Am văzut unde ajunge cel care aplică el însuși metodele care permit omului să se dezvolte și să exploreze lumile suprasensibile. Am atras atenția, de asemenea, asupra faptului că există o anumită treaptă de dezvoltare spirituală pe care elementele pe care omul le percepe în lumea exterioară sub formă de căldură, de aer, de apă etc. încep să trăiască și să-și manifeste natura lor spirituală. Aceasta este ceea ce se poate numi „a trăi în lumea spiritelor elementelor”. Îi rog pe cei care se interesează de ceva timp de știința spiritului să cântărească bine sensul fiecărui cuvânt rostit și să considere că fiecare din ele nu are nimic aproximativ, ci are un sens foarte precis. Eu nu am spus „spirite elementare” ci „spirite ale elementelor”, și este vorba doar de ceea ce corespunde pasajului în discuție.
Sarcina noastră, astăzi, va consta în a ne familiariza cu câteva particularități care se prezintă celui ce abordează lumile superioare. Înainte de orice, trebuie să remarcăm că de îndată ce urcăm în suprasensibil, lumii noastre obișnuite, pe care o percepem cu organele de simț i se adaugă alte lumi. Dintre acestea noi vom numi mai întâi două, aflate dincolo de cele pe care le percepem cu simțurile și le înțelegem cu mintea; vom indica unele particularități caracteristice care ne pot arata diferența dintre lumea noastră obișnuită și cele două lumi imediat superioare. Prima lume care se ascunde dincolo de lumea noastră se cheamă – așa cum dumneavoastră știți cu toții – lumea astrală, iar pe cea care se ascunde încă mai profund în spatele acesteia o numim lumea spirituală. Am putea, de asemenea, numi lumea astrală lumea sau țara sufletelor, și pe cealaltă lumea sau țara spiritelor. Una din principalele diferențe care ne interesează este următoarea: una din legile cele mai generale care stăpânesc universul nostru fizic este cea a apariției și dispariției; peste tot în universul nostru fizic apare alternanța între naștere și moarte, creștere și declin, orice fenomen observăm, caracteristica oricărei ființe, până la unitățile cele mai evoluate ale lumii fizice, este faptul că ele se nasc și mor în lumea fizică. Cel mult regnul mineral, care aparține regnurilor inferioare ale naturii, oferă o aparență de durată. Dar aceasta nu este decât o iluzie. Dacă s-ar putea observa lumea mineralelor pe perioade lungi de timp, am vedea afirmându-se și aici legea apariției și a dispariției.
Cercetătorului lumii astrale i se impune înainte de orice faptul că tot atât de importantă ca apariția și dispariția în lumea fizică este, în astral, facultatea de transformare, metamorfoza. Ceea ce voi spune acum se leagă de o indicație dată ieri și care ne va preocupa în multe sensuri, devenind din ce în ce mai concretă. În lumea astrală, avem de-a face cu formațiuni mobile, formațiuni care se transformă continuu una în alta, încât pot fi la intervale scurte când una când alta. Chiar și corpul nostru astral, care este partea lumii astrale cea mai apropiată de noi, și care înconjoară corpul nostru fizic ca un fel de nor, ca un fel de aură unduitoare, perceptibilă pentru clarvăzător, are particularitatea de a se putea modifica continuu; această aură astrală, care învăluie și impregnează ființa omenească ca un nor auric-astral, este aproape în orice clipă alta, este străbătută de pasiuni furtunoase, mai sălbatice sau mai liniștite, nutrește anumite gânduri. După calitatea impulsurilor sale de voință, în această aură se manifestă formele și incluziunile cele mai diverse, și cum în viața sa sufletească omul face să apară și să dispară continuu diverse gânduri, aceasta îmbracă în fiecare moment culori și aspecte diferite, chiar dacă pentru fiecare ființă în aură se menține o anumită calitate, o anumită colorație fundamentală, care corespunde unor trăsături mai mult sau mai puțin permanente ale caracterului său. Este vorba, așadar, chiar de corpul astral al omului, care se metamorfozează continuu. Ieri am arătat că aceleași entități pe care le percepe omul atunci când începe să viețuiască domeniul astral ca pe ceva ce poate fi văzut, iar apoi după ce înaintează, prin Iluminare, recunoaște și astralitatea îi pot apărea ca bune sau rele, în funcție de propria lui pregătire. Atât este de mare capacitatea de transformare a ceea ce nu coboară pentru vedere până în planul fizic, ci rămâne în regiunile lumilor superioare fără a coborî mai jos de planul astral, au o asemenea putere de metamorfoză încât se pot transforma din bine în rău și din lumină în întuneric. Ceea ce caracterizează deci această lume este metamorfoza, adică facultatea de a se transforma continuu.
În lumea spirituală propriu-zisă întâlnim durata – chiar dacă această durată nu este decât relativă. Această entitate intimă a omului, pentru a se putea menține și a putea dura de la o încarnare la alta, trebuie să pătrundă în lumea spirituală, căci numai această lume prezintă un caracter dacă nu etern, cel puțin relativ durabil.
Nașterea și moartea constituie astfel caracterul major al lumii fizice; trecerea dintr-o formă în altă formă constituie caracterul lumii astrale; durata constituie caracterul lumii spirituale. Noi trebuie să înțelegem că materialele constitutive ale ființei umane sunt luate din aceste trei lumi, că ființa omenească este construită din elementele acestor trei lumi. Prima care i se oferă omului este lumea fizică; el pătrunde în celelalte prin inițiere, adică prin dobândirea și dezvoltarea necesare obținerii vederii suprasensibile. Numai atunci cunoaște omul ceea ce în general îi scapă în lumea obișnuită, dar care există la fel ca și aceasta.
