem să avem nimic de-a face cu ființele retardatare! – Ele s-au dezis de acestea. În corpul astral omenesc au pătruns entitățile luciferice. Entitățile superioare s-au desprins de ele, le-au împins jos, spunându-le: Nu mai aveți ce căuta sus împreună cu noi, vedeți cum vă descurcați jos.
Una dintre entitățile superioare care resping ființele luciferice în prăpastie pentru ca acestea să evolueze în domeniul pământesc este Mihael. Ființele luciferice au încercat atunci să-și exercite influența asupra astralității oamenilor. Ele nu și-au mai avut sediul în „cer”. Entitățile care și-au găsit aici câmpul de acțiune au fost cele care le-a alungat pe Pământ. Orice rău, orice umbră are însă latura sa bună, care își găsește rațiunea de a fi în înțelepciunea Cosmosului. Trebuia ca aceste ființe să fie lăsate în urmă ca evoluție pentru ca ele să-l antreneze pe om în materia fizică, singurul loc unde ar fi fost posibil ca el să învețe să-și spună sieși „Eu”, să își dezvolte conștiența de sine. Dacă nu ar fi fost prins în mrejele mayei, omul nu ar fi învățat niciodată să își spună „Eu”. Dar omul s-ar fi stins în iluzie dacă puterile care guvernează iluzia – Lucifer-Ahriman – ar fi reușit să îl țină pe om prizonierul lor.
Acum trebuie să vă rog să ascultați cu toată prudența care se cuvine în cunoaștere ceea ce vă voi spune în continuare; căci nu veți înțelege corect aceste idei decât dacă veți ști să le dezvoltați în dumneavostră și să le luați de fapt à la lettre, însă, desigur, nu în modul în care concepția materialistă înțelege să ia lucrurile à la lettre.
Care este intenția ființelor luciferice și ahrimanie în ce privește lumea fizică? Ce vor ele să facă cu ființele existente la ora actuală în lume și asupra cărora și-au putut exercita influența încă din epoca atlanteeană, când au apucat să se unească cu evoluția omenească?
Aceste ființe – Lucifer-Ahriman – nu vor decât să mențină toate ființele ce trăiesc pe Pământ în forma în care acestea s-au inserat în materia fizică densă. Dacă luăm, de pildă, o plantă, ea crește din rădăcina ei, se dezvoltă frunză cu frunză în înălțime, până la floare. Intenția lui Lucifer-Ahriman este de a continua la infinit această creștere, adică de a păstra această entitate ce se dezvoltă acolo asemănătoare formei fizice pe care o are, și prin aceasta de a o smulge lumii spirituale. Căci dacă ele ar reuși să facă aceste entități ale lumii spirituale să fie asemănătoare formei fizice, rezultatul ar fi, să zicem așa, acela de a răpi Pământului cerul. Aceeași tendință este și cu privire la animale, pe care entitățile luciferico-ahrimanice își doresc să le facă asemănătoare cu corpurile lor din lumea materială și să le determine să uite originea lor divin-spirituală. Tot așa stau lucrurile și în ceea ce privește omul.
Pentru a evita acest lucru a intervenit Tatăl divin-spiritual, spunând: Desigur, ființele pământești și-au dobândit la vârful lor, la om, cunoașterea exterioară prin Eu; noi nu trebuie însă deocamdată să îi lăsăm să aibă acces la viață! Căci viața ar fi atunci astfel întocmită încât ființele, prin această viață, ar fi definitiv rupte de rădăcina lor divin-spirituală; omul s-ar integra în corpul fizic și ar uita pentru totdeauna obârșia lui divin-spirituală. – Singura modalitate prin care Spiritul-Tată divin a putut salva amintirea obârșiei divine a fost să doteze cu acțiunea benefică a morții tot ceea ce năzuia spre materie. Așa a fost posibil ca planta care crește să se ridice până când intervine fecundarea, moment în care forma plantei începe să se vestejească iar din sămânță apare o nouă formă de plantă. Prin faptul că intră, că se restrânge în sămânță, ea se află pentru un moment în lumea divin-spirituală și este împrospătată de lumea divin-spirituală. Și cu atât mai mult acest lucru este valabil pentru om. Dacă moartea nu ar fi fost răspândită pe Pământ, dacă omului nu i-ar fi fost date izvoare noi de forță între moarte și o nouă naștere pentru a nu-și uita originea divin-spirituală, el ar fi fost sortit să rămână captiv pe Pământ și să-și uite obârșia divin-spirituală.
Moartea, dacă o examinăm, unde o găsim pe Pământ? Să întrebăm despre asta o ființă oarecare, cea care ne bucură în calitate de plantă. O ființă care ne încântă privirea cu florile ei minunate în câteva luni nu mai este aici, a atins-o moartea. Să privim un animal, unul care ne este poate credincios, sau orice alt animal: în scurt timp el va dispărea. Moartea vine și asupra lui. Să privim un om, așa cum îl cunoaștem în lumea fizică: după un timp moartea se coboară asupra lui. El nu va mai exista, căci dacă ar continua să existe și-ar uita obârșia sa divin-spirituală. Să privim un munte. Va veni o zi în care activitatea vulcanică a globului nostru îl va înghiți: moartea va fi trecut peste el. Uitați-vă la orice dorință: nu veți vedea nimic în care moartea să nu fie întrețesută. Totul pe Pământ este scufundat în moarte!
Astfel, moartea este binefăcătoarea care ne smulge dintr-o existență ce ne-ar scoate complet în afara lumii divin-spirituale. Omul a trebuit totuși să vină în lumea fizic-senzorială fiindcă numai aici el a putut să își dobândească conștiența de sine, Eul său omenesc. Dacă ar fi trebuit ca omul să treacă mereu prin moarte fără să poată lua nimic cu el din acest imperiu al morții, el s-ar fi întors, desigur, în lumea spirituală însă inconștient și fară egoitate. El va trebui să intre în lumea spirituală împreună cu Eul său. De aceea omul va trebui să fecundeze sfera terestră, căreia i-a fost strâns împletită moartea, astfel încât moartea să devină sămânța pentru un Eu în veșnicie, în spiritual.
