În cele două conferințe precedente am subliniat că privirea suprasensibilă poate vedea entitățile spirituale care se află dincolo de detaliile lumii exterioare percepute de simțuri și că, în consecință, începând cu un anumit grad de dezvoltare spirituală de inițiere, ceea ce se numește în mod obișnuit foc, aer, apă etc. se metamorfozează într-o substanță vie, însuflețită, spirituală. Am menționat în mod special că dincolo de manifestările și evenimentele vieții noastre, în măsura în care se desfășoară în lumea fizică, sunt de asemenea ascunse entități spirituale. Atunci ne putem întreba: Dacă conștiența suprasensibilă percepe aceste ființe spirituale peste tot unde simțurile noastre obișnuite intră în contact cu fenomene de căldură, de culoare etc., astfel încât am avea în fața noastră lumea sub două forme: pe de o parte lumea sensibilă exterioară și pe de altă parte lumea spirituală? Iar în privința vieții sufletului: Percepem noi pe de o parte senzații, sentimente, fapte de conștiință, idei, și pe de altă parte dincolo de acestea ființe spirituale? Sau este adevărul un altul, adică: Nu cumva lumea spirituală nu se acoperă în întregime în manifestările sale exterioare cu lumea sensibilă? Am putea formula întrebarea și altfel: Când plecăm de la ceea ce este manifestare exterioară în lumea fizică, găsim noi oare toate entitățile spirituale posibile sau mai există alte entități care nu-și găsesc exprimarea în lumea fizică? Noi punem această întrebare și iată cum răspunde la ea conștiența suprasensibilă: Este adevărat că dincolo de fiecare percepție exterioară se află o ființă sau un fapt spiritual, dar pentru conștiența spirituală există ființe și fapte ale lumii spirituale care i se revelează pe măsură ce ea se ridică în lumile superioare și care nu au expresie în planul fizic. Există, așadar, pentru inițiat și alte experiențe decât cele care își aruncă umbra, care o proiectează în lumea fizică. De asemenea, există ființe și fapte spirituale care nu-și proiectează imaginea în viața noastră interioară și deci nu se exprimă în faptele cunștiinței și ale gândirii, în sentimente și senzații etc. Am putea rezuma ceea ce am spus până aici, afirmând că lumea spirituală se revelează conștienței superioare ca fiind mult mai bogată decât ar presupune-o înfătișarea sa exterioară în lumea fizică. Acesta nu este, probabil, un lucru extraordinar pentru cea mai mare parte dintre dumneavoastră, dar el trebuie adus o dată clar în conștiența noastră. Trebuie să ne înțelegem că nu există numai fenomene și entități spirituale mascate, așa cum, de exemplu, focul ascunde spiritele elementelor ale focului, ci și realități spirituale care ne sunt total ascunse. Este necesar să facem deosebire între cele două categorii, pentru a continua studiul nostru și pentru a ne reprezenta cu mai multă precizie unele aspecte abordate ieri.
Am menționat ieri că există entități spirituale care corespund cu ceea ce numim conștiință. Așadar, pentru toate realitățile interioare există entități spirituale. Mai observam, la sfârșitul expunerii mele, că mitul grecesc avea o înțelegere clară a faptului că acele ființe spirituale care se revelează astfel sunt prezentate ca animatori și stimulatori ai vieții noastre sufletești în forma Eriniilor și că ele aparțin unei generații de zei și de spirite mai vechi decât cele care ne apar dincolo de fenomenele exterioare. Din această cauză, cei care vorbeau despre Erinii spuneau că ele aparțineau unei rase divine mai vechi decât zeii populari ai grecilor, care consideraseră justă răzbunarea lui Oreste. Trimiterea Eriniilor părea să fie fapta unei inteligențe superioare menită a corecta ceea ce zeii populari, care nu erau altceva decât expresia mitică a entităților aflate dincolo de lumea sensibilă, hotărâseră a fi drept. Este vorba aici de una din faptele cele mai importante ale întregii evoluții și noi o vom analiza astăzi mai îndeaproape.
Reamintiți-vă ce a precedat apariția Pământului nostru. Știți că Pământul a trecut mai întâi prin stadiile Vechiul Saturn, Vechiul Soare și Vechea Lună. Acei dintre dumneavoastră care au urmărit expunerile noastre asupra acestor subiecte cunosc că tot ceea ce se întâmplă în cursul evoluției Pământului în cele patru regnuri: mineral, vegetal, animal și uman se datorează unei veritabile legiuni de entități spirituale care se află pe cele mai diferite trepte de evoluție. Cele care ne trimit din Soare efectele lor binefăcătoare se află la un anumit nivel de evoluție, în timp ce în spatele evoluției Pământului se ascund alte entități care au separat la momentul potrivit Luna. Toate aceste ființe intervin în structurarea evoluției noastre, în structurarea diferitelor regnuri care fac parte din această evoluție, astfel încât fenomenele care ne înconjoară sunt de fapt expresia unei spiritualități bogat articulate. Puteți ușor să vă reprezentați că au existat regnuri spirituale tot atât de complexe în cursul evoluției Vechiului Saturn, a Vechiului Soare și a Vechii Luni. Nu trebuie să încercăm să le înțelegem inventând denumiri care ar fi permanent valabile pentru diferitele entități. Numele de care ne putem servi nu desemnează în general individualități, ci desemnează, totodată, și demnități sau funcțiuni. Astfel, când întrebuințăm un nume pentru a desemna o ființă care a acționat pe Vechiul Soare, nu-l mai putem folosi și pentru a caracteriza acțiunea pe care o exercită acea ființă mai târziu pe Pământ, căci între timp ea a avansat. Vedeți deci că trebuie să ne exprimăm foarte exact, dacă urmărim atingerea realității în domeniile spiritualului.
