Ieri s-a vorbit despre două metode de inițiere, cea care mergea pe drumul mistic și cea care mergea pe drumul extazului. Amândouă au fost corespunzătoare stadiului de evoluție din timpurile vechi. Stările interioare din om sunt astăzi altele și este nevoie de un nou mod de inițiere. Inițierea rozecruciană, înțeleasă corect, este cea care corespunde pe deplin condițiilor și raporturilor actuale. Pentru a obține o noțiune justă despre ceea ce se petrece în sufletul uman la această inițiere, este bine să facem cunoștință mai înainte cu procesele care sunt în legătură cu stările de veghe și de somn, cu stările de viață și de moarte. În cele ce urmează vom aborda mai amănunțit aceste stări.
În mod obișnuit omul nu înțelege suficient de profund alternanța dintre veghe și somn. Pentru el, aceasta este un fenomen cotidian căruia abia dacă îi acordă vreo atenție. Prin aceasta i se sustrag cu totul elementele pline de taină pe care aceste procese le ascund. La întrebarea: ce se petrece cu omul când doarme, s-ar obține răspunsul: conștiența se stinge, creierul obosit cade într-o stare de încețoșare și nu mai percepe nici o impresie a simțurilor din lumea exterioară. Acest răspuns este corect în măsura în care se referă la ceea ce se percepe cu ochiul fizic. Dacă îl întrebăm totuși pe clarvăzător ce percepe el, ne va spune că atunci se petrece ceva important. El vede cum din trupul fizic liniștit se ridică interiorul, se ridică omul astral și se revarsă în corpul astral cosmic, în macrocosmos. Iar dimineața, la trezire, el vede cum ceea ce este revărsat în cosmos se concentrează din nou și este absorbit de corpul fizic, de microcosmos. Privirilor sale i se arată o viață alternantă, pe care omul o petrece în lumea mare și în lumea mică.
Trebuie să ne întrebăm acum ce importanță are somnul pentru om, ce se petrece în timpul somnului cu el, de ce își părăsește corpul? Și cum poate trăi corpul fără el? – Omul propriu-zis, omul interior, a cărui expresie substanțială și instrument este trupul fizic exterior, când adoarme observă cum dispare din percepția lui întreaga lume exterioară, cum el devine din ce în ce mai nesimțitor față de toate impresiile simțurilor pe care le-a primit în timpul zilei și cum toate impresiile sufletești, bucurie și durere, se sting cu totul. Trebuie să ne fie limpede că omul interior, care percepe prin mijlocirea simțurilor fizice, este în același timp purtătorul bucuriei și suferinței, a urii și a iubirii; nu trupul fizic este purtătorul acestora. Am putea obiecta: dacă el se comportă așa, cum se face că omul interior nu păstrează, la părăsirea corpului său, senzațiile de durere sau de bucurie când trece în lumea astrală? Motivul constă în aceea că pentru perceperea realității lor, a vieții interioare a trupului său, trebuie să fie în corpul fizic, care îi reflectă ca o oglindă mișcările sale de sentiment și le ridică în conștiență. Odată cu părăsirea oglinzii, se stinge imaginea impresiilor și omul nu va mai fi conștient de ele până când revine din nou în corp. Prin aceasta are loc o pendulare continuă între omul interior și omul exterior.
Este interesant să comparăm cu ceea ce spune știința exactă aici; este cu totul asemănător. La adormire observăm cum consumul de forțe din timpul zilei are ca urmare obosirea întregului organism, cum membrele, treptat, nu mai pot să se miște, cum vocea, mirosul, gustul și vederea slăbesc, iar în final auzul, simțul cel mai spiritualizat; iar la trezire simțim că ne-au fost date forțe noi de împrospătare pentru toate mădularele și simțurile noastre. De unde vin aceste forțe care reflectă în timpul zilei realități exterioare și interioare pentru om? Le luăm în timpul nopții din patria noastră spirituală, din macrocosmos și le aducem cu noi în lumea fizică, în care nu am putea rezista fără această cufundare din fiecare noapte în viața interioară a lumii. Somnul este necesar deoarece fără el ar apare stricăciuni ale vieții sufletești. Somnul este cel care ne dăruiește forțe spirituale.
