Oricine cunoaște cât de puțin istoria omenirii știe – fără a recurge pentru aceasta la mult esoterism – că noțiunea de „istorie” înglobează multe lucruri, mai ales dacă istoria nu este concepută numai ca un obiect de studiu, ci ca ceva care, ca tot ce aparține vieții spirituale, trebuie să fie trăit. De altfel, viața cere, în orice domeniu, să înveți, iar învățarea cere răbdare. S-ar putea înlocui – și acesta se poate referi în mod deosebit la exemplul nostru – termenul de răbdare printr-un altul; s-ar putea înlocui prin expresia „a ști să aștepți”. Ei bine, noi am încercat să aplicăm regula de viață pe care o exprimă cuvintele pe care tocmai le-am pronunțat la ceea ce am realizat ieri*.
* Este vorba de reprezentarea piesei de teatru Copiii lui Lucifer de E. Schuré (22 august 1909).
Mișcarea germană de știință a spiritului pe care am întemeiat-o va atinge în curând o vechime de șapte ani de muncă. Acum șapte ani am ținut la Berlin o conferință în fața unui cerc de persoane care ascultaseră deja o serie de alte conferințe. Într-un anumit fel, această conferință constituia un supliment la un alt ciclu. Aceasta se întâmpla cu ceva mai mult de șapte ani în urmă. Era vorba atunci de a asigura realizarea unei tranziții de la sentimentele și interesele spirituale, care, deși erau, desigur, rezultatul unei munci de știință a spiritului, dar care purta un alt nume, la curentul științei spiritului. Atunci s-a oferit o posibilitate interioară pentru o bună tranziție. Conferința de care vorbesc se intitula Les enfants de Lucifer (Copiii lui Lucifer). Publicul făcea parte din categoria celor care abordează toate punctele de vedere într-o perspectivă literară; de altfel noi adoptasem ca punct de plecare drama lui Schuré: Les enfants de Lucifer. Am vorbit deci despre Copiii lui Lucifer în plan ocult [Nota 1] – cuvântul fiind luat aici în sensul utilizat în știința spiritului; gândeam deja că într-o zi vom ajunge să prezentăm această operă a spiritului modern pe o scenă, în fața unui număr de spectatori. Căci viața spirituală reprezintă o mare unitate și o mare armonie și este de datoria oamenilor care trăiesc într-o anumită epocă să-i recunoască cele mai frumoase producții, să le ia în considerare. Viața spirituală modernă este în anumite privințe un haos, dar, așa cum lumea a crescut din haos, tot astfel un fel de Cosmos al vieții spitituale va putea înflori în viitor numai dacă ne vom da silinta să preluăm cele mai valoroase flori ale sale din haosul vieții moderne. Ni s-ar fi părut fals să tratăm astfel o operă de artă modernă scoasă din spiritul timpului. S-ar putea găsi, moderniza și prezenta astăzi publicului alte opere ale secolelor sau chiar ale mileniilor trecute, dar sufletul fiecărei epoci are specificitatea sa; ceea ce sufletul epocii este în măsură să creeze trebuie, dacă este corect, să vorbească din nou cu căldură și intimitate acelui suflet al epocii. Pentru ca spiritul unei epoci să dea cele mai frumoase roade, el nu trebuie să comunice oamenilor dogme sau învățături, ci într-un anumit sens să le deschidă ochii. În general, nu este foarte greu de recunoscut valoarea unui fapt care s-a impus timp de secole sau poate chiar numai timp de decenii, dar viața spirituală care se exprimă aici trebuie să trezească în sufletul omenese forțele originare cele mai elementare; una din forțele cele mai elementare ale sufletului omenesc constă în entuziasmarea privirii deschise pentru toate roadele pe care soarele vieții spiritului le face să apară în epoca spirituală actuală. Mișcarea noastră ar vrea să fie o deschizătoare de inimi.
