Dacă omul, ca antroposof, privind spre ceea ce are de făcut în viața de zi cu zi, s-ar întreba: există încă ceva, în afară de ceea ce este viața obișnuită, în afară de oboselile și de greutățile pe care omul le întâlnește în fiecare zi, ceva ce stă în legătură cu fericirea omului și cu străduințele omului? – atunci, ca antroposof, ar putea să-și dea un răspuns amplu. El știe că, de exemplu, tot ceea ce el își însușește din antroposofie nu o face pentru a-i da oarecum o preocupare sufletului său deoarece se simte nemulțumit în viața de zi cu zi, ci pentru că ceea ce el preia prin simțire din antroposofie poate deveni forță în sufletul său. El este oricând apt să-și spună: ca om, eu sunt și altceva, ceva mai mult decât ceea ce sunt în lumea exterioară.
Astfel de gânduri trebuie să ne încrustăm adânc în interiorul nostru; noi, ca oameni, stăm în două curente: într-un curent care ne situează în viața de zi cu zi, și într-un alt curent, prin care sufletul privește într-o împărăție a viitorului, prin care el poate să dea semnificație existenței lui în toate corelațiile vieții. Această idee nu trebuie să ne facă niciodată să considerăm mai puțin importantă o eventuală preocupare exterioară concretă, mai puțin atrăgătoare, mai puțin importantă pentru întreaga viață a lumii decât oricare altă meserie. Trebuie să ne dăm seama că, dintr-un anumit punct de vedere, lucrul cel mai mic și lucrul cel mai mare pe care îl putem înfăptui sunt la fel de importante pentru întreg. Viața se prezintă un mozaic alcătuit din pietre mici. Cel care adaugă o mică pietricică nu este mai puțin important decât cel care a conceput planul mozaicului. În raport cu ceea ce putem numi „ordinea divin-spirituală a lumii”, elementul cel mai mic este la fel de important ca elementul cel mai mare. Dacă ne dăm seama de acest lucru vom fi feriți de multe nemulțumiri care, altfel, ar putea să apară ușor în viață.
Numai o astfel de dispoziție față de ceea ce avem de făcut în viață poate să ne dea înțelegerea corectă pentru munca interioară în suflet. Abia atunci ne vom putea comporta în mod just față de cele mai înalte străduințe spirituale. Un astfel de lucru nu ar trebui să rămână niciodată pentru antroposofi un simplu gând, o simplă teorie. Dimpotrivă, antroposoful face un lucru bun atunci când el însuși își clarifică în mod repetat, în adâncire interioară, cât de puțin corespunzător ar fi pentru marea ordine cosmică dacă vreo situație oarecare din viață i-ar cauza nemulțumire. Întreaga esență a evoluției lumii nu și-ar putea urma cursul dacă noi nu am putea să îndeplinim ceea ce este – aparent – lucrul de cea mai mică însemnătate în viață. Atunci vom putea avea și sentimentele corecte față de marile evenimente ale existenței. Abia atunci ne va apărea măreția și importanța care se află în următoarea frază: „Fiecare din noi trebuie să facă din sine însuși, în sensul înțelepciunii lumii, cât de mult poate, în afară de ceea ce prezintă el pe planul fizic.” Însăși dezvoltarea antroposofică trebuie să o vedem ca ceva necesar. Unii spun: la ce folosește evoluția antroposofică dacă eu nu mă pot face util prin aceasta în viață? – Să observăm însă: karma vieții ne va arăta ceea ce trebuie să facem în viață, când vom învăța să înțelegem mai întâi semnele pe care ni le face karma vieții. Nu avem numai sarcina de a face un lucru sau altul, ci avem cu adevărat sarcina de a face din noi înșine atât de mult cât putem. Trebuie să ne ridicăm la gândul: în noi există nenumărate forțe și capacități; nu trebuie să le lăsăm să piară în sufletul nostru. Ceea ce face ordinea divin-spirituală cu ceea ce am făcut noi din sufletul nostru, trebuie să o lăsăm pe seama ordinii divin-spirituale a lumii. Când lucrăm la sufletele noastre și luăm seama la semnele karmei, vom vedea ce vom avea de făcut într-un loc sau altul.
