Ieri, în încheirea prezentării care se referea la drumul profund, cu adevărat mistic, am subliniat pericolul principal la care era expus omul care urma această cale mistică, în vremurile străvechi, neînsoțit de o călăuză, în acele vremuri în care nu existau încă metodele de inițiere care ne stau la îndemână astăzi, și despre care vom vorbi mai târziu. Și pentru a mai face o precizare privind dimensiunea greutăților cu care era confruntat individul odinioară, aș dori să mai menționez următoarele: Am văzut că, în principal, aceste greutăți se datorează faptului că în momentul adâncirii în sinea proprie omul este complet capturat de ființa sa egoistă, de Eul său, astfel încât acest Eu se trezește cu o asemenea intensitate, încât tot ceea ce percepe omul ar vrea să subordoneze propriului eu; absolut tot ar fi văzut numai în culorile produse de acest Eu intensificat de sufletul egoist. Din această cauză, în inițierile antice intensitatea sentimentului-Eu și a conștienței-Eu era redusă complet. Ca să spunem așa, Eul era preluat de călăuza spirituală. Această temperare a Eului se producea după ce forța care emana de la maestrul spiritual reducea la o treime intensitatea conștienței-Eu o respectivului învățăcel care pornea pe calea inițierii. Este vorba de o reducere cât se poate de mare a Eului, dacă ținem cont de faptul că în timpul unui somn adânc conștiența noastră se reduce, în general, la aproximativ o treime. În vechile misterii se acționa și mai departe, încât treimea era redusă și ea în continuare la o pătrime (deci se ajungea la a douăsprezecea parte), astfel că omul se afla cu adevărat într-o stare asemănătoare cu aceea a morții. Și în privința aspectului exterior se aseamănă unui cadavru. Aș vrea să precizez că această conștiență puternica a Eului nu dispărea în neant. Nu era cazul. Dimpotrivă, abia atunci, printr-o percepție spirituală, se putea vedea cât de intens, de accentuat este egoismul omului; căci prin fiecare această doisprezecime a conștienței Eului omenesc iese la iveală ceva ce constituie o parte puternică a egoismului său și ar putea părea cât se poate de ciudat faptul că maestrul spiritual avea nevoie de douăsprezece ajutoare pentru a ține în frâu acest egoism debordant și a-l menține pe discipol în lumea celor spirituale, dacă se reușea să-i fie temperat Eul propriu. Acesta reprezintă unul din așa-numitele secrete ale inițierii superioare din Antichitate. Trebuie subliniat acest lucru pentru ca să se știe ce va găsi omul atunci când se încumetă să se cufunde în sinea proprie. Dacă individul ar realiza aceasta ca pe o acțiune personală, s-ar comporta apoi ca și când ar dobândi niște trăsături care sunt de douăsprezece ori mai rele decât cele pe care le-a avut în viața sa obișnuită. Aceste trăsături erau ținute în frâu în misteriile antice de cele douăsprezece ajutoare ale preotului lui Hermes.
Astăzi ne propunem să prezentăm celălalt drum pe care îl poate urma omul atunci când nu coboară în sinea proprie în momentul trezirii sale, ci trece într-un chip conștient prin momentul adormirii, zăbovind în această stare, în loc de a se lăsa ca de obicei în voia somnului. Am văzut că atunci omul se află revărsat în macrocosmos, spre deosebire de starea în care se află în timpul zilei, afundat în microcosmos. S-a menționat deja că în cazul revărsării conștiente a Eului în macrocosmos trăirea omului ar fi atât de puternică, atât de distrugătoare, încât trebuie să admitem că este un mecanism cât ce poate de înțelept faptul că în momentul adormirii sale omul uită de sine, iar conștiența sa contenește și că ar orbi pur și simplu dacă ar rămâne în stare de veghe.
