Astăzi, cu ocazia Adunării Generale [Nota 1], îmi revine sarcina să vorbesc despre o înaltă problemă a omenirii. După ce ne-am străduit în conferințele despre antroposofie [Nota 2] să punem un fundament care are rădăcinile mai mult în planul fizic, ne este îngăduit să vorbim astăzi despre cele ce aparțin lumilor superioare. Îngăduiți-mi să mai menționez o dată, ca o remarcă preliminară, că noi trebuie să ne obișnuim să vorbim și despre problemele mai înalte ale omenirii în așa fel încât să nu ne mulțumim cu datele unilaterale referitoare la lumea superioară, în sensul că se dă, în general, definiția conceptului de Bodhisattvas, despre care va fi vorba astăzi, iar apoi să se indice care este misiunea lor, ci noi vrem să ne obișnuim și aici să trecem din abstract în concret. Vom încerca să pătrundem cu idei și sentimente și astfel de probleme înalte cum este cea a entităților Bodhisattvas, idei și sentimente care ne-au devenit proprii printr-o considerare temeinică și plină de iubire a vieții, prin care noi primim realitățile nu numai ca pe o comunicare, ci le și putem înțelege într-o anumită măsură. De aceea, doresc să pornesc la aceste considerații de la aspectele cele mai simple, și să-mi stabilesc drept scop caracterizarea conceptului de Bodhisattva și a parcursului său prin lume, mai mult decât printr-o expunere schematică.
Noi nu putem de fapt deloc înțelege ce anume este un Bodhisattva dacă nu ne adâncim în mersul evoluției omenirii și nu lăsăm să apară dinaintea noastră câte ceva din ceea ce am auzit în anii care au trecut. Considerați pentru început realitatea progresului omenirii. După marea catastrofă atlanteană, omenirea a străbătut perioada vechii culturi proto-hinduse, unde Învățătorii omenirii au fost marii Rishi, apoi perioada culturii proto-persane, apoi perioada culturii egipto-caldeene, apoi perioada culturii greco-latine, până în vremea noastră, care este cea de-a cincea perioadă de cultură post-atlanteană. Aceste epoci de cultură au un sens prin faptul că ele constituie o înaintare a omenirii de la o formă de viață la alta.
Lucrurile stau așa că nu se desfășoară progresiv numai ceea ce este descris în istoria exterioară, ci, dacă vom cuprinde cu privirea intervale temporale mai largi, vom vedea cum se schimbă și se înnoiesc pe parcursul evoluției omenirii și toate sentimentele și senzațiile, toate conceptele și ideile. Căci ce sens ar avea să susținem ideea reîncarnării, dacă nu am ști că într-adevăr așa stau lucrurile în lume? Și de ce ar reveni sufletul nostru mereu într-un trup pământean dacă nu ar avea nimic nou de trăit și de simțit? Prin faptul că însușirile oamenilor și intimitățile vieții sufletești devin mereu altele, se transformă, este posibil ca sufletul nostru nu numai să urce ca pe o scară de la o treaptă la alta, ci de fiecare dată să existe pentru el ocazia de a prelua ceva nou în sine din afară, prin transformarea raporturilor de viață ale Pământului nostru. Sufletul nostru nu este condus de la o încarnare la alta numai datorită greșelilor și păcatelor sale karmice; ci prin faptul că Pământul se modifică în toate raporturile sale de viață este posibil ca sufletul nostru să preia mereu ceva nou din afară. De aceea, sufletul pășește înainte, de la o încarnare la alta, dar și de la un ciclu de cultură la alt ciclu de cultură.
Dar acest suflet nu ar putea progresa, nu s-ar putea dezvolta, dacă acele entități care au dobândit deja o evoluție superioară și care trec așadar, într-o anumită măsură, dincolo de gradul de evoluție medie a omenirii, nu s-ar îngriji ca mereu să se reverse ceva nou în cultura noastră pământeană, sau, cu alte cuvinte: dacă nu ar acționa mari Învățători care prin evoluția lor superioară pot prelua din lumile superioare trăiri și experiențe și le pot aduce jos, pe scena vieții culturale pământești. Astfel de entități au existat întotdeauna în evoluție Pământului – noi vorbim astăzi numai despre evoluția postatlanteană –, entități care au fost Învățătorii celorlalți oameni, și cărora li s-au dezvăluit izvoare superioare de simțire și posibilități de voire. Noi putem înțelege ființa unor astfel de Învățători ai omenirii numai dacă ne clarificăm cum a progresat omenirea însăși.
Ieri și astăzi l-ați auzit vorbind pe iubitul nostru Dr. Unger [Nota 3] în două conferințe admirabile despre Eu și despre Eu în raportul său cu non-Eul, sub raport filosofic și de teoria cunoașterii. Credeți cumva că cele rostite ieri și astăzi de către o ființă omenească, din gândirea omenească, ar fi putut fi auzite în această formă cu circa 2500 de ani în urmă? Nicăieri pe Pământul nostru nu a existat posibilitatea de a vorbi pe atunci sub forma gândirii pure, de exemplu despre „Eu”. Dacă presupunem că o individualitate ar fi vrut să se încarneze în existența Pământului nostru cu 2500 de ani în urmă, o individualitate care să-și fi propus înainte de întruparea sa să vorbească despre Eu în această formă specifică pe care tocmai ați ascultat-o, ea nu ar fi putut să o facă. Căci cel care crede că așa ceva ar fi putut fi spus în această formă cu circa 2500 de ani în urmă dintr-o gură omenească, acela nu cunoaște adevăratul progres și transformările din cadrul dezvoltării epocilor de cultură. Căci pentru a face posibil așa ceva nu este nevoie numai de o individualitate care-și propune să se întrupeze într-un trup omenesc, ci mai este nevoie și ca Pământul nostru să furnizeze în cadrul evoluției sale un trup omenesc care să aibă creierul în așa fel organizat încât adevărurile, care există într-o cu totul altă formă în lumile superioare, să se poată forma înlăuntrul acestui creier în ceea ce noi numim „gânduri pure”.[Nota 4] Căci forma în care a conferențiat ieri și astăzi Dr. Unger despre Eu, noi o denumim forma gândurilor pure. Iar cu 2500 de ani în urmă nu ar fi putut exista un creier omenesc – posibilitatea este total exclusă – care să fi putut fi un instrument care să coboare astfel de adevăruri în astfel de gânduri.