Această posibilitate ca acțiunea distrugătoare a morții să se transforme într-o sămânță a egoității veșnice a fost dată de către impulsul lui Christos. Pe Golgota s-a pus pentru prima dată în fața omenirii adevăratul chip al morții. Și prin faptul că Christos, imaginea Spiritului-Tată, s-a unit cu moartea, moartea de pe Golgota este punctul de plecare al unei noi vieți, așa cum am văzut ieri, al unui nou Soare. De acum, după ce omul și-a cucerit un Eu pentru eternitate, tot ce a fost mai înainte perioada de ucenicie a omului poate dispărea, iar omul poate intra în viitor cu Eul său salvat, ce va deveni tot mai mult o copie a Eului lui Christos.
Pentru cele tocmai enunțate să luăm ca exemplu un candelabru cu șapte brațe ale cărui lumini se aprind treptat. Prima flacără să o considerăm un simbol pentru prima perioadă a evoluției omenești, evoluția saturniană. Fiecare perioadă de evoluție se subdivide în șapte perioade mai mici. Astfel, în prima flacără din cele șapte ale candelabrului avem un simbol pentru forțele imprimate omului în timpul perioadei saturniene. Trecând la a doua flacără din cele șapte ale candelabrului, în ea avem un simbol pentru forțele imprimate omului în vechea perioadă de evoluție solară. În același mod, în a treia flacără din cele șapte avem un simbol pentru forțele transmise omului în epoca veche lunară. Iar într-a patra avem un simbol pentru tot ce i-a fost dat omului în perioada de evoluție terestră. Să ne imaginăm acum lumina din centru scânteind aprins, următoarele arzând încă cu o flacără întunecată: în locul unde arde lumina din centru este punctul în care Lumina christică intră în evoluție. Dacă impulsul christic n-ar fi pătruns în evoluția omenească, celelalte lumini n-ar putea niciodată să fie aprinse, perioadele următoare ale evoluției nu ar putea veni niciodată. Astăzi ele sunt încă în întuneric.
Dacă ar fi să reprezentăm de asemenea simbolic următoarele perioade de evoluție ar trebui ca, în timp ce următoarea lumină după cea mediană se aprinde și devine tot mai luminoasă, prima lumină să înceapă să se stingă și, în timp ce imediat următoarea se aprinde, cea de a doua să înceapă să se stingă și așa mai departe. Aceasta pentru că aici este începutul unei noi evoluții solare! Iar dacă luminile vor arde până la ultima, pe primele le vom putea stinge pentru că roadele lor s-au scurs în luminile de pe urmă, s-au transferat în viitor.
Aveți astfel o evoluție în trecut care și-a primit forțele de la Spiritul-Tată. Dacă Spiritul-Tată ar acționa la fel și în viitor ar însemna ca toate luminile să se stingă pe rând, fiindcă în evoluție s-a amestecat Lucifer-Ahriman. Dar acum, pentru că a venit impulsul christic, o nouă lumină se aprinde. Începe să se formeze un Soare cosmic.
Da, moartea a trebuit întrețesută oricărei existențe naturale, pentru că ei i s-a întrețesut Lucifer-Ahriman. Fără Lucifer-Ahriman omenirea n-ar fi ajuns să devină independentă. Numai cu Lucifer-Ahriman însă independența ar fi devenit din ce în ce mai mare iar în cele din urmă ar fi adus cu sine uitarea originii divin-spirituale. Din același motiv a fost nevoie să se inoculeze moartea și în corpul nostru. Niciodată n-am fi putut lua cu noi în eternitate Eul din noi dacă expresiei exterioare a Eului, ce sălășluiește în sânge, nu i s-ar fi adăugat moartea.
În corpul nostru curge un sânge al vieții: sângele roșu. Noi mai avem și un sânge al morții: sângele albastru. Pentru ca Eul nostru să poată trăi trebuie ca în fiecare moment viața care curge în sângele roșu să fie omorâtă, devenind sânge albastru. Dacă nu ar fi omorâtă, omul s-ar cufunda într-atât în viață încât și-ar uita obârșia sa divin-spirituală. Esoterismul occidental are pentru aceste două tipuri de sânge un anumit simbol: două coloane, una roșie și una albastră. Cea roșie simbolizează viața ce curge de la Spiritul-Tată divin, dar într-o formă în care ea însăși s-ar pierde; cealaltă simbolizează distrugerea ei. Moartea este elementul mai puternic, cel care provoacă nimicirea celuilalt element, care oricum s-ar fi pierdut singur. Dar nimicirea a ceea ce oricum s-ar fi pierdut de la sine înseamnă o chemare la înviere!
Vedem cum prin Evanghelia după Ioan, dacă o interpretăm corect, pătrundem în sensul profund al vieții. Ceea ce am dobândit ieri și astăzi este că în momentul în care era noastră creștină fixează în evoluția temporală un nou început, un nou „1” se produce ceva de o extremă importanță pentru întreaga evoluție pământească și, în măsura în care evoluția cosmică este legată de Pământ, chiar și pentru evoluția cosmică. Într-adevăr, evenimentul de pe Golgota marchează un nou centru. De aici înainte Spiritul lui Christos este unit cu Pământul. El a coborât treptat, treptat și de atunci trăiește în pământ. Ceea ce trebuie acum este ca oamenii să învețe să recunoască faptul că din acel moment Christos este în pământ, că în tot ceea ce produce pământul există acest Spirit al lui Christos. Cei care nu știu să vadă în fiecare produs al pământului Spiritul lui Christos recunosc lucrurile sub unghiul mortii, dar când vor ajune să vadă acolo Spiritul lui Christos totul le va apărea sub unghiul vieții.
Noi nu suntem decât la începutul a ceea ce înseamnă evoluția christică. Viitorul acestei evoluții constă în a vedea că întreg Pământul este corpul lui Christos. Căci de atunci Christos și-a mutat locuința în Pământ, a creat aici un nou centru de lumină, străbate Pământul, iradiază de acolo în Univers și rămâne pentru totdeauna întrețesut în aura Pământului. Dacă astăzi privim Pământul fără a vedea Spiritului lui Christos care stă la temelia lui, noi nu vedem decât latura pieritoare, cea care putrezește, cadavrul în descompunere al Pământului. Dacă privim Pământul fragmentat în atât de multe particule și nu îl înțelegem pe Christos, atunci ceea ce vedem este cadavrul Pământului în descompunere. Peste tot unde vedem doar substanța, acolo vedem neadevărul.