Așa cum am mai spus, mai trebuie însă și altceva pentru înțelegerea ideii și a conceptului de istorie: răbdare – sau facultatea de a aștepta. Precipitarea, nerăbdarea împiedică unele lucruri să rodească în viață! Ar fi fost stupid ca acum șapte ani să facem mai mult decât o aluzie trecătoare la ceea ce se va întâmpla mai târziu. Câte lucruri nu au împiedicat atunci realizarea imediată a proiectului de a transpune pe scenă această operă a spiritului! Va fi suficient să menționez un singur fapt pentru ca dumneavoastră să sesizați ce ne împiedica atunci să începem această muncă. Cel care înțelege viața spiritului știe că ea ascultă de anumite legi importante. Aceasta este, de altfel, una din marile legi ale vieții spiritului pe care ati putut-o auzi exprimată ieri cu ocazia spectacolului: „Viața spiritului are legile sale, care nu trebuie să fie încălcate, ci respectate”. Și una din cele mai importante legi ale vieții spiritului, a cărei omitere poate fi plătită foarte scump – mai ales într-o mișcare ca a noastră –, este cea care ne este indicată acolo unde entitățile spirituale superioare manifestă în activitatea naturii modul lor specific de a lucra.
Priviți modul de a lucra pe care îl are natura; observați-o în opera sa de creație; veti vedea că există posibilitatea ca ceea ce a creat natura să fie o nereușită. Priviți marea cu nenumărații germeni de viață care înoată în ea și observați câți din acești germeni ajung să se dezvolte până la starea de maturitate. Întrebați-vă dacă entitățile creatoare ale naturii își pun vreodată întrebarea: Trebuie să purtăm doliu după atâtea tentative infructuoase și să ne întristăm că vedem pierzându-se încă de la începutul lor roadele activității noastre creatoare? Numai respectarea acestei legi din domeniul vieții spiritului permite să reușească acolo tot ceea ce trebuie să se împlinească, așa cum viața izbutește să se multiplice în natură deoarece spiritele care o creează nu se lasă niciodată tulburate de insuccesele lor. Din acest motiv poate reuși opera care trebuie să fie înfăptuită în natură, adică în lucrările vieții spirituale superioare. Succesul ca atare nu este un criteriu al justeței sau adevărului. Aceasta trebuie să fie o lege a științei spiritului; și ea trebuia să fie respectată în interiorul mișcării noastre.
Într-adevăr, aici este vorba de un fel de privire retrospectivă asupra faptelor, dar, în același timp, ea trebuie să fie pusă în relație cu unele idei, legi, fapte care se leagă de întregul nostru ciclu de conferințe. După cum am spus, au tecut aproape șapte ani de la conferința menționată, și am putut vedea ieri, spre marea noastră satisfacție, reprezentarea Copiilor lui Lucifer în fața unei săli pline. S-au adunat mai mult de șase sute de prieteni pentru a o urmări. Câti dintre acești spectatori au ascultat conferința care a fost primul germene al acestei creații? Numai o doamnă făcuse aceasta, care mai înainte nu fusese printre simpatizanții mișcării noastre. Pentru circumstanțele de atunci, conferința avusese destui auditori, dar aceste persoane nu s-au alăturat mișcării noastre. Este marea lege a acționării în lumea spirituală, că germenii pierduii se transformă și învie sub alte forme. Exemplul nostru confirmă această lege. Vedeți că nu este eronat să facem o legătură între cuvântul și ideea de eveniment și expresiile „răbdare” și „a ști să aștepți”; să știi să aștepți până când apar condițiile care permit să scoatem din profunzimile fecunde ale timpului ceea ce am lăsat să se maturizeze acolo. Munca omenească nu poate face nimic fără ca răbdarea și capacitatea de a aștepta s-o însoțească, fără ca maturizarea să joace aici un anumit rol.
Aceasta ne dovedește, la scară mică, că anumite lucruri sunt necesare, pentru ca în viața culturală ceva să se maturizeze. Ideea de a prezenta Copiii lui Lucifer ca un spectacol obișnuit ar fi fost, evident, nefastă. Ce se cere pentru a face din acest ansamblu o unitate? Noi nu trebuie să uităm că cel mai important lucru nu-l reprezintă cei care joacă, nici munca efectuată, nici pregătirile, nici realizările. Irumperea operei din sufletul autorului este prima faptă. Munca de interpretare care are loc după aceea, munca de reprezentare și tot restul sunt cu totul secundare. Mai importanți sunt cei care ascultă și cei care privesc. Esențial este ca prin sufletele și inimile spectatorilor să treacă experiența unei vieți comune, o viață care face aceste inimi capabile nu numai să perceapă curenții tainici care emană din operă, ci să simtă, în comun, armonia lor intimă. În interiorul mișcării noastre, noi prezentăm ca prim principiu întemeierea unui nucleu al omenirii în care să trăiască iubirea aproapelui și fraternitatea. Ce plantă scumpă este acestă iubire de oameni și fraternitatea, dar cât de delicată! Ea nu înflorește decât acolo unde sufletele vibrează împreună în armonie; adică unde o viață spirituală comună vibrează în același fel în suflete. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat ieri. Mișcarea noastră trebuie să fie un instrument care să întărească sufletele și în acelasi timp să le deschidă, astfel încât să putem lăsa să pătrundă în sufletele noastre, în comun și în armonie, un element spiritual. Un suflu comun trebuie să traverseze aceste suflete. Atunci se va putea maturiza fructul fraternității, fructul armoniei spirituale între oameni.