Ființele care vor să coboare pe Pământul nostru trebuie să folosească trupurile omenești pe care le produce stadiul actual al Pământului. Pământul nostru a produs de-a-lungul diferitelor perioade de cultură mereu alte trupuri, cu alte caracteristici, cu altă organizație lăuntrică, și abia în cea de-a cincea perioadă de cultură postatlanteană, a noastră, a devenit posibilă – deoarece neamul omenesc însuși produce astfel de trupuri în care se pot forma gândurile pure – exprimarea gândurilor pure. Nici în epoca greco-latină nu ar fi fost posibilă o astfel de considerare legată de teoria cunoașterii, deoarece pe atunci nu exista niciun instrument care să formeze, să modeleze aceste gânduri într-un limbaj inteligibil pentru oameni. Și tocmai aceasta este sarcina celei de-a cincea perioade de cultură postatlanteene, a perioadei noastre actuale: aceea de a configura treptat omul în privința organizației sale fizice drept un instrument în așa fel încât adevărurile să se poată revărsa în jos în gânduri tot mai pure, acele adevăruri care erau cuprinse în alte timpuri în cu totul alte forme decât în forma gândirii pure.
Să luăm un alt exemplu. Atunci când în ziua de azi un om se apropie de problema binelui și al răului, atunci când el urmează să înfăptuiască ceva, sau, dimpotrivă, să nu-l înfăptuiască, el vorbește despre faptul că există o voce lăuntrică, o voce care-i spune, întrutotul independent de vreo lege exterioară: Asta trebuie să faci, iar asta să nu faci! – Cel care ascultă de această voce lăuntrică percepe în ea un anumit impuls, un îndemn de a face ceva într-un anumit caz, și de a nu-l face, într-altul. Noi numim această voce lăuntrică „vocea conștiinței”. Cel care este de părere că perioadele individuale ale evoluției omenirii sunt foarte asemănătoare, ar putea crede că a existat întotdeauna o conștiință de când sunt oamenii pe Pământ. Dar nu este așa. Se poate dovedi chiar din punct de vedere istoric faptul că oamenii au început la un moment dat să vorbească despre conștiință. Iar acel moment este întrutotul evident. El se situează între cei doi tragedieni greci, Eschil [Nota 5], care s-a născut în secolul VI înainte de Christos, și Euripide [Nota 6], care s-a născut în secolul V. Înainte de asta nu veți găsi pe nicăieri ideea de conștiință. Nici la Eschil nu există încă ceea ce noi desemnăm drept voce lăuntrică, ci la el mai apare încă ceea ce este o manifestare astrală în imagini pentru om: Apar manifestări ce se apropie de om, ca ființe ce vor să se răzbune; furiile sau eriniile. Și a intervenit cândva momentul în care perceperea astrală a furiilor a fost înlocuită prin vocea lăuntrică a conștiinței.
Încă în perioada greco-latină, în care percepția astrală crepusculară mai exista încă la o mare parte a omenirii, cineva care săvârșise o nedreptate mai putea percepe cum nedreptatea sa crea configurații astrale în mediul său înconjurător, care îl umpleau cu spaimă și teamă față de nedreptatea comisă. Aceste configurații erau pe atunci educatorii. Iar când oamenii au pierdut ultimele resturi ale clarvederii astrale, această contemplare a fost înlocuită de vocea invizibilă a conștiinței, adică ceea ce era mai înainte afară a pătruns în suflet și a devenit una dintre forțele care se află acum în suflet. Aceasta provine din faptul că instrumentul exterior în care se încorporează omul s-a transformat de-a-lungul evoluției. Cu cinci mii de ani în urmă, un suflet omenesc nu ar fi putut percepe vocea conștiinței; atunci când săvârșea ceva nedrept, ci el percepea furiile. În felul acesta învăța pe atunci sufletul să intre într-un raport cu binele și cu răul. Apoi el s-a întrupat în repetate rânduri și, în fine, s-a născut într-un trup a cărui organizație era în așa fel încât în acest suflet putea apărea capacitatea conștiinței. Într-un ciclu viitor al omenirii vor exista alte capacități și alte forme de manifestare a sufletului.
Eu am subliniat adesea: Cel care înțelege cu adevărat antroposofia și nu se situează pe un punct de vedere dogmatic, acela nu va crede că forma în care este exprimată astăzi antroposofia ar fi veșnică, și că ea ar trebui să rămână așa pentru toată omenirea viitorului. Căci lucrurile nu stau așa. Peste 2500 de ani aceleași adevăruri nu vor mai putea fi vestite în formele actuale, ci ele vor fi turnate în alte forme, în funcție de instrumentul care va exista atunci. Dacă luați în considerare acest fapt, vă va fi limpede că în fiecare epocă trebuie să li se vorbească altfel oamenilor și că și față de marii Învățători trebuie abordată o altă poziție, în funcție de capacitățile omenești. Asta înseamnă însă că și acești mari Învățători ai omenirii trebuie să parcurgă o evoluție, de la un ciclu la altul, de la o epocă la alta. Găsim astfel ciclurile pe care le parcurge omenirea și regăsim, cumva situată deasupra acestora, o evoluție progresivă a marilor Învățători ai omenirii. Și la fel cum omul parcurge anumite trepte, în decursul cărora ajunge oarecum la puncte de răscruce, tot așa parcurg și acești mari Învățători anumite trepte de evoluție în decursul cărora ajung la puncte de răscruce.
Gândiți-vă numai la ceea ce s-a spus adesea: Noi trăim în cea de-a cincea epocă a evoluției noastre culturale postatlanteene. Această a cincea epocă este, într-o anumită privință, o repetare a celei de-a treia epoci, cea egipto-caldeeană. Epoca a șasea va fi, într-un mod similar, o repetare a epocii proto-persane, iar cea de-a șaptea o repetare a epocii proto-hinduse. Așa se întrețes ciclurile între ele. Cea de-a patra epocă nu va avea o repetare; ea se situează la mijloc, în sine și pentru sine. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ceea ce au parcurs oamenii în epoca greco-latină a fost parcurs o singură dată într-o epocă de cultură; nu în sensul că ei au fost încarnați o singură dată în acea epocă, ci în sensul că o parcurg într-o singură formă. Dimpotrivă, ceea ce a fost parcurs în epoca egipto-caldeeană se repetă în epoca noastră și este parcurs așadar într-o formă dublă. Deci există trepte de evoluție care semnifică un fel de criză, în timp ce alte intervale temporale sunt așa încât apar ca fiind asemănătoare într-o anumită privință; și care se repetă – deși nu în același mod, dar într-o altă formă. La modul în care se dezvoltă omul în perioada postatlanteană, el parcurge un număr de încarnări în perioada proto-hindusă și un alt număr de încarnări în cea de-a șaptea epocă de cultură, care se aseamănă între ele într-o anumită privință. La fel stau lucrurile cu cea de-a doua și cea de-a șasea epocă, respectiv cu cea de-a treia și cea de-a cincea epocă. La mijloc se află epoca a patra; ea nu va avea o repetare; ea se află la mijloc. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că omul trebuie să parcurgă această perioadă o singură dată. Nu în sensul că se încorporează o singură dată în cea de-a patra epocă, ci în sensul că încarnările din răstimpul acesteia nu sunt asemănătoare cu altele. Omul parcurge astfel o coborâre și o înălțare. Tot așa, își parcurg și marii Învățători ai omenirii evoluția printr-o coborâre și o înălțare, și ei sunt cu totul altceva în anumite perioade decât în altele.