Pământul nostru actual nu a fost precedat numai de trei încarnări planetare, ci și de trei universuri spirituale, de trei mari regnuri cosmice, puternice, care se desoebesc între ele în mod esențial. Când se cercetează fazele Vechiului Saturn, ale Vechiului Soare și ale Vechii Luni, se constată un element pe care nu l-am putea compara cu nimic din ceea ce are un nume pe Pământ. Nu putem vorbi în acest caz decât în mod comparativ.
Vă amintiți, desigur, când v-am spus că evoluția Vechiului Saturn a fost, în esență, o evoluție a căldurii, a focului. Pe Soare, această căldură s-a densificat în aer, pe Vechea Lună aerul s-a condensat în apă și numai pe Pământul actual a apărut elementul solid numit pământ. Dar dacă ați vrea să legați evoluția căldurii și focului Vechiului Saturn de noțiunea actuală de căldură nu v-ați putea face despre Saturn o idee cu totul justă, căci acel foc era fundamental diferit de focul nostru pământesc. Nu puteți compara focul lui Saturn cu focul pe care-l obțineți din arderea lemnului sau cu cel folosit la topirea metalelor; singurul lucru pe care-l putem compara în zilele noastre cu focul Vechiului Saturn este focul care străbate sub formă de căldură propriul dumneavoastră sânge. În acest foc viu, am putea spune, în această căldură care este în același timp ceea ce vă dă viață, există o substanță comparabilă cu substanța unică din care era constituit Vechiul Saturn, pe când focul fizic actual este un derivat, un produs tardiv al focului Vechiului Saturn; această formă pe care o percepeți cu ochii fizici în lumea exterioară, în fapt, a apărut abia pe Pământ. Numai căldura sângelui nostru ne reamintește fizic ceea ce exista în timpul evoluției fizice pe Vechiul Saturn. Vedeți deci că noi nu avem decât puține elemente de comparație pentru a înțelege, plecând de la experiența actuală, stadiile anterioare de evoluție.
Trebuie să vă fie clar că tot ceea ce exista pe vremea Vechiului Saturn, a Vechiului Soare și a Vechii Luni reapare într-un anumit mod în cursul evoluției Pământului, însă transformat. Ceea ce exista pe Vechiul Saturn în stare de germene și s-a dezvoltat în cursul fazelor solară și lunară se află și în evoluția noastră pământească; vedem tot ce s-a dezvoltat în cursul celor trei etape succesive, în transformările pe care le-au suferit în cursul evoluției Pământului, dar putem spune din ce perioade evolutive anterioare provin. Vechile încarnări planetare sunt într-un anumit fel încifrate în Pământul nostru.
Să examinăm mai îndeaproape modul în care s-au infiltrat aceste lucruri în evoluția Pământului, lumea acestei misterioase comprimări. Încercând să vă reprezentați ce a fost pus în discuție în conferințele precedente, puteți spune că Pământul, Soarele și Luna formau odinioară un singur corp. Toate ființele spirituale, toate substanțele fizice care au fost prezente în timpul Vechiului Saturn, al Vechiului Soare și al Vechii Luni, dar și toate entitățile spitiruale care au acționat în aceste etape se aflau și în acest corp. Toate aceste realități coexistau la începutul epocii pământești, astfel că noi putem caracteriza acest început astfel: mai întâi Pământul a preluat în sine rezultatul celor trei perioade precedente, împreună cu toate ființele spirituale aflate pe diferite trepte de dezvoltare. Toate acestea trăiau atunci pe Pământ. Dar dacă vă reprezentați că aceste entități au diferite trepte de evoluție puteți să spuneți: Cel care contemplă acest Pământ trebuie să poată face deosebirea între cele trei categorii de ființe și substanțe. El trebuie să-și poată spune, referitor la începutul evoluției Pământului: Aici este ceva care nu putea lua naștere decât datorită faptului că a existat cândva stadiul Saturn sau stadiul Soare sau stadiul Luna, care au precedat condițiile Pământului nostru. Așadar, evoluției Pământului i-au premers trei stări anterioare, care se regăsesc în corpul Pământului la începutul evoluției terestre.