Ceea ce poate trăi omul în macrocosmosul care i se dezvăluie, atunci când mai păstrează încâ, într-o anumită măsură, un fel de conștiență, am prezentat prin acea înălțare în macrocosmos pe care am numit-o extaz. În același timp am mai spus că în starea de extaz Eul este asemănător unui strop absorbit și amestecat într-un șuvoi de apă în care se pierde complet. Omul ajunge într-o stare a ieșirii din el însuși; Eul său se scurge în afara sa. De aceea extazul nu poate fi considerat deloc o stare pe care omul să o dorească pentru a pătrunde în macrocosmos, întrucât el s-ar pierde, iar propriul Eu ar înceta să-l mai domine. În vremurile de demult, și anume în ținuturile europene, se ajungea totuși la o stare comparabilă cu aceea a extazului, în care era transpus cel ce urma să fie inițiat în misteriile macrocososului. Acest lucru nu mai este posibil astăzi, dar în vremurile de odinioară, mai cu seamă datorită nivelului de dezvoltare atins și a condițiilor specifice ținuturilor nordice, era posibilă și se reușea pătrunderea în macrocosmos printr-un fel de extaz. Dar și această metodă prezenta același inconvenient, în sensul că practicantul se afla în pericol de a-și pierde Eul. Și cu toate acestea, pentru individul din acele vremuri, metoda nu prezenta un pericol atât de mare, întrucât el dispuna de o anume forță naturală, sănătoasă, care nu avusese de suferit de pe urma unei civilizații avansate, care să o influențeze. În toate acele sentimente pline de speranță, renăscute odată cu venirea primăverii, în chiotul burcuriei scos la venirea verii, în melancolia pe care o încercau toamna, prin veștejirea naturii și încremenirea ei în timpul iernii, ei mai păstrau încă ceva nealterat din propriul Eu. Trebuia procedat cu grijă față de cei care se inițiau și doreau să ajungă îndrumători pentru oameni, încât aceste pătrunderi în macrocosmos să se poată face și într-un alt mod. La ceea ce se ajungea ne putem da seama numai dacă înțelegem că pierderea Eului reprezenta lucrul principal la aceste trăiri în afară. Eul devenea tot mai slab, iar omul ajungea în final într-o stare în care se pierdea ca entitate umană. Ce trebuia să se facă pentru ca omul să nu se piardă? Trebuia să i se administreze o forță-Eu din afară. Aceste misterii nordice decurgeau întotdeauna astfel, încât cel ce urma să fie inițiat beneficia de sprijinul unor ajutoare care la rândul lor îl sprijineau și pe îndrumător, pe maestrul spiritual. Acest sprijin se realiza în felul următor:
Existau indivizi special instruiți și pregătiți pentru a trece numai printr-o anumită stare, de exemplu de a trăi numai acea stare de senzații deosebit de puternice care caracterizează renașterea naturii o dată cu venirea primăverii. Fiecare individ ar fi putut să trăiască acest moment, dar un practicant nu ar fi reușit să perceapă suficient de puternic, de intensiv această trăire. De aceea erau instruiți în acest scop anumiți oameni care își puneau forțele lor sufletești în slujba misteriilor nordice, renunțând la tot ceea ce se putea trăi și simți în restul anotimpurilor, așa încât aceștia își concentrau întreaga lor trăire asupra sentimentului de revenire la viață, cănd natura inmugurește primăvara. Alții, dimpotrivă, erau antrenați să trăiască din plin viața în anotimpul verii, alții melancolia toamnei, iar alții spectrul morții la venirea iernii. Sentimentele trăite de om pe parcursul întegului an erau distribuite unor indivizi specializați în acest sens. Ca urmare, existau oameni care sub diverse forme își concentrau unilateral Eul propriu. Educându-și doar o anumită forță și renunțând la celelalte, apărea o disponibilitate, un surplus al forței-Eu. Prin tehnici speciale erau puși în legătură cu învățăcelul, cu practicantul, căruia îi transferau din surplusul puterii Eului lor, astfel încât cel care urma să treacă prin circuitul anului avea o traire a anotimpurilor de o intensitate puternică, asupra sa revărsându-se puterea preotului inițiat și a ajutoarelor sale, care îl conduceau în afară, spre anumite cunoașteri superioare ale macrocosmosului. În sufletul discipolului se revărsa tot ceea ce îi puteau transmite ceilalți. Cine vrea să înțeleagă acest fenomen trebuie să-și facă în primul rând o idee despre altruismul și sacrificiul de sine care caracterizau aceste misterii în vremurile îndepărtate. Această noțiune de jertfire de sine nu prea se mai întâlnește în lumea exoterică contemporană. Înainte existau asemenea voluntari care își cultivau unilateral propriui Eu pentru a-l pune în slujba unui discipol, pentru ca și alții să poată trăi ceea ce nu mai constituia extaz – datorită puterii Eului revărsat –, ci o înălțare conștientă în macrocosmos. Era nevoie de trei oameni-primăvară, trei oameni-vară, trei oameni-toamnă și trei oameni-iarnă, care transferau discipolul din forțele Eului lor, educate în mod diferit, care se ridica și trăia în lumi superioare, făcând cunoscută experiența sa și felul cum arată aceste lumi superioare. Un asemenea colegiu de doisprezece inși colabora, unindu-și forțele, pentru a rezulta un discipol integrat în macrocosmos. O amintire a unei astfel de comuniuni s-a păstrat și astăzi în decadența unor societăți, care, de regulă, se prezintă sub forma unei alianțe formată din doisprezece membri având anumite funcțiuni; dar ea nu constituie decât o simplă amintire, și anume una cu totul prost înțeleasă despre ceea ce odinioară se făcea în vederea inițierii în misteriile nordice. Când omul, în virtutea unei forțe a Eului menținută artificial, se înalță în macrocosmos, atunci el cu adevărat pătrunde în alte lumi. Lumea în care urmează să pătrundă este aceeași care i s-ar arăta dacă, adormind, nu și-ar pierde conștiența. Să reținem acest moment ca și pe cel dinainte, acela al trezirii.