Comparați acum ceea ce ați văzut ieri cu orice altă reprezentație teatrală și întrebați-vă dacă este posibil, în haosul vieții noastre spirituale, ca un sentiment comun să radieze dinspre scenă și să găsească un ecou în inima oamenilor. Abia aceasta este opera de artă care a pătruns în inima noastră. O dată ce a țâșnit din inima poetului, opera își urmează drumul său, dar ea nu găsește deplina sa realizare decât când are un ecou într-un număr mare de inimi și suflete; abia acum se realizează a doua din condițiile esențiale care ne interesează aici.
Pentru a arăta în ce sens mișcarea noastră poate deveni un instrument în cultura umanității, v-am vorbit în felul acesta. Oamenii timpului nostru nu vor forma niciodată o societate armonioasă, pătrunsă de iubire și pace, dacă armonia, iubirea și pacea rămân simple cuvinte. Singurul teren pe care se va realiza primul nostru principiu de fraternitate și iubire universală este munca în comun. Ceea ce înțeleg prin aceasta poate fi realizat, fără îndoială, numai de grupuri individuale, dar dacă exemplul lor particular face să se simtă efectele sale, dacă sunt luate în considerare, vor pătrunde nu numai viața noastră spirituală, ci și toată viața noastră actuală și o vor împlini; un spirit cu adevărat omenesc va pătrunde în munca umană și prin aceasta în progresul omenirii; știința spiritului se va dovedi fermentul cel mai capabil să promoveze viața practică. Dacă i se dă prilejul, ea poate să însuflețească toate aspectele vieții în modul cel mai practic. Epoca noastră este matură, în general, pentru aceasta, în sensul că demonstrează în fiecare din domeniile sale necesitatea intervenției științei spiritului; pretutindeni vedem că prezentul cere ca în viața noastră să se reverse cunoașterea spiritului. Dar înțelegerea omenirii se târăște cu încetineală în urma necesităților umane. De aceea este posibil ca activitatea noastră să fie încă multă vreme o muncă de pionieri, o muncă în vederea viitorului. Dar noi putem aștepta, nu vom căuta să ne impunem, avem multă răbdare; vom interveni acolo unde activitatea noastră va fi cerută, unde va fi dorită. Dar ea trebuie să fie făcută cu răbdare, pentru ca într-o zi, mai târziu, să nu se ceară ceva ce încă nu există. Nu suntem departe de timpul când nevoia imperioasă se va face simțită în multe domenii ale activitătii omenești, chiar și în acelea unde munca noastră este considerată astăzi cu dispreț ca reveria cea mai amăgitoare și ca cea mai rea dintre himere. Ea va fi cerută în locuri în care nu te aștepți deloc, unde în prezent ea este considerată o fantasmagorie.
În așteptare, noi ne vom desfășura munca cu răbdare; și nu ne va lipsi simțul practic într-atât încât să înțelegem în mod greșit lumea contemporană. Activitatea noastră vrea să se facă simțită, acolo unde este vorba într-adevăr de a intra în mod concret în cel mai mic detaliu. Nu este evident că lumea vieții spirituale și culturale contemporane ne închide aproape peste tot ușile? Oamenii nu vor să știe de noi când venim cu soluții practice, ci spun: Rămâneți unde sunteți, visătorilor, voi visați la tot felul de lumi suprasensibile, la un spirit care nu există; noi nu avem ce face cu soluțiile voastre practice! Cine ar putea să nu vadă aceasta în mod clar? Nu este natural să încerci mai întâi să fii practic acolo unde domnește lumea aparențelor? Dar numai dacă am înțeles bine că în realitate lumea aparențelor nu este decât o reflectare a lumii reale se poate descoperi, prin această lume a aparențelor, care este cea a frumuseții și a artei, cea prin care zeii ne vorbesc, prima incitare la muncă. Fiindcă într-adevăr zeii sunt cei care ne vorbesc prin arta autentică, prin artă vom găsi cel mai sigur mijloc de a pătrunde, încetul cu încetul, prin aplicațiile noastre practice, în domeniile zise practice ale existenței. Munca este substratul pe care se va putea realiza primul nostru principiu: o conviețuire și coacționare frățească. Dacă se va lucra în sensul indicat aici se va putea vedea – în cel mai frumos sens al termenului – dacă, între oameni, este posibil să cultivăm pacea, armonia și fraternitatea. Multă muncă precedă tabloul care se prezintă privirii, ca de exemplu în cazul reprezentației de ieri, și spectatorul nu-și imaginează exact fazele pregătitoare necesare. În cazul nostru, o putem afirma pe bună dreptate, totul a fost efectuat în sensul concordiei și fraternității, adică al primului principiu al științei spiritului: o muncă și o acționare în comun.