Și pentru că oamenii din prima epocă postatlanteană au avut cu totul alte capacități decât mai târziu, ei au trebuit să fie învățați într-o cu totul altă manieră. Cui datorăm faptul că în vremea noastră înțelepciunea poate exista și într-o formă logică, într-o formă concisă, îmbrăcată în forma gândirii pure? Asta se datorează circumstanței că în perioada actuală din cadrul evoluției Pământului, sufletul conștienței este în dezvoltare ca o caracteristică medie a omenirii. În epoca greco-latină a fost sufletul rațiunii sau al înțelegerii, în epoca egipto-caldeeană sufletul senzației, în cadrul culturii proto-persane trupul senzitiv și în epoca proto-hindusă trupul eteric – ca factori de evoluție culturală.
Ceea ce constituie pentru noi sufletul conștienței a fost pentru aparținătorul vechii epoci proto-hinduse, trupul eteric. De aceea, el avea un cu totul alt mod de a cuprinde și înțelege lucrurile. Dacă v-ați fi apropiat de un proto-hindus prin gândire pură, el nu ar fi înțeles nimic din aceasta. Pentru el ar fi fost doar simple sunete, fără niciun sens. Marii Învățători nu puteau să-l învețe pe vechiul proto-persan prin aceea că i-ar fi predat lucrurile în forma gândirii pure, că le-ar fi exprimat prin gura lor. În vechea Indie, de exemplu, un mare Învățător vorbea extraordinar de puțin, căci pe treapta pe care se afla atunci trupul eteric nu exista receptivitatea pentru cuvântul care cuprinde un gând. Pentru omul actual este dificil să-și reprezinte cum s-a desfășurat un astfel de învățământ. Se vorbea extraordinar de puțin, iar celălalt suflet înțelegea mai mult din nuanța sunetelor, mai mult din modul în care era rostit un cuvânt, ce anume se revărsa acolo din lumea spirituală. Dar acesta nu era aspectul principal. Cuvântul era, ca să spunem așa, doar „intonarea”, semnul că urma să existe o legătură între Învățător și cel pe care îl învăța. În vechile timpuri proto-hinduse cuvântul nu era mai mult decât faptul că noi sunăm un clopoțel ca să anunțăm că începe ceva. Era punctul de cristalizare în jurul căruia se conturau curenți spirituali subtili, indefinibili, care mergeau de la Învățător la discipol. În schimb, conta în mod absolut deosebit ceea ce era Învățătorul în personalitatea sa lăuntrică. Nu era important ce anume spunea un Învățător, ci importantă era calitatea sufletului său, căci aceasta trecea ca un fel de inspirație asupra discipolului. Și pentru că oamenii aveau atunci configurat în mod deosebit trupurile eterice, trebuiau să se raporteze într-un mod corespunzător la trupul eteric, și ei înțelegeau cu mult mai bine cele nerostite, ceea ce era un Învățător, decât cele rostite. Căci pentru a înțelege cele rostite oamenii au trebuit să se pregătească mai întâi prin epocile de cultură ulterioare. De aceea nici nu era necesar ca vreunul dintre marii Învățători din vechea Indie să fi avut un suflet al conștienței sau un suflet al rațiunii configurat în mod deosebit, pentru că acesta ar fi fost, pentru timpul de atunci, un instrument absolut inutilizabil.
Dar altceva era necesar pentru acești mari Învățători: Învățătorul trebuia să se afle deasupra celorlalți oameni în privința evoluției trupului său eteric. Dacă el s-ar fi aflat pe aceeași treaptă de evoluție cu ceilalți oameni, nu ar fi putut acționa deloc în mod deosebit asupra trupurilor lor eterice și nu ar fi putut să le aducă vești și mesaje dintr-o lume superioară și nu ar fi putut să le dea niciun impuls de progres. Într-o anumită privință, trebuia adus oamenilor cele înspre care ei se vor dezvolta abia în viitor. Învățătorul indian trebuia să anticipeze oarecum ceea ce puteau prelua oamenii în sine abia în epoca de cultură proto-persană. El trebuia să coboare în trupul eteric ceea ce urma să preia oamenii obișnuiți din epoca proto-persană prin trupul senzitiv. Asta înseamnă că trupul eteric al unui astfel de Învățător nu avea voie să acționeze ca trupurile eterice ale celorlalți oameni, el trebuia să acționeze așa cum a acționat trupul senzitiv în perioada proto-persană. Dacă un clarvăzător în sensul actual ar fi stat în fața unui mare Învățător proto-hindus, el s-ar fi putut întreba: Dar ce fel de trup eteric este acesta? – Pentru că un trup eteric ca acela ar fi arătat ca un trup astral din perioada proto-persană următoare.
Dar un astfel de trup eteric nu putea acționa pur și simplu ca un trup astral ulterior. Acest lucru nu se putea înfăptui printr-o evoluție anticipativă în vremea aceea. Acest lucru era posibil doar prin faptul că o entitate care se afla pe o treaptă mai sus decât celelalte, cobora realmente și se întrupa într-un organism omenesc, care de fapt nu era adaptat pentru ea, nu era potrivit pentru ea, în care acea entitate pătrundea doar pentru a fi înțeleasă de ceilalți oameni. Din punct de vedere exterior arăta la fel ca ceilalți oameni, dar din punct de vedere lăuntric era cu totul altceva. Și dacă o astfel de individualitate era judecată după aspectul exterior, aceasta constituia o sursă de iluzii și de amăgiri. Căci în timp ce la un om obișnuit exteriorul corespunde interiorului, la un astfel de Învățător exteriorul contrazice interiorul. Astfel încât aici există realitatea că avem vechiului popor hindus, și în mijlocul acestui vechi popor hindus o individualitate care nu ar fi avut nevoie să coboare pe Pământ pentru ea însăși, dar care a coborât până la o anumită treaptă pentru a-i putea învăța pe ceilalți. Ea a coborât din liberă voință, s-a întrupat într-o statură omenească, dar era cu totul altceva.