Astfel, studiind omul de pe Pământ nu veți găsi adevărul; nu veți găsi decât cadavrul lui în descompunere. Dacă studiați acest cadavru nu veți putea analiza decât elementele Pământului, spunând-vă: „Pământul este alcătuit din atomi materiali” – indiferent dacă ei sunt atomi extinși spațial sau centre de forță. Dacă vedem atomii din care este alcătuit Pământul vedem cadavrul Pământului, vedem ceea ce se dezagregă continuu și care va dispărea cândva, atunci când Pământul nu va mai fi. Și Pământul se va descompune.
Nu recunoaștem adevărul decât dacă vedem în fiecare atom o parte din Spiritul lui Christos, care de atunci se află în el. În ce constă deci Pământul, după ce Spiritul lui Christos l-a străbătut? Până la ultimul atom, el constă în viață! Un atom are valoare și poate fi recunoscut ca atare doar prin aceea că dumneavoastră vedeți în el un înveliș care circumscrie în el un spiritual. Iar acest spiritual este o parte a lui Christos.
Luați acum un obiect oarecare de pe Pământ. Când îl recunoașteți cu adevărat? Când spuneți: El este o parte din trupul lui Christos! – Ce putea să le spună Christos celor care voiau să îl cunoască? El a luat pâinea, care este făcută din grâul pământului, și le-a spus: „Acesta este trupul meu!” Ce spune El dându-le mustul viței-de-vie care provine din sucul unei plante? – „Acesta este sângele meu!” Pentru că El devenise sufletul pământului, a putut să spună la ce era solid: „Aceasta este carnea mea!”, iar la sucul vegetal: „Acesta este sângele meu!”, așa cum dumneavoastră spuneți despre corpul și sângele dumneavoastră:
Aceasta este carnea mea și acesta este sângele meu. Iar cei care sunt în stare să cuprindă sensul just al acestor cuvinte ale lui Christos își fomează gânduri care atrag în pâine corpul lui Christos, iar în sucul viței-de-vie sângele lui Christos, care atrag în ele Spiritul lui Christos. Și ei se unesc cu Spiritul lui Christos. Astfel simbolul cinei-împărtășanie devine o realitate.
Fără gândul care se unește cu Christos în inima omenească nu poate fi dezvoltată la împărtășanie o forță de atracție față de Spiritul lui Christos. Prin această formă de gând însă se dezvoltă o astfel de forță de atracție. Astfel, pentru toți cei care au nevoie de un simbol exterior pentru a împlini un act spiritual, și anume unirea cu Christos, împărtășania va fi mijlocul, va fi calea de a ajunge la stadiul în care forța lor interioară va fi atât de mare încât vor fi plini de Christos, se vor putea uni cu Christos fără o intermediere fizic-exterioară. Cina, împărtășania, este pregătirea pentru unirea mistică cu Christos – pregătirea. Așa trebuie înțelese aceste lucruri. Și așa cum totul evoluează de la fizic până la spiritual sub acțiunea christică, tot astfel trebuie să se dezvolte mai întâi sub influența lui Christos lucrurile care au existat aici de la început ca o punte: împărtășania trebuie să evolueze de la fizic la spiritual pentru a conduce la unirea reală cu Christos. – Despre aceste lucruri nu se poate vorbi decât aluziv, căci ele nu pot fi înțelese în sensul just decât dacă sunt primite în întreaga lor gravitate și sfințenie.
Oamenii au avut ca sarcină să recunoască faptul că de la evenimentul de pe Golgota Christos este unit cu Pământul. Ei ar trebui să recunoască acest lucru neîncetat și, cunoscând, să se pătrundă tot mai mult de el.
Pentru aceasta a fost însă nevoie de mijlocitori. Unul dintre primii mari mijlocitori a fost acela care din Saul a devenit Paul (Pavel). Ce putea să știe Saul, care era un fel de inițiat evreu? Ceea ce putea ști Saul ar putea fi exprimat în următoarele cuvinte:
El putea avea cunoașterea doctrinei secrete ebraice. Cel pe care Zoroastru l-a văzut ca Ahura Mazdao, iar Moise în rugul aprins și în tunetul și fulgerul de pe Sinai ca „ejeh asher ehjeh”, ca Iahve sau Iehova, acesta – el o știa – s-a apropiat de Pământ și urma să intre și să acționeze cândva într-un corp omenesc pentru ca Pământul să poată cunoaște o înnoire. El se afla însă sub influența puterii de judecată a epocii sale și a legilor evreiești. El asistase la evenimentul de pe Golgota însă nu a putut să-și spună că Cel care a sfârșit pe cruce era purtătorul lui Christos. Evenimentele la care fusese martor nu l-au putut convinge că Cel pe care el trebuia să îl aștepte, conform învățăturii iudaice, se încorporase în Iisus din Nazaret. Prin ce experiență trebuia să treacă el pentru a se convinge că, pe Golgota, în trupul muritor al lui Iisus din Nazaret se afla într-adevăr Spiritul nemuritor al lui Christos?
Din inițierea sa ebraică el știa că dacă Spiritul lui Christos a fost într-un corp omenesc iar acest corp a murit Christos trebuie să existe în aura Pământului. În acest caz, cel care poate privi cu ochiul spiritual în aura Pământului va putea să îl vadă acolo pe Christos. Acest lucru el îl știa, dar până atunci nu fusese capabil să privească în aura Pământului. El era, ce-i drept, un inițiat în înțelepciune, dar nu un clarvăzător. Pentru a deveni clarvăzător pe o cale anormală exista pentru el o condiție preliminară, și e1 însuși spune în ce constă această condiție. El o desemnează ca fiind un har de sus. El spune despre sine că ar fi un născut înainte de termen, ceea ce de obicei se traduce prin „a fi născut prematur”. El nu a fost purtat până la capăt în trupul mamei sale; el a coborât din lumea spirituală în lumea fizică înainte de a se fi cufundat pe deplin în toate elementele existenței pământești. El a venit în lume înainte de ceasul în care de obicei te smulgi din legăturile prin care încă aparții inconștient puterilor spirituale. Evenimentul Damascului a fost posibil prin faptul că ochiul lui spiritual s-a deschis precum o naștere survenită prematur. Ochiul lui spiritual s-a deschis înainte de vreme, precum o naștere prematură, el a privit în aura Pământului și a văzut că Christos se afla în ea. Așadar timpul în care Christos trăise într-un corp fizic omenesc se scursese deja. Dovada i-a fost dată de faptul că Christos murise pe cruce și de faptul că cel despre care știa că trebuie să învingă moartea pe Pământ i-a apărut spiritual ca o entitate vie. Atunci el a cunoscut semnificația evenimentului de pe Golgota și a știut: Christos a înviat! Căci Cel pe care L-a văzut nu putuse fi văzut anterior în aura pământească. În acel moment el a înțeles cuvintele:
„Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă.” (Faptele 9, 5)
Ce este țepușa? Pavel a spus-o el însuși: „Moarte, unde este ghimpele tău?” (I Corinteni 15, 55). În van vei încerca să lovești cu piciorul în țepușă, căci dacă o vei face nu vei cunoaște decât moartea. De acum însă tu nu trebuie să mai lupți împotriva morții, căci L-ai văzut pe Cel care a învins moartea.
De atunci Pavel a devenit propovăduitorul creștinismului, apostolul care L-a vestit pe Christos Cel viu, pe Christosul viu spiritual.
Cum a fost cu putință să fie văzut Christos în aura Pământului? Faptul a fost posibil pentru că în Christos Iisus, primul care a fost pătruns total de Christos, a fost – ca un prim impuls dat întregii evoluții pământești pentru viitor – corpul eteric. Desigur, corpul eteric al lui Iisus din Nazaret era complet pătruns de Christos. Prin faptul că avea o stăpânire totală asupra corpului fizic, acest corp eteric a putut reconstitui după moarte corpul fizic, adică a putut lua o astfel de înțișare încât tot ce fusese în corpul fizic reapare, dar de această dată prin forța corpului eteric. Dacă deci Christos a fost văzut după moarte, acesta era corpul eteric al lui Christos. Dar pentru cei care, prin forța pe care au dobândit-o în cursul evenimentelor, puteau să recunoască drept trup real nu numai un corp fizic-senzorial, ci și un corp eteric cu toate aparențele corpului fizic, pentru aceștia Christos a înviat în trup. Și El era în realitate.
Dar chiar și în Evanghelie ne este spus că omul, dacă a progresat în suficientă măsură încât perisabilul să dezvolte neperisabilul, el are și un mod superior de a privi. Ne este spus și că cei care au atins această vedere superioară l-au putut recunoaște pe Christos. Acest lucru ne este spus destul de clar, numai că oamenii nu au voința să citească realmente ce este scris în Evanghelie. Luați, de pildă, prima apariție a lui Christos după moarte. Acolo scrie:
„Iar Maria ședea afară lângă mormânt, plângând. Și tot plângând, s-a aplecat să se uite în mormânt.
Și a văzut doi îngeri îmbrăcați în alb șezând în locul unde fusese pus corpul lui Iisus, unul la cap și celălalt la picioare.
Și aceia i-au spus: Femeie, de ce plângi? Ea le-a răspuns: Pentru că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus.
Spunând aceasta, ea s-a întors și a văzut pe Iisus stând în picioare, dar ea nu știa că este Iisus.
Iisus i-a spus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți? Crezând că acesta este grădinarul, ea i-a spus: Domnule, dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau.
Iisus i-a spus: Marie! Ea s-a întors și i-a spus: Rabbuni! (adică Învățătorule!)” (20, 11-16)
Imaginați-vă acum că ați văzut pe cineva în urmă cu câteva zile și îl vedeți iar după câteva zile. Credeți că nu l-ați recunoaște? L-ați mai întreba dacă el este grădinarul și unde este cel pe care îl căutați dacă el însuși era acesta? Acest lucru trebuie gândit că i s-a întâmplat Mariei sau celei care aici este numită Maria, dacă acceptați că orice ochi fizic L-ar fi recunoscut pe Christos și L-ar fi văzut în același fel în care L-a văzut un ochi fizic mai înainte. Citiți Evangheliile conform spiritului!
Trebuia mai întâi ca forța sacră a Cuvântului să fi intrat ca forță în femeie. Aceasta era necesar! Atunci în ea a răsunat ecoul cuvintelor și s-a reaprins amintirea a tot ceea ce ea văzuse mai înainte. Și asta a făcut ca ochiul ei spiritual să poată vedea pe Cel înviat. – Nu ne spune același lucru și Pavel?
În cazul lui Pavel nu ne putem îndoi că el L-a văzut pe Christos cu ochiul său spiritual când acest Christos se găsea din nou în înălțimile spiritului, în aura Pământului. Ce spune însă Pavel?
Pentru a dovedi că Christos trăiește, Pavel afirmă că El a apărut, S-a arătat. Și mai menționează ca apariții de aceeași importanță, mai întâi:
„că a fost văzut de Chefa, apoi de cei 12;
În urmă a fost văzut de peste cinci sute de frați, dintre care mulți încă trăiesc, iar unii au adormit;
După aceea El a fost văzut de Iacov, apoi de toți apostolii;
Iar la urma tuturor, a fost văzut și de mine, ca de unul născut înainte de vreme.
Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol.” (I Corinteni 15, 5-9)i
El plasează aparițiile pe care le-au avut ceilalți exact la același nivel cu cea pe care a avut-o el, prin vederea spirituală. De aceea Pavel spune textual: „Cum eu L-am văzut pe Christos, la fel L-au văzut ceilalți.” Prin ceea ce au trăit ei, spune Pavel, s-a putut aprinde în ei forța de a-L vedea pe Christos ca pe un înviat.
Înțelegem acum ce vrea să spună Pavel. Concepția sa este de așa natură încât poate fi imediat recunoscută ca fiind înrudită cu concepția antroposofico-spirituală. Și anume, ea ne spune: Există o lume spirituală. Dacă contemplăm această lume spirituală cu impulsul dat de forța christică, noi pătrundem aici în așa fel încât putem regăsi în această lume spirituală pe Christos înuși, Cel ce a trecut prin evenimentul Golgotei. – Iată ce a vrut să spună Pavel. Iar cu ajutorul a ceea ce se poate numi „inițiere creștină” omul poate deveni, să zicem așa, cu răbdare și perseverență, un urmaș al lui Pavel, poate dobândi treptat facultatea de a privi în lumea spirituală și de a-L contempla pe Christos față spirituală către față spirituală.
În alte conferințe am descris deseori treptele pregătitoare [Nota 29] prin care ne ridicăm la însăși contemplarea lui Christos. Discipolul trebuie să treacă la rândul lui prin toate experiențele lăuntrice descrise de Evanghelia după Ioan. În acest context vom prezenta, cât mai concis, modul în care omul, dăcă se hotărăște să urmeze o anumită scală de sentimente, se poate ridica în lumea spirituală în care, de la evenimentul de pe Golgota, s-a aprins lumina lui Christos.
Primul dintre acestea este atunci când omul spune: Privesc planta. Ea iese din pământul mineral, crește și înflorește. Dacă însă planta ar putea dezvolta o conștiență ca și omul, ea ar trebui să se întoarcă spre regnul mineral, spre pământul mineral din care a ieșit și să spună: Tu, piatră, tu ești, printre ființele actuale ale naturii, o creatură inferioară în comparație cu mine, dar fără de tine n-aș putea exista! Și tot astfel, dacă animalul s-ar apropia de plantă și ar putea resimți că ea se află la baza existenței lui ar trebui să-și spună: Eu, ca animal, sunt o creatură superioară ție, plantă, dar fără tine nu aș putea trăi! Și, cu toată umilința, animalul ar trebui să se închine spre plantă și să spună: Ție, plantă inferioară î i datorez existența mea! – Și în regnul uman ar trebui să fie la fel. Un om ajuns pe o treaptă spirituală superioară ar trebui să își întoarcă privirea spirituală către cei de pe treapta aflată sub el și să spună: Voi aparțineți de fapt unei lumi inferioare; dar așa cum planta ar trebui să se înhine în fața pietrei și animalul în fața plantei, tot astfel și omul aflat pe o treaptă superioară ar trebui să spună: Ție, inferiorule, îți datorez existența mea!
Dacă timp de săptămâni și luni, poate ani, te adâncești, sub îndrumarea învățătorului corespunzător, în astfel de sentimente de umilire universală, ajungi să știi ce înseamnă „spălarea picioarelor”. Căci atunci în fața discipolului stă viziunea spirituală nemijlocită a ceea ce a făcut Christos atunci când El, ca ființă superioară, s-a închinat în fața celor 12 și le-a spălat picioarele. Și atunci discipolului îi răsare întreaga semnificație a acestui eveniment ca într-o viziune, astfel că el știe că acest eveniment al spălării picioarelor s-a petrecut în realitate. Firul cunoașterii îl duce până la punctul în care orice altă dovadă este de prisos, căci el privește direct în lumea spirituală și Îl vede pe Christos în scena spălării picioarelor.
Condus de maestrul său, discipolul găsește apoi puterea să spună: Voi suporta fără crâcnire toate durerile și suferințele pe care mi le va aduce viața. Mă voi oțeli, în așa fel încât aceste dureri și suferințe nu vor mai fi pentru mine dureri și suferințe, căci eu voi ști că acestea sunt necesități în Univers! Când sufletul s-a întărit destul în acest exercițiu, el resimte interior impresia „flagelării”, se simte ca și cum ar fi fost flagelat. Acest lucru însă îi deschide ochiul spiritual pentru a contempla el însuși scena flagelării descrisă de Evanghelia după Ioan.
Omul este condus apoi să dezvolte forța care îi va permite să ajungă la următoarea treaptă, pe care nu numai că poate îndura toată durerea și suferința lumii, dar și spune: Am un bun sacru pentru care pun în joc întreaga mea persoană. Disprețul și batjocura sunt pentru mine tot ce poate fi mai sfânt. Chiar dacă lumea mă va acoperi cu dispreț și batjocură, chiar dacă rămân singur, nimic nu mă va deturna de la această comoară supremă. Mă simt răspunzător de ea! Omul resimte atunci spiritual „încununarea cu spini”. Fără ajutorul vreunui document istoric, ochiul său spiritual îi mijlocește contemplarea scenei încununării cu spini descrisă de Evanghelia după Ioan.
Și când apoi omul, sub îndrumare corespunzătoare, este condus la momentul în care își privește existența sa fizică cu totul altfel decât făcea înainte, când învață să-și privească propriul trup ca pe un obiect pe care îl poartă exterior, când el ajunge să exprime ca ceva evident sentimentul: Corpul meu fizic îl port în lume ca pe un instrument exterior! el a ajuns pe treapta a patra de inițiere creștină, la „purtarea crucii”. Departe de a fi devenit un ascet vlăguit, el învață să își conducă cu mai multă forță decât înainte instrumentul corpului său fizic. Când te-ai obișnuit să consideri corpul ca pe ceva pe care îl porți, atunci ai ajuns la cea de a patra treaptă a inițierii creștine, numită purtarea crucii. Și cucerești atunci cunoașterea, harul de a privi spiritual acea scenă în care Christos își poartă crucea Sa în spate, să-ți porți trupul ca pe un lemn, așa cum ai învățat prin forța sufletească întărită.
Intervine apoi ceva ce poate fi considerat a cincea treaptă a inițierii creștine, numită „moartea mistică”. Ca urmare a evoluției sufletești avansate, lumea fizică din jur ne apare difuză. În jurul nostru este întuneric. Și vine apoi un moment în care această întunecime se sfâșie ca o perdea care se despică în două și în spatele Iumii fizice îți apare lumea spirituală. În acel moment mai intervine însă ceva: noi am cunoscut pe această treaptă ceea ce sunt păcatul și răul sub adevăratul lor aspect, am cunoscut, cu alte cuvinte, ceea ce înseamnă „coborârea în Infern”.
Înveți apoi nu numai să îți consideri corpul ca pe ceva străin, ci și să te identifici cu tot ceea ce există pe Pământ; toate lucrurile le resimți ca aparținând corpului tău, așa cum se întâmpla odinioară în timpul anticei clarvederi. Și suferințele celorlalți oameni, pe care îi vedem ca pe un singur organism, le trăim ca fiind ale noastre proprii. Ești atunci unit cu Pământul în așa rnăsură încât îl cunoști. Viețuiești atunci „punerea în Pământ” sau „punerea în mormânt”. Dar, unindu-te cu pământul, învii din el, căci ai gustat din ceea ce înseamnă: „Pământul este pe cale de a deveni un nou Soare!”
