Principalul obiectiv al acestui ciclu de conferințe va fi abordarea înțelepciunii lumii orientale, adică a vechilor înțelepciuni ale umanității, astfel încât să proiectăm asupra lor acea lumină care se poate naște din cunoașterea impulsului lui Hristos și din întreaga înțelepciune pe care acesta a inspirat-o în cursul secolelor în lumea occidentală. Pentru ca știința spirituIui să fie vie, ea nu trebuie să constea numai din a prelua de la istorie concepții și opinii existente deja privind lumile spirituale și a le preda apoi mai departe; învățătura sa trebuie să caute ca tot ceea ce putem afla, în epoca noastră, despre natura acestor lumi să devină obiectul investigației [Nota 1]. Nu numai în timpurile vechi au fost oameni capabili să contemple realitățile lumilor spirituale și să le privească așa cum omul le vede în lumea exterioară cu privirea sensibilă; oameni care înțeleg cu rațiunea lor lumea exterioară au existat în toate epocile de evoluție și există și în zilele noastre, iar sarcina omenirii nu a fost niciodată să studieze si să redea numai adevăruri transmise de istorie; de asemenea, omenirea nu este supusă la receptarea acestor învățături despre lumile superioare dintr-un anumit loc fizic. Sursele înțelepciunii și ale cunoașterii superioare pot exista oriunde pe Pământ. Ar fi irațional să predăm în școlile noastre o matematică sau o geografie preluate din documente vechi, concepute în antichitate, ca și să studiem înțelepciunea superioară a lumilor suprasensibile numai sub aspectele sale istorice sau preistorice. Deci sarcina noastră, în cursul acestor conferințe, va consta în a ne apropia realitățile lumilor superioare, a intra în contact cu entitățile regnurilor suprasensibile, a ne reprezenta atât ceea ce cunoaștem deja cât și ceea ce ne este încă total necunoscut și a ne întreba apoi: Ce au avut de spus în timpurile vechi, oamenii preistorici, despre aceste lucruri? Cu alte cuvinte, vom aborda la început întelepciunea occidentală, și ne vom pune după aceea întrebarea: Cum se potrivește ceea ce putem cunoaște ca înțelepciune vestică cu ceea ce putem cunoaște ca înțelepciune orientală? Este vorba ca înțelepciunile lumilor superioare să fie înțelese de orice om atunci când îi sunt comunicate prin rațiune. Am insistat adesea asupra acestui punct esențial: o simplă rațiune lipsită de orice prejudecată este suficientă pentru a înțelege și asimila faptele lumilor superioare. Chiar dacă această rațiune lipsită de orice prejudecată este un lucru foarte rar astăzi, el există, iar cel care vrea să-l exerseze poate înțelege rezultatele așa-numitei cunoașteri clarvăzătoare. În orice caz, aceste fapte ale lumilor superioare nu pot fi percepute și observate decât cu ajutorul a ceea ce se numește investigare clarvăzătoare, de către oameni care s-au pregătit pentru aceasta. Întrucât în aceste lumi superioare locuiese entități care se pot numi spirituale în raport cu omul, cercetarea lumilor spirituale însemnă, într-un sens, intrarea inițiatului în relații cu aceste entități spirituale. Ceea ce se întâlnește în lumile superioare nu poate fi deci explorat decât dacă clarvăzătorul [Nota 2] urcă treptele care îi permit să intre în contact cu o lumea spirituală.
Dumneavoastră ați aflat deja multe lucruri în legătură cu aceste adevăruri în diferite cicluri de conferințe; astăzi vom încerca să prezentăm esențialul. Prima condiție pentru a pătrunde în lumile superioare este facultatea de a vedea, a cunoaște, a face experiențe fără concursul simțurilor exterioare, a instrumentelor pe care le constituie ochii și urechile noastre fizice, dar și fără acea unealtă de care se servește în particular intelectul nostru, rațiunea. Pe cât de putin putem privi în lumile suprasensibile cu ochii fizici, sau auzi cu urechile fizice, tot atât de puțin poate fi cunoscut ceva din aceste lumi prin rațiune, în măsura în care ea este legată de instrumentul fizic al creierului. Ființa omenească trebuie deci să se elibereze de acea activitate pe care o exercită când se serveste de ochii săi sau de creierul său fizic.
Știți deja că există, în viața normală, o stare în care te afli în afara corpului fizic; aceasta este starea de somn. Dintre cele patru elemente care constituie natura omeneacă – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul –, ultimele două, corpul astral și Eul, dobândesc o anumită autonomie [Nota 3]. În stare de veghe, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul sunt intim legate între ele; în timpul somnului, aceste elemente se disociază: corpul fizic rămâne în pat, legat de corpul eteric; corpul astral și Eul trec în altă lume. În cursul normal al vieții, omul se află deci cufundat, cel puțin o dată la douăzeci și patru de ore, într-o stare în care nu dispune de instrumentele corpului său fizic. Dar el trebuie, într-un anumit fel, să plătească această eliberare a corpului de anumite părți ale sale, printr-o întunecare a conștienței; el nu vede nimic din lumea în care se află pe durata somnului.
Organele de care are nevoie omul când vrea să privească în lumea spirituală, unde se află în timpul nopții cu Eul și cu corpul său astral, nu se pot forma decât în corpul astral și în Eu. Diferența care există între ceea ce se numește omul normal de azi și cercetătorul clarvăzător este că la primul corpul astral și Eul nu posedă încă organe de percepție când se separă seara de corpul fizic și de corpul eteric, în timp ce la clarvăzător s-au format în corpul său astral și în Eul său organe cum sunt ochii și urechile pentru corpul fizic, deși formate cu totul altfel. Prima sarcină ce-i revine celui care vrea să devină clarvăzător va fi deci să formeze în corpul său astral și în Eul său ochi și urechi de natură spirituală.