Acum trebuie să ne familiarizăm cu alt aspect. Am spus, de exemplu, că la un anumit grad de dezvoltare, în elementul foc sau căldură ne întâmpină ceva viu, ceva care se manifestă ca viață. Același lucru se poate spune și despre aer. Atunci când, în viața obișnuită, o entitate oarecare îmbracă un înveliș exterior, capătă o exprimare fizică, ea însăși se retrage, pentru om, într-o lume superioară; în lumea fizică, omul descoperă focul fizic, dar pentru că îl cunoaște în lumea fizică, aceasta este expresia anumitor entități spirituale care acționează aici, iar el trebuie să se ridice din lumea fizică în lumi superioare pentru a cunoaște aceste entități. Niciodată nu se află într-o anumită lume acele entități care sunt obârșia și izvorul unui fenomen dat. Cauza și izvorul primordial al focului, de exemplu, pot fi găsite numai dacă urcăm din lumea fizică în lumea imediat superioară, fiindcă entitățile respective se manifestă în planul inferior, în timp ce esența lor rămâne în planul superior. Acest lucru nu este valabil numai pentru fenomenele pe care le întâlnim în planul exterior al lumii fizice. Spiritele focului, ale aerului, ale apei și ale pământului se ascund de ochii lumii fizice și rămân în lumile superioare, de unde ele se exprimă în această lume. Acest lucru nu este valabil numai pentru ceea ce percepem în afară de noi, ci, de asemenea, pentru tot ce trăiește în noi înșine, în planul fizic. Ceea ce trăiește pentru noi în plan fizic nu sunt numai fenomenele lumii exterioare, numai culorile și sunetele, mirosurile și gusturile, ci mai ales sentimentele, senzațiile și gândurile noastre. Tot ceea ce constituie omul, de orice natură ar fi, trăiește, în cursul încarnării sale, în lumea fizică. Trebuie să înțelegem acest lucru în mod clar. În consecință, orice sentiment trăit între naștere și moarte, fiecare gând pe care îl avem, orice idee etc. sunt fenomene ale lumii fizice. Și așa cum în spatele fenomenelor exterioare, de culori, de sunete, de mirosuri etc. – sau în spatele a ceea ce știința spiritului numește foc, aer, apă etc. – se află entități divin-spirituale, la fel există ființe divin-spirituale care trăiesc în spatele senzațiilor noastre, sentimentelor noastre, în spatele întregii noastre vieți sufletești. Întreaga viață a sufletului nostru este manifestarea entităților divin-spirituale; iar ceea ce noi trăim în mod obișnuit ca fiind Eul nostru în lumea fizică nu este încă adevăratul nostru Eu, nu este încă ceea ce putem numi Eul nostru superior. Acesta din urmă se află dincolo de sentimentele noastre și de senzațiile noastre, într-o lume suprasensibilă. Din această cauză noi nu putem face experiența Eului superior decât când pătrundem în lumile superioare; el se arată atunci într-o formă cu totul diferită de cea din lumea fizică.
Aș vrea să vă fac să înțelegeți, printr-un exemplu mai special, cum se raportează cel care trăiește în lumea fizică la Eul său superior, și aceasta în condițiile actuale, căci cine percepe realitățile spirituale știe că aceste raporturi se schimbă în cursul timpului. Cineva care a făcut cuiva o nedreptate poate trăi în el însuși ceea ce se cheamă remușcări. Avem de-a face cu acele trăiri sufletești speciale reunite, în general, sub termenul de conștiință morală. Dumneavoastră știți cu toții ce se înțelege în mod obișnuit prin aceasta: un fel de voce interioară care-l mână pe om să repare nedreptatea pe care a comis-o. Se întâmplă foarte rar ca oamenii, în cursul vieții lor, să reflecteze asupra naturii acestei conștiințe; cei mai mulți se vor mulțumi să-și spună că conștiința este ceva ce se simte. Ai un sentiment interior că trebuie reparată nedreptatea pe care ai făcut-o, și acest sentiment chinuie sufletul atâta timp cât nu a fost întreprins ceva în acest sens. Conștiința este pentru om o trăirea sufletească interioară. Dar dacă îl întrebați pe cercetătorul spiritului ce este ea, acesta va trebui să observe o persoană care are ceva pe conștiință la nivelul vieții sale în lumea astrală; cel care viețuiește interior remușcări îi apare clarvăzătorului înconjurat de forme astrale stranii, care sunt absente când nici o remușcare nu-i tulbură sufletul. Tot ce frământă conștiința, sentiment pe care sufletul însuși, care trăiește în plan fizic, nu face decât să-l simtă, apare observației spirituale ca forme care roiesc în jurul omului, populează spațiul din jurul său. Dacă ne întrebăm acum cum percepe clarvăzătorul nașterea acestor forme, iată ce constatăm: să presupunem că un om ar fi făcut rău cuiva; gândurile care au dat naștere acestei injustiții fac să se nască alte forme-gânduri, care sunt metamorfozele primelor. Tot ceea ce gândește sau simte omul trăiește într-adevăr în aura sa astrală ca forme (forme-gânduri, forme-senzații sau forme-sentimente). Un gând „clar” creează în jurul omului o formă bine conturată; un gând sălbatic, o pasiune vor apărea în forme încâlcite. Toate aceste forme înconjoară ființa omenească. Or, dacă cineva face o nedreptate altuia, el gândește și simte anumite lucruri; aceste forme și forme-sentimente ies atunci din el și se fixează în ambianța lui. Dar important este că ele nu rămân simple forme-gânduri, că ele nu rămân separate de omul care le-a zămislit, ci se alimentează din anumite lumi. Așa cum vântul se prăvălește într-o cavitate care se află la îndemâna sa, tot astfel anumite ființe, venite din sfere despre care vom mai vorbi, ocupă formele-gânduri pe care aceste mustrări de cuget (remușcări) le-au secretat, și formele-gânduri proprii ființei omenești se umplu de substanța-esență a acestor lumi. Prin formele-gânduri ale sale, omul a oferit prilejul ca în ambianța sa să trăiască și alte entități. În realitate, aceste entități dau caracterul chinuitor al remușcărilor. Remușcările nu ne-ar tortura, dacă ele n-ar fi prezente. Numai în momentul în care simțim în mod inconștient aceste entități începem să fim hărțuiți de remușcările unei conștiințe haine.