Am văzut ce putem dobândi din lumea spirituală pentru cea fizică și putem pune acum a doua întrebare: ce ducem seara din starea de veghe în starea de somn? Răspunsul la această întrebare ni-l dă viața umană dintre naștere și moarte. Vedem cum aceasta suferă o creștere, o potențare prin suma mereu crescătoare a trăirilor exterioare ce trebuie prelucrate individual. Fiecare dintre noi le cuprinde pe acestea într-un mod individual. Să luăm, de exemplu, un eveniment istoric: fiecare îl apreciază după maturitatea sa sufletească, unii rămân neinfluențați de acest eveniment și nu știu să extragă nici o învățătură din el, alții îl lasă să acționeze asupra lor și devin astfel înțelepți. La astfel de oameni trăirea s-a metamorfozat în forțe spirituale.
Acest proces poate fi lămurit mai bine prin următorul exemplu. Să ne gândim la un copil care învață să scrie. Câte încercări nereușite trebuie să întreprindă până ajunge să scrie corect primul semn de scriere, câtă hârtie și câte creioane a trebuit să folosească, câte pedepse a trebuit să îndure pentru greșeli și scris incorect: și asta timp de ani de zile, până când, în final, poate scrie corect. Toate încercările făcute de copil s-au metamorfozat, așa-zicând, în capacitatea de a putea să scrie.
Astfel, trăirile sunt reurzite și metamorfozate în forțe sufletești pe care le preluăm în fiecare seară în lumea astrală. Somnul continuă acțiunea asupra lor și produce o transformare a acestor forțe. Multora dintre noi ne este cunoscut, din proprie experiență, că o poezie învățată pe de rost apare după somn mai bine întipărită în memorie. Acest adevăr a devenit o expresie cunoscută: Bisogna dormirci sopra [Nota 39]. – Din cele spuse rezultă deci că seara, când adormim, ducem în lumea spirituală trăirile prelucrate de peste zi și le aducem de acolo dimineața, în lumea fizică, transformate în forțe spirituale. Înțelegem acum mai bine scopul și necesitatea vieții alternante din cele două planuri ale existenței și importanța somnului, fără de care nu ar fi posibilă viața aici.
Există totuși o graniță pentru transformarea forțelor, și aceasta ne apare din ce în ce mai clară în fața ochilor în fiecare dimineață, la cufundarea în corp. Este granița pe care o pune trupul nostru fizic capacităților dobândite de noi. Multe le putem transforma până în corporalitatea noastră, însă nu toate. Să luăm, de exemplu, un om care a preluat în sine pe parcursul a 10 ani cunoștințe reale despre lumea exterioară și despre lumea ascunsă. Cu ceea ce și-a însușit în mod exterior și științific nu și-a îmbogățit decât intelectul și rațiunea; dar experiențele oculte, experiențele care au devenit în el plăcere și suferință, care au rezultat pentru el din bucurie și suferință, s-au imprimat în corporalitatea sa și i-au transformat fizionomia și gesturile.
În ce constau granițele pe care corpul le pune la preluarea capacităților, va fi explicat prin următorul exemplu: Cineva a primit prin naștere o ureche nemuzicală. – Desigur, pentru a putea fi un muzician experimentat e nevoie de o structură fină a acestui organ, atât de fină încât scapă observației științifice. – Când un astfel de om studiază mult în domeniul muzical, ceea ce preia în timpul zilei este transformat în timpul nopții în forțe muzicale, dar acestea nu pot ajunge să se exprime când intră într-un organ fizic nedesăvârșit. Acest exemplu ne arată cazurile în care incapacitatea de a replăsmui organul fizic așează granițe de netrecut pentru valorificarea forțelor spirituale. În astfel de cazuri omul trebuie să se resemneze și să suporte liniștit dizarmonia dintre corpul său și forțele înlănțuite. Cel care este în măsură să privească în profunzimi știe că fiecare om are multe trăiri care l-ar metamorfoza cu totul dacă le-ar putea întrupa omului fizic. Toate aceste capacități care nu se pot manifesta, toate aceste năzuințe care sunt respinse de un corp nemaleabil se adună în cursul vieții și formează un întreg care este vizibil privirii clarvăzătoare.