Acesta nu este însă singurul lucru necesar: să presupunem că cineva ar fi ajuns, cu ajutorul mijloacelor pe care le vom menționa pe scurt mai departe, să-și doteze corpul astral și Eul cu organe spirituale. El ar poseda un alt corp astral decât omul normal, un corp astral structurat, organizat, dar nu ar putea percepe încă nimic din lumea spirituală; nu ar putea vedea încă nimic în lumea spirituală sau, cel puțin, nu ar putea atinge anumite trepte ale vederii. Pentru aceasta trebuie ceva în plus. Dacă, în condițiile actuale, un om dorește cu adevărat să se ridice la clarvederea conștientă trebuie nu numai ca organele spirituale să se fi format în corpul său astral, dar și ca tot ceea ce s-a format astfel să se imprime în corpul eteric cum se imprimă un sigiliu în ceară. Adevărata clarvedere conștientă nu începe decât în cazul când organele formate în corpul astral (ochii spirituali, urechile spirituale etc.) se imprimă în corpul eteric.
Pentru ca să ia naștcre clarvederea, trebuie deci ca corpul eteric să ajute corpul astral și Eul, ca toate elementele naturii umane să colaboreze: Eul, corpul astral, corpul eteric; cu excepția corpului fizic, căruia îi revine sarcina ca, o dată făcută experiența suprasensibilă, să pună în armonie această cunoaștere cu cea pe care omul o dobândește cu ajutorul simțurilor și a rațiunii.
Dificultatea de a colabora la această operă este mai mare pentru corpul eteric decât pentru corpul astral. Corpul astral și Eul sunt într-adevăr în situația fericită, am putea spune, de a se elibera cel puțin o dată la douăzeci și patru de ore de corpul fizic. Atâta timp cât ele sunt de dimineața până seara în corpul fizic, corpul astral și Eul rămân legate de forțele corpului fizic și aceste forțe le împiedică să-și dezvolte organele lor proprii. Corpul astral și Eul sunt realități sufletești-spirituale subtile; ele se adaptează într-un anumit fel, prin plasticitatea lor, forțelor corpului fizic și iau formele acestuia. Din aceasta cauză, la omul normal, ele dețin și în timpul nopții aceste forțe ale corpului fizic ca postacțiuni, și numai prin măsuri speciale se poate elibera corpul astral și Eul de postacțiunile corpului fizic, astfel încât corpul astral să-și poată dezvolta propriile sale forme, adică ochii săi spirituali, urechile sale spirituale etc. Totuși, suntem în situația fericită de a avea la interval de douăzeci și patru de ore o eliberare a corpului nostru astral; avem, așadar, posibilitatea de a acționa asupra lui, încât să nu mai sufere noaptea presiunea elasticitățății corpului fizic ci a propriei sale elasticități.
Exercițiile pregătitoare pentru investigația ocultă constau în anumite practici spirituale care acționează asupra corpului astral și a Eului în timpul stării de veghe, în așa fel încât, o dată eliberate de corpul fizic și de corpul eteric, aceste două elemente să rămână sub influența a ceea ce omul a făcut pentru a se pregăti pentru clarvedere.
Să examinăm mai întâi cazul omului obișnuit, în viața normală, care se lasă pradă de dimineața până seara impresiilor lumii exterioare, dăruit simțurilor sale exterioare și inteligenței sale. Când adoarme, corpul său astral părăsește corpul fizic. Acest corp astral este atunci în întregime impresionat de ceea ce a trăit în cursul zilei, el ascultă de elasticitatea corpului fizic și nu de a sa proprie.
Însă când omul trăiește în stare de veghe, el acționează puternic asupra sufletului său, adică a corpului său astral și a Eului său, prin meditație, concentrare și alte exerciții pe care le face pentru a se ridica la cunoașterea superioară; realizând cu totul altceva decât în viața curentă, el face astfel abstracție de tot ceea ce-i pot spune rațiunii sale lumea exterioară și simțurile, dăruindu-se lucrurilor care sunt o manifestare și un efect al lumilor spirtuale. Dacă omul consacră chiar și un timp foarte scurt în starea sa de veghe meditației, concentrării sau altor exerciții, aceasta acționează asupra sufletului său în așa fel, încât corpul astral resimte efectele acestor activități când iese noaptea din corpul său fizic și ascultă de alte elasticități decât de cele ale acestui corp. Din această cauză, metodele care conduc la cercetarea clarvăzătoare constau în aceea că învățătorii acestei cercetări aplică întreaga știință cucerită de milenii prin exerciții, meditații, concentrări care trebuie să se facă în stare de veghe, astfel încât postacțiunile lor să aibă drept consecință restructurarea în timpul somnului a corpului astral.