Dumneavoastră puteți vedea din acest exemplu că realitatea care se oferă observației spirituale este cu totul diferită de cea care se prezintă viziunii obișnuite. Pentru cea din urmă, conștiința nu este decât o trăire interioară; pentru clarvăzător conștiința este o sumă de entități care înconjoară ființa omenească, ca o realitate spiritual-astrală. De ce omul nu vede de obicei ființele care se învelesc astfel cu gândurile sale ca și cu niște piei sau păstăi? Din același motiv pentru care el nu vede, de exemplu, spiritele focului. Omul vede focul fizic în lumea fizică, dar în spatele focului fizic se ascunde elementul spiritual al focului: el trebuie să vadă dincolo de foc pentru a găsi în lumile superioare spiritul focului. De asemenea, el trebuie să vadă în mod spiritual dincolo de conștiință, pentru a face cunoștință cu entitățile care trăiesc în plan astral și a căror origine am descris-o.
Din faptele menționate în diverse cicluri de conferințe se poate trage o concluzie, pe care o voi formula în continuare. Știți că viața interioară a omului s-a schimbat în cursul unor perioade lungi de evoluție. Știți că atunci când noi descriem ceea ce se numește astăzi conștiența omenească nu este vorba de aceeași conștiență pe care au avut-o, de exemplu, oamenii din India antică, în prima etapă a erei postatlanteene. Dumneavoastră știți cu toții că conștiența omenească a cunoscut o evoluție, de la o clarvedere primordială, confuză, până la o conștiența clară pe care o avem acum despre lumea fizică în stare de veghe.
Cu cât ne întoarcem în urmă mai mult în evoluție, aflăm că omenirea dispunea de o anumită clarvedere originară, primitivă. Nu este necesar să ne întoarcem foarte departe în timp (cel mult câteva milenii) pentru a constata existența a numeroase populații care nu numai că percepeau focul fizic, dar erau capabile să discearnă în spatele acestora spiritele elementului foc. În conștiența omenească s-a dezvoltat încetul cu încetul sentimentul că lumea superioară s-a retras din fața oamenilor și că aceștia au devenit ființe limitate la planul fizic. Aceasta este un adevăr nu numai pentru aparențele exterioare ale lumii sensibile care ne înconjoară, ci și pentru exprimarea în plan fizic a vieții sufletești. De aici puteți trage concluzia că atunci când vorbesc despre un fenomen cum este cel al conștiinței, și pretind că investigatorul ocult viețuiește astăzi ceea ce se numește conștiință ca pe niște forme spiritual-astrale care înconjoară ființa omenească vreau să spun că strămoșii omului actual ar fi trebuit să vadă aceste forme. Ei erau într-adevăr clarvăzători; ei ar fi putut să vadă imaginile pe care le percepe în zilele noastre investigatorul spiritual.
Or, așa cum focul acoperă spiritele focului, la fel conștiința – această voce interioară, cum o numim noi – acoperă mai întâi lumea spiritelor care conduce și frământă sufletul omului. Fenomenul pe care l-am prezentat ar fi trebuit să fie perceput de oamenii trecutului, ceea ce eu am descris ca un fenomen astral. Dar aceasta presupune, ca o condiție, ca oamenii acelei epoci să nu fi avut încă conștiința morală interioară dezvoltată, și ca ceea ce noi numim astăzi vocea conștiinței să nu fi existat încă în sufletul strămoșilor noștri; în schimb, aceștia ar fi observat ceea ce clarvăzătorul de azi vede în învelișul astral, în timp ce pentru omul actual, întrucât percepe vocea conștiinței, aceasta acoperă spiritele exterioare ale conștiinței.
Am introdus acest exemplu în mod intenționat, căci el aduce confirmarea cea mai evidentă a celor spuse. Se poate fixa exact, în mod istoric, momentul în care s-a produs trecerea de la viziunea exterioară a spiritelor conștiinței la trezirea vocii interioare a conștiinței. Este suficient să vă gândiți la Orestia lui Eschil și s-o comparați cu aceeași temă tratată de alt autor tragic grec, Euripide, care a trăit puțin mai târziu; în câteva decenii a avut loc o tranziție care confirmă ceea ce v-am spus. Revedeți tragedia lui Eschil și reprezentați-vă în esență ce se întâmplă acolo: Agamemnon revine pe meleagurile natale după războiul Troiei; el este asasinat de soția sa infidelă. Oreste se întoarce acasă și răzbună moartea tatălui său. El face aceasta fiindcă însăși vocea unui zeu venerat îl împinge la o asemenea acțiune, iar actul său de răzbunare este în acord cu sentimentul popular: poporul spune că a procedat corect, nu a făcut decât să îndeplinească un act justițiar. Dar el, ca urmare a uciderii mamei sale, se vede hărțuit de Erinii, zeițele răzbunării. Aceste Erinii din mitologie nu sunt altceva decât reprezentarea a ceea ce v-am descris ca fapt al observării spirituale.