Prin treptele de inițiere patru, cinci și șase am atins un nivel care ne permite să vedem prin contemplare proprie evenimentul de pe Golgota, să ne transpunem lăuntric în Evenimentul de pe Golgota. Nu mai avem nevoie atunci de niciun document. Documentul ne-a servit pentru a ne ajuta să crească lăstarii și să se maturizeze.
Urmează apoi cea de a șaptea treaptă, numită „urcarea la ceruri”, cu alte cuvinte reînvierea în lumea spirituală. Este acea treaptă despre care pe drept se spune că nu poate fi exprimată printr-un cuvânt împrumutat din limba noastră, o treaptă pe care și-o poate reprezenta doar cel ajuns în stare să gândească fără ajutorul instrumentului creierului. Minunea Învierii și-o pot imagina doar cei care nu mai sunt siliți să gândească prin intermediul creierului fizic.
Prin faptul că acei credincioși care au fost de față atunci când s-a petrecut evenimentul de pe Golgota erau persoane al căror ochi spiritual se deschisese și care au putut vedea ce s-a întâmplat, prin acest fapt ei ar fi fost în stare să-L vadă pe Christos așa cum vi L-am descris, și anume să Îl vadă atunci când El s-ar fi arătat în aura pământească ochiului lor spiritual deschis. Astfel ei L-ar fi putut vedea pe Christos presupunând că El, într-un fel, ar fi continuat să rămână mereu sub aceeași înfățișare în care se afla atunci –, chiar dacă El, Christos, ca entitate spirituală în sine, n-ar fi ajuns să obțină ceva prin faptul că a biruit moartea! Și acum ajungem la un concept foarte greu de înțeles.
Pe măsură ce evoluează pe treapta pe care se află, omul învață necontenit. Dar nu numai omul învață odată cu înaintarea sa în evoluție, ci toate ființele, de la cea mai de jos până la Ființa divină supremă. Până acum noi am zugrăvit ce a făptuit Christos ca entitate divină în trupul lui Iisus din Nazaret din punct de vedere al efectului și al beneficiului acestor fapte pentru omenire. Acum însă ne întrebăm: A viețuit Christos prin acesta ceva care L-a condus la o treaptă superioară? Da, așa s-a întâmplat. Și ființele divin-spirituale au în sine trăiri ce le conduc la o treaptă superioară. Ceea ce a viețuit însă Christos, ridicarea Sa într-o lume și mai înaltă decât cea în care fusese înainte, aceasta a revelat-o celor care au fost tovarășii Săi pe Pământ drept urcarea Sa la ceruri. De aceea un neinițiat, un neclarvăzător, un om care percepe prin instrumentul creierului fizic poate înțelege – chiar dacă nu poate vedea el însuși – primele șase trepte ale inițierii creștine.
Pe cea de a șaptea însă, urcarea la ceruri, nu o poate înțelege decât clarvăzătorul care nu mai este legat de instrumentul creierului fizic, care a văzut el însuși o dată ce înseamnă să gândești fără ajutorul creierului și să vezi fără ajutorul creierului fizic. Așa se leagă aceste lucruri între ele.
Așa a evoluat lumea în epoca despre care am avut posibilitatea să vorbim în aceste 14 conferințe ale noastre.
Am văzut deja că în cazul orbului din naștere și al vindecării acestuia de către Christos trebuia să se reveleze păcatele săvârșite într-o viață precedentă. Acolo Christos propovăduia omenirii, în măsura în care ea putea înțelege așa ceva, ideea reîncarnării. El propovăduia karma, legea conform căreia consecințele acțiunilor dintr-o întrupare pământească reprezintă cauzele acțiunilor din următoarea întrupare pământească. El propovăduia aceasta așa cum se face atunci când dai niște sfaturi pentru viață. El voia să spună: Va veni un timp în care toți oamenii vor recunoaște că există karma, în care ei vor înțelege că dacă un om face ceva rău, nu este necesar să fie pedepsit de o putere pământască exterioară; căci acest rău atrage obligatoriu compensarea în această încarnare sau într-o înarnare ulterioară. Atunci avem nevoie doar să înscriem fapta sa în codul mare de legi al Cronicii Akasha, în lumea spirituală. Atunci noi, ca oameni, nu avem nevoie să îl condamnăm, atunci noi ca oameni putem sta în fața lui și putem lăsa cele făptuite de el în seama legilor spirituale; putem lăsa omul în seama karmei!
„Iisus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar dimineața a venit din nou în templu, și tot poporul a venit la El; și El, șezând, îi învăța.
Atunci cărturarii și fariseii i-au adus o femeie prinsă în adulter și au așezând-o în mijloc.
Și au zis Lui: Invățătorule, această femeie a fost prinsă chiar când făptuia adulterul. Moise în lege ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe unele ca acestea; Tu dar ce zici?
Și ei spuneau asta ca să Îl ispitească și să Îl poată învinui. Dar Iisus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ.” (8, 1-6)
Ce scria El? El înscria păcatul în lumea spirituală. Compensarea păcatului va veni din lumea spirituală. Apoi El îi întreabă pe ceilalți dacă ei înșiși nu au să-și reproșeze ceva. Căci numai în cazul în care ei nu ar fi avut nimic de compensat ar fi avut dreptul să spună că nu au nicio legătură cu păcatul acestei femei și puteau să o judece. Așa însă ei nu pot ști dacă nu cumva ei înșiși au depus, într-o viață anterioară, germenele acțiunii pe care acum o blamează; nu pot ști dacă nu ei au împins-o pe această femeie să-și rupă acum căsnicia, dacă nu ei înșiși au comis acest păcat sau au creat într-o altă viață cauza pentru aceasta. Totul este înscris în karma. Iisus scrie pe pământ, pe care l-a pătruns deja cu lumina Sa spirituală; adică El încredințează pământului ceea ce va fi karmă viitoare a pentru femeia adulteră. El a vrut să spună: Mergeți pe căile pe care vi le trasez Eu acum! Fiți astfel încât să puteți spune: Noi nu judecăm, noi lăsăm în seama compensării karmice ceea ce este în om! – Dacă oamenii respectă aceasta, ei ajung la karmă. Nu este nevoie să se ppopovăduiască karma ca o dogmă. Ea a fost propovăduită prin faptă. Așa instruia Christos.