Aceasta este marea responsabilitate pe care și-o asumă cel care oferă asemenea exerciții contemporanilor săi; aceste exerciții nu sunt inventate la întâmplare, ele sunt rezultatul unei munci spirituale efectuate în condiții precise. Ceea ce prescriu aceste exerciții are un asemenea efect asupra sufletului încât atunci când, la adormire, acesta se separă de corpul fizic, el își formează în mod corect ochii săi spirituali, urechile sale spirituale, gândirea sa spirituală. Cu condiția, bineînțeles, ca ele să fie corect executate. Dacă aceste exerciții sunt greșit sau rău practicate, ele produc de asemenea efecte, și consecințele nu întârzie să apară; acestea sunt atunci forme aberante sau – pentru a întrebuința o expresie a lumii sensibile – contra naturii, care se elaborează în corpul astral. Aceasta înseamnă că formele care se elaborează în corpul astral sunt contrare ordinii Universului; este ca și când în corpul nostru fizic s-ar edifica organe care nu pot auzi în mod corect sunetele exterioare și nici să vadă lumina exterioară, care nu ar corespunde lumii exterioare. Printr-o meditație și concentrare incorecte omul ar ajunge în contradicție cu Universul, în corpul său astral și în Eul său, și în loc să posede organe capabile să primească progresiv lumina lumii spirituale el ar trebui să se dezarticuleze datorită influențelor lumii spirituale care, departe de a-l stimula sau de a-l îmbogăți, s-ar manifesta ca ceva care i-ar inhiba gândirea.
Întrucât în zilele următoare vom avea nevoie de această noțiune, vă rog să acordați mare atenție faptului că la punctul la care am ajuns noi putem înțelege că un element situat în lumea exterioară – vorbim aici de lumea exterioară spirituală – poate fi în cel mai înalt grad stimulator pentru om, așa cum poate fi în cel mai înalt grad paralizant, în funcție de modul în care ființa proprie a omului intră în legătură cu această lume exterioară. Să ne imaginăm că un om cu un corp astral rău organizat ar intra în contact cu lumea spirituală: aceasta acționează asupra lui. Dacă organele sale spirituale ar fi dezvoltate în mod corespunzător, lumea spirituală s-ar revărsa în el, l-ar îmbogăti cu secretele Universului. Aceeași lume exterioară îl va distruge însă sufletește, dacă organele sale sunt necorespunzătoare. Aceeași lume exterioară este cea care o dată îl poartă pe om până la cele mai înalte culmi, iar altă dată îl paralizează; este aceeași lume pe care omul va califica-o o dată ca divină și favorabilă, când poartă în sine ceea ce este corect, iar altă dată va spune că este o lume a obstacolelor, atunci când poartă în sine un interior format în mod greșit. Aceste cuvinte cuprind o mare parte din cheia problemei binelui și răului, a principiului fecundant și a principiului distructiv în Univers. Puteți astfel recunoaște că efectul produs asupra noastră de realitățile și de ființele lumii exterioare nu este un criteriu pentru a judeca esența acestei lumi. După maniera în care abordăm lumea exterioară, aceeași entitate va putea fi stimulatoare sau inhibitoare pentru organizarea noastră spirituală ca un zeu sau ca un demon. Vă rog țineți cont de acest fapt, căci ne vom servi de el de mai multe ori în zilele următoare.
Deci am văzut în ce constă pregătirea pentru investigația clarvăzătoare cu privire la corpul astral și la Eu, și a trebuit să subliniem că noi oamenii avem într-un anumit sens această șansă că subtilul corp astral și Eul se separă cel puțin o dată în douăzeci și patru de ore de corpul fizic și de corpul eteric. Dar chiar în timpul noptii, corpul eteric nu se separă de corpul fizic; el rămâne unit cu el. Dumneavoastră știți că numai în momentul morții corpul fizic rămâne singur și corpul eteric se retrage cu corpul astral și Eul. Astăzi noi nu avem nevoie să explicăm drumul pe care îl străbat cele trei mădulare ale naturii omenești între moarte și o nouă naștere; trebuie să ne fie clar că în momentul morții ființa omenească este eliberată de corpul său fizic și de tot ce este constituit în ființa sa fizică, adică de organele de simț și de creier – instrument al rațiunii care acționează fizic. Atunci se unesc în sfârșit Eul, corpul astral și corpul eteric, și pot colabora. Iată de ce omul – chiar și pentru scurt timp – este cu adevărat clarvăzător în momentul morții pentru tot ce se referă la viața lui trecută. Acest lucru a fost adesea menționat în conferințele noastre. Pentru a obține clarvederea completă, trebuie deci realizată această unire a Eului, a corpului astral și a corpului eteric, care nu se face, în mod normal, decât în momentul morții; corpul eteric trebuie să fie eliberat de dependența în care se află în viața curentă; el trebuie, de asemenea, să fie în măsură să folosească propria sa elasticitate, în mod independent de cea a corpului fizic, așa cum o face corpul astral în timpul nopții. Pentru aceasta este nevoie de exerciții mai intense, mai energice, care cer un efort crescut. Ne vom referi și în zilele următoare la toate acestea, în contexte corespunzătoare. Dar astăzi vrem să clarificăm necesitatea lor. Nu este suficient ca omul să fi praticat aceste exerciții pregătitoare care au apoi o postacțiune în corpul său astral pentru formarea ochilor și urechilor spirituale, ci mai sunt necesare și anumite exerciții pentru a conferi corpului eteric autonomia și libertatea sa în raport cu corpul fizic. Care este rezultatul ce trebuie să decurgă din aceasta? În fond, dumneavoastră îl puteți deja deduce după ceea ce am spus mai înainte.
Noi putem spune că în mod normal numai în momentul morții corpul astral și corpul eteric pot acționa în comun, independent de corpul fizic. Investigația clarvăzătoare realizează deci o stare care nu poate fi comparată decât cu ceea ce omul nu cunoaște de obicei decât în momentul morții; pentru a deveni un clarvăzător conștient, omul trebuie deci să atingă în cursul vieții sale un nivel de evoluție în care el este de asemenea independent de corpul fizic și de folosirea organelor acestuia, așa cum va fi în momentul morții.