Încercați să vedeți dacă în această dramă antică apare ceva ce ați putea numi vocea conștiinței. În antichitate nu există nici o expresie pentru ceea ce noi denumim astfel, și nici o limbă a antichității – cercetarea a dovedit-o – nu are un cuvânt care s-o desemneze. Câteva decenii mai târziu, la Euripide, nu găsiți nici o mențiune despre Furii, despre Erinii. Aici veți întâlni deja omul care percepe vocea interioară a conștiinței. Este evident că în acest interval are loc dezvoltarea conștiinței. În epocile precedente ale evoluției, observația clarvăzătoare era atât de puternică încât ceea ce resimțeau oamenii după ce au comis o faptă rea era foarte diferit de ceea ce acest sentiment a devenit cu timpul. Ce simțea un om al timpului de demult, după ce săvârșea o faptă rea? Privirea sa clarvăzătoare era încă trează; el vedea în jurul lui ceea ce am descris – în Grecia acestea se numeau Erinii. Ce sentiment năștea în el vederea continuă a feței Eriniilor? Un sentiment care corespundea caracterului lumii astrale; el simțea că trebuie să transforme, să metamorfozeze aceste forme. În lumea astrală domnește facultatea de metamorfoză. Când omul a reparat fapta rea pe care a săvârșit-o, transformând-o într-una bună, Eriniile din mitologie se transformă în binevoitoarele Eumenide. Aveți de-a face aici cu facultatea de metamorfoză! În acest context omul spunea: Eu am comis o faptă rea; în lumea astrală devin vizibile lucruri îngrozitoare; ele trebuie să fie transformate; trebuie să fac ceea ce este necesar pentru a realiza metamorfoza. Exista o corespondență între acțiunea omului și ceea ce-l înconjura. El nu avea încă nimic din ce reprezintă „vocea interioară a conștiinței”.
În Univers totul evoluează, chiar și viața sufletească a omului. Ceea ce noi numim conștiință a trecut de asemenea printr-o evoluție. S-ar înșela amarnic cel care s-ar întoarce în urmă cu milenii, vrând să găsească în antichitate ceea ce trăiește azi în suflete. Chiar în acest domeniu lucrurile se transformă relativ repede. Evoluția spirituală este comparabilă cu cea a unei plante, care dezvoltă frunză după frunză, apoi printr-un salt produce o floare. Afirmația stupidă conform căreia natura nu face salturi este un neadevăr. Natura face continuu salturi; în momentele decisive transformările bruște se produc fără întrerupere. Așa cum trecerea de la frunzele verzi la floare reprezintă un salt, la fel putem observa salturi și în viața spirituală: timp de sute, de mii de ani lucrurile se dezvoltă lent și treptat; apoi mișcarea se accelerează brusc, cum s-a întâmplat în acea epocă din secolul V înainte de Hristos, când un poet tragic a ignorat noțiunea de conștiință morală. După câțiva zeci de ani un alt poet vorbește de conștiință morală pentru prima dată și dispune de un termen pentru ceea ce noi numim astfel în zilele noastre. Observarea clarvăzătoare a spiritelor conștiinței, a Eriniilor, dispare pentru om. Trăirea noastră interioară, vocea conștiinței, ne ascunde aceste entități spirituale, la fel cum manifestările exterioare ale focului ne ascund spiritele focului.
Așadar, se ajunge, pe două direcții diferite, la o limită a trăirii în lumea fizică. Una din aceste direcții este următoarea: când observăm aparențele lumii sensibile din jurul nostru și fenomenele lumii formelor, a culorilor, din afara noastră, ajungem la limita la care putem spune că ființează spiritele exterioare. Dar și când pătrundem în viața noastră interioară și privim manifestările conștiinței, ale memoriei, ale sentimentului, ale voinței și ale gândirii, noi percepem, de asemenea, un fenomen cu totul asemănător cu ceea ce se întâmplă când contemplăm focul, aerul, apa și pământul: aceste realități se interpun și maschează elementul spiritual care este dincolo de ele. Când conștiința a devenit un fel de voce în sufletul uman, ca o trăire interioară în lumea fizică, ea s-a așezat în fața lumii Eriniilor, a Furiilor, ascunzându-le observării umane. Acest lucru devine explicabil abia când observăm viața omenirii din acest punct de vedere. Oamenii nu vor înțelege nimic din evenimente dacă nu sunt în măsură să studieze devenirea lor, evoluția lor, în lumina faptelor spirituale. Există, așadar, entități spirituale care trăiesc dincolo de culoare (roșu sau albastru), dincolo de sunete, mirosuri etc., care populează lumea din jurul nostru: tot ce vedem, auzim înțelegem cu ajutorul rațiunii le ascund pentru observarea umană. Există însă și entități care se află dincolo de ceea ce numim viața sufletului și a firii.
Este deci îndreptățită întrebarea: În ce relații se găsesc cele două regnuri ale lumii spirituale?
Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să readucem în memorie câteva fapte pe care dumneavoastră le cunoașteți deja. Știți că natura omenească este constituită din patru mădulare: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral si Eul și că această cvadruplă natură se explică prin originea sa și prin evoluția sa. Știm că omul privit ca întreg nu își are începutul pe Pământ, că acesta a avut el însuși încarnări anterioare. Privim la o încarnare anterioară a Pământului, pe care o numim Vechea Lună. Ne întoarcem la o încarnare anterioară acesteia pe care o numim Vechiul Soare, apoi, dincolo de aceasta, la Vechiul Saturn. Astfel, înainte ca Pământul nostru să fi luat naștere, a existat în Univers o formație planetară străveche pe care o numim Vechiul Saturn. În acel stadiu s-a schițat prima formă a corpului nostru fizic actual; pe Vechiul Soare i s-a adăugat corpul eteric, pe Vechea Lună corpul astral. Abia pe Pământ această natură umană tripartită și-a integrat Eul, astfel încât Vechiului Saturn îi datorăm germenele corpului nostru fizic, Vechiului Soare germenele corpului nostru eteric, Vechii Luni corpul nostru astral, iar Pământului Eul nostru. Știm din alte conferințe că această evoluție nu s-a desfășurat simplu: nu se poate spune pur și simplu că mai întâi a existat Saturn, că Saturn s-ar fi transformat după aceea în Soare și acesta în Lună, și că din aceasta din urmă a luat naștere Pământul, ci știm că o asemenea evoluție a fost mult mai complexă. Dacă spunem că la început era Saturn, că Saturn a devenit Vechiul Soare și acesta Vechea Lună, dacă rămânem la această descriere care este aproximativ exactă pentru condițiile noastre, nu putem spune același lucru în ceea ce privește evoluția Lumii, care a precedat nemijlocit Pământul nostru. Vi s-a atras atenția că în timpul evoluției lunare s-a produs o separare a Pământului de Soare (Pământul era atunci la stadiul de Lună), adică între vechea Lună și Soare. În timp ce vorbim de Saturn și de vechiul Soare ca despre corpuri nedivizate, despre evoluția lunară trebuie să spunem că acest corp ceresc unic s-a separat în două, în așa fel încât un timp au existat simultan Vechea Lună și Vechiul Soare. Apoi aceste două corpuri s-au reunit, au trecut printr-o stare intermediară și au reapărut din nou, ca evoluție a Pământului.
Apoi, în vremea celei mai timpurii evoluții terestre, substanțele și entitățile care în prezent sunt pe Soare și pe Lună au fost ele însele unite cu Pământul; abia mai târziu ceea ce trăiește în Soarele actual s-a separat de Pământ. Acesta a rămas la început unit cu Luna actuală. Ulterior, Luna s-a desprins de Pământ și Pământul a fost separat de cele două astre. Aceste trei corpuri au fost, așadar, altădată unul singur; Soarele și Luna nu s-au separat de Pământ decât în decursul timpului.
Să ne întrebăm acum care este sensul acestei separări în viața spirituală. Să facem abstracție de prima separare, cea din timpul vechii Luni, și să luăm în considerare numai pe cea care s-a produs în cursul evoluției pământești propriu-zise.
Anumite entități își realizează evoluția pe Pământul nostru, altele pe Soare sau prin intermediul Lunii. Aceste entități nu ar fi putut progresa pe Pământ, pentru că se aflau pe altă treaptă de dezvoltare decât omul; ele s-au desprins de Pământ, cu Soarele, pentru că aveau nevoie de o altă scenă, în afara Pământului, în așa fel încât în momentul separării Soarelui de Pământ constatăm că omul este o ființă care are nevoie de condițiile pământești pentru propria sa dezvoltare. Însă alte entități, care nu puteau progresa pe Pământ, și-au luat substanțele de care aveau nevoie și și-au creat astfel locuința lor solară, de unde au acționat apoi asupra Pământului. Căci așa cum razele solare fizice cad pe Pământ, îl luminează și îl încălzesc, tot așa radiază și faptele, acțiunile spiritelor Soarelui spre Pământul nostru. Razele solare fizice nu sunt decât manifestarea exterioară, corporală, a entităților solare. Acesta a fost sensul acestei desprinderi a Soarelui.
Ce sens a avut deci separarea Lunii? Dacă Soarele ar fi rămas unit cu Pământul, ființele care au locuit pe Soare ar fi putut găsi mijlocul de a progresa, dar omul nu. El ar fi fost incapabil să progreseze în același ritm ca entitățile solare; dacă acestea n-ar fi părăsit Pământul și n-ar fi exercitat din afară o influență atenuată, omul ar fi fost obligat să evolueze mult mai rapid. Plecarea Soarelui a permis deci încetinirea ritmului evoluției Pământului. După această separare, totuși, omul nu a găsit ritmul de evoluție adecvat. El devenise prea lent și s-ar fi solidificat, mumificat, dacă Luna, care era atunci unită cu Pământul, ar fi rămas legată de el. Omul n-ar fi putut niciodată deveni ceea ce este astăzi: compus dintr-un corp fizic exterior și dintr-o viață spirituală interioară; el s-ar fi solidificat, mumificat. Datorită faptului că Luna era unită cu Pământul, exista tendința ca omul și Pământul să se solidifice, să se usuce, să se lignifice. Încetul cu încetul, ea ar fi făcut din Pământ un corp ceresc populat de ființe omenești comparabile cu mumiile fără viață. Trebuia ca Luna să fie separată de Pământ. S-a creat astfel posibilitatea de a păstra ritmul normal al evoluției. Ce era prea lent putea fi accelerat, și omul a devenit ceea ce corespunde naturii sale. Prezența Soarelui ar fi stimulat pe Pământ o viață și o activitate exterioară pe care el nu le-ar fi putut suporta; unirea dintre Lună și Pământ nu l-ar fi stimulat deloc, el s-ar fi uscat și ar fi pierdut facultatea de a primi viață; impulsul pe care omul l-a primit prin viața solară era unul exterior; Soarele ar fi avut un efect stimulator asupra întregii vieți omenești, dar într-un tempo prea rapid. Soarele acționează ca stimulator asupra vieții florilor; dacă el ar fi rămas unit cu Pământul ar fi provocat o stimulare exterioară atât de rapidă a gândirii, a sentimentelor și a voinței umane, încât omul s-ar fi consumat în focul spiritual și fizic al Soarelui. Dar Soarele, care stimula din exterior, s-a îndepărtat și acțiunea sa a fost slăbită în efectele sale. Însă ea a fost la început prea slabă, datorită tendințelor de durificare purtate în sine de Pământ. Astfel, o parte a acestor tendințe a trebuit să fie eliminate sub forma Lunii.