Adormirea este de fapt o trăire sus, în macrocosmos. În împrejurări cu totul ciudate se poate ajunge în situația de a păstra o anume constiență asupra fenomenelor adormirii. Ea se prezintă în felul următor: se perepe o anume stare de beatitudine, putându-se face deosebirea cu exactitate între această conștiență și cea curentă, obișnuită, din timpul zilei. Este o stare în care te simți mai ușor, ca și când ai ieși în afara ta. Apoi acest moment este legat de o stare chinuitoare, de tortură, în care se memorizează greșelile personale din viața proprie, legate de caracter. Ceea ce apare acum ca fiind amintiri penibile legate de greșeli personale este o imagine ștearsă a sentimentului pe care îl are individul în momentul în care trece pe lângă „Micu1 păzitor al pragului” și când realizează cât de imperfect este el în realitate. Urmează apoi un fel de tresărire, de spasm. Aceasta înseamnă ieșirea în macrocosmos a omului interior propriu-zis. Dar cel care are o conștiență obișnuită, normală, pierde această conștiență în momentul adormirii. Toate senzațiile de peste zi, culori, lumină, tonuri etc. dispar și în locul culorilor și a excitațiilor din timpul zilei se așterne întunericul, omul fiind cuprins de o beznă deasă. Dacă omul și-ar putea menține conștiența – așa cum reușește să o facă inițiatul pregătit –, atunci în momentul dispariției excitațiilor exterioare nu ar vedea doar „nimic”, adică nu ar fi înconjurat numai de tenebre, ci ar percepe ceea ce în lumea spirituală se numește „lumea elementală”.
Această lume a elementelor este aceea care în primui rând i se ascunde omului care adoarme. Așa precum sinea proprie i se ascunde în momentul trezirii, prin faptul că atenția îi este captată de excitațiile lumii exterioare, căreia îi aparține, tot astfel și la culcare i se ascunde omului lumea imediat următoare și carc este prima treaptă a macrocosmosului, lumea elementală. În ea începe omul să privească, așa cum am arătat, atunci când se înalță în macrocosmos. Lumea elementală îi dă omului în primul rând conștiența că tot ceea ce se află în preajma sa, tot ceea ce se extinde asupra percepțiilor senzoriale, impresiilor, este totuși o urmare, o manifestare a celor spirituale, că în spatele percepțiilor senzoriale se ascunde ceva spiritual. Când omul, ca discipol, ca învățăcel – deci prin faptul că adormind este inconștient –, percepe această lume, nu mai există pentru el nici un dubiu că în spatele lumii senzoriale se află entități și realități spirituale. Dar atâta timp cât omul nu percepe nimic altceva decât lumea senzorială nu poate decât să-și închipuie că în spatele acestei lumi s-ar mai afla și fel de fel de percepții abstracte. Pentru cel care pătrunde în lumea spirituală nu mai poate fi vorba de particulc de atomi care se ciocnesc, care se agită și se adună la un loc. El știe: În spate nu se ascunde ceva reprezentat ca o materie, ci ceva spiritual. În spatele culorii și a tonurilor se ascunde ceva spiritual și nu atomi haotici. Dar acest spiritual nu se arată deocamdată atunci când se pășește pe prima treaptă a lumii elementale, nu se prezintă ca și când omul ar avea în fața sa realități spirituale sau alte impresii. Nu este ceva care să poată fi numit ca având o adevărată forma spirituală universală, ci ar putea fi numit într-o mare măsură că este un nou văl al realităților și entităților spirituale.