Ceea ce ghida munca noastră de pregătire era libertatea sufletului în unitatea acționării, în armonia acționării. Fără îndoială, nu totul se poate realiza deodată, dar noi am căutat să ajungem la o unitate, fără ca nimeni să fi fost obligat să intre într-un mecanism în care cineva dă un ordin și altcineva execută; ideea noastră – și aceasta a fost atinsă în numeroase puncte – era ca fiecare dintre participanii să aibă sentimentul că lucreză pentru propria sa cauză. Ajung astfel la un punct care, deoarece lucrul aparține adevăratei vieți spirituale, îmi cere să spun câteva cuvinte, nu atât pentru a vorbi despre acest fel de muncă sprituală liberă, ci tocmai pentru a-l prezenta ca exemplu a ceea ce pot fi principiul, regula de conduită și ideea unei conviețuiri spirituale. Am constatat că este posibil să fie eliberate în interiorul sufletelor omenești anumite forțe, când o idee spirituală trece prin inimi și suflete, și când aceste suflete sunt destul de coapte pentru ca fiecare să simtă că ocupă locul care este al său. Trebuie spus cu cea mai profundă satisfacție că membrii mișcării noastre care și-au unit eforturile pentru a realiza reprezentația de ieri au făcut-o nu numai din devoțiune – eu o spun în deplină conștiență –, ci au lucrat în primul rând cu o foarte mare înțelegere interioară a problemelor. Astfel a fost posibil nu numai să reunim actorii care înfățișau diferitele personaje, închegând spectacolul unitar pe care l-ați putut vedea ieri, ci să integrăm în acest întreg și munca, nu numai devotată, dar și avizată, a pictorilor noștri. Ar fi imposibil să vă descriu în detaliu munca pe care a trebuit s-o desfășoare cutare sau cutare membru, dar pentru ca ansamblul costumelor, de la primul până la ultimul, să constituie un tot, să devină ceva care într-un anumit fel să nu exprime numai elementul individual pe care fiecare actor trebuie să-l pună în valoare, ci să producă și o imagine globală este necesar ca o idee comună să însuflețească și această parte a muncii; și eu pot spune, cu satisfacpe, că acela dintre membrii noștri care și-a asumat lucrul extrem de dificil de a confecționa costumele în spiritul ansamblului reprezentației a lucrat cu înțelegerea cea mai profundă. O spun cu deplină conștiență că s-a manifestat o genialitate extraordinară în felul în care individul a fost integrat în totalitate. Dacă-mi este îngăduit șă exprim un sentiment personal, voi spune că am resimțit ieri o imensă gratitudine față de toți cei care, fiecare la locul său, au dat dovadă de atâta înțelegere în munca lor; o gratitudine care aș vrea să se exprime astăzi față de fiecare luat individual, o gratitudine care are și un alt aspect, care face să se îndrepte acest sentiment spre sursa universală primordială a vieții noastre spirituale, din care într-adevăr țâșnește tot ceea ce suntem capabili să facem noi, celelalte ființe omenești. Numai fiindcă această viață spirituală a fost activă am putut face această modestă tentativă de a aduce pe scenă o asemenea operă de artă.