Prin aceasta în evoluția Pământului și a omului a pătruns un principiu nou, principiu vitalizator care acționa în sens stimulator, opus acțiunii Soarelui; în timp ce stimularea produsă de acesta venea din exterior, ceea ce apare acum își exercită acțiunea sa vitalizatoare din interior. Tot ce este viață sufletească în lumea fizică, așa cum este trăită pe Pământ, nu s-a putut dezvolta decât datorită faptului că omul a fost salvat de la pietrificare, de la mumificare, prin expulzarea Lunii. Tot ce este viață interioară , tot ce este mobilitate sufletească, tot ce poate fi descris ca sentimente, senzații, manifestări ale conștiinței și gândirii, toate aceste surse ale vieții interioare s-au putut dezvolta din interior datorită plecării Lunii. Altfel, ele s-ar fi sleit în natura umană, ar fi rămas paralizate în om.
Dacă-l întrebați pe cel care străbate cu privirea spirituală Cosmosul nostru de unde provine facultatea de a percepe lucrurile exterioare, de a privi sau de a contempla un obiect, de a se simți incitat la observație, răspunsul va fi: ea provine de la ceea ce este prezent fizic sau spiritual în Soare. Dar dacă vă întrebați de unde provine trăirea interioară, bazele gândirii, bazele simțirii sau cele ale conștiinței morale etc., trebuie să priviți cu recunoștință spre Lună și spre ființele care și-au retras din substanța Pământului substanța lor. Substanțele lunare aflate pe Pământ au împiedicat mobilitatea interioară a vieții sufletești.
Totuși, noi nu trebuie să căutăm numai în om motivele evoluției lumii, ci și în entitățile spirituale care aparțin lumilor superioare. Separarea Soarelui și a Lunii nu a avut efecte pozitive numai pentru om, ci și pentru entitățile legate prin evoluția lor de ființa omenească. Anumite entități spirituale s-au separat de Pământ împreună cu Soarele și au făcut din acesta sălașul lor; așa cum omul nu s-ar fi putut dezvolta dacă Soarele ar fi rămas unit cu Pământul, nici aceste entități nu s-ar fi putut dezvolta dacă nu s-ar fi produs o asemenea separație. Aceste entități au putut evolua numai pentru că au luat cu ele în Soare substanțele care mai înainte făceau parte din Pământ. Ele au putut astfel găsi condiții de evoluție favorabile departe de substanțele durificatoare ale Pământului.
Să ne ridicăm deci privirea spre entitățile care se dezvoltă pe Soare și să spunem: Acolo, sus, locuiesc entitățile care pentru a se dezvolta au avut nevoie de Soare, așa cum noi avem nevoie de Pământ. Ele ar fi pierit dacă ar fi rămas pe Pământ. Așa însă, după ce au avut loc evenimentele descrise, aceste entități spirituale au găsit posibilitatea de a trimite jos, pe Pământ, influențele lor binefăcătoare, încât să ajute din exterior ființele terestre. Spiritele solare nu ar fi fost de nici un ajutor pentru Pământ, dacă ar fi rămas pe el. Abia după separarea Soarelui de Pământ entitățile solare au atins treptele de pe care au putut să ajute Pământul. Când investigatorul spiritual privește lumina și lucrurile lumii exterioare, el își poate spune, la un anumit nivel al evoluției sale: Dincolo de culorile sau sunetele care îmi apar în mod fizic se află elementele pe care le putem considera entități solare. Așa cum ne întâmpină însă în prezent, ele au devenit treptat ceea ce sunt astăzi pentru clarvăzător. După această devenire ele ne apar ca ființele spirituale pe care le întâlnim când privirea noastră depășește lumea sensibilă.
Iar acum să ne întrebăm cine a determinat apariția celeilalte posibilități de evoluție, care a dat impulsul interior, antrenând concomitent și expulzarea forțelor de solidificare. A fost necesar să intervină niște entități pentru ca substanța Lunii să fie extrasă la momentul potrivit din substanța Pământului.
Pentru a întrebuința o formulare mai nepretențioasă, a trebuit să existe anumite entități spirituale care au spus la un anumit moment: Noi am asistat până în prezent la evoluția Pământului ca o ființă existentă în spațiu, compusă inițial din Pământ, din Soare și din Lună, reunite într-un singur corp. Apoi ele au văzut că există ființe care nu mai puteau progresa rămânând unite cu Pământul, au văzut cum spiritele solare au separat Soarele, ieșind din Pământ și continuându-și evoluția pe o sferă distinctă. Apoi ele au constatat că omul se va solidifica, se va pietrifica, că el nu ar putea deveni ceea ce trebuia să fie. Iată motivul pentru care și-au spus: Noi nu ne putem mulțumi cu ceea ce au realizat spiritele solare, trebuie să facem ceva ca să protejăm Pământul de învârtoșare. Atunci au intervenit și au scos Luna din sfera Pământului. A fost fapta unor entități care erau mai evoluate decât spiritele solare, deoarece acestea din urmă, atunci când Soarele mai era unit cu Pământul, au trebuit să recunoască faptul că ele nu vor mai avea condiții de evoluție pe Pământ și că ar fi bine să dispună de o nouă sferă de acțiune. Entitățile lunare puteau afirma, dimpotrivă, că în ce le privește ele ar progresa și pe Pământ. Ele au lăsat spiritele solare să plece cu Soarele și au rămas unite cu Pământul. Acest lucru le-a permis, la un moment dat, atunci când au scos Luna din corpul Pământului, să salveze evoluția omenirii.