Această lume elementală se prezintă astfel încăt îi sunt proprii denumirile date din cele mai vechi timpuri pentru lumea elementelor. Ceea ce vedem am putea denumi prin calificativele pe care le dăm lucrurilor din lumea senzorială în funcție de trăsăturile lor: solid, lichid, gazos, cald sau pământ, apă, aer, foc. Aceste denumiri sunt preluate din lumea senzorială, fiind caracteristice pentru aceasta. Limba noastră, care servește mai ales pentru exprimarea realității sensibile, nu este prea bogată în expresii care să se aplice direct „lumii spiritelor”. Ea este o expresie a acestei lumi senzoriale. Așadar, dacă cercetătorul spiritual vrea să descrie lumile superioare, datorită imperfecțiunii mijloacelor noastre de exprimare, el trebuie să împrumute cuvintele din limba noastră curentă, specifice vieții noastre cotidiene. El nu poate să se exprime decât prin comparații, străduindu-se să aleagă astfel cuvintele cele mai potrivite, pentru ca treptat să reușească să dea o reprezentare a tot ceea ce percepe în viziunea sa spirituală. Dacă vrem să facem o descriere a lumii elementale, suntem nevoiți să nu folosim denumirile unor lucruri strict definite, ci să apelăm la cuvinte uzuale, respectiv să recurgem la acele trăsaturi care sunt comune unui șir întreg de lucruri. Lucrurile din lumea elementală ni se prezintă sub diferite stări, despre care putem spune că sunt solide, lichide, gazoase. Apoi, ni se arată ce percepem atunci când atingem o suprafață sau simțim o boare de aer: căldura. Sub aceste stări ni se prezintă lucrurile din această lume. În principiu, la fel stau lucrurile și în lumea fizică. Aici însă un corp poate trece prin toate stările: apa, de exemplu, poate fi lichidă și gazoasă, dar și solidă, sub formă de gheață. Așa se prezintă, în general, lucrurile din lumea exterioară, perceptibilă. În lumea elementală nu aveam de-a face cu obiecte, particularitatea acestei lumi o reprezintă trăsăturile, insușirile obiectelor întâlnite în luma senzorială. Ca să ne exprimăm așa, percepem ceva căruia nu ne putem opune. Rămânem cu sentimentul neputinței de a ne împotrivi, pe care l-am putea descrie în felul următor: Când este vorba de ceva „ solid”, mă aflu în fața a ceva pe care îl pot observa din toate părțile, în jurul căruia mă pot mișca, având o parte interioară și alta exterioară. O asemenea entitate a lumii elementale poartă denumirea de „solid” sau „pământ”. Mai există apoi lucruri și entități care poartă denumirea de „lichide”, pe care le recunoaștem prin aceea că le putem străbate cu privirea, că pot fi pătrunse în interior, lăsând o senzație asemănătoare celei din lumea fizică, atunci când se cufundă mâna într-o apă curgătoare. Te poți cufunda în interiorul lor, în contrast cu ceea ce este „solid” sau „pământ” și de care te poticnești ca de ceva tare. În lumea elementală aceasta se numește „apă”. Atunci când în cărțile științifice spirituale vorbim de „pământ” și de „apă” trebuie să înțelegem prin acești termeni doar o simplă comparație. Prin ea înțelegându-se acea viețuire atinsă pe această treaptă a inițierii: apa este ceva ce se revarsă, ceva perceptibil pentru simțurile ascuțite ale unui inițiat, care se trezesc datorită capacităților sale spirituale de percepție.
Mai există apoi o stare pe care am putea-o compara cu starea gazoasă din accepțiunea noastră. În lumea spirituală ea poartă denumirea de „aer”. Există și o stare denumită „foc” sau „căldură”. Dar să fim mai expliciți: ceea ce numim „foc” în lumea fizică este doar un simbol pentru această stare. „Focul” din lumea elementală este mult mai ușor de descris decât celelalte două stări, întrucât fiecare om, pe lângă reprezentarea pe care o are caldura fizică, pe lângă focul fizic arzător, mai cunoaște și o altă reprezentare, care se numește căldură sufletească, percepută în preajma oamenilor dragi, pe care îi iubim. Ceea ce se revarsă acolo, în suflet, și se numește căldură, atunci când te afli într-o stare înălțătoare, trebuie deosebit de focul fizic, obișnuit. Chiar și în viața sa curentă omul știe că focul fizic este un fel de comparație pentru focul sufletesc, atunci când el ne cuprinde voința și ne stimulează entuziasmul. Această stare ne-o putem imagina mult mai bine în viața noastră cotidiană decăt celelalte stări din lumea elementală. Ne-am putea-o reprezenta ca pe ceva care ocupă un loc intermediar între focul exterior, care arde degetele, și un foc sufletesc; în acest fel obținem o idee aproximativă despre ceea ce numim foc elemental. Când omul pătrunde ca inițiat în lumea elementală simte ca și când cineva ar trimite asupra sa, din diferite locuri, fascicule de foc, de diferite intensități, care îl cuprind în interior. Apoi are senzația că s-ar ascunde în entitatea care i-a trimis căldura cu care se contopește și de aceea simte focul entității elementale. Omul pătrunde într-o lume nouă, care îi produce senzații deosebite, nemaicunoscute anterior, în lumea senzorială.
Aceasta este lumea elementală înaintea căreia, atunci când adormim și avem o conștiență obișnuită, ni se închide ușa, ca să spunem așa, și de fapt așa trebuie să se și întâmple, deoarece în această lume omul se dispersează complet. El se află în tot ceea ce există în această lume; el duce în această lume propria sa esență. El își pierde Eul, care se revarsă. Ceea ce nu mai este Eu și constituie însușirile sale astrale, dorințele sale, pasiunile sale sunt duse de om în această lume, în care poate acționa liber. El își pierde Eul, care aduce ordinea și armonia în corpul său astral și îl ține în frâu. Dar dacă își pierde Eul, atunci se instalează dezordinea. Ea pătrunde în această lume; el duce în ființele lumii elementale tot ceea ce are cu sine și poartă în sufletul său. Această introducere în lumea elementală este o realitate. Dacă omul are o trăsătură, o însușire negativă, o transferă entiților elementale; el este atras spre acea entitate din lumea elementală care se simte atrasă de însușirile sale rele. Prin pierderea Eului și deci o dată cu pătrunderea în macrocosmos, întreaga sa esență astrală se revarsă asupra acelor entități care populează lumea astrală ca entități inferioare. Urmarea acestei situații ar fi că omul, venind în contact cu aceste esențe care au un Eu puternic, față de care el este mai slab – prin pierderea propriului Eu –, devine o pradă a lor, devine o hrană pentru ele, ele recompensându-l pentru aceasta, dar într-un sens negativ. Îi oferă din trăsăturile proprii ceea ce au cu totul particular: îi accentuează înclinațiile spre ceea ce este rău, malefic. Vedem încă o dată cât de înțelept a fost mecanismul care face ca omul să-și piardă conștiența atunci când pătrunde în lumea elementală, să se despartă de Eul propriu în această lume, fiind protejat față de ea. De aceea în practicile inițiatice de odinioară discipolul trebuia pregătit cu grijă înainte de a pătrunde în lumea elementală înainte de a i se transfera forțele ajutoarelor. Această pregătire consta în aceea că discipolul era supus unor canoane dure, în urma cărora căpăta forța morală a stăpânirii de sine, așa precum misticul dobândea smerenia.
De aceea unui asemenea om, căruiu i se permitea să meargă pe calea inițierii în astfel de misterii, îi erau impuse rigori prin care trebuia să învingă încă în lumea fizică unele pericole mari. În primul rând e1 trebuia să-și fortifice și să-și călească sufletul: trebuia să devină un învingător și să dețină puteri sufletești deosebite. Abia atunci era pregătit, când era confruntat cu esențe de genul celor descrise. Atunci el era suficient de puternic spre a nu cădea pradă vreunei ispite. Instruirea pe care o primea era în spiritul neînfricării și a stăpânirii de sine. Este locul să mai spunem încă o dată că nimeni nu trebuie să se sperie de descrierea acestor misterii, întrucât acum aceste lucruri nu mai sunt necesare. Dar numai cunoscând modul cum se realiza inițierea in trecut, vom înțelege mai bine importanța inițierii moderne.
Dacă prin trăirea timp îndelungat a unor asemenea experiențe învățăcelul ajunge să poată să-și închipuie că „pământul”, „apa”, „aerul”, „focul”, într-un cuvânt tot ceea ce percepe, sunt manifestări ale entităților spirituale, dacă învață să deosebească și să se orienteze în lumea elementală, atunci el poate să fie îndrumat spre a intra într-o nouă etapă, spre ceea ce reprezintă de fapt „lumea spirituală” propriu-zisă și care se află în spatele lumii elementale. El învață cum se prezintă lumea care se află în spatele elementelor acestei lumi elementale. În această lume spirituală te desăvârșești prin faptul că dobândești putere de discernământ și realizezi faptul că aici există într-adevăr entități care se află în spatele lumii noastre senzoriale. Dar entitățile care viețuiesc aici sunt cu totul diferite de entitățile pe care le cunoaștem sub denumirea de oameni. În timp ce oamenii trăiese pe Pământ, într-o organizare socială și având la bază anumite relații sociale dezvoltate sau subdezvoltate, inițiatul viețuiește aici într-o lume de entități aflate unele față de altele într-o relație care se bazează pe ordine și armonie. Învățăcelului i se explică faptul că ceea ce vede el ca fiind ordine și armonie poate fi înțeles numai dacă pentru ceea ce fac aceste entități spirituale se găsește un corespondent exterior în lumea astrelor din sistemul solar, în modul în care Soarele și planetele se comportă unele față de altele, în mișcările și pozițiile lor. În acest mod se exprimă acțiunile entităților spirituale.
Am spus mai înainte ce s-ar întâmpla dacă am privi lumea sistemului nostru solar ca pe un ceasornic universal, care prin legăturile sale arată ce este în spatele său. Așa cum la un ceas din poziția arătătorului înțelegem ceva, tot astfel și din poziția stelelor unele față de altele se poate înțelege ceva, dacă le privim ca pe un ceasornic universal. Cine privește ceasul nu este interesat, desigur, de poziția în sine a arătătorului, ci de ceea ce indică lumii înconjurătoare această poziție, anume la ce oră din zi ne aflăm. Cine merge la slujbă și se uită la ceas nu este interesat de arătătorul ceasului, ci de ceea ce reprezintă el, de ceea ce indică, de semnificația lui. Arătătorul îi indică ora programului său de lucru. La fel se petrec lucrurile și în sistemul solar: ceasornicul universal poate fi considerat ca o expresie a activității acelor entități spirituale care se află în spatele său.
Învățăcelul face cunoștință astfel cu entități și realități spirituale, cunoaște o lume reală a faptelor spirituale, care poate cel mai bine să fie înțeleasă dacă este descrisă cu termenii luați din ordinea sistemului nostru sotar, în felul acesta ajungându-se la o comparație extrioară pentru această lume spirituală. Pentru lumea elementală ne-am servit de o comparație din lumea terestră, de însușirile lucrurilor terestre de a fi solide, calde, gazoase, incandescente. Dar pentru lumea spirituală ne vom folosi de alte comparații, și anume de cele preluate din cerul sideral. Comparația cu ceasul, chiar și în sensul mai profund, nu este deloc prostească. Așa cum raportăm Soarele sistemului nostru solar la cele douăsprezece semne ale Zodiacului, tot astfel ne vom descurca în lumea spirituală numai dacă o vom contempla, așa încât să spunem: Există aici realități și entități spirituale; realitățile sunt comparabile cu orbitele planetelor, iar entitățile spirituale cu cele douăsprezece constelații zodiacale. Dacă privim planetele și constelațiile Zodiacului în spațiu, din exterior, și presupunem că felul cum ele se mișcă și se situează unele față de celelalte reprezintă ceea ce fac entitățile spirituale, iar cele douăsprezece semne zodiacale le considerăm ca fiind chiar entitățile spirituale, avem posibilitatea, în baza unei asemenea comparații, să exprimăm ceea ce se întâmplă în lumea spirituală. Distingem șapte planete care se rotesc și acționează și douăsprezece semne zodiacale, care se află în spatele lor și sunt în repaus. Doar astfel putem înțelege lumea realităților spirituale, dacă luăm în considerare douăsprezece entități, iar realitățile le percepem ca fiind infuențate de cele douăsprezece entități. Dar în locul celor douăsprezece semne zodiacale trebuie să ne imaginăm entități spirituale și, de asemenea, să nu ne gândim numai la cele sapte planete, ci la realități spirituale. Există, așadar, douăsprezece entități, care fac ceva, care stabilesc relații spirituale între ele, ale căror acțiuni spirituale urmează să le descriem: de unde rezultă și ceea ce se întâmplă în lumea spirituală. Înseamnă că ceea ce se referă la entități se află într-o anumită relație cu numărul 12. Și ceea ce se referă la realități se află într-un raport cu numărul 7. În locul numerelor care compun Zodiacul trebuie să plasăm acum numele entităților respective. În Știința spirituală acest lucru s-a știut dintotdeauna. La începutut erei noastre creștine a existat o esoterică creștină: ea a adoptat douăsprezece nume pentru entitățile spirituale: Serafimi, Heruvimi, Tronuri, Domnii, Tării, Puteri, Arhei, Arhangheli, Îngeri și Omul pe treapta sa actuală. În total sunt zece. Dar omul evoluează în continuare, urmând să atingă trepte pe care alte entități le-au atins deja. Cândva el va completa și va face să apară treptele a unsprezecea și a douăsprezecea. În felul acesta vom ajunge la numărul de 12 entități spirituale.
Dacă vrem să descriem lumea spirituală, ar trebui să atribuim acestor douăsprezece tipuri de entități crearea lumii. Dacă încercăm însă să descriem ceea ce face ea, atunci această descriere va trebui să aibă un corespondent în planete și în mișcările lor. Să presupunem că acționează concomitent Spiritele voinței sau Tronurile cu Spiritele personalității sau Arhei, atunci va apărea Vechiul Saturn. Prin acțiunea comună a altor spirite va apărea ceea ce numim Vechiul Soare sau Vechea Lună etc. În acest mod exprimăm acțiunile acestor entități. Pentru a face o descriere a lumii spirituale trebuie să descriem în primul rând entitățile, ierarhiile; în al doilea rând acțiunile lor, care se exprimă prin manifestările planetelor. În al treilea rând trebuie ținut cont și de ultima revelație din lumea senzorială, ceea ce se viețuiește prin pământ, apă, aer, foc: de exemplu pe Saturn totul este foc sau căldură; în cursul evoluției Soarelui acesteia i se adaugă aerul. În cartea Știința ocultă am descris cu exactitate toate aceste aspecte din evoluția Universului. Exista motivul cel mai întemeiat să descriu aceste lucruri acolo. Nu trebuie nicidecun să se rămână cu impresia că în situația în carc cineva face o observație, o comparație, a rezolvat ceva. Cine vrea cu adevărat să descrie ceva în acest sens va treibui să facă referire și la entitățile spirituale. A descrie ceea ce se află în spate, ca suport, ca lume spirituală, înseamnă a face o prezentare așa cum am făcut-o eu în Știința ocultă, care constituie în același timp și un fir călăuzitor pentru lumea spirituală, căci a descrie doar spațiul ceresc și constelațiile ar fi ca și când am descrie doar aspectul exterior al unui ceas.
Se poate merge și mai departe cu această viețuire în macrocosmos, întrucât numai prin ceea ce am descris până acum nu am epuizat acest subiect. Se poate, desigur, ajunge și în alte lumi, mult mai elevate, dar acest lucru înseamnă că ar fi din ce în ce mai dificilă oferirea unei imagini, conturarea unei reprezentări asupra acestor lumi elevate. Cu cât urcăm mai sus, cu atât lucrul acesta devine tot mai greu de realizat. Dacă dorim să dăm o reprezentare asupra unei lumi mult superioare, atunci va trebui să o facem într-o altă manieră. Asupra lumilor tot mai elevate în care se pătrunde, după ce am depășit lumea spirituală, ne putem face o impresie în felul următor:
Când descriem o persoană așa cum ni se prezintă ea atunci când o avem în fața noastră, putem spune: Omu1 acesta a putut apărea numai datorită faptului că există lumi superioare. Ceea ce a ajuns el se datoreză faptului că s-a dezvoltat dintr-o lume spirituală. Așadar, omul a rezultat dintr-o lume spirituală. Numai un fantezist poate să-și închipuie că un om, și nu un robot, ar fi putut să apară conform teoriei Kant-Laplace. Dacă ținem cont de lumile care ne înconjoară, avem în jurul nostru în primul rând lumea fizică, senzorială. Corpul fizic aparține lumii pe care o percepem în exterior prin simțurile noastre. Cărei lumi îi aparține atunci ceea ce se află adânc în om și care reprezintă părțile nevăzute ale naturii umane? Toate acestea aparțin unei lumi superioare. Așa precum la omul pe care îl percepem cu ochiul fizic vedem doar ceea ce este sensibil, partea sensibilă exterioară, tot astfel și la Universul cel mare nu vedem decât ceea ce este sensibil și nu lumea elementală și cea spirituală, din care s-a individualizat și omul, cu părțile sale nevăzute. Suprasensibilul nu se vede. Omul însă a primit o lume înconjurătoare care a fost articulată din invizibil. Chiar și partea sa exterioară, corporalitatea sa, o datorează faptului că asupra ei lucrează anumite entități spirituale invizibile. Dacă pentru om ar lucra doar corpul său eteric, atunci el ar fi o plantă. Dar omul mai are în plus și corpul astral; dar și animalele au un corp astral. Dacă omul ar fi avut doar aceste trei companente, s-ar fi aflat pe aceeași treaptă cu animalele. Dar fiindcă el mai are și un Eu propriu, se ridică deasupra tuturor celorlalte creaturi. Tot ceea ce reprezintă componentele superioare ale omului lucrează pentru corpul său fizic. Corpul fizic nu ar putea sa fie ceea ce este de fapt, dacă omul nu ar avea aceste componente superioare. Nu ar deține un sistem nervos, dacă nu ar avea corp astral și nu ar fi o ființă care s-a ridicat și a căpătat poziția vericală, dacă nu ar fi avut un Eu. Omul trece drept ceea ce este el de fapt numai datorită ajutorului său învizibil din lumile superioare. Aceste componente diferite ale constituției sale provin din lumi spirituale diferite.
Să privim cu atenție ochiul. „Ochiul se formează la lumină, pentru lumină”*, spunea Goethe. În lucrarea Lumea ca voință și reprezentare Schopenhauer și apoi Kant voiau să prezinte întregul Univers ca pe o reprezentare a omului. „Fără ochi nu există lumină”. Acest lucru este adevărat, dar totul depinde de faptul dacă adevărul nu este trunchiat, dacă nu este unilateral; dacă privim numai o fațetă a adevăruIui, dacă nu adăugăm și ceea ce reprezintă cealaltă parte, atunci acesta va fi lucrul cel mai păgubitor pentru om. Căci a face o supoziție falsă nu este atat de rău, lumea îl va aduce pe respectivul om la realitate; dar lucrul cel mai periculos este atunci când se ascunde adevărul și se ia în considerare doar o fațetă a acestuia, în locul adevărului complet, și se persistă într-o asemenea situație. Căci este un adevăr truchiat, o jumătate de adevăr, atunci când se afirmă că fără ochi nu ar fi existat lumina. Dar dacă peste lume s-ar fi așternut pentru totdeauna bezna, nu am mai fi dobândit niciodată ochi. Când ani în șir animalele au trăit în caverne întunecoase, ochii le-au degenerat, li s-au atrofiat. Este adevărat că fără ochi nu putem vedea lumina; dar tot atât de adevarat este și faptul că ochiul își datorează existența luminii. Cei mai mulți dintre filosofi păcătuiesc atunci când interpretează lucrurile dintr-un singur unghi, persistând în această greșeală și susținând că ei spun adevărul și nu vor să admită că văd lucrurile într-un mod eronat. Ei nu pot fi contraziși și pentru că aserțiunea lor conține un adevăr. „Ochiul se formează la lumină, pentru lumină.” Înseamnă că în lumină se ascunde ceva care a făcut să apară ochiul într-un organism care nu avea așa ceva. Forța care formează ochiul se ascunde în fiecare rază de soare. De aici putem conchide că tot ceea ce ne înconjoară ascunde în același timp și ceea ce ne-a făcut. Așa au rezultat toate organele noastre, din ceea ce se află la baza tuturor lucrurilor.
* Goethe, Partea dialectică a teoriei culorilor. Introducere. Scrierile despre științele naturii ale lui Goethe. Literatura națională a lui Kürschner, vo1.35,p. 88. „Ochiul datorează existența sa luminii. Dintr-un organ auxiliar al animalelor inferioare lumina face să apară un organ compatibil ei, rezultând astfel ochiul din lumină, pentru lumină, pentru ca lumina interioară să se opună celei exterioare.” (Nota editorului elvețian.)
Dar omul mai este înzestrat cu ceea ce numim judecată, inteligență. În viața fizică, omul se folosește de judecata sa, de mintea sa, având în acest scop o unealtă de care se servește, și anume creierul. Nu vom vorbi acum de ce se va alege de gândirea noastră când, o dată cu moartea, ne eliberăm de corpul nostru, ci de modul cum gândim aici, pe Pământ, prin acest instrument care este creierul. Dimineața când ne trezim vedem lumina, dimineața, după ce ne-am sculat, gândim prin intermediul creierului: înseamnă, așadar, că există ceva pe lume care ne-a conceput creierul astfel încât acesta să poată deveni o unealtă a gândirii pentru lumea fizică. Creierul este un organ al gândirii pentru lumea fizică, a cărui forță se manifestă exterior în inteligența noastră. Aceasta este forța cerebrală.
Învățăcelul învață cu această ocazie că în cazul în care ar fi existat doar lumea elementală și cea spirituală nu ar fi putut apărea niciodată organul specific uman al inteligenței și că lumea spiritului este o lume superioară, dar că de fapt forțele care ne-au format organul gândirii fizice, în așa fel încât rațiunea să se poată maifesta în exterior, ni s-au revărsat probabil dintr-o lume mult superioară acesteia. Și nu fără temei Știința spirituală a exprimat parabolic prin cuvântul „Zodiac”, această frontieră a lumii spirituale pe care am descris-o ca pe o lume a ierarhiilor. Să ne imaginăm că omul s-ar afla pe aceeași treaptă cu animalele. El ar fi continuat să rămână acolo, dacă și lumile spirituale nu ar fi evoluat. Pentru ca omul să devină ființa cu o poziție verticală a corpului și care gândește cu creierul propriu, putându-și dezvolta inteligenț, a fost nevoie de o infuzie de forțe superioare, care se află deasupra lumii spirituale. Ajungem astfel într-o lume în care există o forță care s-a revărsat asupra noastră, în urma căreia s-a format creierul. Știința spirituală a dat acestei lumi un nume cu care actualmente operează și materialismul, abuzând mult de el: „lumea rațională”. Este acea lume în care există entități spirituale capabile să-și reverse forțele lor astfel încât să producă în activitatea intelectuală a omului o umbră, o fantomă a acesteia. Înaintea perioadei materialiste nimeni nu ar fi folosit cuvântul „rațiune” pentru gândire; i-am fi spus inteligență, minte, judecată. Despre rațiune se vorbea ca despre acea facultate a omului care prin activitate spirituală se ridica într-o lume superioară în care a „perceput” ceva nemijlocit. Rațiunea se află în corelație cu înțelegerea, cu ceea ce „s-a aflat”, s-a contemplat, s-a perceput nemijlocit într-o lume superioară. În acest fel ne-am ridicat oarecum într-o lume mai elevată decât cea pe care o numim „lumea spirituală” și prin aceasta am epuizat, ca să spunem așa, posibilitatea de a avea o comparație adumbrită pentru inteligența umană. Pe arhitecții și constructorii organului inteligenței noastre trebuie să-i căutăm în „lumea rațională”.
Vom putea vorbi despre o lume mult mai evoluată numai dacă intrăm într-un domeniu spiritual care trece de inteligența senzorial-fizică. Există o conștiență clarvăzătoare superioară. Dacă ne întrebăm cum este construit organul prin care se poate dobândi o conștiență clarvăzătoare, înțelegem că trebuie să existe lumi din care izvorăsc asemenea forțe care dau naștere unei conștiențe clarvăzătoare. Ele s-au format, ca și celelalte forțe, în niște lumi superioare. Prima conștiență care a evoluat clarvăzător este o conștiență imaginativă. În momentul în care afirmăm că există o conștiență clarvăzătoare trebuie să adăugăm imediat că există și o lume din care izvorăște forța aferentă ei. Aceasta este „lumea arhetipurilor”. Ceea ce trece prin fața ochilor ca imaginație constituie o reproducere a lumii arhetipurilor.
Așadar, pătrundem în macrocosmos prin patru lumi superioare: lumea elmementală, lumea spirituală, lumea rațională și lumea arhetipurilor. În zilele următoare vom face o descriere a lumii raționale și a celei a arhetipurilor. Vom descrie apoi metodele prin care se pot capta forțele din lumea arhetipurilor pentru a dobândi o conștiență clarvăzătoare.