Aceasta ne-a permis însă să acumulăm și experiențe și trăiri. Cel care a colaborat cu noi s-a putut bucura să găsească în anumite privințe în viața spirituală o forță care învinge toate obstacolele. Aceasta conferă încredere și o credință neclintită în viitorul mișcării noastre. Din observația individuală am putea obține credința în măreția, în bogăția mișcării noastre. De exemplu, să înțelegem forța spirituală a operei pe care am reprezentat-o acționând, în cursul ultimelor zece zile, nu numai asupra acelora care au luat parte direct la ea, dar, de asemenea, și asupra lucrătorilor care au muncit în teatru cu ciocanele și cleștele, și care au colaborat cu plăcere, de la primul până la ultimul. Iată ce face parte, de asemenea, din opera de artă, când privirea depășește un cadru strâmt delimitat pentru a pătrunde în spațiul în care opera de artă, asemenea unui soare, face să se simtă efectele vieții sale spirituale și ale forței sale spirituale asupra ansamblului vieții culturale. Acest lucru dă forță și curaj. Aceasta ne permite să înțelegem și misiunea socială a științei spiritului. Căci ea are o misiune socială, are o misiune în ceea ce privește cultura și prosperitatea omenirii. Există, desigur, multe suflete care cred că prosperitatea și mântuirea oamenilor nu ar putea reveni în viețile noastre sfâșiate decât prin mijloace și măsuri materiale; ele au pierdut credința și încrederea în forța victorioasă a spiritualității. Dar viața practică ne învață că spiritul are forța de a elibera în sufletul omenesc bucurii secrete, o plăcere secretă a devotamentului. Ea ne învață că atunci când vom fi capabili să dăm epocii noastre pâinea vieții spirituale vor exista suflete omenești care vor aspira să o consume. Spiritualitatea are o forță victorioasă.
Ceea ce am observat într-un interval de zece zile poate fi foarte instructiv. Aceasta ne poate da încredere în ceea ce urmărim în calitate de adepți ai științei spiritului, și ne dă curajul să lucrăm fără încetare la opera pe care vrem s-o realizăm. Cercetătorul spiritual poate avea această privire deschisă, pentru a învăța din viață; căci numai observând fiecare pas al vieții, ca om care învață, putem face progrese. Așa cum am știut să așeptăm șapte ani realizarea acestui ideal, la fel vom ști să așteptăm alte, multe alte lucruri, pe care mișcarea noastră trebuie să le realizeze, până când se vor coace în sânul timpului. Credința ne va permite să așteptăm, căci, dacă înțelegem în mod corect știința spiritului în sensul epocii actuale, avem punctul central a ceea ce se numește credința în sensul cel mai înalt; noi avem constant în fața ochilor unicul punct stabil, care ne-a apărut ieri prin simbolul crucii.
Știm ce înseamnă crucea pentru sufletul omenesc. În cursul anilor, ne-am străduit să privim ceea ce radiază din aceasta spre noi ca un dar din lumile spirituale. Ne-am străduit să facem din acest conținut ce ține de știința spiritului un instrument de înțelegere a acestui centru al întregii evoluții omenești, pentru a cuprinde mai bine pe Hristos și crucea. Când recunoaștem realitatea principiului hristic, înțelegem că el este o forță, o forță vie legată de viața omului pe Pământ, de la începutul calendarului creștin, când acest principiu al lui Hristos s-a unit cu o ființă omenească în corpul lui Iisus din Nazareth. De atunci el este printre noi, acționează printre noi și noi putem participa la activitatea sa în măsura în care ne străduim să folosim toate mijloacele care ne stau la dispoziție pentru a înțelege acest principiu hristic, în asa fel încât să facem din el chiar viața sufletului nostru. Dacă înțelegem acest principiu hristic astfel încât să știm că el trăiește în omenire, că este aici, că putem merge spre el și că putem scoate din această sursă apa vieții, atunci avem credința care ne permite să așteptăm tot ce trebuie să se maturizeze în sânul timpului, și care se va maturiza, dacă avem răbdarea necesară. Dacă vom percepe principiul lui Hristos în cadrul a ceea ce este trecător, atunci se va maturiza pentru noi, din sânul efemerului, ceea ce este nepieritor, nemuritor și veșnic, iar din sânul timpului se va naște pentru noi supratemporalul. Aici este punctul de sprijin al unei credințe care nu este oarbă, ci