Văzătorul vede trei lucruri: capacitățile pe care omul le-a adus la naștere, apoi noile capacități pe care el le-a dobândit și le-a putut întrupa și, în final, suma acelor forțe care nu au putut să pătrundă în corp și își așteaptă desfășurarea. Acestea din urmă formează ceva ca o opoziție față de corporalitatea exterioară și acționează ca forță potrivnică asupra lui. Aceasta este forța cea mai importantă ce nu stă în armonie cu viața noastră în corpul fizic. Ea îl descompune treptat și îl îmbolnăvește și caută să îl înlăture ca pe o piatră grea; caută să îl depună ca pe un instrument care nu mai este potrivit să îndeplinească solicitările în creștere. Ea este cauza pentru care trupul se veștejește ca o floare care pierde frunză cu frunză și care, într-o stare în care nu se mai manifestă în exterior viața, rămâne ca un bob de sămânță nou. Clarvăzătorul vede ceva asemănător în om: pentru privirea sa este ca și cum, către a doua jumătate a vieții, tot ceea ce s-a dobândit s-ar concentra în interiorul uman, incapabil de a se mai dezvolta, asemănător unui grăunte de sămânță, care ascunde în sine germenele pentru primăvara următoare. Așa vede clarvăzătorul, în fiecare om ce se apropie de moarte, un om în stare de germene. În fiecare din noi, adânc ascuns, se formează sămânța pentru o viață nouă.
Avem apoi să cuprindem sensul morții cu întreaga forță a tuturor simțămintelor noastre. Cu ce fel de sentimente schimbate ne vom apropia de patul de moarte al unui om iubit! Prin aceasta nu spunem că tristețea din cauza despărțirii ar trebui să fie reprimată, căci sufletul s-ar învârtoșa și nu ar mai simți nici o durere. Totuși, trebuie să privim viața din punctul de vedere superior pe care ne situează știința spirituală și să ne spunem: Plină de durere și înfricoșătoare ne apare moartea privită de jos în sus, privită din punctul de vedere al lumii pământului, dar ea se oferă cu totul altfel privirilor noastre superioare când o privim de sus în jos. De-a lungul anilor vieții de pe pământ plină de greutăți, sufletul și-a dobândit o comoară bogată de capacități, pe care nu le poate pune în valoare dacă ar rămâne legat de același corp. Moartea îi permite să se ridice la o treaptă superioară. – Așa cum omul, în somnul scurt din timpul nopții, își însușește câștigul spiritual al zilei, tot așa moartea îl face capabil ca în lumea spirituală să plăsmuiască și să transforme întregul câștig al muncii din timpul vieții. Dar între moarte și viață există totuși o mare deosebire. În somn, în timpul vieții trupului, omul normal este lipsit de conștiență din cauza legăturilor trupului; în moarte, care îl eliberează de legăturile trupului, omul se trezește.
El recoltează în deplină conștiență fructele vieții trecute și prelucrează pe planul spiritual ceea ce nu ar putea pune în valoare pe planul fizic. Și astfel el trăiește apoi într-o nouă încarnare, pentru care își caută un corp corespunzător, care îi permite să valorifice capacitățile dobândite. De exemplu: cel care a adunat cunoștințe muzicale își va căuta o pereche de părinți care au o structură muzicală a urechii favorabilă. Ca urmare, viața sa dobândește în noua încarnare o potențare care nu putea avea loc în vechiul corp. Și în felul acesta potențarea se continuă de la întrupare la întrupare, în funcție de capacitățile dobândite, până la o spiritualizare deplină. Atunci omul nu mai are nevoie să rămână legat de un înveliș fizic și lanțul, succesiunea încarnărilor ajunge la sfârșit. Dacă am cuprins cele spuse în întreaga lor valoare, trebuie să spunem că moartea, în ciuda tuturor durerilor care o însoțesc, este o necesitate care conduce la stări mai bune și eul ar fi trebuit să-și dorească crearea morții dacă ea nu ar fi existat. Faptul că această concepție nu are nimic dușmănos față de viață, că ea nu reprezintă nicidecum vreo asceză sau teamă de viață, rezultă cu claritate din aceea că noi ne străduim să ridicăm această viață atât pentru omul exterior cât și pentru omul interior, ne străduim să o înnobilăm și să o spiritualizăm. Întrebarea: cum fugim noi de viață? – poate izvorî numai dintr-o cunoaștere nedesăvârșită și falsă a învățăturii despre moarte și reîncarnare. Tot ceea ce se întâmplă aici pe planul fizic și, apoi, după moarte, pe planul spiritual, nu este decât muncă și pregătire pentru o nouă întrupare pe pământ. Cu aceasta vedem aici în mare aceeași relație de pendulare pe care o putem observa în mic la viața de zi și cea de noapte.