Datorită acestui fapt, pe o astfel de individualitate nu o interesa destinul pe care îl are un om prin faptul că este un om obișnuit. Un astfel de Învățător trăia într-un trup care avea un destin exterior, și ea nu participa la acest destin, ea locuia pur și simplu în acel trup ca într-o casă. Și când trupul murea, pentru ea moartea era un cu totul alt eveniment decât pentru ceilalți oameni; la fel și nașterea și trăirile dintre naștere și moarte. De aceea, o astfel de individualitate lucra într-un cu totul alt mod la acest instrument uman.
Să ne reprezentăm acum modul în care se servea o astfel de individualitate, de exemplu de creierul său. Căci chiar dacă pe atunci oamenii percepeau cu trupul astral, creierul, care era altfel organizat, era folosit pentru a observa imaginile în care se percepea, așa cum se observă cu un instrument. Așadar existau două tipuri de oameni: Un tip, care se folosea de creierul său ca o ființă omenească obișnuită, și tipul Învățătorului, care nu se folosea deloc de creierul său în același mod, ci care îl lăsa într-o anumită privință, nefolosit. Marele Învățător nu avea nevoie să folosească toate particularitățile creierului. El știa, ca să spunem așa, lucruri pe care ceilalți le puteau ști numai prin aceea că-și foloseau creierul. Așadar un astfel de mare Învățător nu avea o adevărată încarnare pe Pământ, nu era o încarnare reală, ca a unui om, ci era de fapt ceva ce reprezenta o natură dublă: În această organizație exista o ființă de tip spiritual. Astfel de ființe au existat și în etapa proto-persană următoare, în perioada egipteană ș.a.m.d. Și mereu așa au stat lucrurile că aceste individualități ieșeau oarecum din organizația omenească, nu se puteau contopi cu ea. În felul acesta ele erau în măsură să acționeze în acele vremuri vechi asupra celorlalți oameni. Și așa au stat lucrurile până în perioada când în epoca greco-latină a intervenit o criză importantă în evoluția omenirii.
În epoca greco-latină în special sufletul rațiunii sau al înțelegerii a fost cel care a început să scoată afară treptat, capacitățile lăuntrice. În timp ce în epocile precedente, ca să spunem așa, principalul se revărsa din afară în om – cum puteți vedea pe exemplul furiilor, când omul avea staturile răzbunătoare în jurul său și nu în sine, în epoca greco-latină a venit timpul în care ceva se revărsa dinlăuntru înspre afară, către marii Învățători. În felul acesta au intervenit raporturi cu totul noi.
Așadar, mai înainte, din lumile superioare au coborât ființe pe Pământ care au găsit o asemenea situație încât și-au putut spune: Noi nu avem nevoie să pătrundem în întregime în organizația omenească, pentru că noi putem acționa așa cum trebuie să o facem atunci când aducem din lumile superioare în oameni ceea ce ei înșiși nu pot aduce, și le lăsăm să se reverse în ei. – Pe atunci, oamenii nu aduceau încă nimic în întâmpinare Învățătorilor. Dar dacă marii Învățători ar fi continuat să practice această atitudine, atunci începând din epoca a patra s-ar fi întâmplat ca, dacă o astfel de individualitate ar fi coborât pe Pământ și ar fi apărut într-un anumit ținut, ar fi găsit ceva pe Pământ care nu există acolo sus, în lumea spirituală. Atâta timp cât pe Pământ erau văzute Eriniile, ființele răzbunătoare, se putea face abstracție de ceea ce exista pe Pământ. Dar acum a apărut ceva cu totul nou: conștiința. Aceasta nu era cunoscută în lumile superioare și de aceea nu exista nicio posibilitate de a fi observată acolo sus. A fost ceva cu totul nou care i-a întâmpinat pe cei de Sus.
Așadar în cea de-a patra epocă a culturii postatlanteene a apărut, cu alte cuvinte, necesitatea ca acești Învățători să coboare realmente până la treapta de om și să cunoască ei înșiși pe această treaptă de om ce anume merge în întâmpinarea lumii spirituale din sufletul omenesc. Așadar atunci a început vremea în care nu se mai putea ca Învățătorii să nu aibă nicio participare la capacitățile omenești. Și acum să considerăm acea ființă aparte pe care noi o denumim în încarnarea sa pământeană, drept Gautama Buddha.
Gautama Buddha fusese mai înainte o ființă care putuse trăi în așa fel încât s-a putut întrupa mereu în trupuri pământene din diverse perioade de cultură fără a avea pretenția de a folosi tot ceea ce se afla în acele organizații omenești. Această ființă nu avusese nevoie să parcurgă adevărate încarnări omenești. Dar acum, pentru Bodhisattva intervine un punct de răscruce important, anume necesitatea de a cunoaște întregul destin al organizației omenești dintr-un trup fizic în care el a trebuit să pătrundă în întregime. Acolo el putea afla ceva pe care nu-l putea afla decât într-un trup pământesc. Și pentru că el era o individualitate foarte înaltă, a fost suficientă o singură încorporare pentru a vedea realmente ce anume se poate dezvolta dintr-un trup omenesc. Pentru ceilalți oameni, situația era așa că ei trebuiau să-și dezvolte treptat capacitățile prin cea de-a patra, a cincea, a șasea și a șaptea epocă de cultură postatlanteană. Însă Buddha a putut să viețuiască în acea unică încarnare tot ceea ce exista ca posibilitate de evoluție înlăuntrul unui trup omenesc. Atunci când și-a trăit încarnarea ca Gautama Buddha, el a prevăzut cumva ca prim germen ceea ce va apărea la oameni drept „conștiință” – și care va deveni tot mai intensă. De aceea, el a putut urca imediat după această încarnare în lumile divin-spirituale și nu a mai avut nevoie de o altă încarnare după aceea. El a putut indica în acea unică încarnare a sa, ca pe o mare forță directoare, ceea ce oamenii vor elabora din ei înșiși într-un anumit domeniu în ciclurile de evoluție viitoare. Aceasta s-a petrecut prin evenimentul care ne este indicat prin „șederea sub copacul Bodhi”. Atunci i s-a revelat – în conformitate cu misiunea sa deosebită – învățătura despre compasiune și iubire, care este conținută în „cărarea octuplă”. Această mare etică a omenirii pe care și-o vor însuși oamenii ca bun propriu al lor în epocile de cultură următoare a fost depusă ca o forță fundamentală în sufletul lui Buddha, care a coborât atunci pe Pământ și a devenit din Bodhisattva, Buddha – ceea ce înseamnă că a parcurs o treaptă cu adevărat înaltă. Căci el a învățat aceasta prin coborârea pe Pământ.