pătrunsă de adevăr și cunoaștere, și noi putem spune: Va fi ceea ce trebuie să fie. Nimic nu ne împidică să consacrăm cele mai bune forțe ale noastre în beneficiul a ceea ce credem că trebuie să se întâmple. Credința este veritabilul fruct al crucii; ea este cea care ne spune fără încetare: Privește-ți neîmplinrile, ele sunt moartea aparentă a acțiunii tale creatoare. Amintește-ți că pe cruce s-a aflat izvorul vieții eterne, care a învins moartea temporală nu numai pentru sine, ci pentru toți oamenii. Din aceste două reprezentări va izvorî cel mai mare curaj pentru viață. Trebuie numai să le înțelegem în mod corect. Există persoane bine intenționate care obiectează științei spiritului că acei oameni ce se apropie de ea, preluând un anume lucru numai pe bază de autoritate, ar pierde din forță, ar deveni slabi. Dar cel care afirmă un asemenea lucru confundă aparența și adevărul: știința spiritului despre care vorbim nu-i slăbește pe oameni; ea este o forță în care există putere; dar ce vină au prospețimea, forța de țâșnire și lăstărire a naturii, dacă un organism slăbit pătrunde în această forță vie a aerului și nu o poate suporta? Este vina aerului proaspăt și pur, dacă omul iese mai slăbit? Trebuie să se schimbe aerul, sau trebuie mai curând să se fortifice omul, pentru a suporta forța vie a acestuia? Cunoașterea spirituală vrea să fie aerul pur al spiritului. Nu trebuie să ne mirăm că un organism slăbit, abia ieșit din atmosfera viciată a vieții spirituale contemporane, se simte uneori slab și fără forță abordând studiul științei spiritului. Răbdarea și curajul care ne vin de la o înțelegere adevărată a principiului hristic sunt fructele autentice ale unei părți a vieții spirituale de care vorbim.
Dar mai trebuie încă ceva. Curajul, perseverența, credința nu ajung; trebuie să dobândim posibilitatea, după ce am recunoscut o idee ca fiind corectă, să nu ne lăsăm atrași de îndoială cu privire la justețea ei. Noi putem repeta de o sută de ori că în prezent ea nu este viabilă, dar trebuie să așteptăm cu răbdare și perseverență să se realizeze; dar dacă credem că forța lui Hristos este cea care, în decursul vieții omenești, este cea care face să se maturizeze esența timpului la momentul potrivit, trebuie să avem și certitudinea privind justețea indubitabilă a adevărurilor noastre spirituale. Dacă suntem răbdători, vom avea mai puțin de așteptat pentru a recunoaște ce este adevărat, ce este just și ce este înțelept. Numai crucea este cea care dă înțelegerii corecte curajul de viață și credința în viață; dar steaua este cea care ne poate lumina în orice clipă, atunci când ne dăruim ei, asupra justeței și caracterului indubitabil al adevărului spiritual, steaua pe care a deținut-o altădată Lucifer, Purtătorul de lumină, pe care el a pierdut-o și care a trecut în principiul lui Hristos. Acesta trebuie să fie celălalt punct de sprijin al nostru. Se impune să fim capabili să asimilăm o cunoaștere care pătrunde în profunzimile vieții, care depășește fenomenele exterioare, materiale, care strălucește acolo unde este lumină, chiar atunci când totul se stinge pentru ochi, pentru înțelegere, pentru percepția exterioară. Pentru evoluția omului se impunea ca Evenimentul hristic să intervină în istoria omenirii; și vom arăta în zilele următoare cât era de necesar. Așa cum ne spune într-un mod atât de semnificativ Evahghelia lui Ioan, era necesar ca întunericul să domnesacă un anumit timp asupra omenirii. Ceea ce noi numim principiul hristic, Hristos, a luminat în întuneric. Lucrurile stau în adevăr așa cum le descrie Evanghelia lui Ioan. Dar întreaga viață progresează, merge înainte. O legendă minunată, admirabilă, a omenirii povestește că atunci când Lucifer a căzut din cer pe Pământ o piatră prețioasă s-a desprins din coroana lui. Din această piatră prețioasă scăpată din coroana lui Lucifer, ne spune legenda, a fost fasonat vasul din care Iisus Hristos a luat „cina” cu discipolii săi, acel vas în care a fost adunat sângele lui Hristos care a curs pe cruce; îngeri au adus-o în Occident, unde a fost primită de cei care doresc să aibă acces la o adevărată înțelegere a principiului hristic. Această piatră prețioasă care a căzut din corana lui Lucifer a devenit Sfântul Graal.