Să ne punem întrebarea (vom răspunde astăzi la ea în mod abstract, dar vom face-o în mod concret în zilele următoare): Prin ce mijloace se poate ajunge la o asemenea independență față de corpul fizic, acea stare care ne permite o cunoaștere analoagă cu cea pe care o dobândim în momentul morții fizice? Omul nu se poate antrena pentru aceasta decât cultivând anumite sentimente, anumite nuanțe de sentiment, care impresionează sufletul în așa fel încât numai prin forța lor ele cuprind corpul eteric și-l ridică în afara corpului fizic. Trebuie deci să acționeze în suflet anumite impulsuri atât de puternice ale simțirii, gândirii și voinței încât să elibereze pentru câteva momente corpul eteric de corpul fizic. Nu am putea atinge acest rezultat în epoca noastră prin măsuri exterioare, fizice. Cel care ar crede că poate provoca asemenea lucruri prin mijloace fizice s-ar înșela în mod profund. Aceasta ar însemna să vrei să pătrunzi în lumile spirituale rămânând atașat condițiilor și realităților lumii fizice, cu alte cuvinte, să nu crezi cu adevărat în puterea lumii spirituale. Numai procese interioare ale vieții sufletești puternice, intense, pot provoca această stare [Nota 4]. Rămânând încă în domeniul abstract, putem spune astăzi în mod provizoriu că esențialul, pentru a ajunge la o asemenea stare, constă într-o transformare a omului, o inversare a sferei intereselor lui. Pentru viața sa obișnuită, omul ascultă de anumite interese care sunt active de dimineața până seara. El se interesează de lucrurile care acționează asupra simțurilor sale, asupra rațiunii sale, asupra sensibilității sale fizice; și are în această privință perfectă dreptate, căci el trebuie să trăiască în această lume – ceva îl interesează mai mult sau altceva mai puțin, acordă mai multă atenție unui anumit lucru: este firesc. În această fluctuație continuă a intereselor care îl înlănțuie prin anumite forțe de atractie de spectacolul lumii exterioare trăiește omul; în realitate, marea majoritate a oamenilor timpului nostru trăiește în singurătate.
Fără a diminua prospețimea și intensitatea acestor impresii ale lumii exterioare, este totuși posibil ca omul să-și rezerve unele momente în care aceste interese exterioare să nu mai acționeze asupra lui, când întreaga lume sensibilă exterioară îi devine total indiferentă, și in care el distruge în sine toate forțele interesului care îl leagă de diferite aspecte ale lumii sensibile. Ar fi o greșeală dacă omul nu și-ar rezerva această inhibare a interesului pentru lumea exterioară în unele clipe privilegiate ale vieții și ar extinde această stare la întreaga viață. Un astfel de om ar deveni incapabil de a participa activ la viața lumii exterioare; dar noi suntem chemați să colaborăm în viața noastră la lumea exterioară și la lucrurile ei. Trebuie să ne păstrăm pentru clipe sărbătorești momentele când lăsăm să moară în noi orice interes exterior și trebuie să dobândim într-un anumit sens facultatea de a participa activ și cu prospețime la tot ceea ce conține lumea exterioară ca bucurii, suferințe, plăceri sau amărăciune, ca înflorire, lăstărire și ofilire a vieții, adăugând acestora celelalte interese. Noi trebuie să păstrăm un interes spontan pentru lumea exterioară și să nu devenim niște străini pe Pământ, căci aceasta ar însemna să acționăm din egoism și să privăm forțele noastre, domeniul de muncă căruia ele trebuie să le fie consacrate în stadiul actual al evolutiei noastre; dar trebuie, de asemenea, cultivată și cealată latură a fiintei noastre, pentru a ajunge la lumile superioare. Aceasta înseamnă a putea stinge în noi, în anumite momente alese ale vieții, toate interesele pentru lumea exterioară; dacă avem răbdarea și perseverența, energia și forța să ne exersăm pentru această stingere a intereselor exterioare atâta timp cât karma noastră o va cere, dacă ne exersăm pentru aceasta suficient, prin această stingere a oricărui interes pentru lumea exterioară se va elibera în noi o mare forță interioară. Ceea ce omorâm astfel în lumea exterioară retrăiește încă mai activ în interiorul nostru. Noi facem experiența unei vieți cu totul noi, trăim acel moment în care putem spune: Ceea ce vedem și auzim prin simțurile noastre fizice nu este decât o mică parte din ansamblul vieții în lumea spirituală. Este o înviere în lumea spirituală, un pas făcut dincolo de viața obișnuită, astfel încât din aceasta nu rezultă moartea, ci o viață superioară.
Când această forță pur spirituală a devenit destul de puternică în sufletul nostru, cunoaștem încetul cu încetul momente în care devenim stăpânii corpului nostru eteric, când acesta nu mai ia forma pe care i-o impun structurile organelor noastre fizice, ci cea pe care noi i-o putem oferi prin intermediul corpului astral. Noi îi dăm forma pe care am putut să o impregnăm mai înainte corpului astral prin meditație, concentrare etc.; imprimăm atunci corpului eteric forma plastică a corpului astral și trecem de la Pregătire la Iluminare, care este a doua treaptă a investigării clarvăzătoare. Prima treaptă, prin care transformăm corpul nostru astral în așa fel încât în el să apară organe, este denumit Purificare, fiindcă acest corp astral este purificat de forțele lumii exterioare și ascultă pe viitor de forțele interioare; dar nivelul la care ajunge corpul astral să imprime forma sa corpului eteric este legat de momentul când în jurul nostru totul devine clar din punct de vedere spiritual, când privirii noastre i se revelează lumea spirituală, când se produce Iluminarea.
Ceea ce tocmai v-am descris corespunde anumitor experiențe tipice prin care trece omul, care sunt aceleași pentru toti, și pe care fiecare om care parcurge acest drum le află din momentul când s-a maturizat și când acordă atenția cerută anumitor lucruri și anumitor procese suprasensibile.
Prima dintre aceste experiențe, care rezultă din organizarea corpului astral, este fructul meditației și al concentrării; s-ar putea spune că este o trăire de ordinul sentimentului, al sensibilității; și pentru a o descrie, expresia care ar numi-o cel mai bine ar fi: o sciziune a întregii personalități care se desfășoară în deplină conștiență [Nota 5]. În momentul în care se observă acest fapt se poate spune: Iată-te acum devenit o ființă compusă, într-un anunut fel, din două personalități; tu te asemeni cu o sabie aflată în teaca ei. Mai înainte, te puteai compara cu o sabie care, în loc să se afle în teaca sa, nu făcea decât una cu ea; te simțeai ca într-o unitate cu corpul tău fizic; dar acum este ca și când te afli în corpul tău fizic ca o sabie în teaca sa, dar cu toate acestea ești ca o ființă care se simte independentă de teaca corpului fizic în care se află. Simțim că locuim în corpul fizic, fără să facem una cu el. Acestă eliberare interioară, acest sentiment interior de a fi devenit o a doua personalitate născută din cea veche este marea experiență pe drumul cunoașterii clarvăzătoare a Universului. Trebuie subliniat că această primă experiență este de natura sentimentului, a senzației. Trebuie să ne simțim locuind interior ca vechea personalitate, în schimb simțindu-ne acolo cu totul liberi în mișcările noastre. Termenii sabie și teacă nu sunt, bineînțeles, decât niște comparații, căci sabia se simte limitată din toate părțile de teacă, în timp ce omul care are această senzație păstrează un sentiment foarte puternic de mobilitate interioară, ca și când el ar putea depăși într-un anumit fel limitele corpului său fizic, ar putea să treacă prin propria piele, să întindă antene spirituale într-o lume care lui îi este încă obscură, dar pe care o poate percepe și aproape atinge în întuneric. Aceasta este prima mare trăire pe care o are omul.
A doua experiență constă în aceea că cea de a doua personalitate conținută în prima dobândește încetul cu încetul facultatea de a ieși spiritual din prima. Această experiență se manifestă prin faptul că omul (deși uneori pentru scurt timp) are percepția de a se vedea pe sine însuși, de a se găsi în fața propriului său dublu. Bineînțeles, această a doua experiență este de o mult mai mare importanță decât prima, căci ea se leagă de ceva foarte greu de suportat. Nu trebuie uitat că în viața normală omul se află în corpul său fizic; corpul astral și Eul care locuiesc în el se adaptează forțelor corpului fizic și preiau forma sa; ele iau forma ficatului, a inimii, a creierului fizic etc. La fel se întâmplă și cu corpul eteric, atâta vreme cât acesta rămâne în corpul fizic: el ia forma creierului fizic, a inimii etc. Să ne gândim ce se înțelege prin expresiile creier, inimă etc., ce creații minunate, ce unelte și organe perfecte în sine sunt. Să ne întrebăm ce înseamnă arta și munca omenească față de asemenea creații, față de arta și tehnica necesare pentru crearea unor organe atât de minunate ca inima, creierul etc. La nivelul actual de evoluție, ce poate deci face omul în materie de artă și tehnică, față de această artă a zeilor care au elaborat corpul nostru fizic și pe care îl protejează atâta timp cât noi rămânem în el? În stare de veghe, noi trăim, așadar, în uniune cu creația divină, care este corpul nostru fizic; corpul nostru eteric și corpul nostru astral îmbracă forme pe care zeii înșiși le-au creat. Dacă ne eliberăm și suntem stăpâni pe autonomia noastră lucrurile se schimbă: nu mai depindem de unealta minunată a Creației zeilor. Astfel noi nu părăsim corpul fizic ca pe un lucru pe care l-am putea privi cu superioritate, ca pe ceva imperfect, ci ca pe templul pe care zeii l-au construit pentru noi, și unde trăim în starea de veghe. Ce devenim noi atunci?
Să presupunem că am putea părăsi în orice moment acest corp fizic, fără o pregătire specială. Un magician oarecare ne-ar ajuta să părăsim corpul fizic în așa fel încât el să rămână singur, în timp ce corpul eteric pleacă cu corpul astral; am trece atunci printr-o experiență comparabilă cu cea a morții. Să presupunem că acest lucru ar fi posibil fără pregătirea de care am vorbit. În ce stare ne-am afla noi, o dată ieșiți din acest corp și confruntați cu noi înșine? Ne găsim asa cum am devenit din încarnare în încarnare în cursul evoluției cosmice. Atâta timp cât rămânem în corpul nostru fizic, de dimineața până seara, acest templu fizic creat de zei corijează ceea ce noi am făcut din noi înșine în cursul șederilor pe Pământ. Dar când ieșim din el, corpul nostru astral și corpul nostru eteric se regăsesc cu cuceririle vieților lor anterioare și apar așa cum s-au constituit ele însele, fără corecturi. Dacă ne părăsim corpul fizic fără o pregătire suficientă, forma ființei noastre spirituale nu este nici superioară, nici mai nobilă, nici mai pură ca cea a corpului fizic. Acesta se manifestă contrar tuturor imperfecțiunilor cu care el și-a încărcat karma sa. Atâta timp cât templul corpului fizic servește drept suport corpului eteric, corpului astral și Eului, toate acestea rămân invizibile; noi le percepem numai în momentul când elementele superioare ale ființei noastre ies din corpul fizic. Dacă devenim în același timp clarvăzători, toate înclinațiile și pasiunile care ne rămân din viețile noastre anterioare ne devin vizibile. Să presupunem că trebuie să trecem încă în cursul evoluției viitoare a Pământului printr-un mare număr de încarnări; în acest caz, noi vom realiza anumite lucruri. Pentru unele lucruri pe care le vom face sunt prezente deja tendințele, instinctele și pasiunile corespunzătoare; ele s-au format ca rezultat al încarnărilor noastre anterioare. Tot ce este capabil omul să realizeze într-un domeniu oarecare, orice lucru de care s-a făcut vinovat față de unii semeni ai săi, tot ceea ce el va avea de reparat în viitor, toate acestea sunt deja încorporate în corpurile astral și eteric când el iese din corpul său fizic. Dacă în acest moment suntem și clarvăzători, ne percepem din punct de vedere spiritual-sufletesc ca și cum am fi goi; aceasta înseamnă că în fața ochiului spiritual noi știm acum în ce măsură am fi putut fi mai răi dacă am fi atins perfecțiunea pe care au avut-o zeii pentru a putea realiza construcția minunată a corpului nostru fizic. Observăm cât suntem de departe de această perfecțiuue, care trebuie să fie scopul evoluției noastre viitoare. Știm atunci cât de adânc am căzut sub lumea perfecțiunii.
Aceasta este trăirea legată de Iluminare, este ceea ce se numeste întâlnirea cu Păzitorul pragului. Ceea ce este adevărat nu devine mai mult sau mai puțin adevărat prin faptul că-l vedem sau nu-l vedem. Figura care ne apare în acest moment există tot timpul, ea este mereu în noi, dar noi nu o observăm pentru că nu am ieșit încă niciodată din noi înșine, pentru că nu ne vedem niciodată și pentru că rămânem închiși în noi. În viața obișnuită, ceea ce vedem când ieșim din noi înșine prin clarvedere este Păzitorul pragului; el ne apără de acestă experiență, pe care trebuie mai întâi să învățăm s-o suportăm. Trebuie mai întâi să dobândim forța care ne va permite să spunem: Vedem întinzându-se în fața noastră o lume a viitorului, și contemplăm fără spaimă sau oroare ceea ce am devenit, căci știm că suntem capabili să reechilibrăm totul. Pregătindu-ne pentru investigarea clarvăzătoare, trebuie să dobândim facultatea de care avem nevoie pentru a viețui acest moment fără ca el să ne strivească. Această pregătire constă – noi dăm astăzi, repet, o formulare abstractă, dar mai rămâne să intrăm în aspectele sale concrete – în fortificarea calitățilelor active, pozitive ale sufletului nostru, în intensificarea cât mai mult posibil a curajului nostru, a sentimentului nostru de libertate, a iubirii noastre, a energiei gândirii noastre și a lucidității intelectului nostru, părăsim corpul nostru fizic ca o ființă puternică, nu ca o ființă slabă; dacă rămâne în noi prea multă frică și teamă, nu putem suporta acestă experiență fără descurajare.
Vedem, așadar, că pentru a privi în lumile spirituale există anumite condiții, care într-un anumit sens este scopul cel mai înalt care poate fi gândit pentru viața umană, în evoluția actuală și care face necesar în același timp ca omul să realizeze, pentru momentele de excepție ale vieții sale, o transformare și o răsturnare a ființei sale. Cea mai mare binefacere o va simți cel care, în epoca noastră, va cere ca, înainte de a avea el însuși această trăire, să i se descrie ce au văzut cei care au trăit, care au privit în lumile superioare, ce poate fi înțeles, atunci când este povestit, fără a privi tu însuți în aceste lumi. Adevărata investigare nu se poate face decât când privești tu însuți în aceste lumi. Dar prin strădania crescândă de a înțelege pe cale rațională ceea ce spune cercetătorul clavăzător ajungi din ce în ce mai mult să spui: Când contemplu tot ce-mi aduce viața, sunt obligat să recunosc că rezultatul cercetărilor suprasensibile este rațional. Dacă te străduiești să dobândești în felul acesta o vedere de ansamblu, căutând mai întâi înțelegerea și după aceea clarvederea, acționezi cum trebuie, ținând seama de nivelul actual al omenirii. Trebuie mai întâi să cunoaștem temeinic știința spiritului; marile idei, stimulatoare și reconfortante ale acestei științe nu vor aduce sufletului numai teorii, ci îi vor conferi calități ale sentimentului, voinței și gândirii, astfel încât el se va căli. O dată ce sufletul a trecut prin această pregătire, întâlnirea cu Păzitorul pragului devine mai ușoară: frica și spaima sunt depășite când ai înțeles ce se povestește despre lumile superioare, decât dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat.
