Astăzi ne aflăm în fața unei sarcini grele. Stimata asistență este rugată să accepte exigențele mari pe care ni le propunem, dacă voi afirma că în următoarele zile vom câștiga teren, în sensul că vom simți pămănt sigur sub picioarele noastre. Și fiindcă în Știința spirituală nu se dorește să se rămână doar în sfera abstracțiunilor, trebuie uneori să fie acceptate și comunicări care aparțin regiunilor superioare ale cunoașterii spirituale. În privința expunerii de azi am mai putea adăuga că nu este nicidecum vorba despre cine știe ce deducții sau concluzii teoretice, ci despre lucruri de care am fost mereu conștienți. Va fi vorba, așadar, despre transmiterea de cunoștințe unor anumiți oameni.
În prelegerea de ieri am văzut că omul se poate orienta în ceea ce numim interiorul corpului său astral, dacă la trezire reușește să coboare conștient în acesta, și ne-am format totodată și o idee despre ceea ce înseamnă să treci pe lângă „Micul păzitor al pragului”. Ceea ce am relatat ieri este o situație ipotetică, întrucât în viața normală acest moment nu survine, de fapt, niciodată, nu se ajunge ca omul să poată pătrunde conștient în sinea sa în momentul trezirii sale. Printr-o adâncire mistică el poate cel mult să se pregătească pentru a pătrunde conștient în învelișul corpului său exterior. Pentru o conștiență normală, momentele în care omul, prin conexiunile existente în întrupările sale anterioare, ajunge să aibă o trezire conștientă sunt cu totul sporadice. Ele pot însă surveni și au loc câteodată. Acești oameni se trezesc cu un anume sentiment de deprimare, cu o apăsare sufletească. Această stare de deprimare se datorează faptului că omul interior, care s-a simțit liber, răspândit în întregul macrocosmos, trebuie să se reîntoarcă în celula în care este sechestrat trupul său. Dar mai poate apărea și un alt sentiment. În momentul trezirii sale, când intervin astfel de stări neobișnuite, omul se simte mult mai bine decât în timpul zilei. El simte că există în el ceva, pe care l-ar putea numi omul său mai bun. Acest lucru se datorează faptului că în momentul trezirii rămâne cu un simțământ că dormind el a primit ceva din lumile care sunt mai presus decât lumea senzațiilor. Sunt stări care pot surveni și care reprezintă în viața normală o confirmare a celor spuse. În totalitatea lor, stările relatate sunt trăite doar de misticii autentici.
Se pune problema dacă se poate merge și mai daparte. Căci trăirile de genul celor ilustrate reprezintă partea interioară a corpului astral, a părții spirituale a omului. Se poate coborî oare și mai adânc în zonele mai puțin spirituale ale naturii umane, care în viața obișnuită par a fi de esență mai puțin spirituală? Substratul lor este totuși spiritual, întrucât el se află la baza lumii materiale. Întrebarea care se pune este aceea dacă se poate coborî până în corpul fizic. Dacă între aceste două corpuri mai există și altceva. Între ele se află corpul eteric, așa încât dacă am pătrunde până acolo am întâlni corpul nostru eteric și poate câteva urme ale corpului noastru fizic, pe care de altfel nu îl vedem decât din exterior și pe care, printr-o asemenea pătrundere conștientă, l-am putea identifica cu acesta. În general nu se recomandă să se facă un pas mai departe în ceea ce privește cufundarea mistică, existând reale pericole, așa cum am precizat și în conferința de ieri. Oamenii pot face acest experiment numai cu foarte multe precauții și abia după ce și-au însușit cunoștințele conținute în lucrările Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? și Știința ocultă, în măsura în care se pot ajuta și singuri. Dar a păși mai departe pe această cale spre sinea umană este o întreprindere nu lipsită de riscuri și disponibilitatea cu care omul contemporan își dobândește cunoștințele sale spirituale face acest lucru aproape imposibil. De aceea astăzi se alege o altă cale a cunoașterii. Drumul pe care se merge pentru a pătrunde mai adânc în sinea proprie fără teama existenței unor pericole nu mai este unul pe care să se meargă în mod normal. Viața noastră spirituală de astăzi este astfel proiectată încât omul este subordonat numai într-o mică măsură altor factori, el pășind nestingherit, într-o libertate deplină, pe drumul cunoașterii. Vom vedea vă există un asemenea drum către lumile spirituale care ține seama de acastă posibilitate. Este drumul cunoașterii rosicruciene. Acesta este un drum de dată recentă. El nu există în misteriile Evului Mediu, când omul era inițiat în secretele cele mai tainice. Pe atunci existau unele misterii care îl conduceau pe om în sinea sa, până la „Micul păzitor al pragului”, și altele, prin extaz, îl conduceau afară în macrocosmos. Acestea erau drumurile alese cu predilecție în timpurile străvechi. Drumul prin care se realiza pătrunderea în propria sine era cel mai practicat în lăcașurile inițiatice, care purtau numele de lăcașurile misteriilor egiptene ale lui Osiris și Isis. Pentru a ilustra trăirile omului prin pătrunderea în propria viață interioară, ne vom servi azi de experiențele discipolilor lui Osiris și Isis.