Este ceea ce găsiți descris puțin altfel drept acel mare eveniment care este desemnat în cultura orientală drept „devenirea Buddha a lui Bodhisattva”. Atunci când acest Bodhisattva – care anterior nu se încarnase realmente niciodată – a ajuns la vârsta de douăzeci și nouă de ani, a fost cuprins pe deplin – în calitatea sa de fiu al regelui Suddhodana –, de individualitatea lui Bodhisattva, care mai înainte nu-l cuprinsese pe deplin, și el a trăit marea învățătură despre compasiune și iubire, pe care a predat-o omenirii.
Dar de ce s-a întrupat acest Bodhisattva, care a devenit Buddha, tocmai în acest popor? De ce nu s-a încarnat el, de exemplu, într-un popor din epoca greco-latină?
Dacă acest Bodhisattva urma să devină realmente Buddha în cea de-a patra epocă de cultură postatlanteană, el trebuia să aducă ceva ce urma să fie dezvoltat în viitor. De acum, dacă omul vrea să se dezvolte prin sufletul său al conștienței, el va deveni matur să recunoască treptat din sine însuși ceea ce a dat Buddha drept un mare început. Trebuia ca în perioada în care oamenii aveau dezvoltat sufletul rațiunii sau al înțelegerii, Buddha să-și fi dezvoltat deja sufletul conștienței. El trebuia așadar să-și folosească instrumentul fizic al creierului în așa fel încât să depășească un om care progresase până la perioada de cultură greco-latină. Pentru Buddha, creierul greco-latin ar fi fost prea dur. El și-ar fi putut forma înlăuntrul acestuia doar sufletul rațiunii; dar el trebuia să-și formeze sufletul conștienței. De aceea avea nevoie de un creier care să fi rămas moale, să nu fi devenit dur. El a folosit sufletul ce urma să se dezvolte mai târziu într-un instrument care fusese uzual la omenirea anterioară și se menținuse la poporul proto-hindus.
Aveți aici un fel de repetare: Buddha recuperează o organizație umană anterioară printr-o capacitate sufletească ulterioară. Până într-o astfel de măsură sunt necesare lucrurile care se petrec în evoluția omenirii. Și Buddha a avut sarcina ca în secolele V-VI înainte de Christos să cufunde sufletul conștienței în organizația omenească. Dar el nu putea preda această sarcină deplină fiecărei individualități; el nu a putut face totul pentru ca acest suflet al conștienței să se formeze corect începând din epoca a cincea. El a avut, drept misiune specială a sa, doar o parte din această sarcină, anume sarcina de a aduce omenirii învățătura despre compasiune și iubire. Alte sarcini au revenit altor Învățători ai omenirii. Această etică a omenirii conținută în această parte a misiunii sale, etica iubirii și a compasiunii, a fost inițiată de Buddha și ea continuă să vibreze. Dar omenirea trebuie să dezvolte în afară de aceasta, pentru viitor, o întreagă sumă de alte capacități, ca de exemplu de a gândi în formele pure ale gândirii, de a-și sculpta plastic gândurile în gânduri cristalizate, de a înșirui un gând după altul. Această capacitate nu a fost conținută în misiunea lui Buddha. El urma să constituie ceea ce îl conduce pe om la a găsi din sine însuși cărarea octuplă.
Astfel, a trebuit să existe un alt Învățător al omenirii care să aibă cu totul alte capacități și care să aducă în această lume cu totul alți curenți ai vieții spirituale din lumile superioare, spirituale. Această altă individualitate a avut sarcina să coboare pe Pământ ceea ce se manifestă treptat în omenire de preferință ca însușire a gândirii logice.Trebuia să se găsească un Învățător care să aducă pe Pământ cele necesare pentru ca oamenii să se exprime în formele gândirii logice; căci gândirea logică s-a dezvoltat treptat în decursul timpului.
Ceea ce a realizat Buddha trebuia adus în sufletul rațiunii, sau al înțelegerii. Acest suflet al rațiunii, prin faptul că se află la mijloc între sufletul senzației și sufletul conștienței, are particularitatea absolut deosebită că lucrurile nu se repetă printr-o reluare transformată. Așa cum epoca proto-hindusă se repetă în cea de-a șaptea epocă, epoca proto-persană se va repeta în cea de-a șasea epocă, iar cea de-a patra epocă este singura fără niciun corespondent, tot așa stă și sufletul rațiunii singur, pentru sine. Forțele pentru capacitățile noastre intelectuale care trebuiau să ia naștere mai întâi în sufletul conștienței, nu au putut fi dezvoltate în sufletul rațiunii, dar tocmai de aceea ele au trebuit să fie ancorate și stimulate mai devreme, deși urmau să apară abia mai târziu. Cu alte cuvinte, impulsul pentru gândirea logică a trebuit să fie dat mai devreme decât a fost dat impulsul pentru conștiință de către Buddha. Conștiința urma să se organizeze în cea de-a patra epocă postatlanteană; gândirea pură conștientă urma să apară în sufletul conștienței în epoca a cincea, dar ea a trebuit să fie ancorată ca germene pentru a deveni ceea ce încolțește în ziua de azi, în cea de-a treia epocă de cultură. De aceea, acel celălalt mare Învățător avea sarcina de a inocula sufletului senzației acele forțe care apar în ziua de azi ca gândire logică. Așa că ne putem aștepta ca distanța dintre acel Învățător și un om obișnuit să fi fost și mai mare decât cea dintre Buddha și un om obișnuit. În sufletul senzației trebuia stimulat ceva care, în fond, nici măcar nu exista în vreun om pe atunci. Prin concepte, prin ceea ce urma să fie dezvoltat, nu se putea face nimic. Așadar acea individualitate avea sarcina să depună germenul unor anumite forțe, dar ei nu îi era îngăduit să folosească ea însăși această forță, și nici nu putea să o facă. De aceea ea trebuia să folosească cu totul alte forțe.
Astăzi dimineață, în cea de-a doua conferință despre «Antroposofie» [Nota 7] eu am expus cum acționează, de exemplu, în văz forțe în sufletul senzației, care devin de fapt conștiente abia pe o treaptă mai înaltă, și apar atunci ca forțe de gândire. Așadar dacă o astfel de mare individualitate reușea să stimuleze sufletul senzației în așa fel încât forțele gândirii să pătrundă în el așa cum pătrunde viața de gândire în mod subconștient în actul vederii, fără ca omul să-și dea seama de aceasta, atunci această individualitate putea dobândi faptul ca acele forțe să poată fi folosite ulterior pe o treaptă mai înaltă. Acest lucru era posibil într-un singur mod. Pentru a stimula sufletul senzației, pentru a-i inocula, ca să spunem așa, forțele de gândire, acea individualitate trebuia să acționeze pe atunci într-un mod absolut deosebit: ea nu trebuia să predea învățătură prin concepte, ci prin muzică! Muzica este cea care conferă forțe ce declanșează în sufletul senzației ceea ce, dacă urcă în conștiență și este prelucrat de către sufletul conștienței, devine gândire logică. Această muzică deosebită acționa dintr-o ființă sublimă, care-i învăța astfel pe oameni – prin muzică.