Acest fapt pe care eu îl evoc aici în fața privirii dumneavostră spirituale a fost cunoscut de oamenii pe care o veche conștiență instinctivă îi punea în contact direct cu secretele lumii spirituale, și dacă cifra 3 este considerată ca o cifră caracteristică lumilor superioare, în ochii celor care aveau în vedere realitățile concrete și nu niște abstracțiuni, lucrurile înseși și nu concepte, era evident că Pământul nostru conținuse în sine moștenirea Vechiului Saturn, a Vechiului Soare și a Vechii Luni. Aceasta este ceea ce se numește Trinitatea superioară, Trinitatea premergătoare Pământului. Vechii inițiați priveau spre timpurile vechi în care tot ce este pământesc mai era încă spiritual, și spuneau: Tot ce a devenit solid pe Pământ a fost precedat de alte stări elementare. Înainte de a se adăuga ca al patrulea element la cele trei stări anterioare, Pământul a fost precedat de aceste trei stări; este elementul originar căruia își datorează existența tot ceea ce este pământesc. O Trinitate pe care o desemnăm prin expresiile noastre obișnuite – Saturn, Soare și Lună – a precedat Pământul nostru. Dar ce se întâmplă cu evoluția pământească? Ei bine, această Trinitate a continuat să evolueze până la stadiul nostru pământesc. Când se vorbește de așa-numita Trinitate superioară, această expresie desemnează, în mod concret, acele trei stări anterioare ale Pământului; când se evocă cifra 4, vrem să vorbim de aceste trei stări așa cum ele s-au transformat treptat pentru a putea prelua și Pământul însuși. Iată de ce toți cei care erau în legătură, printr-o conștiență instinctivă, cu evenimentele lumii spirituale resimțeau secretul devenirii Pământului în raportul trei la patru; ei știau că Pământul nostru, fiind a patra încarnare planetară, a preluat în el cele trei încarnări precedente, care au evoluat până la starea lor finală; dar trebuia ca trei din aceste stări anterioare să se dezvolte până la niveluri din ce în ce mai înalte încă înaintea Pământului. Deci se privea cu sfială sacră la ceea ce devenise patru spre trei, și se spunea: Cele trei – Saturn, Soare, Lună – sunt temelia celor patru, care exprimă faza noastră de evoluție; este evident că expresiile Saturn, Soare, Lună, pe care le întrebuințez eu astăzi, nu sunt cele de care s-a servit conștiența instinctivă.
Dacă urmărim cursul evoluției noastre pământești, ne putem întreba cum participă diferitele entități spirituale la ea. Această evoluție constă în aceea că mai întâi s-a separat Soarele de Pământ, iar apoi Luna. Anumite entități separă Soarele de Pământ, altele separă Luna de Pământ. În ambele procese sunt implicate entități spirituale care le dirijează. Unele scot Soarele din Pământ, iar altele scot Luna din Pământ. Cum se implică diferitele entități spirituale, cele ale Vechiului Saturn, ale Vechilui Soare și ale Vechii Luni în aceste evenimente? Ele se află pe trepte diferite de evoluție; participă deci la evoluție în mod diferit. Noi întâlnim mai întâi ființele spirituale care au realizat o evoluție mai ales pe vechiul Soare, evoluție care a fost tot atât de importantă pentru ele cum este pentru om etapa pământească; evoluția lor s-a realizat astfel încât vechiul Soare a fost ales pentru a le servi drept cadru, fiindcă ele erau adaptate vechiului Soare și făceau parte integrantă din el. Acestea sunt acele entități care au extras Soarele din Pământ și în cursul epocii pământești, pentru că ele erau încă din timpul Vechiului Soare atât de strâns unite cu Soarele cum este unită ființa omenească actuală cu Pământul. Ele ajunseseră atât de departe, încât aveau nevoie de Soare pentru a continua să progreseze. O dată cu separarea Soarelui și spiritele Soarelui au părăsit Pământul, pentru a exercita din afară influența lor asupra lui. După plecarea lor, au mai rămas pe Pământ spiritele saturniene și cele lunare. Printre acestea erau acum spiritele lui Saturn, care ajunseseră atât de departe în evoluția lor, încât puteau să ghideze și să dirijeze plecarea Lunii din corpul Pământului. Maturitatea acestor spirite se explică prin faptul că, într-o anumită privință, ele precedaseră spiritele solare și înfăptuiseră încă pe Vechiul Saturn evoluția spiritelor solare pe Soare. Iată de ce ele au fost capabile să extragă Luna din Pământ și să stimuleze prin aceasta dezvoltarea omului, să vitalizare din interior ființa omenească, care altfel s-ar fi solidificat, mumificat.
Se poate deci spune că plecarea Soarelui a fost opera spiritelor solare, iar plecarea Lunii a fost fapta spiritelor saturniene. Soarele este simbolul cosmic al acțiunii spiritelor solare; Luna al acțiunii spiritelor saturniene. Cu Pământul rămân spiritele Vechii Luni.