Astăzi vom urmări același scop, mergând pe o altă cale. Ceea ce în Egipt era o necesitate, astăzi nu mai este posibil de realizat. Acolo era necesat ca din momentul în care omul coboară în sinea proprie, sau chiar și mai înainte, să nu mai înainteze de unul singur, bazându-se pe cunoștințele proprii, ci să se încredințeze unui guru, unui mare inițiat. De unui singur, solitar, drumul era prea periculos. De regulă, lucrurile se petreceau astfel încat chiar și primii pași pe calea trăirii mistice, descriși ieri, erau făcuți tot sub îndrumarea unui instructor, a unei călăuze.
Ce scop urmărea de fapt îndrumarea dată de către un inițiat? Când dimineața ne afundăm în corporalitatea noastră, sufletul este întâmpinat de trei forțe, cunoscute sub denumirea de puterea lui Venus, puterea lui Mercur și puterea Lunii. De ceea ce se înțelege în general prin puterea lui Venus poate vorbi doar acela care a pătruns în sinea proprie. El se poate lăsa în seama puterii lui Venus numai prin automodelare, dacă dobândește o anume smerenie și devine altruist, ajungând la o totală dezinteresare lăuntrică. Înainte de a porni pe calea care duce în sinea proprie, individul trebuie să-și reprime instinctul amorului propriu și să devină un altruist convins. El trebuie să se automodeleze, pentru adeveni o ființă care simte dragoste și compasiune nu numai față de semenii săi, ci și față de toate ființele. Abia atunci când efectuează această submersiune în mod conștient, va putea eventual să se lase în seama acestei forțe pe care am numit-o puterea lui Venus. În schimb, ar fi extrem de periculos dacă omul, de unul singur, s-ar lasa în grija puterii lui Mercur. De aceea în inițierea antică egipteană individul era condus de un mare inițiat care, datorită trăirilor sale anterioare, putea fi călăuza sa și care într-un mod cu totul conștient manipula această putere a lui Mercur. Un înalt preot al lui Hermes sau al lui Mercur îl conducea pe discipol în sinea proprie. Oricum această tentativă presupunea o supunere oarbă față de condițiile pe care inițiatul le punea discipoiului său. O asemenea dependență liber-consimțită și căreia discipolul de odinioară i se supunea fără șovăială ar trebui acceptată și de omul contemporan. Discipolul trebuia să accepte să-și reprime cu desăvârșire Eul propriu, să nu mai dispună de impulsurile Eului și să execute cu strictețe numai comenzile preotului lui Hermes. El trebuia să-și urmeze învățătorul nu numai în ceea ce privește acțiunile sale exterioare, și să se incredințeze acestuia până în adâncul gândurilor și a lumii sentimentelor sale, pentru a se crea certitudinea pătrunderii fără nici un risc în lumea sa interioară. În acest fel individul ajunge să cunoască un strat mari profund al sinei proprii.