Acestea erau deci, într-un anumit fel, entități superioare spiritelor solare. Ele își puteau spune: Să lăsăm să treacă peste noi învârtoșarea Pământului, să nu plecăm cu spiritele solare, să ne rezervăm pentru acțiunea pe care spiritele solare nu sunt în măsură s-o efectueze, și anume scoaterea Lunii din Pământ. Au existat, așadar, entități care au putut desprinde de Pământ o substanță relativ inferioară, pe când spiritele solare au luat substanța mai nobilă. Stăpânind însă un element mai grosier, primele au făcut dovada unei mari puteri, căci cel mai puternic nu este cel ce guvernează ceea ce este bun, ci, dimpotrivă, cel care reușește să transforme răul în bine.
După separarea Soarelui, în evoluția Pământului intervin entități spirituale cărora le-a fost rezervată o acțiune importantă. Aceste entități le regăsim dincolo de fenomenele vieții noastre sufletești, așa cum dincolo de fenomenele pe care le observăm în mod exterior găsim spiritele Soarelui. Dacă priviți cu ochii dumneavoastră, ascultați cu urechile dumneavoastră, înțelegeti cu mintea dumneavoastră obiectele exterioare puteți spune: Dincolo de tot ce văd, aud, înțeleg cu mintea se află acele ființe care își au lăcașul în Soare, care trăiesc în Soare, care au părăsit Pământul când Soarele s-a separat de acesta. Dacă însă privim înapoi în propria noastră viață interioară, dacă ne îndreptăm atenția asupra a ceea ce numim gândire, sentiment, voință, senzații, conștiință morală, vedem viața interioară pe care anumite entități spirituale au făcut-o posibilă prin aceea că și-au păstrat posibilitatea de a îndepărta Luna din masa Pământului. Sfera lor de acțiune înglobează tot ce se află dincolo de fenomenele vieții sufletești. Așa cum atunci când investigatorul spiritual privește dincolo de focul fizic vede în acesta un spirit care își are pe Soare sfera sa proprie, tot astfel, când privește dincolo de conștiință, el vede spiritele conștiinței morale, care au scos substanța lunară din Pământ. De aici provin entitățile spirituale ce pătrund în formele-gânduri care sunt legate de acțiuni nocive. Oricare ar fi valoarea lor, entitățile conștiinței care înconjoară ființa omenească vin din domeniul lunar și aparțin unei sfere spirituale mai puternică și mai înaltă, într-un anumit sens, decât cea a Soarelui.
Din descrierea pe care v-am făcut-o astăzi puteți aprecia că aceste ființe, care sunt dincolo de manifestările noastre sufletești, aparțin efectiv unui domeniu supradotat spiritual, domeniului care se află dincolo de maya exterioară; noi avem de-a face cu o dublă maya; cea a lumii sensibile și cea a vieții sufletului. Dincolo de prima se află entitățile care își au centrul lor în Soare, dincolo de cea de a doua se află celelalte, care aparțin unei sfere mai puternice și mai vaste. Cel care supervizează în mod spiritual aceste realități știe că entitățile spirituale care se află dincolo de lumea sensibilă exterioară au o cu totul altă origine decât cele care sunt dincolo de sentimente, senzații și conștiință. Aceste entități care corespund, de exemplu, conștiinței, mitologia greacă le numește Erinii. Constatați cât de adevărată este această mitologie când Oreste spune că aude de la zeii care-l dirijează că acțiunea sa este justă, dar că alte entități, Eriniile, îl urmăresc. Mitologia conferă sentimentul că acestea sunt mai vechi decât zeii din împărăția lui Zeus; ele cer răzbunare, chiar acolo unde zeii exteriori ai lumii solare – ai împărăției lui Zeus – autorizează și aprobă acțiunea sa. Omul întâlnește, așadar, o generație de spirite mai vechi, a căror acțiune intervine ca un corectiv, în ceea ce el întreprinde, condus și dirijat de entitățile care s-au separat o dată cu Soarele. Avem aici un exemplu minunat privind modul în care mitologia și înțelepciunile popoarelor vechi redau ceea ce observația spirituală poate cunoaște astăzi în alt mod.
Țineți seama de tot ce v-am spus astăzi – vom continua să vorbim despre acestea în conferințele viitoare – și veți afla tot felul de întrebări care se leagă de acest subiect, ca adevărate probleme de conștiință. Unele aspecte vă vor fi rămas azi nelămurite deoarece v-am spus că ființele care au intervenit la separarea Lunii sunt mai puternice decât entitățile solare. Vă veți lămuri încetul cu încetul, căci veți vedea cât sunt de relative lucrurile în lumile superioare; dar un aspect vă rog să-l mai acceptați încă azi, ca o întrebare. Am văzut că dacă Luna nu s-ar fi separat de Pământ acesta s-ar fi solidificat, lignificat și că sufletul nostru și-a păstrat vitalitatea sa interioară datorită faptului că entități puternice au expulzat din Pământ forțele lunare.