Dumneavoastră veți găsi acest lucru ca fiind ciudat, și probabil veți crede că așa ceva nu este posibil. Dar totuși, așa stau lucrurile. Tocmai în ținuturile Europei a existat înainte de epoca greco-latină o străveche cultură care, în privința însușirilor ce s-au conturat puternic în Orient, rămăsese în urmă. În aceste ținuturi europene, pentru că trebuiau să se dezvolte cu totul altfel, oamenii puteau gândi prea puțin; ei aveau prea puțin din ceea ce constituie forțe ale sufletului rațiunii, sau al înțelegerii. Dar sufletul lor senzitiv era foarte receptiv față de ceea ce provenea din impulsurile unei muzici deosebite, care nu este întrutotul asemănătoare muzicii noastre actuale. Aici ne întoarcem în Europa într-o vreme în care exista o străveche „cultură muzicală”, în care nu numai „barzii” erau învățătorii oamenilor ca în timpurile în care situația ajunsese deja în decadență, și în care o muzică fermecătoare străbătea toate ținuturile europene. În răstimpul celei de-a treia perioade de cultură, în Europa exista o cultură profund muzicală, iar sufletele acelor popoare care așteptau în liniște cele pentru care erau destinate în viitor, erau receptive într-un mod deosebit față de influențele muzicale. Influențele asupra sufletului senzației erau asemănătoare modului în care substanța gânditoare acționează pentru ochi în sufletul senzației. Sufletul senzației a fost prelucrat; în el urma să ia naștere conștiență, care s-a revelat pe o treaptă mai înaltă în sufletul conștienței, ca gândire logică. Numai că orice conștiență vine din zona luminii, la fel ca și muzica și cântecul. De aceea, sufletul senzației avea prin muzica ce acționa pe planul fizic sentimentul subconștient: Aceasta provine din regiunile din care vine lumina; muzica și cântecul vin din Împărăția luminii!
A existat un Învățător străvechi în ținuturile de cultură europeană – un Învățător străvechi care era în acest sens un bard străvechi, conducătorul tuturor barzilor. El îi învăța pe oameni în planul fizic, prin muzică, și îi învăța în așa fel încât prin influențele sale sufletului senzației i se comunica ceva ca și cum ar fi răsărit Soarele și strălucea. Ceea ce s-a menținut despre acest mare Învățător în tradiția exterioară, a fost reunit ulterior de greci – care mai erau încă influențați de acest Învățător din Vest, după cum erau influențați într-un alt mod din Est – în concepțiile lor despre Apollo, care este un zeu solar și totodată este zeul muzicii. Această statură a lui Apollo conduce însă înapoi la acel mare Învățător al vremurilor vechi care a depus în sufletul omenesc capacitatea ce apare în ziua de azi ca gândire logică.
Și grecii menționează de asemenea un discipol al acestui mare Învățător al omenirii; un discipol care a devenit în orice caz discipol într-un mod absolut deosebit. Cum putea deveni cineva discipol al acestei entități? – În felul următor.
Această entitate era în acele timpuri în care urma să acționeze în modul descris, în așa fel încât nu se putea contopi cu organizația fizică a omului, pentru că ea era mai mult decât ceea ce se perinda pe Pământ ca om fizic. Un om având un suflet obișnuit al senzației ar fi putut prelua influențele muzicale, dar nu le-ar fi putut stârni. O înaltă individualitate coborâse pe Pământ, iar ceea ce se manifesta în afară era o iluzie.
Dar în cea de-a patra perioadă de cultură postatlanteană, în epoca greco-latină a fost necesar ca această individualitate să coboare din nou, ca să spunem așa, până la treapta omenirii, pentru a folosi toate capacitățile care sunt în om. Dar deși ea a folosit, ca să spunem așa, toate capacitățile, ea nu a putut coborî întrutotul. Căci pentru a produce ceea ce tocmai am descris, pentru a produce acest efect, ea avea nevoie de capacități care depășeau măsura celor pe care le avea organizația omenească în cea de-a patra epocă postatlanteană. În influența muzicală se afla deja tot ceea ce există în sufletul conștienței. Dar aceasta nu putea exista pe vremea aceea într-o individualitate care intră în discuție doar în privința sufletului rațiunii. De aceea a trebuit ca această individualitate să rețină ceva, să păstreze totuși ceva după ce se încorporase în acea statură. Ea a trebuit să se încorporeze în cea de-a patra epocă postatlanteană în așa fel încât umplea întregul om, dar acel om mai avea totuși ceva în sine care trecea dincolo de el însuși. El știa ceva despre o lume spirituală, dar el nu știa să folosească acest lucru. El avea un suflet care îi depășea trupul.
Dacă ar fi să considerăm din punct de vedere omenesc aceste lucruri, era întrucâtva tragic faptul că individualitatea care acționează ca mare Învățător în cea de-a treia perioadă de cultură postatlanteană a trebuit să se reîncorporeze într-o astfel de statură, al cărui suflet o depășea și care nu putea totuși să aplice această capacitate sufletească ce depășea măsura obișnuită. Acest tip de încorporare este denumit – pentru că ceea ce se încorpora acolo nu se încorpora nemijlocit, ci într-un fel foarte complicat – un „fiu al lui Apollo” – un fiu care purta ca suflet în sine ceea ce este desemnat în mod obișnuit în mistică prin simbolul a ceva feminin. Acest ceva exista în el, dar el nu îl putea avea în întregime, căci se afla și într-o altă lume. El purta entitatea sa sufletească feminină în el într-o altă lume, la care el nu avea acces, dar de care îi era dor pentru că o parte din sinea sa se afla înlăuntrul ei. Acest tragism interior al marii individualități reîncorporate a Învățătorului de odinioară a fost consemnat de mitul grec într-un mod remarcabil prin numele pe care i l-a dat lui Apollo cel reîntrupat, sau „fiului lui Apollo”: lui Orfeu [Nota 8].
În mitul despre Orfeu și Euridice, acest tragism al sufletului este expus într-un mod minunat. Euridice îi este smulsă lui Orfeu de timpuriu. Ea se află într-o altă lume. Orfeu coboară în împărăția umbrelor. El mai are încă însușirea de a mișca, de a impresiona entitățile din lumea de jos prin muzica sa. El obține permisiunea de a o lua pe Euridice cu sine. Dar lui nu îi este îngăduit să se întoarcă, să o privească, pentru că priveliștea este ucigătoare lăuntric pentru el, sau cel puțin aducătoare de pierdere – dacă privește la ceea ce fusese el mai înainte și nu putea prelua acum în sine.