Ieri s-au indicat două căi pentru a ajunge în lumea spirituală: calea mistică și calea ascezei. În același timp s-a subliniat că vechiul mod de inițiere nu mai corespunde timpului nostru și că treapta de evoluție actuală necesită noi mijloace, care, în viitor, vor trebui să facă loc altor mijloace. Cam din secolele XII-XIV a fost necesară metoda rozecruciană, și ea va dobândi în viitorul imediat din ce în ce mai multă importanță. Cel care stă în viața spirituală și urmărește potențarea acesteia de la încarnare la încarnare, știe că știința spirituală actuală corespunde condițiilor noastre, și că după câteva mii de ani oamenii o vor privi ca pe ceva depășit. Vor exista forțe de conștiență mai dezvoltate decât în zilele noastre. Omul actual, așa cum am văzut, primește forțele în timpul somnului, când se găsește în stări de inconștiență. Treptat, în cursul evoluției, acest proces va trece din ce în ce mai mult în conștiența sa și sub voința sa.
Formele vechi de inițiere cereau o coborâre a omului în propriul său interior, ceea ce avea ca rezultat o întărire a tuturor forțelor sale egoiste, și care era o adevărată ispitire pentru discipol. Tot ceea ce mai era instinct activ deja dominat era ridicat cu această ocazie. Dacă noi, de exemplu, decuplăm la trezire simțurile noastre și toate impresiile care pătrund prin aceste simțuri și ne cufundăm în interiorul nostru, în acest moment interiorul nostru real nu se va arăta privirii noastre, dar dacă totuși vom rămâne conștienți, atunci sentimentul de sine se va potența într-un egoism lipsit de limite. La extaz, din nou, așa cum am văzut, când omul se dizolva conștient în macrocosmos, eul său devenea din ce în ce mai slab și discipolul avea nevoie de ajutorul unui guru pentru a nu cădea pe deplin într-o totală lipsă de putere.
Inițierea rozecruciană unește cele două căi și dă aspirantului echilibrul just, care îl protejează față de pericolele amintite mai sus și îi conferă, în același timp, atât de multă autonomie încât el nu mai are nevoie de protecția celui care îi conferă inițierea. Metoda rozecruciană îl conduce mai întâi în lumea ideilor, al cărei acces i se deschide prin lumea fizică, pe care elevul a observat-o cu atenție în toate formele sale. El trebuie să învețe să descopere peste tot elementul simbolic, până la stadiul în care el vede că întreaga lume fizică este un simbol. Cu acesta nu spunem că botanistul, poetul liric sau pictorul văd fals, și ei văd corect, dar în cazul discipolului rozecrucian este vorba ca el să își îndrepte atenția asupra elementului simbolic al formei, deoarece țelul său se află la nivele mai profunde decât ale celorlalți observatori.
Dacă vede, de exemplu, un trandafir, el recunoaște în acesta un simbol al vieții și își spune: prin tulpină se ridică sucul clar, verde, curge de la frunză la frunză, în sus, în floarea care încoronează planta; totuși, el se transformă în sucul roșu al trandafirului. – Apoi își îndreaptă privirea de la floare la om și își spune: dacă iau acum în seamă planta alături de om, ea îmi apare, la prima privire, ca situată mult mai jos decât acesta, ea nu are posibilitatea să se miște, nu are sentimente, nu are conștiență. Și omul este străbătut de sucuri de hrănire roșii, dar el se mișcă liber încotro vrea, el vede lumea exterioară și simte impresiile ei ca plăcere și suferință, el este conștient de existența sa. Planta are ceva superior omului: ea nu poate să cadă în rătăcire ca omul; ea trăiește castă și pură, neaducând nimănui vreun rău. Sângele roșu este expresia spiritualității superioare și se află deasupra sucului verde al plantei, care, în partea superioară, în floare, este colorat simbolic în roșu, dar sângele este, în același timp, purtătorul poftelor, al pasiunilor, al rătăcirilor și al greșelii. Cu toate că trandafirul este o ființă aflată pe un nivel inferior omului, el este ca un ideal pentru om. Cândva omul va deveni stăpânul lui însuși și eul său se va ridica deasupra eului de fiecare zi. Omul se va înnobila, se va purifica și sângele său va deveni nevinovat, cast și pur precum sucul verde al plantei. Și eu văd simbolizat acest sânge purificat al omului spiritualizat în floarea roșie a trandafirului.
Elementul inferior din noi trebuie să ajungă în stăpânirea noastră, noi trebuie să devenim stăpâni peste toate elementele care se opun înălțării noastre, trebuie să le transformăm în forțe pure. În simbolul rozecrucienilor, în crucea de lemn neagră, moartă, din care apar trandafirii ce înfloresc roșii, ne vedem pe noi înșine. Lemnul întunecat este natura noastră inferioară care cade pradă morții și care trebuie învinsă, trandafirii roșii reprezintă natura noastră superioară, hărăzită vieții.