După ce a avut această trăire a întâlnirii cu Păzitorul pragului, pentru om lumea începe să fie cu totul alta; toate lucrurile capătă o înfățișare nouă; și este justificată constatarea: Până în prezent eu știam ce este focul, dar aceasta nu era decât o iluzie, căci ceea ce am numit până în prezent foc este, față de adevărul pe care îl cunosc acum, ca și cum am considera urma roților unui vehicul pe stradă ca singura realitate existentă, în loc să spunem că trebuie să fi trecut un vehicul în care se găsea un om. Despre aceste urme spun că ele sunt semnul, expresia exterioară pentru vehiculul care a trecut și în care se afla un om. După trecerea sa, eu nu-l mai pot vedea, dar, datorită acestor urme, știu că cineva a trecut, și acesta este esențialul. Cel care ar crede că urmele lăsate de roți ar fi ceva închis în sine, ceva esențial, ar confunda efectul exterior cu lucrul în sine. Astfel, focul luminos pe care noi îl vedem în viața exterioară este, în raport cu realitatea, cu entitatea spirituală care se ascunde în spatele acestui fenomen, ca urmele roților vehiculului care a trecut pe stradă. Focul nu este decât o manifestare exterioară; abia dincolo de ceea ce ochii nostri percep ca foc, pe care-l simțim drept căldură, se află adevărata esență spirituală, căreia focul exterior nu-i este decât expresia sensibilă. Dincolo de ceea ce inspirăm ca aer, dincolo de ceea ce pătrunde ca lumină în ochii noștri, ca sunet în urechile noastre se află entitățile divin-spirituale a căror înfățișare exterioară apare sub formă de foc, apă, sub forma a tot ceea ce ne înconjoară.
În doctrina secretă sau învățământul Misteriilor, această experiență se numește trecerea prin lumile elementare. În timp ce înainte credeam că vedem în foc o realitate, aflăm acum că dincolo de foc se află entități vii; se face, ca să spunem așa, cunoștință, mai mult sau mai puțin intimă, cu un foc cu totul diferit decât se prezintă el în lumea sensibilă; se face cunoștință cu ființele focului, cu ceea ce se află ca suflet dincolo de el. La fel cum sufletul nostru se află dincolo de corpul nostru, dincolo de focul sensibil se află sufletul si spiritul focului. Când viețuim sufletul și spiritul focului pătrundem într-un regn spiritual, și această trăire ne spune că focul exterior nu este un adevăr, ci o simplă iluzie, un simplu veșmânt; eu sunt acum printre zeii focului tot așa cum mai înainte eram printre oameni în lumea fizică; aceasta se numește în limbajul științei spiritului trăirea în elementul focului. La fel stau lucrurile și cu ceea ce inspirăm: din momentul în care ceea ce inspirăm ca aer exterior devine pentru noi veșmântul anumitor entități vii, noi trăim în elementul aer.
Astfel, după ce l-a întâlnit pe Păzitorul pragului, omul poate avea acces la viețuirea spiritelor elementelor: al focului, al aerului, al apei, al pământului. Aceste patru spirite care trăiesc în elemente există, și cel care atinge treapta descrisă mai sus este în contact direct cu ele; el trăiește în elemente și participă la viața pământului, apei, aerului și focului. Ceea ce se înțelege în mod obișnuit prin acest nume nu este decât un veșmânt, semnul exterior al entităților spirituale aflate dincolo de aspectul exterior. Anumite ființe divin-spirituale trăiesc deci în ceea ce ne apare ca materie solidă sau pământ (în sensul în care îl înțelege știința spiritului), ca materie lichidă sau apă, ca materie expandabilă sau aer, ca materie caldă care arde, sau foc. Dar aceste entității spirituale nu sunt cele mai înalte. Când am trecut printr-o asemenea experiență a lumii elementare, ajungem la entitățile creatoare ale spiritelor care trăiesc în elemente. Să observăm mediul fizic înconjurător; el este alcătuit din patru componente sensibile ale lumii elementare propriu-zise. Dacă vedem fie plante, fie animale sau pietre în planul fizic, se poate spune că ele sunt constituite fie din substanțe solide, adică pământoase, în sensul științei spiritului, fie din apă, din ,componente gazoase, aer, căldură sau foc. Din acestea se compun toate realitățile fizice întâlnite în lumea pietrelor, a mineralelor, în cea a plantelor, a animalelor și a omului. Iar dincolo de tot ce este fizic se află forțele creatoare, fecundante, care vin în cea mai mare parte de la Soare. Soarele este cel care face să tâșnească din pământ viața proliferantă, deci el este cel care trimite spre Pământ, în primul rând în sens fizic, forțele care fac posibil să se perceapă acolo cu simțurile fizice ceea ce trăiește în foc, aer, apă și pământ. Noi vedem Soarele în plan fizic pentru că răspândește lumină fizică; această lumină fizică este captată de materia fizică. Omul vede Soarele de la răsărit până la apus, și nu-l mai vede când materia terestră îl acoperă, adică de la apusul său până la răsarit. Un întuneric ca cel care domnește în lumea fizică de la apusul Soarelui la răsăritul lui nu există în lumea spirituală. În clipa în care clarvăzătorul a dobândit ceea ce tocmai a fost descris, în clipa în care percepe dincolo de foc spiritele focului, dincolo de aer spiritele aerului, dincolo de apă spiritele apei și dincolo de pământ spiritele pământului, el vede dincolo de aceste entițăti spirituale pe cele care le domină și le dirijează ceva comparabil cu ceea ce se întâmplă când Soarele încălzește, luminează și este o binefacere pentru viața fizică pe care el o face să apară și să prolifereze pe Pământ. Clarvăzătorul ajunge astfel să treacă de la contemplarea entităților elementelor la cea a entităților spirituale superioare, ceea ce în lumea spirituală este comparabil în mod simbolic cu ceea ce în plan fizic este relația dintre Soare și Pământ.