Acum vom cunoaște câte ceva din trăirile aferente copului eteric, pe carc le avea discipolul călăuzit de ghidul său. Pentru abandonarea propriului Eu, discipolul era determinat să vadă cu ochiul spiritual al învățătorului său, respectiv să se vadă cu ochii acestuia, să gândească cu gândurile acestuia, el devenind un fel de obiect de studiu exterior. În acest fel era condus spre unele trăiri dintre cele mai ciudate. Erau unele trăiri în timpul cărora avea sentimentul că viața este dată înapoi și că întreaga sa ființă – pe care o vedea acum cu ochiul spirituai al învățătorului – se lărgește, crește, având în același timp sentimentul că ar fi preexistat în niște vremuri anterioare vieții sale actuale, totul derulându-se ca o incursiune în timp. Avea sentimentul că se întoarce treptat înapoi în timp, cu mulți ani în urmă, o perioadă de timp care reprezintă mai mulți ani decât viața sa dintre naștere și moarte. În timpul trăirii acestor evenimente cu ochii duhovnicului său, se vedea mai întâi pe sine și apoi, mai departe, la cumpăna dintre ani, vedea multe generații despre care avea sentimentul că sunt străbunii săi. Pentru scurt timp avea sentimentul că trece în revistă seria acestor străbuni, dar nu ca și când s-ar fi identificat cu ei, ci ca și când ar pluti deasupra lor, până la un anumit punct, până la unul dintre străbunii săi; după care aceatstă viziune dispărea. Apoi vedea pământeni, la care, într-un fel, se raporta și existența sa.
Apoi inițiatul explică discipolului semnificația viziunilor sale. Acesta văzuse următoarele: Când prin naștere pășim în existență aducem cu noi nu numai particularitățile din viața anterioară, ci și tot ceea ce se poate cuprinde sub denumirea de trăsături moștenite. Ne naștem într-o familie, în cadrul unui popor și purtăm cu noi crâmpeie din moștenirea șiruiui nostru de străbuni. Acestea nu țin de ultima întrupare, ci le moștenim de la o generație la alta. Ce face ca omul cu ființa sa interioară cea mai intimă să se încarneze într-o anumită familie, într-un popor, într-o anumită rasă, ca el să dobândească anumite trăsături? Acest lucru nu s-ar realiza niciodată dacă omui nu s-ar afla într-o anumită relație cu aceste trăsături moștenite. În realitate, încă înainte de a se naște, omul se află în legătură cu acele trăsături. Dacă luăm ca exemplu un om anume și urcăm scara genealogiei spre ascendenții săi, la tatăl său, la bunicul și strabunicul său, pe care să-i putem urmări din interior, atunci am putea vedea trăsăturile moștenite de la un număr de generații, până la una anume. Apoi aceste trăsături moștenite se pierd. Spre final, ca să spunem așa, ele se evaporă, devin din ce în ce mai estompate, ca în cele din urmă să dispară cu desăvârșire.
Așa cum vedem dispărând trăsăturile moștenite, tot astfel, luând ca exemplu un individ anume, putem observa că trăsăturile sale sunt asemănătoare cu cele ale tatălui său, mai puțin asemănătoare cu ale bunicului și cel mai puțin asemănătoare cu ale străbunicului ș,a.m.d. Duhovnicul l-a călăuzit pe discipolul său până la acel străbun care mai păstrează încă trăsăturile pe care puterea moștenirii le-a adus până la el. I s-a arătat că omul are anumite legături cu trăsăturile sale moștenite. El a intrat în legătură, într-un chip spiritual, cu acel străbun de la care mai păstrează încă o anumită trăsătură. I s-a arătat că omul și-a pregătit cu mult timp înainte ceea ce în final reprezintă trăsăturile sale moștenite. El nu doar le moștenește, ci, într-un sens anume, le și dă înaintașilor săi, le inoculează din lumea spirituală. El lucrează timp de generații de-a rândul, până când, în cele din urmă, se poate naște acel corp fizic care să le înglobeze și de care să se simtă cuprins, învelit. În lumea spirituală noi înșine am lucrat la corpurile fizice ale străbunilor noștri, pentru a aduna treptat trăsăturile pe care în cele din urmă, în momentul nașterii, le dobândim ca trăsături moștenite.
Pătrunzând în corpul său eteric, omul vede că acesta are o istorie îndelungată. Când la naștere omul intra în existență, el își are deja pregătit corpul său eteric cu mult înainte. A început să lucreze la corpul său eteric încă de când venise pe lume cel mai îndepărtat dintre străbunii de la care mai păstrează unele trăsături. Când în lucrarea Teosofia se precizează că omul se compune din corp fizic, corp eteric și corp astral etc. s-au dat numai câteva indicații. Amănunte în legătură cu acest subiect se pot afla numai dacă împărtășim din experiențele celor care ei înșiși au pătruns conștient prin aceste văluri. În a acest fel omul învață să pătrundă în acele regiuni pe care le-a străbătut înainte de a fi intrat în existența sa fizică. El face cunoștință cu un segment al vieții sale dinainte de naștere, un segment care se întinde secole de-a rândul, căci despre secole este vorba, până în momentul când, între ultima moarte și naștere, începe să-și formeze prototipul corpului său eteric. Încă de pe atunci i-a fost inoculat omului în sânge primul germene al trăsăturilor sale particulare, pe care și le va contura tot mai accentuat, până când corpul eteric este în măsură să poată prelua aceste trăsături o dată cu nașterea sa. Ceea ce se moștenește este o recompunere a tot ceea ce singuri am făcut mai înainte în lumea spirituală. De accea tot ceea ce s-a acumulat în sine și se află acum în corpul eteric se dovedește a fi rezultatul unei concentrări timp de secole și se numește „Mai marele”, „Superiorul”, omul celest sau omul spiritual. Există o expresie de specialitate în acest sens: Prin coborârea în corpul său eteric, omul face cunoștință cu „Superiorul” său. Acesta mai este numit și omul celest sau spiritual, deoarece omul trebuie să știe că acesta a fost plăsmuit în lumea spirituală.
Și acum să zăbovim asupra celei de a doua fațete a trăirii. Fiind călăuzit atât de departe de către duhovnicul său, omul cunoaște unele lucruri care, desigur, la început i s-au părut foarte străine, dar care, negreșit, i-au fost explicate de către îndrumător ca fiind ceva de care nu ar trebui să se simtă chiar atât de străin. Discipolului i s-a arătat – și el își va da seama curând cât este de corect – faptul că s-a confruntat cu ceva din natura sa umană, de care s-a distanțat, pe care a lăsat-o în urma sa, cu care stătea într-o vecinătate cât se poate de apropiată și față de care se simte ca înstrăinat. Ce este aceasta de care omul este legat într-un chip atât de ciudat? Vom înțelege totul mai bine dacă pornim de la o descriere a momentului morții. Așa cum o arată Știința spirituată, în acel moment omul își părăsește corpul său fizic; Eul său și corpul astral rămân împreună și cu ceea ce dorim să cunoaștem acum din interior, cu corpul eteric. După moartea sa omul mai trăiește încă câteva zile în aceste trei componente ale entității sale. Apoi partea cea mai importantă a corpului eteric îl părăsește, plecând mai departe, ca și când ar fi un al doilea cadavru. Mereu se spune că ceea ce pleacă mai departe, fiind un fel de al doilea cadavru, se dezintegrează în lumea eterică generală: din acesta omul nu ia decât un extract în lumea dintre moarte și noua sa naștere. Ceea ce se descompune, ceea ce se preface în lumea eterică într-un fel de al doilea cadavru are nevoie de mult mai mult timp pentru a se descompune, iar ultimele rămășițe ale trupului eteric din ultima sa viață sunt cele pe care le întâlnește discipolul în această derulare, ajungând până la ultimul său străbun; acolo întâlnește cea din urmă rămășiță a ultimului său corp eterie. Continuându-și inițierea și evoluând în acest sens, va reuși să pătrundă în ultimul său corp eteric, pe care l-a lăsat în urmă și de care s-a distanțat. Acum retrăiește aproape toți anii din trecutul său îndepărtat, pâna la ultimul străbun al său, nu pe atât cât au durat în realitate. Raportul în timp este de cinci la șapte. Acum omul viețuiește într-o perioadă în care simte, ca să spunem așa, că tot ceea ce a întâlnit în ultima sa viață este din ce în ce mai comprimat; concentrându-se tot mai mult asupra acestei viziuni, aceasta devine tot mai asemănătoare cu ultimul său corp eteric, până când acesta capătă în cele din urmă forma pe care a avut-o în momentul în care a trecut prin ultima sa moarte. Și pe măsură ce această formă capătă contururi din ce în ce mai clare, luând aspect omenesc, discipolul ajunge în fața ultimei sale morți. Pentru omul inițiat nu mai există din acest moment nici un fel de dubiu că reîncarnarea este o realitate și că a reușit să parcurgă traseul în sens invers pâna la ultima sa moarte. Am cunoscut astfel ultimul segment pe care omul îl identifică ca fiind o rămășiță a ultimei sale vieți pământene. Ceea ce îl întâmpină din ultima sa viață pământeană poartă dintotdeauna în Știința spirituală numele de „Inferiorul” sau omul pământean. Acum își dă seama de legătura dintre „Superior” și „Inferior”; îl urmează pe „Inferior” până când ajunge la ultima sa viață pământeană. În decursul inițierii sale, discipolul parcurge un circuit care se derulează de la ultima sa viață terestră până la cea actuală. În viziunea sa s-a identificat cu ceea ce a devenit în încarnarea anterioară. Acest traseu a fost considerat întotdeauna ca un circuit închis, denumit ca atare, ș în care inițial era reprezentat simbolic printr-un șarpe care își mușcă coada. Șarpele are și multe alte semnificații.