Ce este sfântul Graal? Dumneavoastră știti cu toții că omul actual este o ființă cvadripartită, că el are un corp fizic, un corp eteric, un corp astral și un Eu, că în cursul evoluției el trebuie să urce tot mai sus, spre perfecțiune. Piatra prețioasă desprinsă din coroana lui Lucifer, maestrul Orientului în momentul căderii, nu este decât forța deplină a Eului omenesc. Acest Eu omenesc trebuia mai întâi să fie pregătit în întuneric, pentru a vedea strălucind într-o zi cu o nouă demnitate steaua lui Lucifer în lumina lui Hristos. Acest Eu trebuia să se înalțe mai întâi, prin educare, spre principiul hristic, să se maturizeze, prin piatra prețioasă care nu mai aparține lui Lucifer; Eul trebuia deci să se maturizeze până la stadiul de înțelepciune, pentru a recupera facultatea de a suporta lumina care nu ne mai luminează din afară, dar care strălucește când putem face noi înșine lucrarea necesară. Așadar, munca antroposofică este munca asupra Eului omului, vizând să facă din el receptaculul capabil să primească din nou lumina care există acolo unde, pentru ochii exteriori și rațiunea umană exterioară, stăpânesc astăzi întunericul și noaptea. O veche legendă spune că la origine noaptea a fost stăpâna primordială a tuturor lucrurilor. Dar noaptea a revenit, ea se află în tot ceea ce este azi întuneric. Cu toate acestea, dacă ne umplem cu acea lumină care se poate aprinde în noi, când înțelegem steaua pe care Purtătorul de lumină, celălalt spirit, Lucifer, a pierdut-o, atunci această noapte devine pentru noi zi. Ochii încetează să mai vadă când lumina exterioară nu luminează obiectele; rațiunea încetează când este vorba să pătrundem dincolo de natura exterioară a lucrurilor; steaua ne apare când vorbește cercetarea clară și pătrunzătoare, care ne luminează ceea ce este numai aparent noapte și o face zi pentru noi. Dar tot ea este cea care înlătură îndoiala ce paralizează și omoară. Atunci vine clipa în care avem curajul de a înfrunta viața și forța credinței necesară pentru a aștepta răbdători, și, de asemenea, certitudinea care ne este dată când lumea spiritului nostru este aureolată de acea lumină care ne spune: Nu există justificare a îndoielii față de absolut. Dacă, pe de o parte, putem aștepta, dacă avem forța de a lăsa să se coacă intențiile noastre, și dacă, pe de altă parte, avem certitudinea interioară absolută a veșnicului, din această lumină care străluminează întunericul rațiunii noi posedăm cele două forțe care ne pennit să progresăm, am înțeles că este o misiune a viitorului de a reuni două lumi și știm ce înseamnă să spunem: În fața sufletului nostru și în fața spiritului nostru se ridică simbolurile a două lumi care se contopesc în iubire. Atunci înțelegem crucea lui Hristos și steaua lui Lucifer strălucind în lumina lui Hristos.
Se poate spune că, într-un anumit sens, misiunea vieții antroposofice pentru viitor este, pe de o parte, să ne dea certitudinea și forța că ne aflăm pe un fundament solid al vieții spirituale, să devenim receptivi la lumina nou-născută a vechiului Purtător de lumină, iar pe de altă parte, să ne ofere celălalt punct de sprijin al credinței și al încrederii că se va întâmpla ceea ce trebuie să se împlinească grație forțelor care există în Univers. Numai prin această dublă certitudine vom reuși să transpunem cunoașterea spirituală în viață.