Dincolo de spiritele elementelor, omul vede atunci atunci o lume spirituală elevată, și anume. Soarele spiritual. Când pentru clarvăzător ceea ce în mod obișnuit este întuneric devine lumină, când atinge Iluminarea, așa cum ochiul fizic are acces la Soare, el pătrunde până la Soarele spiritual, adică la entitățile superioare. Dar când pătrunde el până la ele? Când pentru ceilalți oameni întunericul spiritual este cel mai intens. În timp ce este liber în ceea ce privește corpul său astral și Eul său, el trăiește în obscuritate în timpul somnului, aceasta pentru că atunci nu vede lumea spirituală care-l înconjoară. Acest întuneric crește în mod treptat, până la un punct culminant, și descrește din nou până dimineața, în momentul trezirii. El trece printr-un maximum. Acest maximum de întuneric spiritual poate fi comparat cu ceea ce în viața exterioară numim miezul nopții; la fel cum în mod normal întunericul fizic exterior este atunci cel mai intens, tot așa avem pentru întunericul spiritual un moment de maximum, o oră a miezului nopții. Pe o anumiă treaptă de clarvedere, lucrurile stau astfel: în timpul în care pentru omul lipsit de cunoștințe spirituale întunericul spiritual crește, el vede spiritele elementare; la fel se întâmplă când întunericul descrește din nou. Dacă nu am atins decât o treaptă de clarvedere inferioară, la început se percep anumite spirite elementare, dar după aceea, când vrem să trăim momentul spiritual cel mai intens, miezul nopții, apare o nouă întunecare și apoi din nou o iluminare. Când însă am atins un nivel mai ridicat de clarvedere, ceea ce se cheamă ora miezului nopții devine cu atât mai luminoasă; în acest moment [Nota 6] se pot contempla entitățile spirituale care sunt pentru spiritele elementelor ceea este Soarele pentru pământul fizic; sunt viețuite entitățile creatoare superioare, entitățile solare, intervine acel moment numit vederea Soarelui de la miezul nopții.
Acestea sunt treptele pe care trebuie să le viețuiască succesiv astăzi, ca și întotdeauna, cel care vrea să urce la cercetarea clarvăzătoare și să vadă dincolo de vălul pe care îl îmbracă în elementele terestre lumea adevărată. Aceste trepte care au fost descrise astăzi sunt sentimentul de libertate în raport cu cea de a doua personalitate a sa – ca sabia în teacă –, sentimentul de a fi în afara corpului său fizic, ca și cum sabia ar fi scoasă din teaca sa; întâlnirea cu Păzitorul pragului viețuirea spiritelor elementelor, adică viețuirea acelui mare moment când spiritele focului, ale aerului, ale apei și ale pământului devin niște ființe printre care ne mișcăm, cu care avem de-a face, așa cum în viața obișnuită avem de-a face cu oamenii și apoi trăirea momentului in care viețuim principiul originar al acestor ființe-entități. Acestea sunt treptele care au fost străbătute până acum și care se pot parcurge și astăzi: ele conduc la lumea spirituală. Ele pot fi descrise în diferite feluri, dar orice descriere va rămâne totdeauna imperfectă! Trebuia să le evocăm pentru a ști ce trebuie să facă omul pentru a cunoaște entitățile spirituale; și va trebui să mai aducem în fața sufletului ceea ce viețuiește omul în aceste lumi spirituale, dar și ceea ce trebuie să întreprindă concret pentru a întâlni entitățile spirituale. După ce vom prezenta modul în care se obține inițierea occidentală, vom compara ce am obținut în modul acesta din lucrul însuși cu ceea ce a obținut tradiția orientală și înțelepciunea străveche umană. Este ceea ce poate fi înțeles prin proiectarea Luminii lui Hristos asupra înțelepciunii timpurilor precreștine.
NOTE
1. Eu nu am prezentat niciodată știința spiritului ca o derivată a concepțiilor transmise de istorie, ci ca o cunoaștere actuală de cucerit în prezent. Dacă întrebuintez uneori terminologia unor epoci trecute, este pentru că epoca noastră, care nu se preocupă deloc de știința spiritului, nu are o astfel de terminologie, iar vechea terminologie este mai ușor înțeleasă decât una inventată liber acum.
2. Cum se vede, cuvântul „clarvăzător” indică aici nu acea stare onirică și patologică căreia i se dă de obicei acest nume, ci, cu totul dimpotrivă, o cunoaștere care se obține în deplină conștiență, în care sufletul se află într-o stare care corespunde repezentării matematice; ea este opusul unei stări de visare patologică.
3. Aceste expresii sunt întrebuințate aici numai în sensul care le este dat în cărțile mele. Nu se poate deci face asupra lor o judecată – cum se întâmplă atât de des – dintr-un punct de vedere care le asociază reprezentări cu totul diferite, ca de exemplu cele ale unei mistici curente.
4. Trebuie avut în vedere faptul că aceste descrieri se referă numai la procese sufletești; ele nu au o mai mare legătură cu domeniul patologic-organic decât o au formulările matematice, care nu sunt totuși de natură pur formală ca acestea din urmă, ci corespund unei realități spirituale. Ele sunt, față de clarvederea obișnuită a ghicitorului, ceea ce este pozitivul față de negativ.
5. Ceea ce se numește aici „sciziunea personalității” trebuie să fie riguros diferențiată de ceea ce anumiți autori, descriind fapte patologice sau onirice, disting sub acest nume sau sub cel al Eului „dublu”. Situația la care ne referim se realizează numai în deplină conștiență și numai în suflet, și este percepută de subiect în mod atât de clar încât Eul obișnuit rămâne întotdeuna in mod integral el însuși, nu pierde nimic din fermitatea sa interioară, nici din coerența sa.
6. Prin „ceasul miezului nopții” nu se înțelege un moment care ar coincide cu desfășurarea timpului exterior, ci o stare interioară.