Rozecrucianul trebuie să lase să acționeze asupra lui cu toată puterea astfel de simboluri; el trebuie să caute pretutindeni în jurul lui în natură astfel de simboluri, trebuie să le formeze și să mediteze asupra lor. La astfel de reprezentări este vorba mai puțin de ceea ce este adevărat cât de ceea ce este just, este vorba de ceea ce este just din punct de vedere simbolic. În mod deosebit, la meditațiile rozecrucienilor trebuie să fie cuprinse toate simțămintele, întregul sânge al inimii, el trebuie să ne învioreze, să ne înflăcăreze în fața imaginilor transformării naturii noastre. Până la o astfel de intensitate trebuie să își potențeze discipolul aceste impresii și să le repete apoi încât ele să nu mai dispară, iar seara să le preia cu sine din trupul astral în lumea spirituală. Discipolul rozecrucian simte apoi cum lipsa de conștiență în care el cădea în timpul somnului dispare treptat, îi este ca și cum s-ar aprinde în el un foc sufletesc molcom. Îl poartă în sine ca o făclie care luminează întunericul nopții și îi face vizibil ceea ce era învăluit în întuneric. El a devenit văzător în domeniul aflat de cealaltă parte a existenței. Lui i s-a deschis un ochi activ, generator de lumină, în contrast cu ochiul fizic pasiv, care nu are nici un izvor de lumină în sine, ci percepe doar cu lumina străină.
Dacă s-a școlit în felul acesta, rozecrucianul vede realitate exterioară numai acolo unde el a putut-o plăsmui în simboluri care produc în interiorul său facultăți noi și transformă în lumină ceea ce el a dobândit drept capacitate de meditație.
În modul acesta eul discipolului este apărat atât de învârtoșarea în egoism cât și de căderea în lipsă de putere și el pătrunde fără pericole în lumile superioare. El își însușește în măsură justă puterea misticii și o transformă în extaz. Printr-o exersare serioasă, el ajunge atât de departe încât vede soarele la miez de noapte, așa cum se numea aceasta în școlile oculte, ceea ce înseamnă că el vede, în spatele formei fizice, în același timp, spiritul. În scurta noastră convorbire acest fapt nu a putut fi indicat decât pe scurt, în principiu. Lucruri mai detaliate pot fi găsite în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? O abordare publică mai amănunțită a acestei teme nu poate fi făcută deoarece predispozițiile majorității oamenilor nu permit încă o dezvoltare ocultă. Despre vechile căi de inițiere sunt cunoscute în mod public doar puține lucruri, și mai puțin sunt cunoscute aceste lucruri de cei care au scris despre ele dar nu le-au trăit în mod personal. Fiecare epocă are de adus raporturilor sale modificări corespunzătoare, conducătorii trebuie să lase să curgă mereu ceva nou în viața umană.
Mâine vom vedea în ce a constat opera unuia dintre cei mai mari conducători, opera lui Gauthama Buddha, care a fost un premergător al evenimentului pentru care omenirea a fost pregătită de mii de ani, un premergător al Celui pentru care omenirea s-a pregătit timp de mii de ani și de la care trebuia să primească cel mai mare impuls: Iisus Christos. În continuare vom vedea că abia în timpul nostru începe să se facă simțit imensul său impuls, vom vedea că acesta se va extinde în viitor din ce în ce mai mult asupra întregii omeniri. Și va mai fi vorba și despre un urmaș, va fi vorba despre Maytreia-Buddha, care va prelua impulsul lui Christos în formă nouă.
Să aruncăm o privire de ansamblu, la sfârșit, asupra a ceea ce am spus, și să ne așezăm clar în fața sufletelor faptul că viața noastră, atât în somn cât și în moarte, este fecundată de spirit, și că toate străduințele noastre, tot ceea ce am câștigat în existența pământeană ar fi zadarnic și ar rămâne nevalorificat dacă am rămâne legați mereu de aceste trupuri fizice. Numai stadiul de tranziție al morții ne permite să recoltăm fructele vieții, pentru a ne reîntoarce mai bogați în această lume, o treaptă mai sus pe calea spre desăvârșire. Să lăsăm să pătrundă știința spirituală în viața noastră și vom avea parte de comorile încurajării, ale speranței și ale forței pe care ea le conține.
Ceea ce ne aduce în conștiență știința spirituală astăzi, era cunoscut marilor spirite ale trecutului. Un poet spunea:
