În anii trecuți am avut ocazia să țin în acest loc câteva conferințe [Nota 37] din domeniul teozofiei, și e o mare mulțumire pentru mine că la călătoria mea prin Roma în această primăvară este posibil, cu permisiunea multstimatei noastre prințese [Nota 38], să prezint trei prelegeri. Aceste trei prelegeri trebuie să fie folosite pentru a aduce cursului de început din anul trecut mai multă lumină decât a fost posibil, dintr-o latură mai mult interioară, asupra a ceea ce este denumit, în sens teosofic, „cunoaștere spirituală a lumii”.
Teozofia sau, cum s-ar mai putea numi, „știința spiritului”, este ceva care, în timpul nostru, este cunoscut în mod greșit din diferite laturi, în primul rând din latura celor care stau pe temelia unei anumite mărturisiri de credință. În nici un caz știința spirituală nu trebuie să înlocuiască vreo mărturisire de credință. Față de religie, ea poate avea ca singură sarcină aceea de a conduce la o înțelegere mai profundă a adevărurilor religioase. Astfel încât ne este permis să spunem: nici unui om din lume nu i se poate lua, prin cunoștințele de știință spirituală, nici cel mai mic lucru din convingerile sale religioase. Nu este cunoscut suficient, sub multiple aspecte, că știința spirituală, în esență, stă pe un cu totul alt fundament decât oricare mărturisire de credință. Ea stă pe temelia științei spirituale pure.
Cu aceasta este atinsă o altă piedecă ce se aduce în ziua de astăzi științei spirituale, și care se exprimă atunci când se spune că ea ar fi neștiințifică, visătoare și fantezistă. Totuși, cel care s-a preocupat puțin cu curentul spiritual științific al prezentului, va vedea în curând că știința spirituală atinge un cu totul alt domeniu decât știința exterioară. Deoarece ultima se preocupă cu lucrurile lumii exterioare senzoriale, care pot fi înțelese cu simțurile fizice și cu rațiunea, sarcina științei spirituale este aceea de a cerceta domeniul spiritului, care se află în spatele lumii senzoriale, și care este închis pentru conștiența noastră normală. Modul de gândire, reprezentările și noțiunile cu care știința exactă se apropie de lumea simțurilor și modul în care știința spirituală se apropie de lumea spirituală, sunt exact aceleași. Numai în două aspecte se deosebește știința spirituală în mod principial de alte științe. În primul rând prin faptul că ea poate fi înțeleasă de orice suflet omenesc, în măsura în care sufletul se referă la lucrurile despre care ar trebui să se întrebe fiecare inimă omenească în fiecare zi, în fiecare oră a zilei. Obiectele științei spirituale sunt cu totul general umane, și nu există în sufletul omenesc nici o întrebare la care știința spirituală să nu poată da nici un răspuns. În mii și mii de cazuri omul are nevoie de ea ca încurajare, are nevoie de ceea ce știința spirituală îi spune ca mângâiere, ca speranță și încredere pentru această viață și pentru viitor, de ceea ce știința spirituală are să îi dea ca speranță și încredere.
Celălalt aspect este că, în timp ce celelalte științe presupun acceptarea unor condiții preliminare, știința spirituală știe să vorbească fiecăruia pe înțeles, dacă acesta se străduiește să îi înțeleagă limbajul. Și chiar dacă se spune atât de des că ea ar fi greu de înțeles, asta este numai pentru că omul se apropie de știința spirituală cu prejudecățile și cu piedicile pe care el însuși le-a generat. Greutatea nu zace în limbajul ei, ci mai degrabă în modul nostru de gândire.
În aceste trei conferințe vom vorbi despre următoarele: astăzi despre ființa omului însuși, mâine despre ființa lumilor superioare și legătura lor cu lumea noastră, iar poimâine despre mersul evoluției omenești și despre intervenția înaltelor personalități care participă la viața noastră spirituală.
Ființa omului poate fi înțeleasă numai dacă suntem în stare să o concepem pornind din spirit. Căci așa cum omul, în raport cu forma sa exterioară, trupească, este construit din lumea senzorială, tot așa, ca ființă spirituală și sufletească, el este construit din lumea suprasensibilă. În felul acesta, la ființa omului poate pătrunde numai o știință care vede în domeniile lumii spirituale; și trebuie să ne punem de acord de la bun început cum se poate ajunge la astfel de cunoștințe despre lumile superioare.
Acest lucru nu poate fi indicat aici decât pe scurt, ca introducere. Nu ne vom apropia niciodată cu adevărat de lumea spirituală, nu mai aproape decât se apropie un orb de lumină și de culoare, cu acele simțuri și cu acea rațiune, prin intermediul cărora omul este avizat la viața sa exterioară. Dar tot așa cum lumea luminii și a culorilor năvălește în sufletul unui om născut orb dar operat cu succes, tot așa este posibil să se deschidă organe de cunoaștere spirituală, simțuri spirituale, și omul să trăiască marele moment ‒ care, pe o treaptă superioară, înseamnă același lucru ca cel caracterizat mai înainte -, cel al unui om născut orb și devenit văzător prin operație. Pe acei oameni care sunt în stare să vadă lumea spirituală și temeliile existenței noastre și să le explice, îi numim oameni „treziți” sau „inițiați„. Ceea ce ei cunosc pot să comunice apoi altora; și dacă și-au înțeles în mod corect sarcina lor, atunci comunică în așa fel încât cele comunicate să poată fi înțelese de orice rațiune și de orice intelect. Căci înțelegerii științei spirituale sau a teozofiei nu îi aparține cercetarea spirituală ca atare, ci numai trăirea acesteia.
Aici va fi indicat pe scurt cum se dobândesc aceste capacități superioare de către oameni. Întâi trebuie să înveți a produce în mod artificial un anumit moment care apare de la sine în cursul normal al zilei. Acesta este momentul adormirii, prin care omul trece în mod obișnuit. Ce se întâmplă în momentul adormirii? Observăm cum toate pasiunile, poftele și percepțiile care au vălurit de-a lungul întregii zile în noi, ajung încet-încet la tăcere, impresiile exterioare încetează și la omul normal intervine somnul, adormirea. Iar mai departe nu mai știm nimic despre noi și nu mai percepem nimic din lumea înconjurătoare. În acest moment deci în care noi ne decuplăm de lumea exterioară, apare lipsa de conștiență. Cel care vrea să ajungă la inițiere, ceea ce înseamnă la inițiere în tainele superioare, trebuie să învețe să creeze în mod artificial acest moment de dispariție a impresiilor exterioare. El trebuie să poată crea în el o stare care este identică cu lipsa existenței impresiilor din timpul somnului, în care nici culoarea, nici căldura, nici sunetul nu sunt percepute de suflet, și nu simte nici suferință, nici bucurie, nici provocate de ceva din lumea exterioară. Dar cel în cauză nu trebuie doar să poată crea pe deplin conștient această stare; ci el trebuie, în ciuda faptului că sufletul este golit de toate impresiile exterioare, să fie la fel de conștient precum este în timpul vieții obișnuite de peste zi. În sufletul astfel golit trebuie să fie trezite anumite reprezentări și sentimente care nu vin din exterior, ci sunt trezite din interiorul sufletului însuși. El trebuie să poată chema în suflet la viață, prin voință puternică și din propria forță, anumite sentimente, senzații și impulsuri de voință care trebuie să fie mai intense decât tot ceea ce poate veni din exterior. Această stare este starea de meditație. Dacă cel care meditează și-ar dezvolta numai aceste două capacități, el ar trăi în interior ceva ca o zguduire asemănătoare unui cutremur de pământ. Pentru a evita aceasta, el trebuie să învețe să își păstreze cea mai mare liniște sufletească. El trebuie să poată trăi puternicele impulsuri interioare în timpul meditației, sufletul său rămânând liniștit ca marea deasupra căreia nu adie nici un firicel de vânt.
Acestea sunt, deci, cele trei condiții pentru cel care aspiră la inițiere: în primul rând, golirea sufletului de toate impresiile exterioare; în al doilea rând, bogăția sufletului în reprezentări interioare; în al treilea rând, liniște sufletească deplină. Cel care are tenacitatea să exerseze în acest fel, va trăi un mare moment, un moment impunător; unii, probabil, deja după câteva luni, alții, probabil, abia după câțiva ani. I se vor deschide simțurile spirituale și va exclama: O, în lumea noastră există cu totul altceva decât am știut până acum! Până acum am văzut doar ceea ce putea să combine rațiunea mea; acum însă văd că în această lume există fapte spirituale, ființe spirituale, și că există lumi care pot fi denumite lumi ascunse.
Începând cu acest moment înălțător discipolul devine cercetător în lumile spirituale și este apoi în stare să recunoască el însuși ceea ce trebuie schițat aici în raport cu ființa omului. Astăzi vom vorbi despre următoarele stări și trăiri ale sufletului, care trebuie să intereseze profund pe fiecare dintre oameni, și pe care le putem denumi: starea de trecere dintre veghe și somn și ceea ce se numește viață și moarte. Asupra stării exterioare de veghe și somn am mai vorbit deja și vrem să ne apropiem acum de latura interioară a lor. Ar fi un nonsens dacă am vrea să prezentăm doar cu ajutorul rațiunii obișnuite faptul că ființa propriu-zisă interioară a omului dispare la adormire de îndată ce încetează impresiile exterioare, și apare, așa-zicând, dimineața la trezire. Dar acest lucru nu se poate întâmpla niciodată, și numai cel care vrea să accepte idei absurde ar putea fi de părerea că omul interior dispare seara total și ia ființă din nou dimineața.
Oare ceea ce noi vedem culcat în pat ca om ce doarme, ceea ce noi vedem cu ochii noștri fizici ca trup adormit, culcat în pat, este totuși omul interior propriu-zis? Așa ceva nu va vrea să afirme nimeni. Cel care poate să urmeze cu conștiența obișnuită trecerea de la veghe la somn nu poate observa, desigur, altceva decât că trupul fizic trece treptat într-o stare lipsită de mișcări. Dar cel care și-a dezvoltat ochiul spiritual prin mijloacele caracterizate mai înainte va vedea cum se ridică din trupul fizic omul spiritual propriu-zis. Tot așa cum înfățișarea exterioară a omului care adoarme este alta pentru cel care vede în mod spiritual decât pentru un om normal, care nu e în stare să vadă decât cu ochii fizici, tot așa starea de somn însăși este profund diferită la cei doi. În timp ce omul care nu este clarvăzător cade într-o lipsă de conștiență, văzătorul rămâne conștient la adormire, pentru că în corpul său sufletesc care se ridică din cel fizic ce rămâne să se odihnească, el și-a dezvoltat organe de simț pentru perceperea lumii spirituale. Vrem să încercăm să caracterizăm în câteva trăsături această lume spirituală în care se ridică omul devenit clarvăzător. La început, percepțiile pe care le are se mărginesc la timpul în care trupul său fizic doarme. Prin exersare permanentă, el va ajunge atât de departe încât va putea să vadă în mod spiritual în orice moment al zilei, de îndată ce vrea acest lucru, va putea să-și decupleze simțurile fizice și, fără să își părăsească trupul, să vadă spiritual. Se observă de îndată o mare deosebire atunci când privim cu ochiul sufletesc, de exemplu, acest buchet de trandafiri. Dintr-o dată nu mai putem spune: buchetul de trandafiri este în fața mea, eu sunt aici, el este acolo -, așa cum putem spune în starea de veghe normală de peste zi. În lumea spirituală, deosebirea spațială de „aici” și „acolo” își pierde cu totul sensul și nu mai suntem cu conștiența noastră în fața buchetului de trandafiri, ci în interiorul lui. Conștiența spirituală se simte în acea lume în ființă, în obiect; omul clarvăzător se toarnă în obiectul pe care îl percepe. Ființa sa interioară străbate oarecum pielea trupului nostru fizic și devine una cu tot ceea ce el vede în lumea spirituală în jurul lui. Dar atunci ce este ceea ce se revarsă în timpul nopții în lumea înconjurătoare și pe parcursul zilei se simte înlănțuit în colivia trupului fizic? Este ceea ce noi cuprindem în micul cuvânt „eu”, despre care omul, în conștiența obișnuită de peste zi, spune: el trăiește în trupul meu. – Pe acest eu conștiența clarvăzătoare îl simte revărsat în întreaga lume exterioară care îi este accesibilă. Și putem să ne întrebăm: Dar unde este el? La această întrebare nu este decât un singur răspuns: Eul văzătorului este, în esență, pretutindeni acolo unde el percepe.
Acest drum în lumea spirituală este același pe care fiecare om neclarvăzător îl parcurge la adormire, numai că el îl face fără să fie conștient. La adormire, el rămâne fără de conștiență. În felul acesta, fiecare dintre noi trăiește alternativ veghea în corpul fizic, constrâns în microcosmos, și somnul, extins în nemărginit, unit cu marea lume din jurul nostru, cu macrocosmosul.
Putem să ne întrebăm mai departe: de ce trebuie să cădem într-o lipsă de conștiență? – Motivul este că omul de astăzi nu este suficient de matur și eul său nu ar putea să suporte să se reverse în mod conștient în cosmos. Putem să ne lămurim procesul apelând la o reprezentare imaginativă: să ne reprezentăm un bazin mare cu apă, în care lăsăm să cadă o picătură de lichid colorat. Vedem cum ea se dizolvă în apa înconjurătoare și cum devine tot mult mai mult invizibilă, cu cât se răspândește mai mult. Asemănător trăiește omul în eul său, care trebuie să se răspândească precum o picătură în întreaga lume spirituală. Omul actual nu ar putea să suporte așa ceva, nu ar putea să se dizolve în mod conștient și de aceea pătrunderea lui în patria sa spirituală trebuie să o plătească cu lipsa de conștiență. Ce s-ar întâmpla cu el dacă s-ar extinde în lumea spirituală cu deplină conștiență, fără o pregătire ocultă? Putem să ne dăm seama cel mai bine despre aceasta dacă ne reprezentăm eul înarmat numai cu atâta forță cât este necesară pentru percepțiile mărginite la planul fizic. Pe măsură ce se extinde peste granițele corporale, pierde din forță așa cum picătura pierde din consistență; percepțiile sale ar slăbi din ce în ce mai mult, pe măsură ce el se extinde, până când, în final, ar avea sentimentul că plutește într-un abis lipsit de fund, în cel mai adânc întuneric. Nu trebuie să gândim eul numai ca forță, ci și ca ființă ce poate simți, și putem să ne facem în felul acesta o slabă reprezentare despre impresia de a fi pierdut în neant. Din această cauză, o condiție pentru cel care vrea să ajungă la conștiența clarvăzătoare este să își dobândească lipsa de teamă, și ține de școlirea cercetătorului spiritual să aibă create multe ocazii prin care să își poată proba echilibrul și stabilitatea. Acel om care nu a avut mii și mii de ocazii să trăiască evenimente care ar produce teamă în mod obișnuit, și n-a ajuns să își spună cu suflet liniștit: eu stau în fața celui mai înfiorător pericol, însă știu că situația nu devine mai sigură prin frica mea, ci numai printr-o abordare cu nădejde ‒ acel om deci nu este pe deplin pregătit. Desigur, în vechile Misterii, cel care se îndrepta spre inițiere, chiar dacă eul său nu avea forță suficientă, era condus în mod conștient în macrocosmos; totuși, cu această ocazie inițiatorul trebuia să fie mereu împreună cu el pentru a-l putea ajuta la timp. Acest fel de clarvedere care era avut în vedere în școlile oculte ale Europei, se numește extaz. Această metodă nu mai este corespunzătoare actualului stadiu de evoluție; în locul ei a apărut alta, despre care vorbim acum. Aceasta este metoda rozecruciană.
Cum s-a spus, în vechile Misterii discipolul era sub supravegherea învățătorului său, care trebuia să împiedece ca eul acestuia să se dizolve cu totul și să cadă într-o stare de lipsă de putere. Cufundarea extatică era obținută prin cultivarea foarte strictă a anumitor sentimente pe care omul le are și în viața de zi cu zi. Vechea metodă era să se pornească de la un gen de sentimente pe care omul le are și azi, chiar dacă într-o măsură mult mai mică, sentimente pe care le avea omul în perioada schimbării anotimpurilor. Când, de exemplu, discipolul pășea într-un peisaj proaspăt de primăvară și vedea cum din zăpada care se topește răsăreau iarba verde și primele flori, când vedea în jurul său învierea din somnul de iarnă, când simțea sub picioarele sale pământul solid, dar care acum era înmuiat, când vedea deschizându-se mugurii tineri pe copacii pleșuvi sub atingerea trezitoare a luminii solare calde, atunci trebuia să lase să simtă viața care se năștea și trebuia să se dăruiască în cea mai profundă meditație, cu întregul său suflet, acestei trăiri.
Prin repetări continue, el își întărea acest sentiment până la o forță nebănuită. Tu trebuie – așa îi spunea cel ce îl iniția –, să îți dezvolți atât de puternic și atât de viu bucuria, încrederea și prospețimea vieții precum ar simți-o Pământul dacă ar avea conștiență pentru aceasta.
Trebuia să simtă, de asemenea, în toamnă, tristețea; el trebuia să lase să acționeze asupra lui moartea ce urzea de jur împrejur în natură, el trebuia să simtă cum pădurile și poienile își pierdeau frunzele și viața se retrăgea în sânul pământului. El trebuia să fie trist împreună cu pământul din cauza copiilor acestuia. Tot așa trebuia să trăiască în interiorul său celelalte anotimpuri și, în special, solstițiul de vară și cel de iarnă.
S-ar părea că aceasta ar fi numai ceva ascuns în viața de zi cu zi, dar nu este așa, căci ezotericianul din timpurile vechi cât și cel din prezent are aceste sentimente în starea deplin liniștită a sufletului său, în care a decuplat toate impresiile exterioare, le are în interiorul cel mai profund. Trebuie să le producă în interiorul cel mai profund. Cel care a învățat să simtă în felul acesta, viețuia, după exerciții mai îndelungate – așa este și astăzi –, ceea ce în vechile Misterii era numit: vederea Soarelui la miez de noapte. – Pământul devenea transparent și discipolul vedea spiritualul prin forma fizică devenită transparentă, vedea ceea ce stă la baza fizicului; în locul Soarelui fizic, el vedea marele Soare spiritual, acea imensă Ființă pentru care Soarele fizic nu reprezintă decât trupul material.
Dar la această privire copleșitoare eul discipolului devenit clarvăzător se era în pericol de a cădea într-o stare de lipsă de putere și trebuia ca gurul său, învățătorul său, să îi stea alături, pregătit pentru a-l ajuta. Astăzi gurul nu ar mai putea să își exercite puterea asupra discipolului așa cum o făcea odinioară deoarece raportul dintre învățător și elev a devenit altul în zilele noastre, iar natura umană de astăzi, ca urmare a unui alt gen de educație, în ciuda tuturor intențiilor bune și a voinței de a se supune, nu ar mai fi în stare să reprime forțele de viață rebele din ea.
În afară de acest drum al extazului mai exista încă așa-numitul drum mistic spre inițiere. El consta în aceea că cel care medita trăia din ce în ce mai mult în propriul său interior. El viețuia în sine ceea ce omul răpit în extaz trăia la ieșirea în afara trupului. Dar și acest drum își avea marile lui pericole. În timp ce pe cel care intra în extaz îl amenința pericolul ca eul său, ce se desprindea de trup, să cadă într-o stare de lipsă de putere, eul celui care practica mistica se replia în sine, ajungând la o extraordinar de mare putere, iar egoismul lui creștea nemăsurat. Eu vreau să fiu totul, eu vreau să am totul -, aceasta era dorința nezăgăzuită de care era posedat.
Cum se realiza această cufundare în sine? Să ne gândim la momentul trezirii. Ce se întâmpla în acel moment? Eul, care, în afară, în macrocosmos era expandat spre depărtări, se restrânge în sine și se cufundă în învelișurile fizice. Dacă nu ar fi exista lumea exterioară care, cu impresiile pe care le furnizează, pune o graniță acestei replieri în sine, atunci eul ar fi pătruns într-adevăr în interiorul său. Ce avem de învățat aici? Avem de învățat să ne trezim fără a lăsa ca impresiile exterioare să acționeze asupra noastră. Ca urmare, eul poate să se concentreze nestânjenit în interiorul cel mai profund al ființei omenești. Trăirile de potențare fără de graniță a dorințelor egoiste, pe care toți misticii le-au avut, sunt denumite „ispitire”. Pentru a nu sucomba din cauza acestui pericol, discipolul trebuia să își dezvolte mai înainte virtuți ca iubirea, smerenia și evlavia la grade superioare. Înarmat în acest fel, cel care medita putea să pășească liniștit pe acest drum. La marii mistici, eul putea să nu mai vrea el însuși, ei puteau să nu mai fie ei înșiși, ei erau în stare să se dăruiască fără rezervă lui Christos și să Îl lase să gândească în interiorul lor, să simtă, să acționeze și să voiască. Din această cauză, Pavel spune: Nu eu sunt cel care voiește în mine, ci Christos.
Și în alte vechi Misterii, de exemplu în cele egiptene, găsim această metodă; totuși, la inițiere era mereu prezent acel guru, care din exterior îl apăra pe aspirant de forțele egoiste.
Condițiile modificate ale epocii noastre de astăzi fac necesar un nou drum. Omul a devenit mai autonom, mai independent și lui trebuie să îi fie oferite mijloacele necesare pentru a păși spre lumile interioare și superioare fără intervenția directă a învățătorului. Inițierea rozecruciană, așa cum este exersată astăzi, cuprinde în sine cele două metode; această metodă, care conduce la clarvedere în lumile spirituale, înlătură pericolele amintite, cele cărora le erau expuși în trecut oamenii care intrau în extaz cât și vechii mistici.
Mâine vom vorbi mai amănunțit despre aceasta și vom descrie cum își forma discipolul rozecrucian organe de percepere spirituale în trupul său sufletesc pentru cercetarea temeliilor spirituale ale cosmosului.