Să nu născocim teorii. Am putea ușor să gândim că cel mai bun antroposof este cel care a lucrat un anumit timp asupra lui și apoi desfășoară în exterior o activitate aducătoare de binecuvântare. Dar s-ar putea întâmpla ca prin poziția în care suntem plasați în viață să nu fim în stare să folosim în lume ceea ce prelucrăm în suflet. Gândul că numai acela este un bun antroposof care pune în valoare în lume ceea ce a învățat, ar putea fi cel mai fals gând din câte ar putea exista. S-ar putea, de pildă, timp de decenii, să nu fim în stare să folosim ceva din ceea ce este impuls antroposofic în noi. S-ar putea să ne întâlnim apoi cu cineva în gară și să spunem tocmai atunci un cuvânt important, pe care altfel nu l-am fi putut spune. Acest act ar putea fi, pentru întregul vieții, mult mai important decât un act de amploare. Trebuie să ne fie limpede ceea ce putem face și să știm că valorificarea a ceea ce facem va fi adusă la ceasul potrivit de un semn dat de karmă.
Dacă simțim aceasta, antroposofia va deveni ceva despre al cărui scop, în primă instanță, nici nu întrebi nimic, deoarece el este cu siguranță valoros. Abia atunci obții situarea justă față de ceea ce ne unește cu evenimentele hotărâtoare, cu marile evenimente ale vieții. Uneori se consideră că orice dezvoltare nu se petrece decât pas cu pas. Însă viața întregului nu se desfășoară în așa fel încât să se poată spune că natura nu face salturi. Nu e adevărat. Natura face încontinuu salturi. Să observăm o plantă. În dezvoltarea ei face mereu salturi: la trecerea de la rădăcină la frunză, de la frunză la caliciu, de la caliciu la floare, de la floare la fruct. Tot așa există treceri rapide atât în viața omului individual cât și în viața generală a omenirii. Vom găsi pretutindeni că omenirea trăiește etapele unei perioade în mod succesiv și se dezvoltă ca planta, de la frunză la frunză. Vine apoi timpul în care omenirea face un salt important înainte, așa cum face planta de la frunză la caliciu, de la caliciu la petală, de la petală la fruct. Astfel, pretutindeni se petrec treceri rapide, salturi în cursul evoluției omenirii. Cel mai important salt la omenirea de pe pământ este saltul care s-a produs prin evenimentul din Palestina. Atunci s-a întâmplat un salt înainte impresionant.
Trebuie să ne amintim că sufletul omului, așa cum este el astăzi, s-a dezvoltat încet și treptat. Astăzi omul trăiește în așa fel încât el primește impresii prin simțuri din lumea exterioară. Chiar și un om ca Helen Keller [Nota 9] a putut evolua numai prin faptul că a primit un stimul din exterior. Omul trăiește astăzi în așa fel încât este pregătit prin întreaga evoluție a sufletului său pentru impresiile prin simțuri. Pentru judecata sa și pentru dezvoltarea ideilor, el este pregătit prin instrumentul creierului. Omul nu a fost totdeauna așa. A existat odinioară o viață a sufletului în care omul nu era pregătit pentru astfel de impresii exterioare, în care el avea o clarvedere veche, întunecată, ca de vis. Pe atunci se ridicau în el imagini de clarvedere care redau o realitate exterioară și exprimau o realitate, dar nu o realitate ca cea pe care o avem acum în jurul nostru. Tot ceea ce avem în jurul nostru: plantă și animal, aer și apă, nor și munți nu avea contururi precise pentru omenirea de atunci; în cel mai bun caz, oamenii vedeau atunci lucrurile ca prin ceață. Pe atunci omul privea, având o conștiență crepusculară ca de vis, spre următoarea sferă, spre împărăția îngerilor. Într-o conștiență și mai ridicată, privea spre împărăția arhanghelilor și spre împărăția spiritelor personalității. Așa cum astăzi privim spre regnul pietrelor, tot așa privea omul pe atunci spre ierarhii, pe care le percepea în conștiența sa crepusculară, ca de vis. Așa cum omul știe astăzi că este compus din substanțe minerale, așa știa pe atunci: sufletul meu a coborât din împărăția spiritelor personalității și este constituit din substanțele împărăției arhanghelilor și îngerilor. El privea spre ceea ce stătea deasupra sa ca spre propria sa patrie spirituală. De acolo coborâse el pentru evoluția în lumea fizică și pentru perceperea lumii fizice exterioare. Mai întâi el a pierdut vederea pentru spiritele personalității și i-a devenit vizibil regnul animalelor. Apoi și-a pierdut vederea pentru arhangheli și a început să vadă regnul plantelor; apoi și-a pierdut vederea pentru împărăția îngerilor și a început să vadă regnul mineral. Mult timp încă, oamenii puteau, în anumite răstimpuri, să privească în sus și știau că există astfel de ființe superioare. Încet și treptat însă privirea și-au îndreptat-o numai asupra lumii exterioare. A fost închisă poarta spre lumea spirituală. Dar acesta nu a fost singurul eveniment.