În zilele următoare, va fi util să focalizăm un moment bine definit al evoluției Pământului. Mă refer la cel în care Luna s-a desprins de Pământ. Pământul a rămas atunci singur, deoarece Soarele se separase de el anterior. Pământul se afla într-o anumită stare, diferită de cea în care este el astăzi. Dacă în timpul separării de Lună Pământul ar fi fost ceea ce este astăzi, acest episod nu ar fi fost necesar; în comparație cu starea prezentă, când este acoperit cu regnurile mineral, vegetal, animal și fizic-uman, el ar fi imperfect: nimic din toate acestea nu exista; continentele nu erau încă separate unele de altele și totul era haotic. Trebuia ca evoluția să-și urmeze cursul. Dacă ați cerceta evoluția cu privirea clarvăzătoare, ați căuta în zadar în acel moment minerale sau un covor vegetal ca cel de astăzi, forme animale și umane așa cum le cunoaștem noi, căci apariția acestora se datorează faptului că Soarele și Luna își exercită acțiunea din afară. Dacă aceste corpuri cerești au părăsit Pământul, este pentru a putea acționa asupra lui din afară. Pământul s-a acoperit ca prin minune de forme care puteau apărea datorită acțiunii Soarelui și Lunii, și anume tot ceea ce noi vedem astăzi în jurul nostru. Când vorbim de momentul în care Luna a părăsit Pământul, trebuie să ne reprezentăm un Pământ imperfect și haotic. Progresiv, Pământul s-a acoperit de formațiuni pe care le percepem astăzi în jurul nostru cu simțurile fizice: plantele, speciile animale și neamul omenesc. Toate acestea prosperă și se dezvoltă gratie influenței entităților care acționează de pe Soare și Lună. Cele de pe Soare își exercită influența asupra formelor exterioare: minerale, plante, animale și oameni fizici; cele de pe Lună stimulează în mod deosebit viața psihică a animalelor și a omului. Evoluția Pământului este deci stimulată din exterior de aceste entități. Acest tablou schițat în puține cuvinte caracterizează evoluția Pământului în timpul a ceea ce se numește epoca lemuriană și o parte din epoca atlanteană. Doar în cursul epocii atlanteene Pământul a început progresiv să ia aspectul pe care îl are astăzi. Noi trebuie deci să distingem, în evoluția pământească, un Pământ haotic anterior plecării Lunii și un Pământ organizat care a primit influența ființelor spirituale din ambianța sa.
Nu este nevoie să recurgem la informațiile transmise de istorie pentru a expune aceste fapte. Presupuneți că datorită unui eveniment oarecare s-ar fi pierdut tot ce au creat inițiații venerabilei Indii vechi, cunoștințele magilor Persiei, cunoștințele caldeenilor, ale Misteriilor Greciei; admiteți că s-ar fi pierdut toate documentele egiptene, până în epoca noastră; că nu ne-ar fi parvenit nici o scriere care să ne comunice ce se spunea odinioară în legătură cu bazele spirituale ale evoluției noastre pământești! Ei bine, cu toate acestea, nu ar fi pierdută posibilitatea de a dezvolta în zilele noastre cunoașterea suprasensibilă. Astfel, tot ce s-a spus până acum ar putea fi regăsit prin investigare spirituală, fără nici un document istoric. Ne găsim în fața unei cunoașteri care poate fi obținută în epoca noastră plecând de la elementele originare, în același fel cum pot fi învățate matematicile din sursele originare.
Acum, după ce am făcut un scurt rezumat al cuprinzătoarei științe a spiritului, ne vom referi la un exemplu particular, pentru a vedea cum ceea ce putem afla azi prin investigația suprasensibilă a existat în timpurile trecute. Desigur, s-ar putea folosi și o altă metodă, dar cea pe care noi am adoptat-o în acest ciclu de conferințe constă în compararea a ceea ce putem afla fără ajutorul documentelor istorice cu ceea ce ne transmite un document sau altul.
Ne vom întoarce la o personalitate istorică care a trăit într-o epocă relativ îndepărtată a evoluției spirituale grecești, o personalitate despre care istoria nu ne transmite decât puține lucruri (nici nu se știe cu certitudine la ce dată a trăit) și care, într-un anumit sens, i-a precedat pe toți ceilalți înțelepți greci: Pherekydes din Syros. El a trăit în perioada de dezvoltare spirituală greacă, numită epoca celor șapte Înțelepți, care a precedat tot ceea ce istoria menționează în general despre filosofia greacă. Istoria nu indică decât puține lucruri despre Pherekydes din Syros. Este însă interesant să luăm în considerare ceea ce se spune despre el. El este numit, printre altele, și învățător al lui Pythagoras. Lui i se pot atribui o bună parte din doctrinele pe care le găsim mai târziu la Heraclit, Platon și la alți filosofi de mai târziu. El a aparținut perioadei arhaice a istoriei grecești, de care se spune că a avut șapte Înțelepți, așa cum se precizează despre indienii din vechime că au avut șapte Rishi. Pherekydes a trăit în epoca celor șapte Înțelepți. Se povestește că acest filosof spunea că la baza întregii noastre evoluții se află trei principii, pe care el le numea Zeus, Cronos și Chthon. Ce corespunde acestor trei denumiri? Dacă ne străduim să clarificăm ce înseamnă ele, aflăm că, evident, Cronos nu este decât un alt nume pentru Vechiul Saturn; este unul și același lucru. Pentru Pherekydes, Cronos reprezintă suma totală a entităților spirituale și divine pe care noi le situăm în sfera lui Saturn. Tot ceea ce face parte din sfera Vechiului Saturn, toate ființele care au contribuit la evoluția Pământului, care au fost capabile să separe Luna le aflăm în Cronos-Saturn.