Vedem astfel că, de fapt, prin afirmația „Omul are un corp eteric” nu se epuizează câtuși de puțin natura acestui corp eteric. Cunoaștem natura sa abia atunci când coborâm în sinea proprie; apoi facem cunoștință cu cei doi oameni, „Superiorul” și „Inferiorul”, care sunt reuniți și coexistă în ficare om și, de asemenea, cunoaștem karma* în acțiune. Ne putem astfel explica cum, într-un fel anume, la naștere pătrundem în existență. Ca să spunem așa, trebuie să așteptăm de la ultima noastră moarte și până la o nouă naștere, până când se descompune corpul eteric vechi, și abia apoi urmează să se facă din nou începutul pentru reclădirea noului corp eteric. Aceasta demonstrează că, de fapt, omul nu a pierit cu desăvârșire și că ceea ce s-a descompus din corpul său eteric îl întâlnește acolo, în sinea sa. Coborând în sinea proprie, se mai poate spune că omul regăsește o bucată din ceea ce s-a descompus și pe care o păstrează ca un extract. Dacă lucrurile nu s-ar prezenta astfel, nu ar regăsi acolo această rămășiță.
* Karma înseamnă acțiune; orice acțiune are o cauză și un efect; karma este în același timp cauza care a determinat acțiunea și efectul acțiunii; dar știm că orice efect devine la rândul său cauză pentru un alt efect. Deci karma eate înlănțuirea de cauze și efecte care înseamna existența. (Nota trad.)
Vedem cât de profund întemeiată este ideea pe care am prezentat-o de fiecare dată în aceste conferințe. Vă aflați în fața situației în care puteți deduce pe ce se bazează cercetarea spirituală când susține că din corpul eteric mai rămâne un extract, o esență. Toate aceste afirmații se bazează pe cercetări spirituale: chiar și cunoștințele care urmează să se transmită în continuare au un suport imaginabil cât se poate de profund.
Așadar, omul, ajuns la ultima sa moarte, face cunoștință cu unele din trasăturile sale, pe care misticul le va cunoaște mai în amănunțime pe măsură ce își desăvârșește educația și se lasă condus de duhovnicul său. Ieri ne-am referit la însușirile astrale, la acel sentiment al recunoștinței nețărmurite, pe de o parte, și la sentimentul datoriei și al responsabilității, pe de altă parte. Astăzi am aflat despre omul superior și despre cel inferior, „Superiorul” și „Inferiorul”, aflați în corpul său eteric și pe care omul îi întâlnește atunci când coboară în sinea proprie. După ce prin ultima sa moarte, a ajuns să realizeze o retrospectivă spirituală, următorii pași pe calea inițierii îl conduc pe om mai departe, așa încât să poată face cunoștință cu ultima sa viață. Dar această cunoaștere nu este de fel simplă. Sub îndrumarea permanentă a mentorului său, omului i se mai atrage încă o dată atenția că nu are voie să meargă mai departe dacă nu se află într-o deplină stare de abandonare de sine. El nu poate păși mai departe dacă mai păstrează reminiscențe din ceea ce reprezintă amor propriu sau conștiență de sine a acestei vieți și a acestei încarnări, ceva care să aibă semnificație „personală”. Atâta timp cât mai există ceva personal, nu se poate cunoaște propria încarnare anterioară. Între naștere și moarte nu se poate cunoaște ce reprezintă o altă personalitate într-o altă încarnare anterioară. Trebuie să devii capabil să te consideri cu totul altcineva și mai ales să nu te pierzi. Capacitatea de a te metamorfoza trebuie să funcționeze într-un asemenea grad încât să poți simți când să te poți strecura, ca să spunem așa, într-un cu totul alt corp. Așadar, se poate păși mai departe în viața dinaintea ultimei morți și până la penultima naștere numai în situația în care se ajunge la o cotă superioară de altruism, încât se uită de tot ceea ce are a face cu încarnarea actuală, și doar atunci când există o deschidere și o receptivitate puternică față de indrumător.