Pentru oamenii care vedeau încă lumea spirituală, boala și sănătatea însemna ceva cu totul diferit decât înseamnă astăzi pentru noi. Când se abătea vreo boală asupra unui om în acele timpuri, el putea, în acea stare – starea dintre trezie și somn -, să producă o dispoziție prin care devenea clarvăzător pentru lumea spirituală. În astfel de stări clar-simțitoare și clar-văzătoare el era străbătut de spiritual, și acesta acționa ca medicament, acționa vindecător. Bolnavul trebuia să se pătrundă cu totul de forța spiritului; acesta acționa asupra bolii sale, însănătoșindu-l. Astăzi omul a coborât în lumea fizică. Prin aceasta trupul fizic a primit o mare forță dar sufletul a devenit lipsit de putere față de trupul fizic. Să comparăm o ceară moale cu o ceară întărită. Pe ultima cu greu vom putea face un semn. Cealaltă este plastică. Trupul fizic al omului era, în timpurile vechi, un material plastic pe care sufletul îl putea modela. Când sufletul intra în legătură cu spiritualul, el putea înrâuri fizicul. O puternică dăruire în spirit putea face ca spiritul să acționeze însănătoșind. Pe atunci omul se putea pătrunde cu spirit nu numai în folosul cunoașterii ci și în folosul însănătoșirii. În vechile timpuri oamenii erau în anturajul înaltelor ființe spirituale. Când oamenii au coborât, dar mai aveau încă legătură cu lumea spirituală, ei nu se puteau apăra de ființele spirituale distrugătoare. Ei puteau fi străbătuți de acestea cu puteri spirituale rele, ca de exemplu, de cele care trăiesc ca ființe elementare pe planul astral. Omul se putea pe atunci dărui influențelor ființelor spirituale bune și celor ale ființelor spirituale rele. Astăzi avem mai puțin a face cu astfel de ființe demonice, rele. În vechile timpuri, ființele demonice acționau în așa fel în materialul plastic încât îi puteau poseda pe oameni. Asta se întâmpla din cauză că omul trebuia să coboare pe planul fizic pentru a ajunge la conștiența de sine. El nu ar fi putut ajunge la adevărata conștiență de sine dacă ar fi fost mereu dăruit lumii spirituale; el era atunci în afara lui. Deja din vechile timpuri lucra eul la natura umană. Omul urma să înțeleagă și să fie pe deplin conștient de ce înseamnă eul abia prin impulsul lui Christos. Impulsul lui Christos se arătă, înainte de toate, în focul fulgerului în care i-a apărut Iehova lui Moise. El se arătă reflectat în focul fulgerului așa cum lumina lunii reflectă lumina soarelui. Iehova nu este altceva decât Christos reflectat, care se arată mai întâi ca o oglindire.
Putem înțelege Evanghelia lui Ioan numai atunci când înțelegem că impulsul lui Christos este, în cadrul evoluției omenirii, cea mai importantă lucrare asupra conștienței eului.