Avem așadar în devenirea Orfeu a lui Apollo din nou un fel de coborâre pe Pământ a unui Bodhisattva – dacă e să folosim numele orientale – care devine un Buddha. Și așa putem înșira un număr de entități care există dintr-o epocă într-alta ca mari Învățători ai omenirii și care trăiesc ceva absolut deosebit în cadrul celei mai profunde coborâri a lor, atunci când se înalță la demnitatea de Buddha. Buddha viețuiește fericirea de a inspira întreaga omenire. Acel Bodhisattva, al cărui nume exterior a fost „Apollo” a viețuit ceva individual; el urma să pregătească tocmai individualitatea, însușirea Eului. El a viețuit tragismul Eului, a viețuit faptul că acest Eu nu este întrutotul în sine, așa cum sunt oamenii în ziua de azi în privința acestei însușiri a omenirii. Omul se străduiește înspre Eul superior. Acest fapt este prefigurat în ceea ce pentru Grecia Buddha sau Bodhisattva își are corespondentul în Orfeu.
Am ajuns astfel, din diverse amănunte, la o caracteristică a acelor mari Învățători ai omenirii, și acum ne putem reprezenta câte ceva în privința unor astfel de concepte. Dacă reuniți laolaltă ceea ce v-am spus eu acum, veți vedea că eu am vorbit întotdeauna despre entități care și-au configurat, de exemplu, sufletul senzației, sufletul rațiunii sau sufletul înțelegerii și sufletul conștienței, într-un anumit mod, ca însușiri lăuntrice – ca însușiri care trebuie să se formeze în om dinlăuntru. Și dacă cuprindem cu privirea doar această epocă, putem avea dinaintea ochilor doar aceste două entități care au contribuit la formarea sufletului senzației. Dar există multe astfel de entități, deoarece interioritatea omului se dezvoltă treptat, treaptă cu treaptă.
Să comparăm acum cu ceea ce cuprinde lăuntrul omului, o altă entitate, și anume din motivul că trebuie totuși să ne spunem: Dacă vor veni mereu Învățători care să prevadă capacitățile lăuntrice ce se dezvoltă progresiv cu hrană spirituală din regiunile superioare, trebuie să existe și alte individualități care îndeplinesc o altfel de muncă și care contribuie înainte de toate la transformările Pământului însuși și la ceea ce se dezvoltă aici de la o epocă la alta. Ca să spunem așa, dacă în cea de-a patra epocă de cultură sufletul rațiunii a fost cuprins dinlăuntru de sufletul conștienței, acest suflet al rațiunii a trebuit să fie cuprins, pe de altă parte, și din afară. Ceva trebuia să se apropie de el din afară. Iar această entitate trebuia să se apropie dintr-o altă direcție și să acționeze într-un cu totul alt mod.
Un Învățător cum este cel pe care tocmai l-am caracterizat, dacă se afla în fața oamenilor, trebuia să reverse în lăuntrul omenesc ceea ce avusese el de adus din regiunile superioare. El era Învățător. Dar ce trebuia să facă cealaltă entitate care pregătea Pământul pentru ca acesta să se dezvolte de la un neam la altul? Această entitate nu trebuia doar să cuprindă lăuntrul omenesc, nu trebuia să se apropie pur și simplu de om, pentru a dezvolta în el o capacitate sau alta, ci trebuia să coboare pe Pământ ca atare, ca entitate. Nu trebuia să coboare numai un Învățător al sufletului rațiunii, ci un formator al sufletului rațiunii. Trebuia să apară cineva care modela el însuși sufletul rațiunii, care să fie, ca să spunem așa, expresia nemijlocită a acestui suflet al celei de-a patra epoci de cultură, această epocă eminentă, care se situează la mijloc. Această entitate trebuia să vină dintr-o cu totul altă parte. Ea trebuia să pătrundă ea însăși în natura omenească, să se încorporeze acolo. Dacă Bodhisattvas au recreat interiorul omenesc, această entitate a re-creat întreaga natură omenească. Ea a făcut posibil ca Învățătorii să găsească un teren adecvat în viitor. Ea a re-configurat întreaga entitate omenească.
Să ne amintim cum se clădesc la entitatea omenească diferitele suflete în diferitele trupuri: sufletul senzitiv în trupul senzitiv, sufletul rațiunii sau al înțelegerii în trupul eteric și sufletul conștienței în trupul fizic. Acolo unde se clădește sufletul conștienței în trupul fizic, este acțiunea entităților Bodhisattvas, acolo ele îl cuprind pe om dintr-o parte. Acolo unde sufletul rațiunii sau al înțelegerii acționează până în trupul eteric, l-a cuprins pe om o altă entitate, dintr-o altă parte, în a patra epocă de cultură. Când anume a înfăptuit ea aceasta?
Aceasta s-a petrecut în perioada în care trebuia cuprins nemijlocit din spiritual un trup eteric omenesc; în perioada în care acea entitate pe care noi am descris-o mai îndeaproape drept Iisus din Nazaret [Nota 9], a părăsit trupul fizic la Botezul din Iordan. Atunci când întregul trup fizic a fost scufundat sub apă – când a intervenit ceea ce noi am descris drept un „șoc” –, atunci în trupul eteric al acestei individualități s-a cufundat entitatea lui Christos. Entitatea lui Christos este acea individualitate care vine dintr-o altă parte, dar are și o cu totul altă natură. În timp ce în cazul celorlalte mari individualități conducătoare ale omenirii avem de a face, într-o anumită privință, cu oameni superior dezvoltați, cu oameni care au parcurs măcar o dată toate destinele omenirii, nu putem afirma aceasta despre individualitatea lui Christos. Care este trupul ființial cel mai de jos al entității lui Christos? Este trupul eteric. Asta înseamnă că dacă omul va fi prelucrat cândva prin Sinea sa spirituală întregul său trup astral și va acționa în trupul său eteric, atunci el va lucra în acest trup eteric într-un element în care Christos a lucrat deja pe atunci în același mod. Christos dă un impuls extraordinar de puternic, ce va acționa până în viitor, impuls la care omul ajunge abia atunci când abordează în mod conștient prelucrarea trupului său eteric.