Astfel de lucruri nu puteau fi scrise decât de discipolul care fusese inițiat de însuși Christos: Lazăr-Ioan, autorul Evangheliei după Ioan. El singur putea înțelege în mod corect care este efectul acțiunii unei ființe care de la Botezul în Iordan a lucrat continuu pentru a deveni în corpul eteric stăpân peste corpul fizic, pentru a face corpul eteric factorul care dă viața. Tot El putea să înțeleagă că este posibil să transformi astfel ceea ce exterior pare a fi apă, încât atunci când omul o bea, prin prealuarea ei în organele omenești, să se transforme în vin. El a înțeles și faptul că este posibil să ai numai un mic număr de pești și câteva pâini și să acționezi prin forța corpului eteric în așa fel încât o mulțime de oameni să fie săturată. Autorul Evangheliei după Ioan ne spune toate acestea, însă noi trebuie să luăm Evanghelia în serios. Ne spune el undeva că puținele pâini și puținii pești ar fi fost mâncați cum se mănâncă de obicei în lumea fizică? Nicăieri nu spune așa ceva, oricât ați căuta în Evanghelia după Ioan. EI vă spune clar numai un lucru, că dumneavoastră trebuie să luați textual fiecare cuvânt, și anume că Christos a rupt pâinea și a adresat o rugă de mulțumire cerului:
„Iisus a luat atunci pâinile și, mulțumind, le-a dat ucenicilor, iar ucenicii celor ce ședeau; asemenea și din pești, atât cât au voit.” (6, 11)
Dar sensul exact al acestor cuvinte, dacă ne ducem la textul original – în nemțește este redat greșit –, este aproximativ următorul: Discipolii au dat pâinile și peștii mai departe și pe fiecare l-a lăsat să facă ce voia cu acestea; dar nimeni nu voia să facă altceva decât să resimtă în acel moment forța care emana din puternicul corp eteric al lui Christos. Nimeni nu voia altceva. Și cu ce s-au săturat? În versetul 23 se spune:
„Au venit și alte corăbii mai mici din Tiberiada aproape de locul unde ei mâncaseră pâinea, prin cuvântul de mulțumire al Domnului.”
Prin rugăciunea Domnului („Tatăl nostru”) au mâncat ei pâinea! Ei au mâncat pâine fără ca actul fizic să se fi înfăptuit. Iar prin aceasta Christos poate explica mai târziu ceea ce s-a petrecut, spunând: „Eu sunt pâinea vieții!”
Ce mâncaseră ei, deci? Ei au mâncat forța trupului lui Christos! Și ce putea să rămână după asta? Nu putea să rămână decât tot forța trupului lui Christos! Ea a acționat cu atâta putere încât după aceea încă mai aveau ce aduna.
Pentru un ocultist, orice corp constă din 12 părți. Acestea sunt denumite după cum urmează: Berbec, partea superioară, partea care urmează imediat este numită Taur; Gemeni sunt membrele superioare; pieptul se numește Rac. Zona inimii se numește Leu; Fecioară, trunchiul, Balanță – șoldurile; dedesubt vine Scorpionul; Săgetător, coapsele; Capricorn, genunchii; Vărsător, gambele, iar Peștii – picioarele.
Corpul omenesc se descompune în 12 părți – fapt ce are bunele sale temeiuri. Dacă aduni deci ceea ce rămâne după folosirea forței corpului lui Christos pentru săturarea făptuită, totul trebuie strâns în 12 măsuri!
„Deci au adunat și au umplut 12 coșuri cu firimiturile rămase de la cele cinci pâini de orz; după ce toți au fost hrăniți.” (6, 13)
Ei nu mâncaseră deci pâinile de orz. Ei s-au hrănit și s-au săturat cu forța pornită de la Christos atunci când El a mulțumit sferelor din care coborâse.
Așa trebuie înțeleasă acțiunea lumii spirituale în lumea fizică. Și așa putem înțelege cum se integrează diversele evenimente în evenimentul major, cel de transformare treptată a Pământului în Soare. Toate se constituie ca evenimente-forțe puternice în cadrul procesului de devenire-Soare a Pământului. Vom putea înțelege și că cele împărtășite atunci Pământului ca un impuls puternic nu puteau să ajungă la oameni decât cu timpul, încet și treptat. De aceea el trebuie insuflat în omenire încet și treptat.
Așa cum am arătat ieri, Evanghelia după Marcu a fost menită să faciliteze marile adevăruri în primul rând celor maturi pentru așa ceva. Aceasta se petrecea în primele secole creștine. Oamenii trebuiau să recucerească prin propria lor forță lumea din care veniseră. Să încercăm să ne clarificăm modul în care omul însuși a coborât din înălțimile divin-spirituale până la punctul cel mai de jos, intervenit chiar în perioada în care evenimentul de pe Golgota a marcat din nou începutul unei evoluții ascendente. El a acționat ca un impuls puternic, care îl împinge pe om din nou în sus. Omul a coborât din înălțimi divin-spirituale, pe trepte, din ce în ce mai jos. Prin impulsul dat de Christos omul capătă forța de a recuceri treptat, după ce mai întâi s-a îmbibat cu noua lumină spirituală, tot ceea ce deținuse odinioară. Urcarea care a început atunci a cunoscut mai multe etape. În primele secole care au urmat evenimentului christic omul a trebuit să recâștige cele pierdute în ultimele câteva secole de dinaintea venirii lui Christos. Atunci l-a putut ajuta Evanghelia după Marcu. Ceea ce pierduse într-un timp și mai îndepărtat a trebuit să recucerească în secolele care au urmat printr-o Evanghelie care l-a orientat mai mult spre interioritate. Aceasta a făcut-o Evanghelia după Luca.
Am văzut că șase sute de ani înainte de apariția lui Christos pe Pământ toată spiritualitatea epocilor anterioare ale omenirii, pierdută cu timpul, a fost sintetizată de marea entitate a lui Buddha. Buddha a sintetizat toată înțelepciunea străveche care a existat, pe care omenirea o pierduse și pentru care el a devenit un vestitor. De aceea se spune că atunci când Buddha vine pe lume nașterea sa este prezisă mamei sale, Maya. Se mai spune că cel care vestește nașterea spune despre copil că acesta va deveni mântuitor, conducător spre nemurire, libertate și lumină! – În unele legende despre Buddha se spune că pe când avea 12 ani s-ar fi rătăcit, dar este regăsit mai târziu sub un arbore, înconjurat de aezi și de înțelepți ai Antichității pe care îi învăța. În cartea mea Creștinismul ca fapt mistic puteți vedea cum, șase sute de ani după Buddha, aceleași povestiri apar în Evanghelia după Luca; este ca și cum în Evanghelia după Luca se repetă într-o formă nouă aspectele care s-au revelat prin Buddha. De aceea se și repetă în Evanghelia după Luca episoadele conținute în legendele despre Buddha. Până într-atât coincid lucrurile, dacă le privim în lumina cercetării spirituale.
Căpătăm în felul acesta convingerea că astfel de documente, precum Evanghelia după Ioan și celelalte trei Evanghelii anexate ei, sunt documente de o profunzime infinită. Am studiat această profunzime într-o serie de conferințe. Am putea continua aceste conferințe cu alte atâtea câte au fost până aici. Mereu și mereu am putea extrage noi și noi adâncimi din Evanghelii. Și am putea consacra un timp de două ori mai mare decât dublul și altul de două ori doi dublul; mereu vom descoperi noi profunzimi! Iar noi am rămâne cu impresia că în viitor omenirea poate descoperi noi și noi profunzimi în străfundurile acestor documente. Oamenii nu vor ajunge la capăt interpretând aceste documente. Nu trebuie să adăugăm ceva la ele, ci doar să ne pregătim să descoperim, prin cunoașterea adevărurilor oculte, ceea ce există deja în Evanghelii. Atunci în Evanghelii ni se descoperă conexiunea universală a evoluției omenirii și totodată legătura ei cu Cosmosul, iar noi învățăm să pătrundem cu înțelegerea tot mai adânc în lumea spirituală.
Dar când am ascultat un ciclu de conferințe precum cel prezentat aici trebuie să mai spunem: Noi nu am dobândit doar o sumă de cunoștințe, nu am primit doar o sumă de adevăruri disparate. Ar fi, deși indispensabil, lucrul cel mai puțin necesar; dar fără de el nu am putea primi celălalt lucru. Ceea ce trebuie însă să ne rămână din acest studiu, ca un rod aparte, este dorința ca cele receptate cu spiritul nostru să le transformăm – când le coborâm în inimă – într-un sentiment pentru problema în sine, în simțăminte, în impulsuri de voință. Dacă cele primite în spirit devin căldură a inimii, ele devin în noi forță, devin o forță vindecătoare pentru spirituăl, sufletesc și corporal. Și apoi vom spune: Pe parcursul considerațiilor noastre spirituale ne-am adâncit în viața spirituală. În timpul unui studiu desfașurat pe durata a 14 zile noi ne-am însușit, prin această viață spirituală, o serie întreagă de lucruri; dar ceea ce ne-am însușit nu au fost doar concepte și idei goale, ci adevăruri, concepte și idei în stare să facă să izvorască în suflet o putere vie pentru sentimentele și simțămintele noastre. Și aceste sentimente și simțăminte ne vor rămâne, sunt de nepierdut; cu ele continuăm să trăim mai departe în lume. Nu doar am învățat ceva, ci am devenit mai vii prin ceea ce am învățat. – Plecând de la acest ciclu de conferințe cu astfel de sentimente, știința spiritului va deveni pentru noi un conținut de viață; știința spiritului nu va deveni pentru noi ceva ce ne înstrăinează de viața exterioară, ci ea ne va fi nouă înșine precum o reflectare a Supremului și Înaltului despre care am vorbit în aceste conferințe. Am spus că moartea a trebuit, ce-i drept, să pătrundă în lume, dar ideea pe care o avem despre ea nu este corectă; Christos ne-a propovăduit adevărata concepție despre moarte. Prin aceasta moartea a devenit sămânța unei vieți superioare.
Afară, în exteriorul domeniului acestor conferințe, debordează viața, curge existența exterioară. Oamenii trăiesc în ea. Știința spiritului nu va sărăci această viață cu nimic, nici cu cel mai mic atom, nu va lua nimic din această viațță. Dar concepția pe care o au în genere oamenii despre această viață, înainte ca oamenii să o pătrundă cu spiritul, este una incorectă. Și această incorectitudine trebuie să ne apară ca iluzia vieții. Această iluzie a vieții trebuie să o lăsăm să se stingă în noi; atunci sămânța pe care am dobândit-o printr-o iluzie, devine în noi o viață superioară. Acest lucru se poate întâmpla numai prin faptul că asimilăm în noi concepția spirituală vie. Prin aceasta nu ne facem asceți în viață, ci, dimpotrivă, tocmai prin aceasta învățăm să cunoaștem viața în adevărata ei formă și să ducem afară, în viață, o stăpânire corectă a vieții, un rod adevărat. Noi christificăm viața în măsura în care noi înșine viețuim christic știința spiritului și căpătăm o imagine a faptului că moartea devine o reflectare a vieții. Prin faptul că știința spiritului devine concepția, felul nostru de a gândi, noi nu ne înstrăinăm de viață, ci învățăm să recunoaștem ce este fals în modul nostru de a privi această viață. Și atunci, întăriți printr-o concepție corectă, vom păși în viață ca truditori care nu se dau înapoi în fața vieții după ce, ascultând aceste considerații, am dobândit forță și tărie ce ne introduc în lumea spirituală.
Dacă am reușit într-o oarecare măsură să fac ca aceste conferințe să fie fecunde pentru viață, ca ele să contribuie puțin, oricât de puțin, ca dumneavoastră să învățați să simțiți cunoașterea spiritului drept o înălțare a vieții, o căldură de viață în simțirea, gândirea și voința dumneavoastră, în munca dumneavoastră, atunci lumina pe care am extras-o din concepția antroposofică despre lume va putea lumina ca foc al căldurii vieții, ca foc al vieții. Iar când acest foc va fi devenit ceva mai puternic pentru a putea dura și a putea continua să ardă în viață, atunci țelul pe care mi l-am propus când m-am hotărât să țin aceste conferințe a fost atins.
Prin aceste cuvinte încredințez inimii dumneavoastră aceste sentimente despre care tocmai am vorbit ca pe un obiect de meditație interioară și vă spun un „La revedere, cu alt prilej”.