Acum nu are loc o trăire de genul celei din ultima încarnare din lumea senzorială exterioară, ci retrăim tot ceea ce am făcut pentru sinea noastră în ultima întrupare, tot ceea ce am lucrat asupra noastră. Ceea ce au văzut ochii și au auzit urechile, toate situațiile cu care ne-am confruntat în lumea exterioară, se trăiesc acum într-un alt mod. Ele se retrăiesc prin prisma a tot ceea ce am făcut pentru sinea noastră. Este trăită, ca să spunem așa, fiecare strădanie, fiecare efort, pentru a ne duce puțin mai departe în încarnarea trecută. După ce trăiește această stradanie făcută asupra sieși, discipolul este condus de maestrul său înapoi, la actuala sa încarnare, și abia apoi individul se regăsește pe sine. Acesta rămâne cu un sentiment cu totul deosebit, ca și când ar fi fost compus din două persoane, una care l-a purtat cu sine și alta cu care a intrat în ființa sa actuală. Aceasta dă sentimentul de a exista înăuntru, în corpul fizic. Nu se poate viețui în propriul corp fizic decât având sentimentul că te-ai acomodat cn încarnarea anterioară. Privești apoi în interior și îți poți observa propriul corp fizic prin experiența și viziunea încarnării anterioare. Dar nu este suficient doar atât; din toate acestea se învață destul de puțin. După ce maestrul spiritual și-a condus discipolul atât de departe încât să se afle conștient în sinea proprie, trebuie să-l conducă înapoi sau să-l aducă în situația de a reface singur acest drum. Acum, împreună cu încarnarea sa anterioară parcurge drumul de la penultima naștere până la penultima moarte și retrăiește din nou acele momente de om superior și inferior, ajungând prin penultima moarte la penultima încarnare. Se poate spune că printr-un singur circuit se ajunge numai până la ultima încarnare, dupa care va trebui făcut un al doilea circuit, când se dobândește sentimentul că în propria ființă sălășluiesc trei persoane. Circuitul poate fi repetat de atâtea ori, până când, pe scara evoluției pământești, se retrăiește într-o perioadă mult mai îndepărtată, într-o epocă de cultură străveche. Atunci omul va descoperi că împreună cu personalitatea sa anterioară era încarnat și aparținea epocii anterioare, iar mai înainte culturii egiptene, celei persane vechi și mai înainte celei preindiene etc. Apoi se retrăiește pe sine în perioada atlantă și în continuare în epoca lemurică. După care nu mai există posibilitatea de a face asemenea experimente. Omul își poate urmări evoluția de-a lungul tuturor culturilor și raselor posibile, până la începutul devenirii sale pământene, până la prima sa încarnare terestră. Acum putem conchide: În ceea ce numim interiorul corpului nostru fizic se ascund sub formă de forțe toate încarnările noastre anterioare. Când în teosofia exterioară exoterică se afirmă că omul se compune din corp fizic, corp eteric și corp astral, înseamnă că omul se compune din ceva care, văzut din interior, se prezintă sub forma unor încarnări stratificate, înglobate unele în altele. Când vorbim de corpul eteric nu trebuie să uităm niciodată că, văzut din interior, el apare ca un circuit care se derulează în sens invers, de la nașterea noastră actuală și până la ultima noastră moarte. Apoi ni se prezintă particularitățile învelișului nostru, în care ne putem cufunda mistic.
Cănd omul inițiat poate să pătrundă în trecutul său, ajungând până la prima sa întrupare, află cu mult mai multe. În această fază el învață și drumul înapoi și că într-o perioadă anume a evoluției noastre terestre lucrurile se prezentau cu totul altfel, că și Pământul pe atunci era altfel decât atunci când trăia în prima sa încarnare. Dacă observăm acum lumea înconjurătoare, ne confruntăm cu trei regnuri naturale: regnul animal, regnul vegetal și cel mineral. Și în noi coexistă aceste trei regnuri. Regnul animal ne este specific prin faptul că avem un corp astral, care se impune energic într-un fel anume asupra corpului exterior. Regnul vegetal ne caracterizează prin faptul că deținem un corp eteric sau al vieții; cel mineral prin faptul că elementele minerale se combină în noi și suntem pătrunși de ele. Dacă evoluăm într-atât spre cele spirituale încât prin trăirea sinei corpului nostru fizic să ajungem la prima noastră încarnare, vom observa că în acea perioadă Pământul se afla tocmai în etapa evoluției sale în care se formau mineralele și de aceea tot atunci a putut și Eul să treacă prin prima sa încarnare. Ajungem astfel la începuturile formării regnului mineral pe Pământul nostru. Dar oare acest regn mineral nu a existat înaintea celui vegetal și a celui animal?
Cine face o asociație, gândindu-se la simboluri, ar putea să-și spună: Eu am ceva din huila care s-a format din plante. În alte circumstanțe decât cele actuale, regnul vegetal a putut exista fără cel mineral. Nu regnul vegetal urmează celui mineral, ci regnul mineral a apărut ca un produs solidificat al regnului vegetal. În momentul în care se formează regnul mineral, omul intră, așa cum am mai spus, în prima sa încarnare. Mineralele s-au format într-o lungă perioadă de timp, și tot de mult timp trecem și noi prin încarnările noastre terestre. Deci, încă de pe atunci ne-am asimilat acest regn mineral. Mai înainte aveam ca entități o cu totul altă substanțialitate. De aceea în Știința spirituală se afirmă că Pământul nostru a evoluat până la formarea regnului mineral și ca urmare și omul s-a adaptat imediat acestuia.
Vedem că prin afundarea spre profunzimile Eului, pentru cunoașterea corpului său fizic, omul ajunge într-un punct de unde iese în afara sa. Prin corpul nostru fizic suntem înrudiți cu regnul mineral. Nu-i de mirare că ajunși la limita de unde ieșim în afara noastră întâlnim regnul mineral, pătrundem în regnul mineral. Nu într-un regn mineral așa cum se prezintă el astăzi, ci așa cum se prezenta el în momentul apariției sale, în timpurile lemurice vechi. Pe atunci Pământul cobora în regnul mineral. Actuala eră geologică a Pământului a apărut după perioada atlantă. Înaintea acesteia s-a desfășurat perioada lemurică. Pe atunci configurația Pământului era total diferită. Atunci omul trecea prin prima sa încarnare și tot atunci s-a format și regnul animal. Era perioada în care actuala Lună se separa de Pământ. Vedem că pe măsură ce pătrundem tot mai adânc în noi înșine ne cunoaștem cu adevărat, putând chiar să ieșim din noi înșine. Drumul ne duce de la om la pământul mineral de la care ne-am însușit, am dobândit substanța noastră fizică. Acesta constituie un drum pe care am vrut să vi-l prezint ca fiind unul pe care îl putem parcurge și pe care mulți l-au străbătut în vechile misterii ale lui Isis și Osiris. El putea fi parcurs numai sub îndrumarea unui maestru spiritual, întrucât este presărat de multe primejdii. Dacă pe atunci omul nu și-ar fi suprimat Eul și nu s-ar fi subordonat fără rezerve unui guru, nu ar fi putut niciodată să meargă pe acest drum, întrucât în sinea proprie nu ar fi cunoscut părțile cele mai rele. Ar fi reușit și singur să pătrundă în sinea proprie, fără un îndrumător, dar ar fi întâlnit acolo doar ceea ce a reușit să făcă din om Eul său egocentric.
În zilele următoare, când vom vorbi despre misteriile nordice, vom descrie un alt drum, care nu duce în interior, ci în afară, în lumea celestă, în spațiul ceresc. În afară de aceste două drumuri, devenite impracticabile datorită naturii evoluate a individului din zilele noastre, care vrea să trăiască liber, vom vorbi despre cel mai accesibil drum pentru omul de azi, ca fiind cel mai adecvat; acesta este drumul rosicrucienilor. Ar mai trebui menționat că anumiți mistici de dată recentă, care nu aveau un guru și nici un duhovnic căruia să i se confeseze, au mers singuri pe această cale. Să-l dăm ca exemplu pe Meister Eckhart*. El a fost un mistic din Evul Mediu care nu a avut o călăuză în sensul vechilor misterii ale lui Isis și, ca să spunem așa, se cufunda în sine pe cont propriu. Pentru el ar fi fost un real pericol dacă prin aceste afundări interioare în stilul său propriu ar fi depășit o anumită limită. Dacă ar fi trecut peste această limită unde Eul propriu iși impune exigentele, atunci ar fi rămas lipsit de apărare. Acesta este pericolul pe care îl reprezintă drumul mistic, și anume faptul că Eul propriu, exacerbat în egoismul său, caută să se impună. Eul propriu egocentric, se impune uneori într-un chip ciudat. Reușind să se adâncească în profunzimile Eului, discipolul întâlnește pe omul său interior, propriul om-zeu, care caută să iasă în evidență, și în cazul în care el nu este călăuzit de îndrumătorul său s-ar putea ca în urma acestor cufundări în propria sine să devină un om foarte rău, deși înainte se prea poate să fi fost un ins cumsecade. Sau, dacă până atunci, prin inițiere, a fost determinat să spună numai adevărul, se poate întâmpla ca după ce s-a pierdut în sinea proprie să apară reacții diametral opuse, încât să înceapă să mintă, sau să devină mult mai egoist decât ceilalți oameni. Asemenea experiențe poate avea misticul neîndrumat, sau îndrumat eronat. Adeseori nu găsește în sinea proprie un om superior, ci un om cu mult mai rău decât un om obișnuit. Trebuie să existe o protecție împotriva pretențiilor Eului propriu. În misteriile egiptene învățăcelul era protejat de către preotul lui Hermes, care prelua conducerea în locul său, călăuzindu-l, orientându-l. Meister Eckhart dispune de o natură mistică sănătoasă, la fel și Tauler**. Eckhart nu avea un îndrumător – Tauler, în schimb, a avut unul, mai târziu. Cum se apăra el față de pretențiile Eului egoist? Se apăra prin faptul că pătrunzând în sinea proprie era călăuzit de gândul: Acum nu mai ești tu cel care gândește, simte și vrea, ci un altul din tine. Lasă-te complet inundat de Christos. El a făcut din cuvintele apostolului Pavel o realitate: „Nu Eu, ci Christos în mine”***. El a cunoscut această transformare, comutare, și, ca să spunem așa, s-a despersonalizat. Și-a suprimat complet propriul Eu și s-a lăsat inundat de un altul. „Desdevenirea” era o expresie preferată a misticului din Evul Mediu, în antiteză cu „Devenirea”. Acești mistici ai simțirii nu obișnuiau să vorbească despre sine: ei lăsau să vorbească în sinea proprie un om superior, un fel de om primordial, subliniind că doresc să-și suprime complet sinea proprie pentru ceea ce îi însuflețește în interior. Chiar și autorul frumoasei lucrări Teologia germană a fost un asemenea mistic.
* Johannes Echkart sau Meister Eckhart (1260–1327), mistic german. A devenit spiritul dominant, gânditorul porfund, vestitorul și predicatorul elocvent al acelei mistici care gravitează în jurul unei idei fundamentale: nașterea lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Sensibsl și perceptiv, înzestrat cu o mare putere de pătrundere a experiențelor sufletești și cu acea intuiție mistică aptă de a sesiza toată multiplicitatea în Ființa unică și nemărginită, Ecktart a căutat adevărul în Dunmezeu. Era mânat de o voință de cunoaștere adânc meditativă.(Nota trad.)
** J Tauler(1300–1361), discipol și continuator al lui Eckhart.(Nota trad.)
*** Se face referire la Epistola către galateni, 2.20: „Am fost răstignit împreună cu Christos și trăiesc…dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăiește în mine”. (Nota trad.)
Vedem astfel cum deja se apropie o nouă perioadă. Ea nu mai poate accepta un guru absolut, pe care îl înlocuiește cu o călăuză exterioară, cu Christos.
În conferința de mâine vom arăta ceea ce trebuie făcut pentru ca omul contemporan, cu o anumită viață spirituală, să-și găsească un drum al său, păstrându-și constituția sufletească.
Tot mâine, după ce vom aborda misteriile nordice, vom înfățișa lumile accesibile omului și firul călăuzitor către noile metode ale cunoașterii lumilor superioare.