Atunci când omul trece prin viață, el merge de la naștere, sau chiar de la concepere, până la moarte, apoi de la moarte la o nouă naștere. Pe calea către o nouă naștere el parcurge pentru început după moarte lumea astrală, apoi ceea ce noi numim parte inferioară a lumii devachanice, iar apoi partea superioară a lumii devachanice. Dacă e să folosim expresii europene, vom numi planul fizic „mica lume” sau lumea rațiunii, lumea astrală, lume elementară, Devachanul inferior, lume cerească, și Devachanul superior lumea înțelegerii. Și pentru că spiritul european se formează abia treptat, pentru a avea în limbajul său expresii cu adevărat corespunzătoare, ceea ce se află deasupra lumii devachanice a dobândit o expresie de nuanță religioasă, ce se numește „lumea previziunii” – care este totuna cu planul Buddhi. Ceea ce se află deasupra acesteia e drept că putea fi văzut de vechea clarvedere, și vechile tradiții au putut-o aduce omenirii, dar din limbile europene nu i s-a putut da niciun nume, pentru că văzătorul se înalță abia în ziua de azi până acolo. Astfel că deasupra lumii previziunii se află o lume pentru care – în mod absolut corect și onest –, în limbile europene încă nu poate exista un nume. Această lume există realmente, dar gândirea nu este însă în măsură să o poată caracteriza; căci nu poate fi găsit un nume oarecare pentru ceea ce în Orient este denumit „Nirvana” și care se află deasupra „lumii previziunii”.
Spuneam că între moarte și o nouă naștere omul ajunge până la Devachanul superior. Acolo el privește în lumi și mai înalte, în care nu se află el însuși, și vede cum acționează în aceste lumi entități situate cu mult deasupra lui. În timp ce omul își petrece viața în lumile situate de la planul fizic până la planul devachanic, pentru o entitate Bodhisattva este normal ca ea să ajungă până la planul Buddhi, pe care noi aici în Europa îl numim lumea previziunii. Acesta este un cuvânt bine ales, căci sarcina acestei lumi este să conducă cu previziune de la o epocă la alta. Ce se întâmplă atunci când un Bodhisattva a trecut prin încorporarea sa – ca în cazul lui Gautama Buddha?
Atunci când el a atins o anumită treaptă, el atinge planul următor, planul Nirvana. Acolo este următoarea sa sferă. Cu aceasta, am caracterizat entitățile Bodhisattvas, care vor deveni Buddha, urmând să pătrundă în planul Nirvana. Tot ceea ce lucrează înlăuntrul omenesc trăiește într-o sferă care se înalță până la planul Nirvana. Din altă direcție, acționează în natura omenească o entitate cum este cea a lui Christos. Aceasta acționează și în acele lumi în care se înalță entitățile Bodhisattvas atunci când părăsesc regiunea omenirii pentru a învăța ele însele, ca să poată deveni apoi Învățători în omenire. Atunci acestea sunt întâmpinate de sus, din cealaltă parte, de o entitate cum este cea a lui Christos. Atunci ei devin discipolii lui Christos. Doisprezece Bodhisattvas înconjoară o astfel de entitate cum este cea a lui Christos, și noi nici nu putem vorbi de un număr mai mare ca doisprezece, căci atunci când cei doisprezece Bodhisattvas își vor fi îndeplinit misiunea, existența Pământului va fi epuizată.
Christos a fost o singură dată în mod fizic aici pe Pământ, și El a parcurs atunci ceea ce constituie coborârea, venirea pe Pământ și înălțarea de pe Pământ. El vine din cealaltă parte și este acea entitate care se află în mijlocul celor doisprezece Bodhisattvas, care preiau de acolo cele pe care le au de adus jos pe Pământ. Astfel, între două încarnări entitățile Bodhisattvas se înalță până la planul Buddhi, și tot până la planul Buddhi ajunge ceea ce îi întâmpină ca Învățător pe deplin conștient: Entitatea lui Christos. Entitățile Bodhisattvas și entitatea lui Christos se întâlnesc pe planul Buddhi. Și dacă oamenii vor continua să progreseze și să dezvolte acele însușiri care le sunt picurate prin entitățile Bodhisattvas, atunci ei vor deveni tot mai maturi pentru a pătrunde în acea sferă. Dar deocamdată este vorba ca omenirea să învețe să recunoască faptul că în Iisus din Nazaret a fost încarnată entitatea lui Christos, adică entitatea lui Christos a apărut în înfățișare umană și că trebuie mai întâi să se treacă prin această înfățișare umană pentru a ajunge la adevărata entitate a individualității lui Christos.
Astfel, cele douăsprezece entități Bodhisattvas aparțin de Christos; ei pregătesc și clădesc în continuare la ceea ce ne-a adus El drept cel mai mare impuls al dezvoltării noastre culturale. Astfel, noi îi zărim pe cei doisprezece și în mijlocul lor pe Cel de-al treisprezecelea. Cu aceasta ne-am înălțat în sfera entităților Bodhisattvas și am intrat într-un cerc de douăsprezece stele, iar în mijlocul lor se află Soarele, care luminează asupra lor și le încălzește și de la care ele își primesc sursa de viață pe care o au apoi din nou de adus pe Pământ. Cum se manifestă aici pe Pământ imaginea celor ce se petrec acolo sus?
Pe Pământ lucrurile se proiectează în așa fel încât putem spune: Christos, care a trăit pe Pământ, a adus evoluției acestui Pământ un impuls pentru care entitățile Bodhisattvas au trebuit să pregătească omenirea în vederea primirii lui, și ele vor avea în continuare de clădit la ceea ce dăruiește Christos evoluției Pământului. Și atunci apare ca o imagine pe Pământ: Christos în mijlocul evoluției Pământului, entitățile Bodhisattvas ca premergători și urmași ai săi, care au ca misiune să apropie omenirii impulsul adus de El.
Astfel, un număr de Bodhisattvas a trebuit să lucreze în omenire pentru ca omenirea să devină matură să-L primească pe Christos. Numai că după ce omenirea a devenit matură să-L aibă pe Christos în mijlocul ei, ea nu este nici pe departe matură să recunoască, să simtă și să voiască tot ceea ce este Christos. Și de tot atâtea entități Bodhisattvas de câte a fost nevoie pentru a-i pregăti pe oameni pentru venirea lui Christos, de tot atâtea entități este nevoie pentru a aduce în omenire ceea ce urmează să se reverse în omenire prin Christos. Căci în Christos sunt atât de multe, încât forțele și capacitățile oamenilor trebuie să devină tot mai mari pentru a-L putea înțelege în întregime. Prin capacitățile actuale, El nu poate fi înțeles decât în măsura cea mai mică. Noi capacități vor lua naștere în omenire, și cu fiecare nouă capacitate Îl vom vedea pe Christos într-o lumină nouă. Și abia când ultimul Bodhisattva care aparține de Christos își va fi îndeplinit munca, va resimți omenirea ce anume este Christos; atunci ea va fi însuflețită de o voință în care trăiește Christos însuși. Christos va pătrunde în ființa omenească prin gândire, simțire și voire, și omenirea va fi manifestarea exterioară a lui Christos pe Pământ.