Zeus este un termen, un nume a cărui utilizare este fluctuantă în timpurile străvechi. Prin el se desemnează individualități spirituale aflate pe cele mai diverse trepte de evoluție. Dar cei care au cunoscut inițierea în Grecia antică au văzut întotdeauna în Zeus ghidul spiritelor solare. Zeus este ceea ce trăiește în acțiunile pe care Soarele le exercită asupra Pământului. Pheriekydes din Syros desemnează ca sferă a lui Zeus pe cea a spiritelor solare, treapta a doua. Chthon desemnează starea în care se afla Pământul când Luna s-a separat de el, starea haotică în care nici o plantă, nici o specie animală, nici o rasă umană nu popula încă Pământul. Pherekydes din Syros spunea ceva uimitor: Aceste trei principii – Zeus, Cronos și Chthon – se află la temelia evoluției noastre pământești. Ceea ce a devenit Pământul s-a realizat prin acțiunea conjugată a acestor trei principii, a acestei Trinități originare, sacre, care provine din stările anterioare ale Pământului. Vechiul înțelept grec cunoștea deci această Trinitate și pe ea o descria prin cele trei nume care-i erau familiare. Înțeleptul ne zugrăvește apoi continuarea evoluției. În acele timpuri îndepărtate, nu exista obiceiul de a descrie aceste realități în termenii seci și prozaici pe care îi cunoaștem în prezent; se întrebuințau mai curând reprezentări colorate pentru ceea ce se contemplase și percepuse în spirit. Pherekydes din Syros ne spune deci: Chthon a devenit Geea, Pământul (ceea ce se numește astăzi Pământul), datorită ofrandei lui Zeus, pe care l-a acoperit cu veșmântul său. O expresie admirabilă pentru acea evoluție pe care v-am rezumat-o acum în puține cuvinte. Pâmântul era singur; în afara lui erau Soarele și Luna, împărățiile spirituale ale lui Zeus și Cronos. Atunci Soarele, care se separase primul, a început să acționeze asupra Pământului. Era un fel de fecundare a Pământului în starea sa haotică, sau, pentru a vorbi ca vechii înțelepți greci, o fecundare a lui Chthon prin Zeus. Căldura și lumina solară au fost trimise în lumea fizică și prin ele s-au putut exercita efectele benefice ale împărătiei lui Zeus, care fecundează totul. Pământul a primit atunci ofranda regească. El s-a acoperit cu veșmântul său, și acest veșmânt nu este nimic altceva decât învelișul său de forme vegetale, animale și omenești fizice care a acoperit atunci Pământul. Chthon s-a transformat în Geea, datorită darului pe care i l-a făcut Zeus și cu care Pământul s-a înveșmântat.
În aceste remarcabile exprimări în imagini, în această frumoasă limbă, vedem ce poate găsi conștiența suprasensibilă actuală în vremea în care trăiau cei șapte Înțelepți ai Greciei, când actiona Pherekydes din Syros, despre care abia dacă s-a păstrat ceva mai mult decât datele exterioare pe care vi le-am prezentat. Însă cel care luminează ceea ce a spus acest înțelept cu ce ne poate oferi în prezent investigația suprasensibilă va vedea că el n-ar fi putut descrie faptele în mod atât de pertinent încât cercetatrea suprasensibilă actuală să le confirme, dacă n-ar fi avut el însuși cunoștință despre toate acestea. Știința lui Pherekydes din Syros se datorează faptului că el beneficiase de ceea ce se numește o inițiere feniciană.
El a fost inițiat în templele anticei Fenicii, de unde a adus în Grecia ceea ce-i era permis să facă cunoscut. În felul acesta au venit din Orient unele învățături care acolo erau în concordanță cu restul înțelepciunii orientale.
Prin aceasta eu nu am vrut decât să vă dau un exemplu, și am mai putea da multe altele despre modul în care se poate regăsi la vechii înțelepți – dacă știm să-i citim corect – ceea ce cercetătorii suprasensibilului pot descoperi astăzi fără a recurge la tradițiile istorice. Prin acest exemplu, noi nu ne-am întors foarte departe în istoria omenirii. Multe exemple arată că învățăturile care pot fi descoperite astăzi ca fiind primordiale pot fi regăsite sub forme echivalente în epoci îndepărtate, cu condiția să știm cum să descifrăm expresiile. Totuși ar fi un lucru cu totul greșit dacă, luminând înțelepciunea orientală cu ceea ce poate fi obținut azi în lumea occidentală, am epuiza-o pe prima și am spune pur și simplu: Găsim în Orient cutare părere despre evoluția cosmică – la fel vorbim și noi astăzi; în felul acesta aflăm că în vremea lui și Pherekydes din Syros și în epoca egipteană, pe timpul magilor caldeeni și în vremea Indiei antice, situația era aceeași. Dacă am considera că aceasta este singura posibilitate, s-ar putea afirma: Înțelepciunea pe care o cultivăm noi astăzi o regăsim sub formele cele mai diverse peste tot unde au trăit oameni care au năzuit spre înțelepciune; este una și aceeași înțelepciune pretutindeni! Acestui mod de afirmare, într-o formă abstractă nu i se poate obiecta nimic, căci totul este exact. Dar trebuie spus că aceasta nu este decât o parte a adevărului. Așa cum creșterea plantei nu constă în a produce mereu aceleași organe, de la cea mai adâncă din rădăcinile sale până la fructe, ci apar mai întâi frunzele verzi, apoi petalele colorate, staminele, pistilul și așa mai departe, așa cum planta metamorfozează forma produselor sale și le conduce spre stadii din ce în cea mai înalte, la fel stau lucrurile și cu progresul vieții omenești pe Pământ. Oricât ar fi de adevărat că aceleași comori de înțelepciune apar sub formele cele mai variate, există totuși o evoluție a acestor înțelepciuni; și ar fi cu totul fals să spunem că în epoca indiană veche ar fi fost prezente lucrurile pe care le cunoaștem astăzi. Tot atât de puțin corect ar fi dacă am afirma că într-o plantă se întâmplă același lucru în floare ca și în rădăcină. Putem spune că în ele acționează aceeași forță, dar aceasta nu poate fi recunoscută în realitatea sa decât dacă i se urmărește dezvoltarea, astfel încât recunoaștem un progres al tainelor care se află la baza evoluției omenirii. Categoric, învățământul care a fost dat odinioară, în timpurile care au urmat după marea catastrofă atlanteană, poate fi dat și astăzi; cel pe care l-a dat Pherekydes din Syros mai poate fi, de asemenea, dat și astăzi, dar evoluția Pământului și a omului s-au îmbogățit de atunci și a căpătat nuanțe noi.
Evocam ieri momentul esential care-l reprezintă pentru omenire impulsul lui Hristos, introducând în procesul evoluției pământești un element care nu poate fi comparat cu nimic asemănător, care este absolut unic. În legătură cu aceasta mi s-a făcut următoarea obiectie: Nu ar fi totuși nedrept ca atâtea milenii să se fi scurs înainte de apariția lui Hristos și atâția oameni să nu fi putut cunoaște înțelepciunea deplină? Cum a putut să-i fie refuzată omenirii precreștine această înțelepciune? Noi putem, desigur, recunoaște ca fiind echitabil, în comparație cu justiția universală, faptul că formele adevărului se schimbă – spun unii – dar nu se adaugă noi adevăruri, deoarece atunci ar trebui să credem că o înțelepciune mai înaltă a fost rezervată oamenilor care erau destinați să trăiască după Hristos. Eu nu aș menționa aici această obiecțiune, dacă ea n-ar fi fost realmente exprimată, deoarece se poate înțelege că acest lucru se spune în multe locuri, dar nu de cei care se ocupă de știința spiritului; este evident că oamenii care s-au încarnat după Hristos sunt aceiași cu cei care au trăit înaintea Lui; ei parcurg încarnări succesive, și ceea ce n-au putut învăța înainte de venirea lui Hristos pe Pământ, sunt chemați să învețe după ce a avut loc acest Eveniment. Cel care consideră că omul se încarnează în epoci diferite pentru a relua mereu aceleași lucruri nu crede în mod serios, cu sentimentul și cu toată viața sufletului, în reîncarnare; a crede în reîncarnare înseamnă a-i înțelege scopul și sensul și faptul că nu este în zadar să revenim în vieți succesive; acest lucru este necesar pentru a putea învăța, pe Pământ, mereu ceva nou. Dacă așa stau lucrurile, trebuie ca pe Pământ să se reverse mereu o viață nouă; trebuie să descoperim realități noi de fiecare dată când revenim pe Pământ. A spune că aceleași adevăruri reapar în diferitele concepții despre lume este o abstracție. Ceea ce este concret, adevărat, este că aceste comori de înțelepciune evoluează și iau forme din ce în ce mai înalte, până ce apare pe Pământ ceea ce este matur pentru a trece la o altă stare de evoluție, la fel cum Saturn, Soarele și Luna au trecut în stadiul Pământ. Nu este o simplă repetiție, ci un adevărat progres, acesta este aspectul cel mai important.
În aceasta constă deosebirea dintre modul de gândire oriental și cel occidental. Potrivit sarcinii și misiunii occidentului, cel din urmă este inseparabil de o concepție într-adevăr istorică, concretă, a evoluției terestre. Iar concepție istorică este numai cea care vede progresul și nu repetarea aceluiași lucru. Noțiunea de istorie a intrat în evoluția omenirii prin Occident. Aici a învățat omenirea mai întâi să conceapă lucrurile în mod istoric și nu ca o simplă revenire veșnică. Dacă printre noi ar apărea cineva care să nu fie pătruns de ideea progresului istoric și ar adopta în mare măsură un mod de gândire oriental, al cărui adevăr nu este deloc pus sub semnul îndoielii prin aceasta, deși spunem că trebuie să i se adauge concepția istorică, s-ar putea ca el să piardă sensul istoriei și ar apărea o întrebarea uimitoare: În fond, la ce bun această eternă repetiție a acelorași lucruri? Aceasta este chestiunea pe care și-a pus-o Schopenhauer, căruia îi lipsea sensul profund și real al istoriei. În cadrul vieții spirituale moderne, el a fost unul dintre cei care, pentru gândirea exoterică, au împrumutat multe din învățăturile orientale. Dar este stabilit că un adevăr superior nu infirmă cu nimic un adevăr de ordin inferior; și noi acceptăm în totalitate ceea ce se afirmă de pe poziția anistorică. Ceea ce facem noi este să ridicăm acest adevăr mai puțin important spre un nivel mai înalt, iar în acest caz luminăm gândirea orientală cu ajutorul luminii Occidentului [Nota 1].
Aș vrea să ilustrez printr-un exemplu ceea ce tocmai v-am redat in abstracto. Din cele spuse ați înțeles că putem regăsi sub o altă formă, în timpurile vechi, datele investigației suprasensibile moderne. Noi putem proiecta o lumină asupra trecutului numai dacă o luăm din prezent. Ne vom referi, așadar, din nou la o personalitate, o individualitate spirituală. Mai târziu vom mai discuta diferite amănunte ale acestui domeniu, dar astăzi vom scoate în evidență un singur aspect. Dacă ne întoarcem în timp, când în învățăturile care circulau era prezentă ca ecou înalta și sublima întelepciunie a Rishilor, întâlnim printre numele de zei și pe cel al lui Indra. Care este ființa numită Indra în timpurile vedice? Cel mai bun mod de a răspunde la această chestiune din perspectiva științei spiritului modernă este de a caracteriza din nou, acum, modul în care în zilele noastre ne putem face, prin cercetarea suprasensibilă, o idee despre această ființă care există într-adevăr.
Noi am subliniat că dincolo de tot ceea ce ne înconjoară în universul exterior, dincolo de foc, de aer, de apă și de pământ, se află entități spirituale. Când lăsăm să acționeze asupra noastră, în primul rând asupra simțurilor noastre, focul sau aerul, noi percepem manifestarea exterioară a acestor entități. Putem căuta, ridicându-ne din lumea fizică în lumea astrală, prin vederea suprasensibilă, ceea ce se află dincolo de percepțiile noastre fizice din viața curentă. Întâlnim atunci numeroase entități pentru care aerul este manifestarea exterioară, și care lucrează împreună în mediul nostru spiritual pentru a produce în mod exterior fenomeneie atmosferice fizice. Dacă ne întrebăm cum se prezintă regnul spiritual de dincolo de aer, când îl privim în lumea sufletească, întâlnim pe acest plan un mare număr de entități spirituale care nu coboară până în planul fizic, care se manifestă acolo sub formă de aer, care ne apar pe planul astral ca individualități. O anumită entitate este cea mai puternică. Ea mai există încă în zilele noastre; este cea care în India antică a fost numită Indra. În același timp ea este implicată în întreaga organizare a proceselor noastre respiratorii. Dacă noi putem respira astăzi, o datorăm activității sale. Putem privi spre ea și să-i spunem: Ție, o Indra, îți datorez eu că posed instrumentul respirației așa cum îl avem, ca oameni. Dar activitățile unei asemenea ființe nu se limitează la acest singur aspect; ele sunt ramificate, astfel că ființa omenească îi mai datorează încă multe alte lucruri și ea poate de asemenea să-i spună: O, zeule Indra, tu care mi-ai dat posibilitatea să respir, ție îți datorez și forța care străbate mușchii mei când, în război, îl înfrunt pe inamicul meu. El poate cere acestui Indra să-i dea forța de a învinge inamicul, deoarece are loc un transfer al funcției aceleiași zeități, pe care noi nu avem nevoie s-o numim din moment ce știm că ea este aici; tot prin ea fulgerul brăzdează norii, tunetul bubuie și apar fenomenele binefăcătoare care însoțesc furtuna. Și când în aceste împrejurări ne gândim să rugăm zeii, rugăciunea noastră urcă spre această ființă.
Vedem, astfel, că în lumea sufletelor exista în epoca vedică o anumită entitate care era denumită simplu Indra. Indra are tot atâta realitate pentru noi ca și pentru oamenii de atunci.
Și acum, un alt aspect. Aveți în vedere această entitate așa cum o considera realmente inițiatul din India antică atunci când se întorcea spre lumea sufletelor, și puneți-vă următoarea întrebare: Inițiatul timpului nostru vede oare această ființă exact în același fel? Trebuie să răspundem: El percepe tot ceea ce se putea vedea în acel timp din acest Indra, dar mai înțelege încă și altceva. Dacă priviți un om de patruzeci de ani puteți spune că acesta este același pe care l-ați cunoscut acum treizeci de ani, când avea zece ani; el nu și-a schimbat numele, dar intr-o anumită privință a devenit altceva. Și veți oferi o imagine a acestui om de patruzeci de ani dacă-l descrieți cum apărea la zece ani. Ceea ce spuneți despre el este întru totul exact, dar în treizeci de ani el a suferit o evoluție și trebuie să țineți cont de acest lucru pentru a-l descrie așa cum este în prezent. Credeți că omul evoluează în cursul diferitelor lui vieți și de la o încarnare la alta dar că ființele spirituale au rămas astăzi la nivelul la care erau când, în vremea Indiei antice, conștiența clarvăzătoare se îndrepta spre ele? Să nu fie zeii decât ceea ce au fost timp de milenii, mereu aceiași? În mod sigur nu. Putem cu drept cuvânt spune că Indra a evoluat din epoca când clarvăzătorii din India priveau spre el. De ce natură este această evoluție și cum ni se prezintă ea nouă?
Dacă ne îndreptăm conștiența clarvăzătoare asupra figurii lui Indra, remarcăm că la un anumit moment al evoluției sale se întâmplă ceva extraordinar. Repet: îndreptăm conștiența clarvăzătore în lumea sufletelor spre vechiul zeu hindus Indra și urmărim evoluția sa prin milenii. El primește la un anumit moment raze de lumină de la o altă ființă spirituală; prin aceasta, Indra este iluminat și ridicat la o treaptă superioară a evoluției sale. Este ca și când într-un moment din viața dumneavoastră învățați ceva important, datorită căruia deveniți un alt om. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat într-o zi cu Indra: el a primit lumina spirituală emanând de la o altă entitate divină. De atunci de la Indra radiază spre noi ceea ce exista și în vechiul Indra, dar este îmbogățit cu lumina spirituală care emană de la altă entitate. Noi putem da o indicație precisă asupra momentului istoriei omenirii când s-a produs ceea ce tocmai am descris. Zeul Indra exista în lumea sufletelor pe vremea când Hristos nu putea încă fi perceput în evoluția Pământului, dar când lumina care emana de la El începea deja să lumineze pe Indra. Această lumină spirituală nu-i parvine în mod plenar decât mai târziu, dar îi apare încă de atunci celui care este capabil să-l perceapă, dar altfel decât când nu reflecta încă lumina lui Hristos. Omul chemat să anunțe omenirii acest lucru va spune: Vechiul Indra prezenta pentru noi un mare interes; dar acum ne interesează ceea ce reflectă, ceea ce radiază de la Indra spre noi. Lumina pe care Indra o proiectează din acel moment în evoluția spirituală a Pământului nu este lumina sa proprie, ci ea reflectă lumina lui Hristos, așa cum Luna reflectă razele Soarelui. Lumina lui Hristos nu cade direct pe Pământ, ci este reflectată de Indra și nu permite încă să fie recunoscut în mod direct Hristos; așa cum lumina reflectată de Lună ne permite să recunoaștem că este lumina Soarelui a fost și lumina pe care Moise a vestit-o poporului său; el a numit lumina lui Hristos care este ca lumina solară reflectată de Lună, Iahve sau Iehova. Găsiți aici, deși sub o altă formă, ceea ce am subliniat în conferințele mele asupra Evangheliei Sfântului Ioan: Hristos se anunță cu anticipație, iar Iahve sau Iehova este numele acestei lumini a lui Hristos reflectată mai întâi de o veche divinitate, este Hristosul vestit în mod profetic.
Este ca și cum, în cursul evoluției Pământului, vechiul zeu Indra ar fi primit lumina lui Hristos și ar fi reflectat-o apoi spre Pământ. Prin faptul că Indra a fost atins de lumina lui Hristos, el parcurge o evoluție. Desigur, Indra nu a devenit Iehova. Nu trebuie să spuneți: Indra este Iehova. Dar veți putea înțelege că, așa cum Indra se manifestă în fulger și tunet, la fel se manifestă și Iahve sau Iehova în tunet și fulger, căci reflectarea se poate face numai în legătură cu entitatea care reflectă. Aveți aici un exemplu de felul în care evoluția spirituală se realizează în propria sa lume, așa cum se realizează evoluția oamenilor în lumea lor, și cum ființele spirituale nu prezintă același aspect când le contemplăm după milenii. Lumea spirituală nu este inactivă; ea are o istorie și istoria pământească este expresia exterioară a acestuia. În adevăr, toate evenimentele terestre își au cauza în evenimentele lumii spirituale și noi trebuie să înțelegem în detaliu ce evenimente se află la baza a ceea ce se întâmplă pe Pământ.
Am vrut să vă lămuresc printr-un exemplu ce înseamnă istoria vieții spirituale. Dacă rețineți că există înțelepciuni pe care le aflăm în prezent și pe care le regăsim când privim înapoi, dar cu nume, cu forme și cu expresii schimbate, că există o evoluție istorică, un progres în viața spirituală care se află la baza lumii fizice, atunci veți fi în posesia celor două principii juste care trebuie să stea la baza oricărei științe a spiritului, care vrea să influențeze asupra viitorului omenirii, care vrea să evolueze.
Vom vorbi din nou, mâine, despre revelația vieții divine unice sub diferitele sale forme, despre cunoașterea evoluției vieții divine spre forme din ce în ce mai înalte, și despre maturizarea progresivă a roadelor propriu-zise ale existenței cosmice.
NOTE
1. Această expunere, care pare a fi o digresiune, se datorează faptului că răspunde la afirmația, atât de frecventă în concepțiile mistice despre lume, după care diferitele religii care s-au succedat istoricește nu sunt în fond decât diferite transformări ale unei singure înțelepciuni primordiale.