Omul trebuia să fie sustras influențelor care se revărsau în el fără ca el să aibă conștiența de sine. Prin aceasta el a putut să dobândească conștiența de eu și să se pregătească pentru o redobândire a clarvederii din timpurile vechi. Dar el trebuia să se elibereze de influențele demonice. Cu cât are mai multă forță în eul său, cu atât mai mult se poate ține departe de influențele demonice. Așa se poate înțelege vindecarea de demoni. Un număr de bolnavi au fost aduși în apropierea lui Christos tocmai în timpul când Christosul spiritual putea să acționeze cel mai intens. Nu lumina solară fizică – îmbrăcămintea luminii spirituale – trebuia să acționeze, ci lumina spirituală. După ce soarele apunea, bolnavii erau aduși la Christos. Procesul real de vindecare trebuie să ni-l reprezentăm în felul următor: oamenii care veneau acolo aveau credința fermă, convingerea fermă că prin Christos acționează impulsul care poate alunga demonii. Dacă aceasta s-ar fi întâmplat printr-un mijloc exterior, Christos nu ar fi acționat prin eu. Abia atunci îl recunoști pe Christos când El își desfășoară întreaga forță în propriul tău interior. Abia atunci poate El acționa când această forță se exteriorizează în eul uman, se exprimă în eul uman. De aici vedem că în acel timp important omenirea se afla în fața unui decisiv punct de cotitură. Era ultimul acord al unui timp vechi și oarecum intervenția unui impuls enorm care îi conducea pe oameni într-un timp nou. Omul putea privi înapoi și vedea: în trecut omul era mult mai puternic unit cu lumea spirituală. El putea găsi drumul spre lumea spirituală prin extaz. Acum însă trebuie să găsim punctul de legătură în eu pentru a ajunge în lumea spirituală. Acest impuls a fost dat prin impunătoarea strigare a Botezătorului și prin Christos însuși: „Schimbați-vă dispoziția voastră sufletească căci împărăția cerurilor s-a apropiat”. În voi înșivă trebuie căutată legătura care vă unește cu împărăția cerurilor.
Acelora cărora li se puteau spune lucruri profunde, li se spunea: A existat un timp în care sufletele oamenilor, atunci când ieșeau din eul lor, ajungeau în împărăția spiritului. Atunci li se dăruia spiritul pentru vindecare. Ei erau bogați, ceea ce înseamnă că ei deveniseră posesori ai spiritului. Apoi s-a ajuns la un punct de cotitură. Acum sunt chemați să vină în împărăția cerurilor cei care sunt, - care au devenit - cerșetori întru spirit. Uniți cu Dumnezeu în interior, fericiți pot deveni cei care sunt cerșetori întru spirit. Cei săraci în spirit vor prelua în ei împărăția cerurilor.
Fericiți sau uniți cu Dumnezeu în interior vor deveni și aceia care se află în suferință când preiau impulsul lui Christos. Prin faptul că ei caută legătura cu lumea spirituală în eul lor, ei vor fi vindecați. Cei care se manifestau din pasiunile lor, puteau mai înainte să fie temperați atunci când se spiritualizau în extaz. Prin faptul că acum găsesc în sine, în eu, legătura cu Christos, trebuie ca pasiunile dezlănțuite, impulsurile sălbatice să fie domolite.
Răsplata misiunii pământului o vor primi aceia care își vor înăbuși pasiunile lor prin eu. Cei care suportă suferințe, vor scăpa de ele prin faptul că vor prelua în eul lor pe Christos. Cei care îl vor prelua pe Christos în eu vor putea dobândi calmul și vor stăpâni pământul.
Prima frază din Predica de pe munte [Nota 10] se referă la trupul fizic, a doua la trupul eteric, a treia la trupul astral; a patra frază, în care se spune că omul nu trebuie să-și dezvolte doar o conștiență care se îndreaptă numai spre planul fizic, se referă la sufletul senzației. Cei care, în sufletul senzației simt sete și foame după dreptate, Îl vor putea avea în interior pe Dumnezeu, vor deveni fericiți.
Ceea ce omul poate găsi în sufletul rațiunii sau al sentimentului este exprimat prin fraza: Cei care vor fi milostivi vor putea avea în ei pe Dumnezeu. Ce apare când ne ridicăm de la sufletul senzației la sufletul rațiunii sau al sentimentului? Eul este cel care apare, în primă instanță. Omul trebuie să dezvolte eul prin aceea că el însuși se simte drept eu și îl resimte drept eu pe oricare alt om, prin aceea că ceea ce trăiește în suflet este dus de la eu la eu. Ceea ce trece de la om la om, subiectul și predicatul trebuie să fie același. În primele propoziții ale Predicii de pe munte predicatul este diferit de subiect. Găsim acum, în propoziția care se referă la sufletul rațiunii sau al sentimentului, că subiectul și predicatul sunt identice. „Fericiți sunt cei milostivi, căci ei vor primi milostenie sau iubire.”
Vedem aici un document care este atât de impunător încât abia dacă mai găsim alt document care să fie atât de profund. El este impunător în sensul acelei grandioase tranziții care se petrece prin Christos. Epoca despre care am vorbit, Kali Yuga, durase deja 3000 de ani. Kali Yuga a început, în sens restrâns, în anul 3101 î.e.n. Din acest an a început închiderea porților spre lumea spirituală. Înainte de anul 3101 găsim încă o conștiență nemijlocită pentru lumea spirituală. Apoi lumea spirituală s-a întunecat din ce în ce mai mult. După ce Kali Yuga a dominat 3101 ani, s-a produs acel impuls prin care omul este condus din nou în lumea spirituală. Dar prin ce a putut interveni acel impuls? Numai prin aceea că un zeu s-a coborât în lumea fizică. Atunci a început reîntoarcerea în lumea spirituală. Un imens salt s-a făcut în evoluția omenirii prin faptul că omenirea a dobândit posibilitatea de a se ridica din nou în lumea spirituală. Omenirea avea nevoie așa-zicând de Christos deoarece ea se coborâse până la eul ei. Coborârea lui Christos a fost necesară pentru ca eul uman să nu se usuce, pentru ca el să nu fie scos din evoluție.
Am văzut că un mare număr de oameni nu a știut nimic, multă vreme, despre faptul că în mica țărișoară Palestina a trăit Christos. De exemplu, Tacitus nu știe decât foarte puține despre acest fapt. La aproximativ 100 de ani d. Chr. el povestea că pe o străduță din Roma trăiește o sectă care propovăduiește învățăturile lui Iisus. Impulsul lui Christos a trecut pe lângă mulți oameni fără ca ei să-l observe. El ar fi putut să treacă neobservat pe lângă toți oamenii. Dar nu s-a întâmplat așa. Omenirea a preluat atunci impulsul lui Christos. Când se manifestă din nou un impuls asemănător în omenire, omenirea trebuie să fie în stare să nu lase să treacă neobservat un astfel de salt în evoluția ei.
În anul 1899 s-a încheiat epoca întunecată, Kali Yuga. Omenirea merge acum pe un drum ascendent. Epoca întunecată a durat 5000 de ani. Astăzi trăim la începutul unei epoci în care se dezvoltă în omenire forțe și capacități cu totul noi. Înainte de a se încheia prima jumătate a secolului al XX-lea, un număr de oameni vor avea, prin dezvoltare naturală, capacități deosebite. După încheierea epocii Kali Yuga, începând din 1899, se dezvoltă în omenire o anumită vedere eterică. Între anii 1930 – 1940 la un număr de oameni această vedere eterică va fi deja dezvoltată. Se pot întâmpla atunci două lucruri. Omenirea poate să trăiască mai departe în mlaștina materialistă. Materialismul poate inunda totul. Omenirea ar putea să rateze acest eveniment, să treacă pe lângă acest eveniment așa cum ar fi putut să treacă pe lângă evenimentul christic. Dacă oamenii nu vor viețui acest eveniment eteric, rezultatul va fi că se vor cufunda în mlaștina materialistă. Sau va exista un număr suficient de oameni care se vor dezvolta pe parcursul a 2500 de ani în așa fel încât vor vedea în eteric. Acesta este începutul clarvederii pe care oamenii o vor cuceri din nou, alături de conștiența de eu.
La aceasta se mai adaugă ceva. Dacă un număr de oameni își vor dezvolta prin știința spirituală un sentiment și o înțelegere pentru aceasta, atunci acești oameni se vor convinge la fel de bine despre adevărul evenimentului lui Christos precum s-a putut convinge Pavel prin evenimentul pe care l-a trăit în fața Damascului. Între anii 1930-1940 va exista un număr mic de oameni care vor dezvolta această facultate dar, în timpul celor 2500 de ani care vor urma, vor exista din ce în ce mai mulți oameni care îl vor vedea pe Christos în trupul eteric. Oamenii Îl vor vedea pe Christos în trup eteric atunci când își vor fi dezvoltat vederea eterică, la care însă nu vor putea ajunge decât prin înțelegere spiritual-științifică și prin sentiment. Aceasta este noua coborâre a lui Christos la oamenii de pe pământ. În realitate este mai degrabă o înălțare a inimii, pentru că nu se va mai întâmpla ca Christos să se întrupeze în trup fizic. Dar oamenii care se vor putea dezvolta, vor fi în stare să-L perceapă în trupul eteric. Ei vor ști din experiență nemijlocită că Christos trăiește. Pentru cei care vor să Îl cunoască pe Christos, El va apărea în trupul Său eteric. Ei vor ști despre Christos prin vedere directă.
Tocmai prin dezvoltarea sufletului vom dobândi o înțelegere pentru cel mai important eveniment al timpului nostru. Dacă știința spirituală nu ar duce omenirea într-acolo, acest eveniment ar trece neobservat pe lângă omenire. Știința spirituală trebuie să ne pregătească pentru a fructifica cel mai mare eveniment de după încheierea epocii Kali Yuga. Acei oameni vor fi importanți, indiferent de meseria în care lucrează, care se vor fi pregătit pentru a percepe acest eveniment. Important va fi însă acest eveniment și pentru cei care se găsesc în lumea dintre moarte și o nouă naștere. Căci acest eveniment acționează și în lumile spirituale, dar numai dacă ei s-au pregătit aici pe pământ. Trebuie să ne pregătim aici pe pământ pentru acest eveniment și să ne creăm organe pentru aceasta. Noi vestim noul eveniment al lui Christos în secolul al XX-lea. Apoi acest eveniment va fi explicat ca ceva ce acționează mai departe pentru întreaga omenire. Acest fapt va fi vestit în timpul ce vine. El va deveni o piatră de încercare pentru teozofie. S-ar putea întâmpla ca materialismul să fi pătruns în concepția teozofică despre evenimentul christic. Numai o conștiență materialistă ar putea crede că Christos ar putea reveni în trup fizic. Când se va petrece acest eveniment se va vedea dacă teozofia a înțeles ce trebuie. Vom vedea apărând în prima jumătate a secolului al XX-lea, în diverse locuri, falși Mesia. Pentru epoca noastră ar fi grav dacă oamenii nu s-ar putea ridica la o contemplare spirituală, la concepția spirituală că Christos va apărea din nou, dar într-o formă eterică. Nu ar exista nici un fel de evoluție a omenirii dacă Christos ar apărea din nou într-un trup de carne și oase.
Omenirea se dezvoltă pentru a-L percepe cu capacități superioare pe Mesia. Aceasta va deveni piatra de încercare pentru a afla dacă teozofia i-a condus într-adevăr pe oameni la înțelegerea corectă a acestui eveniment, așa încât omul să se fi ridicat suficient spre spiritual pentru a înțelege revenirea lui Christos în adevărata formă. Pentru un număr de oameni care vor fi premergători, El va reveni în acest secol, așa cum a venit odinioară în evenimentul din fața Damascului pentru Pavel.
Necredința va deveni din ce în ce mai răspândită prin critica documentelor istorice. Cu cât documentele istorice vor pierde din puterea de convingere asupra oamenilor, cu atât mai mult vor crește în oameni posibilitățile prin care ei Îl vor putea vedea pe Christos. Christos se va arăta în adevăr oamenilor care se vor putea ridica prin știința spirituală la înțelegerea, la vederea adevăratei reveniri a lui Christos.