Asemenea evenimente ale evoluției nu se petrec brusc; ele se realizează încetul cu încetul. Înfluențele binefăcătoare care emană din Soare nu s-au făcut simțite nici ele brusc; ele nu și-au atins imediat plenitudinea și nu și-au manifestat efectele decât progresiv. Deci luați vă rog în considerare faptul că la un anumit moment al evoluției Pământului o ființă spirituală care era mai înainte unită cu Soarele și pe care noi o desemnăm că ființa Hristos a coborât din Soare în epoca în care trăia Iisus din Nazareth și s-a unit cu Pământul. Entitatea Hristos a pătruns în corpul lui Iisus din Nazareth. Este vorba de un fenomen cu totul deosebit, pe care noi nu-l putem trata în același context – conferința următoare ne va arăta clar acest lucru – cu tot ce am vorbit astăzi. Noi am spus că fără expulzarea Lunii Pământul s-ar fi durificat după separarea Soarelui, că oamenii s-ar fi mumificat; acest lucru este adevărat pentru o mare parte a vieții de pe Pământ, dar nu pentru întreaga viață a Pământului: în ciuda separării de forțe lunare sau solare, pe Pământ ceva ar fi rămas supus morții, dacă nu ar fi survenit evenimentul Hristos. Dacă separarea Lunii a făcut posibilă viața sufletească interioară, noul impuls dat vieții interioare a venit de această dată din Soare prin coborârea lui Hristos. Ceea ce a adus Hristos pe Pământ ar fi fost un produs sufletesc mort, ar fi rămas ca o mumie spirituală, dacă el n-ar fi venit.
Ce constată deci investigatorul spiritual când privește spre epoca ce a precedat venirii lui Hristos? Ceva extrem de important. Când ochiul spiritual privește spre timpuri de demult, atunci forma exterioară a Pământului, așa cum se oferă ea simțurilor fizice, dispare, și apare în locul ei ceva ce s-ar putea compara cu forma omului, dar numai cu o formă. Pentru privirea spirituală, Pământul – spun bine Pământul – se metamorfozează și trece de la forma sa sensibilă exterioară la cea a unei ființe omenești cu brațele întinse în formă de cruce, și care apare în mod clar ca masculin și feminin. Cercetătorul spiritual vede Pământul din timpul care a precedat coborârea lui Hristos sub înfățișarea de om cu brațele în formă de cruce. Aceasta amintește de uimitoarea vorbă reținută de Platon din Misterii și care spune că sufletul lumii este răstignit pe crucea corpului lumii. Aceste cuvinte nu sunt altceva decât redarea acelei imagini care se oferă privirii spirituale. Când Hristos moare pe cruce, Pământul a trecut din simplă formă în realitate.
Pentru timpul dinainte de Hristos, Pământul apare vederii spirituale ca simplă formă. Pentru timpul de după Hristos, el apare ca fiind revitalizat de principiul Hristos. Când acest principiu s-a unit cu Pământul s-a întâmplat ceva asemănător cu plecarea Lunii: viața a pătruns în ceea ce altfel ar fi rămas o simplă formă. Toate timpurile vechi, dacă sunt cercetate în mod corect, au făcut referire la Hristos, anunțând Evenimentul hristic. Așa cum omul modern se referă la Hristos ca la o ființă care a intervenit la un anumit moment în evoluția umană, inițiații timpurilor precreștine au anunțat mereu că Hristos va veni; ei indicau semnele care-L anunțau și le permiteau să prezică venirea Sa. Dar nimic nu a putut anunța mai bine venirea lui Hristos decât viziunea măreață, care se oferea în anumite condiții privirii spirituale potrivit căreia Pământul dispărea sub forma sa fizică și care contempla sufletul lumii crucificat pe corpul lumii. Înțelepții din India primitivă povesteau că în momentul când se deschidea privirea clarvăzătoare ei descopereau, sub munții Pământului, aproape de centrul Pământului, o cruce pe care era întinsă o ființă masculină și feminină, purtând gravată pe partea sa dreaptă simbolul Soarelui, pe partea sa stângă simbolul Lunii, și pe restul corpului continentele și oceanele care formează Pământul. Este viziunea clarvăzătoare pe care vechii înțelepți ai Indiei au avut-o privind această formă care aștepta ca Pământul să fie vitalizat de principiul Hristos. Vechii înțelepți ai Indiei dovedeau prin acest anunț profetic al Evenimentului hristic că dacă pătrundeau mai adânc prin clarvedere puteau spune că Hristos va veni, deoarece lucrurile la care se refereau erau aici. Din această cauză, acolo unde atinge regiunile superioare, înțelepciunea cea mai veche devine profeție; ea contemplă evenimentele din viitor. Tot ce există în viitor este efectul prezentului; și realitățile spirituale ale viitorului certifică deja pentru vederea spirituală existența lor în prezent. Evenimentul hristic nu a fost prevăzut în mod abstract, exterior, el s-a revelat spiritului clarvăzător prin aceea că pentru viața lui Hristos, care s-a unit la un anumit moment al istoriei cu viața Pământului, se prezenta forma sufletului lumii pe crucea corpului lumii.
Înțelepciunea tuturor timpurilor se află în consonanță intimă când se privesc lucrurile până în fundamentul lor. Plecând de la cele discutate azi, va trebui să abordăm înțelepciunile diferitelor epoci și ne vom strădui să le luminăm, astfel ca ele să poată apărea în adevărata lor formă.