Iată de ce trebuie să ne fie clar că nu avem numai sarcina de a înțelege cum a luminat steaua în devenirea omului, până când din coroana lui Lucifer s-a desprins nestemata, ci trebuie să preluăm ceea ce a devenit această nestemată, Sfântul Graal, și să percepem cruceu în stea; trebuie să înțelegem ce a luminat lumea în timpurile începutului ca înțelepciune a timpurilor precreștine spre care ne ridicăm privirile cu dăruire totală; la aceasta trebuie să adăugăm ceea ce a devenit lumea grație misiunii crucii. Noi nu trebuie să lăsăm să se piardă nimic din înțelepciunea precreștină; nici din lumina Orientului. Îl privim pe Phosphoros, Purtătorul de lumină, și recunoaștem în el pe fostul Purtător de lumină, ca entitate care ne poate face să pătrundem semnificația interioară profundă a lui Hristos. Dar alături de Phosphoros îl vedem pe Hristophoros, Purtătorul lui Hristos, și încercăm să concepem misiunea științei spiritului, care nu se poate realiza decât dacă simbolurile acestor două lumi „se contopesc în iubire”. Dacă înțelegem misiunea astfel, steaua ne va conduce spre certitudinea unei vieți spirituale luminoase, Hristos ne va conduce spre căldura interioară a sufletului nostru, pătruns de credința și încrederea că trebuie să se întâmple ceea ce se poate numi nașterea veșniciei din vremelnicie. Să ne amintim acest principiu: Dacă ceea ce dorim este corect, nimic nu ne poate descuraja să așteptăm ca roadele să se coacă. Dacă privim pe de o parte steaua pe care Lucifer a pierdut-o, și pe de altă parte crucea lui Hristos, vom pătrunde în mod interior și viu misiunea cunoașterii spirituale, ne vom întări din ce în ce mai mult convingerea că lumina care radiază din această cunoaștere a spiritului este o adevărată lumină stelară. Vom avea, de asememenea, din ce în ce mai mult credința șî încrederea că roadele acestei cunoașteri vor ajunge la maturitate; nimic nu ne va mai face să ezităm; vom putea suporta toate insuccesele cu răbdare și perseverență. Întorcându-ne asupra micilor succese pe care le-am obținut vom spune: Prin mișcarea noastră vom crea încetul cu încetul un mic germene în omenire, în așa fel ca lumina Orientului să-și poată găsi o reflectare puternică și plină de înțelegere în principiul hristic apărut în Occident. Vom vedea atunci că există și o lumină a Occidentului care strălucește, pentru a face să lumineze ceea ce provine din Orient încă mai tare decât o face prin propriile sale forțe. Un lucru devine luminos numai prin sursa care îl luminează. Din această cauză nimeni să nu spună că înțelepciunea orientală este falsificată în vreun fel când strălucirea Occidentului o luminează. Va străluci ceea ce este frumos, mare și sublim. Va străluci cel mai frumos, cel mai măret si cel mai sublim, dacă va fi aureolat de lumina cea mai nobilă. Când această idee, pe care o preluăm în suflet cu un presentiment, ne va pătrunde, vom putea învăța în mod intuitiv din lucrurile mici lucruri mari; astfel vom învăța să spunem: Noi susținem ferm adevărurile noastre și așteptăm răbdători realizarea lor; avem forța să nu ne îndoim de ceea ce ne revelează lumina, dar și forța de a aștepta, oricât ar dura, până ce germenii pe care vrem să-i depunem în sânul timpului vor aduce roadele lor.
Noi am putut aștepta până ce am dus la împlinire sarcina care ne era atât de dragă, aceea de a prezenta spectatorilor Copiii lui Lucifer. Știința spiritului are sarcini mari în toate direcțiile, în toate domeniile vieții. Dacă suntem siguri de lumina pe care o conțin aceste sarcini, dacă simțim tăria acestui prim punct de sprijin, vom avea certitudinea credinței și încrederii că sarcinile, mici sau mari, vor trebui să se împlinească, dacă ne dăruim lor.
Astfel noi construim, pe baza luminii care vine de la cunoasterea spiritului și a căldurii care emană din aceasta și care ne umple de credință, încrederea că vom putea împlini misiunea noastră. Și continuăm să lucrăm în sensul corect, sub cele două semne, al stelei și al crucii, „simboluri a două lumi contopindu-se în iubire”; ne mișcăm pas cu pas, cu convingerea fermă că dacă concepem corect sarcina pe care o avem de dus la capăt în cursul timpului acționăm corect pentru ceea ce ființa omenească trebuie să lucreze, pentru eternitate. Căci pentru activitatea omenească eternitate înseamnă nașterea a ceea ce se coace în timp.
NOTE
1. Întrebuințarea termenului „ocult” a atras unele reproșuri antroposofiei. Aici, avem de-a face cu un caz în care acest termen este întrebuințat într-un mod perfect inteligibil. El se folosește și în alte cazuri, totuși niciodată în sensul unui gust absurd al misteriosului, cum ar vrea unii adversari să-i facă să creadă pe oameni. S-a ajuns chiar să mi se spună, când mi-am intitulat o carte Știința ocultă, că aici n-ar putea exista o știintă ocultă. Acest lucru este tot atât de evident ca atunci când s-ar spune că nu am putea avea o știință naturală, ci numai o știință a naturii. Dacă eu am publicat o Știință ocultă este clar că nu înseamnă că aș vrea să rămână ocultă.
